Paul Manafort a ajutat oligarhi cleptomani şi tirani fără scrupule. El le-a deschis, sau după caz redeschis, drumul spre putere şi avere. Pentru unii are sens ca omul care nu o dată a revoluţionat lobby-ul politic să-l reprezinte acum pe Donald Trump, speranţa republicanilor la preşedinţia Statelor Unite.
Puţină lume a auzit de Manafort, poate din cauza lumii prin care se învârte. Omul este unul dintre acele personaje care construiesc istoria din umbră, sau cel puţin o influenţează. Potrivit unui fascinant profil făcut de Franklin Foer în revista Slate, sub titlul „Americanul tăcut“, Paul Manafort este printre cei mai mari arhitecţi de strategie electorală ai ultimelor patru decenii şi unul dintre cei mai eficienţi. Şi-a făcut o carieră din transformarea celor mai răi tirani în apărători ai libertăţii. Din acest punct de vedere, a-l face popular pe Trump pare floare la ureche.
Mar-a-Lago, palatul lui Donald Trump, este impresionant după standardele din Palm Beach, dar nu şi după cele ale lumii dictatorilor. Spre exemplu, nu se poate compara cu Mejighiria, reşedinţa fostului preşedinte ucrainean Victor Ianukovici. Trump are 33 de băi şi trei buncăre, însă vilei sale îi lipsesc turma de struţi, galionul plutind pe un iaz şi setul de crose de golf din aur. Lui Manafort nu-i pasă de aceste diferenţe. A lucrat pentru ucrainean şi-l va ajuta şi pe Trump. A ajuns cel mai important consilier de campanie al americanului.
Trump a apelat la Manafort pentru ceea ce la început părea să fie o sarcină tehnică: Manafort se pricepe să-i strunească, prin presiuni sau cu vorbe mieroase, pe delegaţi la adunările cu probleme. A mai făcut-o, asistându-l pe Gerald Ford când acesta înfrunta insurecţia lui Ronald Reagan în 1976. A avut o lungă colaborare cu lideri republicani, care s-au bazat pe el să le atragă delegaţi şi voturi, să le regizeze, în cele mai mici amănunte, spectacolele electorale.
Având în vedere experienţa şi talentul său, era evident că Manafort nu s-ar fi limitat doar la atragerea publicului către Trump, o sarcină de altfel foarte importantă. Nu a durat mult şi consilierul a încercat să preia controlul operaţiunilor lui Trump – gestionarea bugetului, cumpărarea de publicitate, îndrumarea politicianului către un teleprompter şi departe de atacurile incendiare, de bâlci, la adresa opozanţilor.
Unii au văzut în angajarea lui Manafort un act disperat: Trump a apelat la o relicvă dintr-un trecut îndepărtat pentru a compensa pentru infrastructura de campanie lacunară. În realitate, aducerea lui Manafort este o lovitură. Omul este printre cei mai importanţi consilieri de campanie din ultimii 40 de ani şi unul dintre cei mai eficienţi. A revoluţionat în repetate rânduri practicile de lobby, deşi este reţinut în a-şi etala public influenţa.
Spre deosebire de vechii parteneri de afaceri Roger Stone şi Lee Atwater, Manafort nu poate fi descris ca emfatic. Stă la hoteluri de lux, dar nu iese din cameră să mănânce. Rămâne acolo să-şi facă planurile. Când iese totuşi să cineze cu un grup, stă în capătul mesei şi vorbeşte foarte puţin, dând impresia că îşi pătrează ideile scumpe pentru conversaţii în privat cu clienţii săi.
„Manafort este o persoană care nu iese neapărat în evidenţă. Nu este nimic egocentric la el“, povesteşte economistul Anders Aslund, fost consilier al guvernului ucrainean.
Fostul editor al The Washington Post Mary McGrory l-a descris ca având o personalitate calmă, neutră, deşi i-a remarcat „ochii căprui trişti“. În pofida zecilor de ani în care a acumulat influenţă la Washington şi în alte capitale ale lumii, Manafort nu a fost niciodată subiectul unui profil de revistă. A distribuit comentarii presei atunci când voia şi acolo unde voia, adică aproape niciodată şi nicăieri înainte de sosirea în tabăra lui Trump.
Munca lui presupune discreţie. Deşi lista sa de clienţi include serii întregi de nume din topul Fortune 500, el şi-a construit o afacere înfloritoare lucrând cu dictatori.
Vorbind despre fosta lor firmă, Roger Stone face acest lucru clar. „Black, Manafort, Stone and Kelly“ şi-a aliniat cea mai mare parte a dictatorilor pe care i-am putut găsi. Dictatorii sunt cei pe care toţi sunt cu ochii.“ Manafort are darul special de a schimba modul în care dictatorii sunt văzuţi de americani. Îi reinventează ca eroi mărinimoşi – veneraţi de think-tankuri americane, spălaţi din abundenţă cu bani de Congres.
Punctul culminant al lungii cariere a lui Manafort ar fi putut fi jocurile de tenis cu Ianukovici la palatul Mejighiria. Timp de aproape şapte ani a făcut naveta la Kiev. În acest timp a remodelat politica din Ucraina şi a ajutat la împingerea ţării în sfera de influenţă a lui Vladimir Putin. A fost o realizare impresionantă, cel puţin conform standardelor etice care guvernează lumea lui Manafort. Acum a apărut Donald Trump, un alt oligarh care are nevoie disperată de serviciile sale.
Geneza relaţiei dintre Trump şi Manafort a început cu Roy Cohn, celebru avocat de la curtea senatorului Joe McCarthy, ieşit în evidenţă în procesele contra unor presupuşi spioni ruşi. În anii ’70, Trump şi tatăl său l-au angajat pe Cohn ca avocat pentru apărea familiei într-un proces de discriminare în tranzacţii imobiliare (Cohn a acuzat autorităţile federale de folosirea unor tactici demne de Gestapoul nazist). Însă Cohn şi Trump au devenit amici, luând masa împreună sau întâlnindu-se în cluburi. Roy Cohn i-a prezentat pe Stone şi pe Manafort lui Trump.
În acei ani ai muzicii disco, Stone şi Manafort erau nedespărţiţi. Amândoi şi-au petrecut copilăria în Connecticut şi s-au dus la colegiu în Washington, deşi nu puteau fi mai diferiţi. Stone iubea să fie în centrul atenţiei şi nu se sfia să joace teatru în public. Era un „bad boy“. A muncit pentru campania lui Nixon şi n-a ezitat să folosească trucuri murdare: a aranjat astfel încât să pară că un rival de-al lui Nixon este sprijinit de comunişti, de exemplu. N-a ezitat nici să se laude cu realizările sale. Stone nu era deloc timid. Iubea interviurile şi să se dea mare. Este un fanatic al bodybuildingului, care a pozat fără cămaşă pentru New Yorker. Poza a prins implantul de păr, dar nu şi tatuajul cu Richard Nixon de pe spate.
Manafort a avut un mentor foarte diferit. A studiat cu viitorul secretar de stat James A. Baker III, disciplinat ca un soldat de la Marină şi elegant ca un absolvent de la Princeton. Amândoi erau conservatori, pragmatici şi însetaţi de politică (tatăl lui Manafort a fost şase ani primar în New Britain, Connecticut – un republican care a dominat într-un teritoriu democrat).
Baker, un colecţionar de tinere talente, s-a ocupat de campania pentru realegerea lui Gerald Ford. Acolo i-au picat ochii pe Manafort. L-a ales să-l ajute cu campania. Când Baker a avut nevoie de propriul manager în campania sa din 1978 pentru a deveni procurorul general al statului Texas, l-a ales tot pe Manafort.
„Paul l-a avut ca model pe Baker“, spune un prieten al strategului de campanie. Manafort a condus operaţiunile pentru Reagan într‑una dintre cele mai dificile regiuni, în sud, unde tensiunile rasiale erau maxime. Succesul campaniei din 1980 le-a adus celebritate lui Stone şi lui Manafort. Mai important, ei au ajutat la propulsarea lui Reagan la putere. Au aprovizionat aparatul administrativ, distribuind joburi în agenţii şi acumulând favoruri care le vor asigura baza noii lor afaceri de lobby. Au deschis porţile firmei în 1981.
