Tag: saracie

  • Cum au ieşit din sărăcie 5 dintre miliardarii lumii

    1. Howard Schultz, fondator Starbucks

    “În copilărie simţeam că mă aflu de cealaltă parte a baricadelor. ştiam că oamenii din partea cealaltă au mai multe resurse, mai mulţi bani, familii mai fericite. Simţeam nevoia să mă caţăr peste gardul care ne despărţea şi să realizez ceva ce părea imposibil celorlalţi. Poate am o cravată şi un costum acum, dar nu am să uit niciodată de unde vin”, spunea Schultz într-un interviu anterior acordat tablodiului britanic Mirror. Schultz a câştigat o bursă sportivă la Universitatea Northern Michigan şi, după încheierea studiilor, a început să lucreze în cadrul Xerox. La scurt timp, a preluat conducerea lanţului de cafenele Starbuck, care avea în acel moment 60 de cafenele în reţea. A devenit CEO-ul companiei în 1987 şi a adus Starbucks la peste 16.000 de cafenele răspândite în întreaga lume. Are o avere estimată la două miliarde de dolari.

    2. Oprah Winfrey,fondator reţeaua de televiziune OWN

    Oprah Winfrey are în prezent o avere estimată la 2,9 miliarde de dolari, dar s-a născut într-o familie săracă din Mississippi. A câştigat o bursă de studii la Tennesse State University şi a devenit primul corespondent de ştiri afro-american din Statele Unite ale Americii la vârsta de 19 ani.În 1983 s-a mutat la Chicago pentru a lucra pentru un talk-show care s-a transformat ulterior în “The Opraw Winfrey Show”.

    3.Leonardo Del Vecchio, Ray-Ben

    Născut într-o familie cu cinci copii, a fost singurul trimis de mama sa, care, după ce a rămas văduvă, nu mai reuşea să îl întreţină. S-a angajat într-o fabrică producătoare de componente auto şi rame de ochelari, iar la vârsta de 23 de ani, şi-a deschis primul atelier care a ajuns ulterior cel mai mare producător de ochelari de soare, cu branduri precum Ray Ban şi Oakley în portofoliu şi care i-au adus o avere de 15,3 miliarde de dolari.

    4. Larry Ellison, Oracle

    Ellison s-a născut în Brooklyn, New York. Fiind fiul unei mame singure, a fost crescut de către unchiul şi mătuşa lui din Chicago. După ce mătuşa sa a murit, Ellison a renunţat la colegiu şi s-a mutat în California unde a avut numersoae joburi. În 1977, a fondat Oracle, una din cele mai mari companii de tehnologie din lume şi care i-a adus o avere estimată la 41 miliarde de dolari.

    5. George Soros

    În adolescenţă, Soros s-a prefăcut drept nepotul unui angajat al Ministerului de Agricultură din Ungaia pentru a fi în siguranţă în perioada ocupaţiei naziste. A fugit din ţară în 1947 şi s-a stabilit în familia unor rude din Londra. A reuşit să se înscrie la London School of Economics după ce a strâns bani muncind ca hamal şi chelner. Înainte de a primi un job de banker, s-a angajat la un magazin de suveniruri din New York. În 1922, faimosul său pariu împotriva lirei britanice l-a transformat în miliardar în dolari, cu o avere estimată în prezent la 20 de miliarde de dolari.

    Sursa: Business Insider

  • Mircea Badea a făcut o CRIZĂ DE RÂS după revocarea lui KOVESI. Am crezut că este o secvenţă din LAS FIERBINŢI. Nu există ceva mai tare”

    Cum a venit dânsa la microfon… şi cu ăia îmbrăcaţi ca la grătar, aşa… în spate, acolo. Şi ea, într-o retorică simplistă: ”corupţia poate fi înfrântă”, ”decât rău, mai bine bine”.

    ”Am asistat la o retorică de parcă ţinea un discurs electoral pentru primăria din Jilava. Felul în care a plecat, ca în Lacul Lebedelor, cu o aripă rănită – nu există ceva mai tare”, a spus Mircea Badea, la Antena 3.

    Pe de altă parte, într-o declaraţie oferită celor de la Psnews.ro, Badea a lansat o ipoteză EXPLOZIVĂ, potrivit căreia Kovesi ar urma să devina purtătorul de cuvânt al preşedintelui Klaus Iohannis. „Eu zic că, la cât de talentată e (şi e foarte talentată!), poate s-o pună purtător de cuvânt”, a spus ironic Badea.

    Cititi mai multe pe www.gandul.info

  • Opinie Mihai Bandraburu: „In-work poverty” sau cum poţi sărăci muncind

    Activitatea noastră de zi cu zi se bazează mult pe statistici. Pe cifre. Trăim într-o lume a cifrelor. Am dezvoltat tot felul de modele de analiză, sprijinite de platforme informatice complexe, pentru a înţelege mai în profunzime ce se întâmplă. Suntem într-o permanentă căutare de soluţii pentru a ne ne dezvolta mai mult. Până aici totul este OK.

    Însă cifrele sunt şi foarte înşelătoare, dacă nu ştim să trecem dincolo de ele şi dacă ne limităm la imaginea pe care acestea o creează. Statisticile arată o tendinţă şi spun că lucrurile se îndreaptă într-o anume direcţie. Statisticile nu traduc însă ce se află dincolo de cifre; aici întervin analiştii, care, cu metode specifice extrag adevărul din cifrele înregistrate.

    Cu cifrele poţi manipula sau dezinforma. Voit sau nevoit. Spre exemplu: o autoritate / guvern îşi doreşte o imagine bună şi anunţă că şomajul a scăzut într-o anumită zonă, de la 5% la 2% (exemplu luat la întâmplare). Acest lucru este parţial adevărat. Corect spus este: şomajul a scăzut cu 3%, raportat la numărul persoanelor înregistrate în plată, la şomaj. Dar persoanele care au ieşit din orice formă de plată, acestea în ce statistică sunt incluse?

    Odată ieşiţi din sistem, ei nu mai sunt număraţi. Pentru statistică, ei nu mai există. Şi, dintr-o dată, realitatea economică şi socială pare mult mai roz. Faptul că cifrele arată că şomajul este în scădere nu înseamnă că în realitate situaţia nu stă din ce în ce mai rău.

    Cunosc astfel de persoane care nu mai beneficiază de niciun fel de indemnizaţie socială din partea statului şi care sunt ajutate de multă vreme de cei dragi. Au făcut toate eforturile pentru a găsi de muncă, dar au o vârstă, iar mentalitatea locului este că de la 40 de ani eşti prea bătrân pentru a munci; ca atare, nu au reuşit să găsească un job. Pe aceştia nu-i vede şi nu-i numără nimeni. În aceste situaţii, statistica nu exprimă o realitate!

    Cifrele care indică creşterea activităţii economice, producţia industrială, exporturile pot fi la fel de înşelătoare în a prezenta realitatea. Citeam recent informaţii despre parametrii economiei băcăuane şi articolul menţiona că majoritatea cifrelor sunt în creştere. Foarte bine! Însă trebuie să spunem şi adevărul: există două feluri de dezvoltare economică. Pe de o parte, există firme mici şi medii în număr mare, dezvoltate, acestea având şi o capacitate sporită de a absorbi forţă de muncă, situaţie în care bunăstarea realizată la nivelul regiunii este împărţită între mai mulţi. Pe de altă parte, există şi situaţia existenţei câtorva firme mari, cu management performant şi cifră de afaceri foarte mare, iar restul firmelor mici şi mijlocii se luptă pentru supravieţuire. În acest caz, bunăstarea se concentrează în câteva locuri şi nu se distribuie pe orizontală, în teritoriu.

    Cea de-a doua situaţie se aplică judeţului Bacău. Avem câteva firme de excepţie, cu care ne mândrim (Dedeman, Aerostar, Agricola Internaţional, Elmet, Pambac) şi în rest multe firme cu probleme de existenţă. Oricâtă bunăvoinţă umană şi implicare ar demonstra companiile mai sus menţionate, ele nu pot absorbi decât parţial forţa de muncă locală.

    Un oraş şi un judeţ se dezvoltă astfel asimetric, dezordonat şi fenomenul poate genera iluzia că lucrurile merg bine, când de fapt nu este aşa. Situaţia de la Bacău poate fi extrapolată în multe judeţe din România, de aceea se impune tot mai mult să discutăm despre regionalizare, despre cum putem crea bunăstare de care să beneficeze cât mai mulţi oameni.

    Statisticile, cifrele au evident limitările lor. Ca şi testele psihologice. De aceea, în medicină, psihologie, asistenţă socială nu se poate pune un diagnostic sau să se facă recomandări până când situaţia nu este abordată complex, multidisciplinar. Abia atunci se reduce foarte mult riscul de a scăpa informaţii vitale sau de a vedea unilateral realitatea.

    Ce este in-work poverty? Expresia se traduce prin faptul că deşi ai job, veniturile obţinute din muncă au devenit insuficiente pentru traiul de zi cu zi.

    Este un fenomen în tot mai mare creştere la noi în ţară, mascat de cifre şi statistici economice pozitive. Acest fenomen indică o polarizare a bogăţiei în România: bunăstarea este în creştere, dar se distribuie la un segment mic de populaţie, restul scufundându-se într-o spirală a sărăciei şi a împrumuturilor continue pentru a putea ajunge la luna următoare.

    Această dezvoltare nu este una sustenabilă şi dezechilibrează foarte mult o ţară atunci când sunt diferenţe economice mari între regiuni. E ca şi cum un avion ar fi supraîncărcat pe o parte, greutatea nefiind distribuită în mod egal pe ambele planuri.

    Polarizarea bogăţiei, dacă se face prin muncă, nu este rea în sine. Dacă o firmă sau o comunitate îşi doreşte mai mult de la viaţă şi munceşte pentru a-şi atinge visul, atunci este normal şi firesc să existe diferenţe între oameni, între regiuni. Până la urmă, munca şi hotărârea de a reuşi trebuie să facă diferenţa.

    Politic, economic şi strategic, în cadrul aceloraşi graniţe, diferenţele socio-economice între regiuni trebuie tratate cu multă atenţie, pentru că o regiune săracă va conduce la un exod de forţă de muncă în regiunile bogate sau în exteriorul ţării, va crea probleme sociale sporite, ceea ce va dezechilibra în final şi regiunile dezvoltate economic.

    Uniunea Europeană a conştientizat acest pericol şi în consecinţă a alocat fonduri structurale nerambursabile de coeziune cu scopul de a reduce disparităţile dintre regiuni.

    Sărăcia prin muncă este din păcate un fenoment tot mai extins în regiunea Nord-Est a ţării. Lipsa investiţiilor, a locurilor de muncă face ca salariile multor oameni să se aşeze la nivelul salariului minim pe economie sau un pic deasupra, ceea ce îi pune în dificultate; nu îşi pot întreţine în mod real, decent, familiile. Sunt multe familii în care doar un singur membru aduce venituri în casă.

    Eu cred că nu este nimic mai demotivant pentru cineva de bună credinţă ca situaţia în care constată că prin muncă abia îşi duce traiul până luna viitoare!

    Iar dacă cel care munceşte este demotivat, cum vor mai îmbrăţişa copiii lui ideea că munca este soluţia pentru toate dorinţele, cei care se pregătesc ca într-o zi să intre pe piaţa forţei de muncă?

  • VÂND RINICHI. 14 ani, perfect sănătoasă, non-alcoolică, nu consum droguri sau ţigări.10.000 €, NEGOCIABIL. Soluţia disperată a românilor care vor SĂ SCAPE DE SĂRĂCIE. Zeci de anunţuri, în atenţia Poliţiei

    „Vând rinichi. 14 ani, perfect sănătoasă, non-alcoolică, nu consum droguri sau ţigări. Pret:10.000 € negociabil”;

    „Vând rinichi grupa sanguină B3-Sunt un băiat în varstă de 20 de ani locuiesc în Cluj Napoca. Nu mă droghez. Nu beau alcool. Fumez ocazional. La cererea cumpărătorului, mă deplasez şi în alte oraşe, cu condiţia de a plăti cumpărătorul plata transportului. Sunt foarte hotărât să fac treaba asta, altfel nu postam aşa ceva”;

    „Vând foarte URGENT rinichi de grupa 0 pozitiv. Am mare nevoie de bani pentru a îmi rezolva toate datoriile . Nu beau alcool, fumez şi nu consum droguri . Preţul este de 8.000 de euro negociabil”;

    „Vând rinichi gr 0 pozitiv, am 18 ani, nu mă droghez, beau foarte rar, fumez. nu am avut nici o problema de sănătate până acum. Am mare nevoie de bani aşa că rog şi ofer seriozitate maximă. Eu sunt în Portugalia, dar când îmi găsesc o persoană pentru a cumpără rinichiul, vin în România. Preţul se discuta. Ma puteţi suna la nr de telefon sau pe whatsapp”;

    „Vând urgent rinichi, sunt disperată, prefer să mor fără un rinichi, decat să mor nevazand copiii.”

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Ţara care obligă CREŞTINII SĂRACI să îşi înlocuiască ICOANELE cu portretul preşedintelui daca vor să mai primească AJUTOR SOCIAL

    Credincioşii creştini s-au repezit să înlocuiască tablourile religioase din locuinţe cu postere care proslăvesc partidul comunist şi conducătorul acestuia; celor care au făcut acest lucru li s-a promis că vor scăpa de sărăcie, relatează SCMP.
     
    Mii de creştini dintr-un sat extrem de sărac din Sud-Estul Chinei au înlocuit imaginile cu Isus cu cele ale preşedintelui Xi Jinping; autorităţile au promis că dezvoltă pentru aceştia un program de ajutor şi încearcă, totodată, „să transforme credincioşii creştini în membri loiali ai partidului”.
     
     
    Plasat la marginea lacului Poyang, cel mai mare lac cu apă dulce din China, provincia Yugan este cunoscută deopotrivă pentru nivelul de sărăcie extremă al locuitorilor dar şi pentru procentul ridicat de creştini din această zonă. Peste 11% din cei 1 milion de locuitori sunt, conform statisticilor, sub limita de sărăcie extremă, iar 10% dintre locuitori sunt creştini.
     
     
    Iar în timp ce oficialii locali dau asigurări căvor dubla eforturile pentru a combate sărăcia în regiune, locuitorilor li s-a spus clar să-şi scoată din locuinţe toate reprezentările religioase şi să le înlocuiască cu imagini ale lui Xi, idee care duce cu gândul la practica larg răspândită în trecut, când potretele cu Mao Zedong erau aproape nelipsite din locuinţele chinezilor. 
     
  • Oameni necăjiţi, URCAŢI în autocare ca VITELE în vagoane! Europarlamentarul Cătălin Ivan CRITICĂ mitingul PSD

    Europarlamentarul Cătălin Ivan scrie pe pagina sa de Facebook că mitingul programat pentru sâmbătă, în Bucureşti ar trebui să fie urmat de foarte multe dosare penale.

    ”Mitingul PSD, probabil ultimul care se va mai organiza în România în felul acesta, ar trebui să fie urmat de o avalanşă de dosare penale. Am putea spune, fără să greşim, că mitingul de sâmbătă este un miting penal, pentru susţinerea celui mai corupt politician din istoria României. Vă asigur, ca fost membru al acestui partid care cunoaşte realitatea din interior în cele mai mici detalii, că majoritatea covârşitoare a celor care vor participa la miting vor fi aduşi cu forţa”, afirmă Cătălin Ivan.

    Potrivit acestuia, la mitingul PSD vor fi prezenţi oameni foarte săraci, care beneficiază de ajutor social şi care ştiu că ”depinde de primar” dacă mai primesc acel ajutor, dar şi angajaţi din diferite regii aflate în subordinea primăriilor, obligaţi să meargă la Bucureşti.

    Cititi mai multe pe www.zf.gandul.info

  • Tendinţe demografice. Efectul lipsei de investiţii: În judeţele din Moldova oamenii se mută de la oraşe la sate, iar în Muntenia oamenii pleacă de la sate la sate mai sărace

    Aproape 121.000 de români s-au mutat de la oraşe la sate în anul 2016 (cele mai recente date disponibile), în timp ce numai 82.600 de locuitori s-au mutat din mediul rural în cel urban în acelaşi an, arată datele Institutului Naţional de Statistică. Începând din anul 1997 încoace, fluxul de migraţie internă dominant nu mai este de la sate la oraşe, ci de la oraşe la sate, arată specialiştii.
     
    „Judeţele Moldovei, în principal, sunt dominate de migraţia de la oraş la sat, în timp ce judeţele din Muntenia sunt domniate de migraţia de la sat la sat, sunt judeţe sărace. În schimb, linia Timiş – Hunedoara – Alba- Sibiu – Braşov, dar şi Bucureşti şi Constanţa sunt zone care au câte cel puţin un oraş de peste 200.000 de locuitori şi care, în mod firesc, sunt centrate pe atracţie migratorie urban–urban“, a spus prof. univ. dr. Du­mitru Sandu de la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii din Bucureşti. El a fost prezent ieri la un eve­niment pe tema evoluţiilor demografice organizat la Institutul Naţional de Statistică, unde a prezentat concluziile unei lucrări care analizează migraţia internă din România în perioada 1920 – 2016.
     
  • Ţara unde sărăcia a atins noi culmi: oamenii au început să facă troc. O tunsoare? Câteva banane şi ouă

    Schimbul unui produs pe care îl ai în surplus cu un altul de care ai nevoie, cunoscut încă din Antichitate sub numele de troc, a devenit cea mai des întâlnită metodă prin care venezuelenii îşi procură cele trebuincioase.  
     
    Astfel, porumbul este schimbat cu orez, ouăle sunt date pe ulei de gătit şi, de multe ori, oamenii se duc la vânzătorii ambulanţi de pe străzile oraşelor pentru a-şi cumpără un kilogram de făină în schimbul aceleiaşi cantităţi de zahăr. 
     
    S-au creat inclusiv pagini de Facebook şi grupuri unde oamenii negociază între ei schimbul diverselor produse, cum ar fi articolele de igienă şi curăţenie. 
     
    Chiar şi serviciile sunt plătite cu alimente. Unii frizeri din anumite sate şi comune acceptă să tundă clienţii pentru câteva banane sau ouă. Poţi plăti inclusiv o cursă cu taxiul cu un cartuş de ţigări. Totodată, unele restaurante oferă un meniu complet contra câtorva pachete de şerveţele. 
     
    O altă metodă intens folosită este aceea de a cumpăra pe datorie. De asemenea, actele de caritate şi activităţile de voluntariat au început să câştige popularitate printre venezueleni, oamenii solidarizându-se în faţa crizei în care se află întreaga naţiune. 
  • Campioni la sărăcie. România are a treia cea mai mare rată de deprivare materială severă din UE

    În România, rata de deprivare materială severă a ajuns la 19,4% în 2017, a treia cea mai mare rată din UE, după cea din Bulgaria (30%) şi Grecia (21,1%), potrivit sursei citate.
     
    Cu toate acestea, România a înregistrat cea mai mare scădere a procentului persoanelor defavorizate din punct de vedere material, o scădere  de 4,4%, de la 23,8% în 2016, la 19,4% în 2017, potrivit Eurostat.
     
    Ţările cu cea mai mică rata de deprivare materială severă din UE, de sub 3%, sunt Suedia (0,8% în 2016), Luxemburg (1,6% în 2016), Finlanda (2%) şi Olanda (2.6%).
     
  • De ce vrea Trump să distrugă un concept construit cu grijă de cele mai mari puteri ale lumii

    Pentru Trump, globalizarea este un inamic. Între timp, omul de afaceri a câştigat conducerea celei mai mari şi influente economii a lumii, cu promisiuni că va inversa anii de liberalizare a comerţului. A zdruncinat ordinea comercială, şi-a îndepărat aliaţii precum UE şi presează China – pentru preşedinte sursa necazurilor Americii şi un profitor al globalizării – doar ca să vadă exporturile americane suprataxate în China. Astfel, ar putea începe un război comercial mondial.

    Trump şi-a împins ţara într-o bătălie dintr-un război al trecutului, pe care ar putea-o câştiga, însă lasă SUA nepregătite să profite de o altă formă de globalizare, cea a clasei de mijloc. Despre această idee scrie în The New York Times editorialistul Neil Irwin.

    Economiile lumii au devenit mai interconectate în anii 1990 şi 2000, provocând dureri de cap imediate ţărilor bogate, dar aducând şi avantaje care abia acum încep să fie evidente.

    Nimeni nu ar trebui să fie surprins că globalizarea provoacă ostilitate, având în vedere amploarea perturbărilor care au rezultat din interconectarea mai în profunzime a economiilor. Ceea ce este surprinzător este că ostilitatea este mai mare acum.
    Aceasta pentru că globalizarea, cel puţin în forma pe care o cunoaştem, s-a plafonat cu un deceniu în urmă. Acest lucru arată un risc crucial al impulsului recent pentru reconfigurarea condiţiilor economiei mondiale  inclusiv tarifele pentru oţel şi aluminiu şi acţiunile punitive împotriva Chinei asupra cărora insistă preşedintele Trump.

    Ostilitatea vine după ce costurile majore ale globalizării au fost deja acoperite. Vine exact acum, când miliarde de oameni care s-au integrat în economia globală în ultimele trei decenii încep să devină suficient de înstăriţi pentru a se transforma în consumatori valoroşi.

    Pe scurt, s-ar putea ca forţa antiglobalizare care se răspândeşte în lumea occidentală să vină exact la momentul nepotrivit  prea târziu pentru a mai face ceva pentru salvarea locurilor de muncă pierdute ale clasei muncitoare, dar suficient de devreme pentru a pune în pericol capacitatea naţiunilor bogate de a vinde bunuri şi servicii avansate clasei mijlocii globale în expansiune rapidă.

    Este tentant să ne gândim la globalizare ca la un proces constant, însă istoria ne arată că nu aşa s-a întâmplat. Globalizarea se propagă acolo unde găseşte loc, accelerează şi poate chiar să dea înapoi ocazional. Statistica arată că anii 1990 şi începutul anilor 2000 au fost una dintre perioadele extraordinare în care economiile au devenit mai interconectate.
    Acum, globalizarea a intrat într-o nouă fază, în care comerţul transfrontalier cu bunuri şi servicii face parte constant din economie, iar fluxurile internaţionale de capital sunt mai mici decât au fost înainte de criza financiară globală. Acum, răspândirea informaţiilor este în creştere, cu implicaţii diferite pentru muncitorii din ţările bogate faţă de faza anterioară.
    Începând cu anii 1990, îmbunătăţirile din domeniul comunicaţiilor şi tehnologiei de transport au făcut ca externalizarea globală să devină mai fezabilă. Acordurile comerciale au redus tarifele şi au eliminat din barierele din calea comerţului. Multe naţiuni sărace au devenit mai integrate în economia globală. China este cel mai evident exemplu.

    Această ajustare a oferit un val de bunuri accesibile şi a deschis noi pieţe pentru ţările bogate, dar a şi devastat anumite sectoare şi zone geografice, în special cele implicate în fabricarea produselor low-tech. Muncitorii din oraşele industriale americane şi din Europa Occidentală s-au trezit în competiţie cu asamblorii chinezi de electronice, cu angajaţii indieni din call center-uri şi cu angajaţii fabricilor auto din Europa de Est, Mexic şi din alte ţări.

    Fluxul de bunuri şi servicii transfrontaliere, ca pondere în întreaga activitate economică, a atins aproape 16% în anii 1980 şi începutul anilor 1990, apoi în perioada 1993-2008 a crescut la 31%. Apoi a încetat să crească, oscilând în schimb în jurul acestui nivel, potrivit datelor de la McKinsey Global Institute.

    Dacă este analizat fluxul internaţional de bani în locul celui de bunuri şi servicii, rezultatele sunt şi mai clare. Fluxurile financiare transfrontaliere au atins punctul culminant în 2007, de 22% din cifra de afaceri globală, dar au scăzut până la 6% în 2016, la aproximativ acelaşi nivel cu cel din 1996.

    ”Înteresant la tarifele oţelului sau altor bunuri este că sunt în permanent război“, a explicat Susan Lund, partener la McKinsey, după ce a analizat aceste fluxuri globale. ”Producţia industrială globală s-a reconfigurat deja. Schimbarea s-a produs deja şi mâţa a ieşit din sac. Nu credem că globalizarea s-a terminat, ci că a luat o nouă formă.“

    Această nouă formă constă într-o mai mare conectivitate şi comunicare, care s-ar putea să nu fie evidente în datele tradiţionale privind fluxurile comerciale sau de capital. Astfel, sunt mai mulţi utilizatori care folosesc platforme sociale pentru a se conecta cu persoane din alte ţări, companii care se bazează pe munca freelancerilor care pot lucra de oriunde în lume şi întreprinderi mici care fac afaceri cu parteneri din întreaga lume prin intermediul internetului.

    Cu alte cuvinte, nu este o formă de globalizare care pune în pericol locurile de muncă din fabrici, ci una care ar putea avea consecinţe importante în alte domenii – conducând la o concurenţă sporită pentru locurile de muncă avansate tehnologic ale gulerelor albe şi creând în acelaşi timp noi oportunităţi, enorme, pentru firmele americane şi occidentale. Aceasta, în schimb, ajută la explicarea motivului pentru care o parte din Parteneriatul Trans-Pacific, acordul comercial din care s-a retras administraţia Trump, s-a concentrat pe drepturile de proprietate intelectuală, pe securitatea datelor şi viaţa privată.

    Economistul David Autor de la MIT şi colegii săi au demonstrat, după studii amănunţite, că ”şocul chinezesc“ apărut odată cu intrarea ţării în Organizaţia Mondială a Comerţului a provocat dureri de cap de durată comunităţilor din Statele Unite care au concurat cu companiile chineze în producerea unor bunuri industriale.

    Chiar dacă aceste efecte persistă, el vede riscurile implicate de comerţul cu China ca migrând în altă parte.
    ”Şocul chinezesc asupra producţiei la scară largă şi efectele sale asupra ocupării forţei de muncă în masă, acestea sunt probleme pe care în mare parte le-am depăşit“, spune Autor. Acum, provocarea este concurenţa chinezească cu mai multe produse tehnologic complexe, cum ar fi automobile, avioane sau microprocesoare. Fabricarea de produse mai puţin complexe tehnologic şi care necesită o folosire mai intensă a forţei de muncă, precum îmbrăcămintea, migrează spre ţări cu salarii mai mici, cum ar fi Bangladesh şi Etiopia.

    Dar o schimbare în ceea ce priveşte locul producţiei este diferită de o creştere netă a nivelului conectivităţii globale. Nivelul de integrare economică rămâne uniform, chiar dacă se schimbă detaliile despre ce face mai exact fiecare ţară în parte.
    ”Nu cred că ceasul se dă înapoi“, a spus Autor, referindu-se la o întoarcere într-o lume în care în SUA sunt fabricate din nou produse mai puţin complexe din punct de vedere tehnologic şi pentru care este nevoie de mai multă forţă de muncă. ”Cred că ar trebui să ne pregătim pentru adevărata provocare, care este lupta pentru proprietate intelectuală şi pentru industriile de frontieră.“

    Eforturile administraţiei Trump de a pune presiuni pe China, dacă dau roade, ar reprezenta un pas în această direcţie. Dar aceste acţiuni au fost asociate cu tarifele pe importuri de oţel şi aluminiu, care par a avea ca scop mai degrabă protejarea producţiei americane de metale. Abordarea administraţiei de la Washington ar putea avea un recul nedorit dacă va declanşa o serie de acţiuni protecţioniste din ce în ce mai serioase pentru toate tipurile de mărfuri, subminând comerţul mondial fără a remedia problemele de structură ale industriilor care folosesc intensive informaţia.

    În cazul în care cele mai recente încăierări comerciale se transformă într-un război comercial, noile bariere din calea comerţului internaţional ar putea bloca, de asemenea, o recompensă mult aşteptată a globalizării: o întreagă nouă lume de clienţi. Creşterea integrării economice globale, în pofida tuturor perturbărilor pe care le-a adus pentru anumiţi lucrători din Statele Unite şi Europa de Vest, a reprezentat totodată o poveste despre sute de milioane de oameni care devin mai conectaţi la economia mondială şi în acelaşi timp ajung şi la standarde de viaţă mai ridicate.

    Homi Kharas, un specialist de la Brookings Institution, studiază ascensiunea clasei de mijloc globale  care în calculele sale include persoane cu venituri de cel puţin 10 dolari pe zi de persoană, dolari la valoarea din 2005. Pentru o familie de patru persoane, veniturile, dacă sunt ajustate la valoarea dolarului din 2018, se duc la aproximativ 19.000 de dolari pe an.
    În 1990, doar 23% din populaţia lumii se încadra în această categorie. Astăzi, proporţia este de 45%, ceea ce înseamnă că un număr suplimentar de 2,3 miliarde de oameni îşi pot permite luxul pe care economia globală îl oferă: hrană din abundenţă, transport motorizat, telefoanele mobile şi altele asemenea.

    Homi Kharas susţine că este greşit să cataloghezi aceste miliarde de oameni doar ca o competiţie pentru locuri de muncă bune.

    ”Vedem că, pe măsură ce clasa de mijloc se dezvoltă, se dezvoltă şi o cerere masivă pentru toate tipurile de servicii“, a spus el. ”Indiferent că vorbim de filme de la Hollywood, de filme de la Bollywood sau de filme din Hong Kong, de posibilitatea de ieşi să mănânci la francize precum KFC sau McDonald’s sau de a folosi aplicaţii de internet sau de a cumpăra o asigurare, acestea conduc la schimbări masive în structura economiei globale care includ consumul de bunuri pe care Statele Unite se pricep să le producă.“

    Cu alte cuvinte, globalizarea nu ar trebui privită ca o agresiune perpetuă în care muncitorii americani se confruntă cu valuri tot mai mari de oameni dispuşi să facă acelaşi lucru pentru salarii mai mici – chiar părea aşa în anii 1990 şi începutul anilor 2000, când comerţul creştea mai repede decât economia globală. Mai degrabă, toţi suntem atât concurenţi, cât şi clienţi. Cu războaie comerciale apărute la orizontul apropiat, trebuie să ne întrebăm dacă Statele Unite şi Europa, care au suportat deja costurile concurenţei cu lumea în curs de dezvoltare, vor ţine comerţul deschis suficient de mult timp pentru a se bucura de beneficiile acestei politici.