“Am decis să îmi scurtez mandatul pentru a permite organizarea alegerilor prezidenţiale la 6 mai (…) şi voi candida”, a declarat Tadici, citat de RTS.
“Aceste alegeri vor fi o ocazie pentru cetăţeni să aleagă calea pe care vor să o urmeze. Eu o propun pe cea a integrării europene şi menţinerea integrităţii” teritoriale a ţării, a adăugat Tadici.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
“Silviu Prigoană este un om competent, onest, foarte hotărât, care ştie ce vrea să facă şi, poate mai important, un personaj foarte charismatic. O mai spun odată: în politică, votul decide şi fiecare cetăţean are un vot cu relevanţă egală. Nu există electorat de categorii diferite din acest punct de vedere”, scrie Udrea pe blogul ei, referindu-se la nominalizarea lui Prigoană drept candidatul PDL la Primăria Capitalei.
Candidaţii PDL pentru sectoare sunt Toader Paleologu (sectorul 1), Liviu Negoiţă (sectorul 3) şi Cristian Poteraş (sectorul 6). După ce Cristian Popescu Piedone, care iniţial anunţase că va reprezenta UNPR la alegerile locale, a rupt alianţa cu PDL şi a decis să candideze drept candidat al opoziţiei la sectorul 4, PDL i-a propus lui Cristian Preda să fie candidat pentru sectorul 4, însă acesta a refuzat.
“PDL şi UNPR nu s-au certat la Bucureşti. Rămânem parteneri şi aici, aşa cum vom rămâne şi la guvernare, şi ne propunem ca lucrurile să stea aşa şi după parlamentarele din noiembrie”, interpretează Udrea dezertarea lui Piedone. “Candidând separat, cele două partide vor obţine mai multe voturi decât dacă ar fi mers împreună.”
Preşedinta PDL Bucureşti îşi apără prestaţia la conducerea organizaţiei, arătând că ea a preluat organizaţia la 13%, cu 2% sub scorul de atunci al partidului la nivel naţional, în timp ce astăzi are 23%, 3% peste media naţională, conform sondajelor. “Aşa cum văd eu lucrurile, PDL poate recâştiga în acest an Capitala”, crede Udrea.
Joachim Gauck a eşuat în a deveni preşedinte în 2010. Foarte respectat, acest neobosit apărător al libertăţilor, angajat într-o mişcare contestatară la sfârşitul dictaturii est-germane, a prezidat timp de zece ani organismul desemnat să gestioneze numeroase dosare ale STASI, poliţia politică a RDG, după căderea Zidului Berllinului. Acest scrutin prezidenţial anticipat a fost necesar după demisia, la 17 februarie, a conservatorului Christian Wulff, suspectat de corupţie, un caz care a generat scandal în Germania. Mandatul prezidenţial este de cinci ani. Preşedintele ocupă o funcţie în special onorifică, dar el poate fi o autoritate morală.
Procedura a fost convenită în şedinţa de marţi a Guvernului, prin ordonanţă de urgenţă, cu argumentul că este necesar să fie stabilit un mecanism de recuperare din bugetele locale a sumelor alocate Ministerului Administraţiei şi Internelor, pentru prefecturi, din Fondul de rezervă bugetară aflat la dispoziţia Guvernului. “Necesitatea asigurării într-un termen cât mai scurt a fondurilor pentru buna organizare şi desfăşurare a alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale din 2012, astfel încât să se respecte calendarul acţiunilor din cuprinsul perioadei electorale şi să se evite o eventuală blocare a alegerilor în unele localităţi, din cauza lipsei fondurilor, determină stabilirea unui mecanism de recuperare din bugetele locale ale comunelor, oraşelor, municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, ale judeţelor sau al municipiului Bucureşti a sumelor alocate Ministerului Administraţiei şi Internelor, pentru prefecturi, din Fondul de rezervă bugetară aflat la dispoziţia Guvemului, pentru desfăşurarea procesului electoral”, se arată în nota de fundamentare a ordonanţei, obţinută de MEDIAFAX.
La sfârşitul anului trecut, Guvernul şi-a angajat răspunderea în Parlament pentru comasarea alegerilor locale cu cele parlamentare, dar Curtea Constituţională a decis, în luna ianuarie, că organizarea alegerilor locale şi parlamentare la aceeaşi dată determină încălcarea dreptului de a fi ales.
La sosirea în staţiunea de schi Krasnaia Poliana de lângă Soci, un oraş din sudul Rusiei care va găzdui Jocurile Olimpice de Iarnă din 2014, Il Cavaliere a fost primit de către Putin şi preşedintele în exerciţiu Dmitri Medvedev. Cei trei, care se pare că au sosit în staţiune miercuri seara, s-au aşezat la o masă de restaurant plină cu mâncare, după ce Putin şi Berlusconi s-au îmbrăţişat, potrivit unor imagini difuzate de televiziunea rusă de stat, citate de Mediafax. “Silvio Berlusconi se află în Rusia într-o vizită privată”, a precizat reportajul televizat.
Asta trebuia să fie seara lui Romney, a reflectat Rick Santorum, după ce a pierdut cu 38% la 41% în faţa lui Mitt Romney alegerile primare de marţea trecută din Michigan. “Întrebarea era cât de măreaţă urma să fie această seară. Şi n-a fost prea măreaţă”, a spus Santorum. În aceeaşi zi, Romney îl învinsese în Arizona pe Santorum cu 47% din voturi contra 27%, însă în Michigan, miza simbolică era mai mare, fiindcă aici a copilărit Romney pe când tatăl său era guvernatorul statului.
Nici campania de aici n-a fost prea strălucită, şi asta pentru ambii candidaţi, care i-au servit pe tavă lui Barack Obama muniţie electorală proaspătă cu declaraţiile lor. Vrând să arate ce atitudine patriotică are familia lui faţă de maşinile fabricate în America, Romney s-a lăudat că soţia lui conduce nu unul, ci două Cadillacuri – o gafă într-un oraş ca Detroit, care continuă să aibă cea mai mare rată a sărăciei dintre marile oraşe americane. De partea lui, Rick Santorum l-a făcut pe Obama “snob” fiindcă s-a pronunţat pentru politici care să le faciliteze financiar tinerilor accesul în colegii, aducând ca unic argument o insultă în bloc la adresa colegiilor americane, care n-ar fi decât “uzine de îndoctrinare liberală”.
Faptul că Romney n-a atras mai multe voturi în Michigan se explică şi prin faptul că alegătorilor nu le-au căzut bine criticile lui faţă de eforturile administraţiei Obama, din 2008 încoace, de a salva locurile de muncă din industria auto. Romney n-a ascuns că ar fi preferat ca GM şi Chrysler să fie lăsate să falimenteze sau să apeleze la nişte inexistenţi finanţatori privaţi, tocmai într-o perioadă când sondajele arată că 56% dintre americani găsesc că împrumuturile date de stat marilor companii auto au fost în cea mai mare parte bune pentru economie şi eficiente pentru salvarea locurilor de muncă. Sindicaliştii din United Auto Workers l-au aşteptat la Detroit pe Romney cu pancarte ca “Planul lui Romney pentru industria auto? Lăsaţi Detroitul să dea faliment!” sau “Mulţumim preşedintelui Obama pentru sprijin”.
În ce îl priveşte pe Rick Santorum, era puţin probabil ca nişte alegători preocupaţi în primul rând de locurile de muncă şi de şansele lor în societate să fie prea atraşi de o campanie atât de marcată ideologic, nu numai prin afirmaţia că e mai bine ca americanii să nu se ducă la colegiu, dar şi prin violenţa verbală cu care Santorum, catolic practicant, a atacat separaţia dintre biserică şi stat, spunând că acest principiu, enunţat de J.F.Kennedy în faimosul său discurs de campanie din 1960, “îl face să verse”.
Stridenţele retorice ale campaniei din Michigan sunt un exemplu bun pentru felul păgubos în care candidaţii republicani înţeleg să abordeze electoratul. Cu cinci luni înainte de încheierea ciclului de alegeri primare pentru desemnarea candidatului la prezidenţialele din noiembrie, campania electorală din SUA pare un balet tot mai plicticos, în care cu cât se cheltuiesc mai mulţi bani şi mai multe energii retorice, cu atât rezultatul e mai puţin interesant. În tabăra democrată, Obama e singurul candidat, iar în tabăra republicană, ierarhia între candidaţii la nominalizare s-a schiţat deja: Romney are asigurat votul a 182 de delegaţi pentru Convenţia Naţională din august, Santorum a strâns 79, Newt Gingrich 39 şi Ron Paul 38.
În această săptămână, campania intră într-o nouă fază, odată cu tradiţionala “super-marţi” – 6 martie, când au loc alegeri primare simultan în şapte state (Georgia, Ohio, Massachussetts, Oklahoma, Tennessee, Vermont, Virginia), plus adunări electorale (caucus) în alte trei state (Alaska, Idaho, Dakota de Nord), ceea ce ar trebui să-i departajeze probabil decisiv pe candidaţii republicani. Conform sondajelor de opinie însă, cel mai bine situat dintre ei, Mitt Romney, a pierdut teren în ultimele luni în faţa lui Obama.
Vara trecută, în epoca prăbuşirii din august a burselor, şansele republicanilor de a-l detrona pe Obama erau intacte; în timp însă, odată cu redresarea economică, actualul preşedinte a luat avans în sondaje, uzând de o strategie a discursului cât mai decent şi axat exclusiv pe problemele imediate ale americanilor de rând – locuri de muncă, acces la educaţie, aducerea înapoi a corporaţiilor migratoare, justiţie socială în raport cu categoriile care au prosperat în vreme de criză. Conjunctura îl slujeşte: şomajul a scăzut la 8,3%, de la 9,1% în august, încrederea consumatorilor a crescut şi până şi piaţa caselor a început să-şi revină.
Candidatul comunist Ghennadi Ziuganov ocupă locul al doilea cu 17,13 la sută din voturi, conform aceleiaşi surse. Locul al treilea revine pentru moment noului venit pe scena politică rusă, miliardarul Mihail Prohorov (6,97 la sută) aflat cu puţin înaintea populistului Vladimir Jirinovski (6,71 la sută). Participarea la vot a atins 64 la sută.
Manifestanţii au aruncat cu ouă în direcţia barului, iar poliţişti suplimentari au fost mobilizaţi pentru a se permite ieşirea lui Sarkozy. Manifestanţii au strigat “Nicolas, pleacă”, unii cerând un statut special pentru regiunea bască. La miting au fost prezenţi şi activişti ai Partidului Socialist (de opoziţie), dar aceştia nu au luat parte la incidentele violente. În cafenea, Sarkozy a denunţat “violenţele unei minorităţi”, referindu-se la etnicii basci, considerând că astfel de acţiuni sunt “inadmisibile”.
Iubiţi Rusia? i-a întrebat Vladimir Putin pe muncitorii strânşi la marele miting de campanie de pe stadionul Lujniki, ridicându-şi ochii de pe foile de pe care le recitase poemul “Borodino” al lui Lermontov, un text patriotic de bază pentru orice şcolar rus.
Prim-ministrul candidat la preşedinţie i-a chemat pe susţinători la luptă contra unui inamic simbolic, identificabil fie cu protestatarii contra regimului Medvedev-Putin, împinşi de la spate de agenţii Vestului, fie cu Vestul însuşi care ar încerca să-i impună Rusiei voinţa sa. “Bătălia Rusiei continuă, iar izbânda va fi a noastră!”, le-a promis premierul susţinătorilor săi, unind simbolic ideea de victorie în alegeri cu cea de victorie a Rusiei contra oricui ar ameninţa-o.
Mitingul a fost organizat, tot simbolic, de 23 februarie, Ziua Apărătorului Patriei şi fosta Zi a Armatei Roşii. Iar răspunsul a fost pe măsură: unul dintre cele mai cunoscute bloguri ruseşti, drugoi.livejournal.com, a publicat un lung şir de poze de la mitingul festiv, unde pe pancarte se puteau citi lozinci de la “Volodia, cu tine o să câştigăm!” sau “Putin – o Rusie puternică!” până la “Poporul pentru Putin – Putin pentru popor!” şi “Lui Putin – da! Şvonderilor portocalii – nu!” (aluzie la adepţii locali ai unei mişcări din seria revoluţiilor portocalii ale Estului, orchestrate de occidentali, Şvonder fiind un personaj al lui Bulgakov din “Inimă de câine”, prototip al “idiotului util” oportunist).
Abundenţa de simboluri şi aluzii nu trebuie să mire, într-o lume politică unde bătălia electorală s-a dus mai curând pe redutele simbolice ale internetului, folosit atât ca loc de dezbatere a teoriilor de către opoziţie, de lansare a unui ocean de caricaturi şi filmuleţe anti-Putin şi de mobilizare a demonstraţiilor moscovite, cât şi ca platformă de lansare a noilor talente politice: unul dintre potenţialii candidaţi la preşedinţie, Aleksei Navalnîi, este blogger şi a devenit cunoscut ca opozant virtual al administraţiei de la Kremlin. Analiştii occidentali au tratat demonstraţiile din Piaţa Triumfalnaia, care au contestat rezultatul alegerilor parlamentare din 4 decembrie, ca pe un eveniment cu totul neobişnuit, epocal, de tip “piaţa Tahrir” şi de natură să vestească o schimbare profundă în politica rusească; în realitate, ele nu erau nici primele din ultimii 11 ani, nici nu imitau mişcări de protest convocate prin internet în alte părţi ale lumii şi nici nu erau suficient de puternice ca să impresioneze puterea. Aceeaşi ostilitate faţă de regim o aveau şi sutele de protestatari care s-au strâns la înmormântarea Annei Politkovskaia, în 2006, sau miile de oameni participanţi la Marşul Celor care nu sunt de acord, din 2007, reprimat brutal, asta ca să folosim numai două exemple.
Numai că pe atunci nu-i băga prea multă lume în seamă în afara graniţelor Rusiei, sau dacă îi băga în seamă, era de obicei cu concluzia că opoziţia nu e destul de tare ca să creeze o alternativă politică reală. Nici acum nu este: ultimul sondaj de opinie, al institutului independent Levada, l-a dat pe Putin ca favorit în alegerile prezidenţiale din 4 martie cu 63-66% din voturi, uşor sub procentele înregistrate de Medvedev la alegerile din 2008 (70%) şi de Putin însuşi în 2004 (71%). Iar dintre ceilalţi candidaţi, trei sunt “candidaţi de serviciu”, foşti prezidenţiabili (Serghei Mironov – stânga moderată, Ghenadi Ziuganov – comunist, Vladimir Jirinovski – dreapta naţionalistă), iar al patrulea e Mihail Prohorov – independent, miliardar intrat în cursă ca posibil “iepure” al lui Putin; niciunul nu-i cotat cu mai mult de 5-10% din voturi. Şi atunci de unde entuziasmul cel nou în faţa protestelor ruseşti?