E frumos pe Facebook, acest loc magic în care faptele contează mai puţin, atunci când ele vin să strice o poveste sau o preconcepţie frumoasă. După cazul Bodnariu, acum avem cazul Vianu. În nici unul nu ştim încă ce s-a întâmplat de fapt, însă s-au scris şi s-au citit kilometri, uneori pe teme chiar legitime, dar fără prea mare legătură cu cazul care le-a iscat.
O să încep acest text exact ca un profesor demn de oprobriul public, care pentru a capta atenţia elevilor săi, e în stare să recurgă la gesturi ce ar putea şoca unii părinţi, sau ca un elev care cerşeşte atenţia adolescentin (încă nu ştim care a fost cazul la Vianu). În şcoala generală, o mămică a sunat-o pe maică-mea (pe fix, căci nu erau mobile pe vremea aceea) şi i-a zis că îi pipăi fata, fata respectivă fiind colega mea de clasă. Aşa îi povestise colega, iar maică-sa normal că luase foc. Secretul poveştii: eu o ignoram şi fugeam ca de mere acre de colega „pipăită”, iar ea ar fi vrut probabil foarte mult să o bag mai afectuos în seamă. Asta a fost răzbunarea ei, să-i zică maică-sii că o pipăi la ore. Am rămas şocat, neputând decât să neg ca un mutălău ceva ce oricum nu puteam dovedi că nu am făcut. Parcă mai întâi mama furioasă a vorbit cu mine la telefon şi m-a băgat în sperieţi, apoi a cerut-o pe maică-mea la vorbitor.
Dacă aveam atunci Facebook şi presă care îşi face agenda după această reţea de socializare, ca astăzi, eram eu azi vreun eminent absolvent de liceu mecanic, cu ceva antecedente dubioase la activ? Trebuie să recunoaşteţi că „Abuz sexual într-una din cele mai bune şcoli din sectorul 4. Mama unei eleve: Mi-a pipăit fata în timpul orelor” ar fi un titlu de ştire care face. Păcat că ea nu era adevărată în cazul meu, după cum avea să afle şi maică-mea, într-un final. Cam în stadiul acesta suntem acum în „scandalul” Vianu, până când nu or apărea dovezi care să ducă povestea mai departe sau să o claseze definitiv la categoria „dume de presă”.
Mi se pare normal ca după ce te-ai luptat cu Barnevernetul norvegian din confortul canapelei tale, pe Facebook sau pe la gazetă (online sau tipărită), sau din cel al fotoliului de „analist” în vreun studiou tv, spunând că sălbaticii de nordici au invadat intimitatea unei familii cu frica lui Dumnezeu, să fii acum în tabăra care ar închide ochii la un târât în genunchi pentru o notă mai mare, la liceul de informatică Tudor Vianu. Adică, unde merge o pălmuţă la fund, ca în cazul Bodnariu (după cum ne-a dat de înţeles stâlpul familiei norvegiene, emigrat din România printre fiorduri), merge şi o glumă de-asta aparent inofensivă.
De cealaltă parte, la fel de îndreptăţiţi sunt cei care, ridicând în slăvi sistemul norvegian de protecţie a copilului, care pare că mai întâi trage şi apoi pune întrebări (statisticile şi relatările arată că asta nu prea e adevărat, dar rămâne între noi, sectanţii faptelor), acum să dea în clocot la ideea că un elev a fost abuzat psihic şi fizic, fiind pus să se târască în faţa profesorului pentru o notă mai mare.
Aceste două tabere sunt constituite din oameni consecvenţi. Pe ei nu-i deranjează faptele, statisticile, mărturiile de-o parte şi de alta. Au povestea făcută deja în minte, nimeni şi nimic nu le-o poate strica. Iar realitatea e că deocamdată nu ştim mai nimic concret din ce s-a întâmplat în ambele cazuri. Ba aş îndrăzni să zic că scandalul de la Bucureşti oferă mai multe mărturii directe şi indirecte decât cel din Norvegia, din care se conturează ideea că am asistat la o glumă proastă (unii liceeni zic că iniţiată chiar de ei, nu de profesor), din care cineva a găsit de cuviinţă să lanseze un scandal mediatic, bazându-se pe acuzaţii lansate la a doua şi a treia mână.
Cei mai amuzanţi sunt însă specimenele de tip „Doctor Jekyll şi Mister Hyde”: cei care s-au luat un pic de piept cu Barnevernetul, acuzând că fac mai rău familiei decât o pălmuţă la funduleţul odraslei, dar acum la Vianu s-au transformat în cor de maici, tăindu-i orbeşte capul profesorului de matematică acuzat. Despre această a treia tabără, cea a disonanţilor congnitiv, nu ştiu ce să zic. Decât că manifestă o ipocrizie crasă.
Mai sunt însă unii care formează a patra tabără. O mică sectă în care se pune preţ pe fapte dovedite (cât de cât, corespunzător), pe mărturii şi de o parte şi de alta. Sectanţii aceştia au incertitudini, sunt cam sceptici şi şi-au dezvoltat o intuiţie care detectează rahatul de la primele semne de putoare.
Nu ştiu să vă zic ce s-a întâmplat la liceul de informatică Vianu, pentru că sunt un trist sectant din cea de-a patra tabără. Sunt atâtea necunoscute aici, încât eu, ca absolvent de uman, mă simt depăşit, iar ca jurnalist aş fi fost extrem de precaut în a lansa aşa bombastic acest subiect, fără să am nişte mărturii şi dovezi cât de cât solide.
Dar pe măsură ce citesc mai multe mărturii, pe atât mi se pare că asistăm la o glumă proastă, de liceu, din care un profesor a ieşit foarte şifonat, fără să aibă vreo vină majoră, alta decât poate că are un stil mai nonconformist. Prefer să cred elevii, nu părinţii de obicei în aceste scandaluri de curtea şcolii, pentru că de foarte multe ori părinţii trăiesc în lumea lor, în care se manifestă isteric, fără vreo legătură prea mare cu ce simt sau gândesc copiii implicaţi direct.
Iar mai mulţi elevi au povestit până acum că totul a fost o glumă iniţiată de copii, o „băieţie” pe care, dacă nu ne-am preface că nu am făcut liceul şi că am absolvit cu toţii o şcoală de maici, dacă am reuşi să ne scoatem un pic băţul din fundurile de părinţi model ultragiaţi în dogmele parentingului, poate că am privi-o puţin mai relaxaţi.
Ce ştiu să spun sunt altele. Ştiu că acest scandal mediatic a pornit de la declaraţia de pe Facebook a unui profesor neimplicat direct în subiect, nici măcar în liceul Vianu, care a fost prezentată de nişte jurnalişti ca fiind o ştire beton, cu sursă sigură, de tipul „iată ce se întâmplă cu adevărat”. Apoi că a doua zi ni s-a livrat declaraţia unei mame de elevă din Vianu, care a prezentat acuzaţii in extenso la adresa profesorului respectiv, fără nici o contraparte, nu mai vorbim de vreo susţinere prin mărturii similare (alta decât cea a profesorului din prima zi). Apoi că am aflat că proful iniţial este directorul unei şcoli particulare, iar mama de a doua zi este chiar patroana aceleiaşi şcoli particulare. Chiar dacă treaba a început să pută, să nu ne descurajăm, asta nu înseamnă că povestea nu este adevărată, până la dovezi contrarii.
Într-un final am văzut cum câteva zeci de elevi din Vianu au venit duminică la şcoală, unii spunând că totul a fost o glumă iniţiată chiar de elevi. Ideea a fost propagată şi pe Facebook, de alţi elevi de la Vianu. Apoi, au curs dezbaterile dacă astfel de glume „se fac” sau nu într-o şcoală. Ba chiar şi cele total fără legătură cu cazul, legate de discriminarea între elevii performanţi la info şi cei performanţi la alte materii, cărora nu li s-ar da şanse de strălucire în Vianu.
Nu vreau să vorbesc despre „traumele” generaţiei mele de liceu, chiar dacă unele erau de-a dreptul penale, cu profesori care îşi băteau elevii de le dădea sângele pe nas. Dar erau multe glume de-astea băieţeşti, gen Vianu, fie de mânji care voiau să iasă în evidenţă, fie de profesori care voiau să ne câştige de partea lor prin metode mai neortodoxe, şi care au ramas nişte amintiri vesele, unele chiar încărcate de sens.
Mai ştiu că de la profesorii cei mai neconvenţionali, care ştiu să intre în joc cu elevii sau studenţii lor, depăşindu-şi propria băţoşenie sau rigiditate pedagogică, am învăţat cel mai mult. Şi că o dată ce ne făceau curioşi prin glumele şi metodele lor, care uneori poate depăşeau anumite tipare pedagogice, ne făceau curioşi şi despre materia pe care ne-o predau. Poate că pe unii ne-au ciuntit psihic, fără să ştim, poate că pe alţii ne-au motivat să facem mai mult.
Şi mai ştiu că nişte elevi inteligenţi şi plini de viaţă îşi vor domina întotdeauna profesorii care nu se ridică la nivelul lor din aceste puncte de vedere. Uneori prin ieşiri care ar putea băga în fibrilaţii întregi comitete de părinţi.
Mai ştiu că unii oameni nu au umor. Sau că unii sunt traumatizaţi de propriile experienţe, iar când ajung părinţi, pur şi simplu nu le mai arde de glume şi experimente necurriculare, atunci când vine vorba de copiii lor. Nici cu unii, nici cu alţii, un elev care face circ la oră târându-se în genunchi sau un prof care desenează pe tablă cercuri simbolice de „dat cu capul aici” nu au ce discuta, pentru că fac parte din lumi diferite.
În lumea asta de stâlpi morali nici eu nu pot intra, pentru că în şcoală eram fix genul ăla care, ca să-mi fac colegii să râdă şi ca să ies în evidenţă, m-aş fi târât în genunchi în faţa unui profesor, neforţat de nimeni altcineva decât de propria-mi idee tâmpită şi de dragul unei glume.
PS: Cineva respectabil povestea, tot pe dragul de Facebook, cum a fost martor în tinereţile şcolăreşti, acum zeci de ani, exact la un episod în care un elev s-a târât în genunchi în faţa unui profesor, pentru o notă mai mare. Proful l-a întrebat, eşti gata să renunţi la demnitatea ta şi să te umileşti pentru o notă mai mare? Elevul nici n-a stat pe gânduri. Din 4, şi-a transformat nota în 9. Proful nu l-a lăsat însă prea mult să se bucure: „Vezi că ţi-am trecut 9 doar în carnet, în catalog tot 4 rămâne”. Este mai acceptabilă această versiune de târât în genunchi pentru unii părinţi? Ar accepta o umilinţă pentru copilul lor, dacă ar şti că asta îi dă o puternică lecţie de viaţă?