BusinessMagazin

Tag: problema

  • Strategii pe piaţa bijuteriilor

    „Este prima oară după mulţi ani când avem o strategie coerentă şi care ne reprezintă”, spune Anca Alimănescu, country managerul Pandora România. Compania pe care o reprezintă a intrat pe piaţa locală a bijuteriilor în 2011, atunci când aceasta era împărţită între B&B Collection, Cellini, Helvetansa, Micri Gold sau Sabion. Astăzi, Pandora este lider pe o piaţă estimată la 50 milioane de euro, are 80 de angajaţi şi operează direct 12 magazine; compania lucrează şi cu trei parteneri în franciză, numărul total al unităţilor care comercializează produsele ajungând la 38.

    Cifra de afaceri înregistrată de Pandora României a ajuns la 74,4 milioane de lei în 2016, în vreme ce profitul a ajuns la aproape 1,8 milioane lei, potrivit celor mai recente informaţii publice disponibile. La nivel global, Pandora are în jur de 10.000 de angajaţi. Anca Alimănescu are 31 de ani şi lucrează în cadrul companiei din 2012, ocupând diferite posturi de-a lungul timpului, până la cel de country manager.

    Rolul său în cadrul companiei este atât de a crea şi implementa o strategie coerentă, cât şi de a asigura profitabilitatea companiei. „Am lucrat un an de zile alături de clusterul din Europa de Est şi de celelalte; scopul pentru perioada următoare este să fim mai coerenţi decât până acum, pentru că totuşi Pandora e o companie tânără. Şi atunci când eşti tânăr, capeţi experienţă pe măsură ce faci lucruri”, descrie Alimănescu perspectiva sa asupra dezvoltării companiei. Ea sintetizează astfel noua strategie a Pandora: „Mai puţin despre produs şi mai mult despre om.

    Deşi a intrat în urmă cu şapte ani pe piaţa din România, Pandora nu s-a bucurat de un succes foarte mare în primii ani, potrivit reprezentantei companiei. Motivul a fost dezvoltarea calculată, spune ea: „Nu e doar o chestiune de a cuceri teritorii, ceea ce în mod normal se întâmplă în primii ani de dezvoltare; eu una nu am fost fanul unei dezvoltări rapide, am preferat să aştept şi câţiva ani pentru a intra într-o locaţie sau într-un oraş. Alimănescu spune că a preferat să facă acest pas doar atunci când economia, oamenii, cultura sau obiceiurile de consum erau pregătite să primească produsele Pandora. „Nu vreau să deschid locuri pe care să le închid, nu îmi plac lucrurile astea; mai bine mai încet şi corect decât repede şi de pomană, îşi descrie ea filosofia de management.

    De asemenea, subliniază ea, în condiţiile în care în România retailul se face prin mall-uri, nu poţi să te duci într-un oraş şi să îţi asumi riscul de a avea un magazin stradal; aminteşte totuşi că Pandora are două astfel de unităţi, la Sibiu şi Timişoara. Investiţia medie într-un magazin se ridică la aproximativ 100.000 de euro, fără a include aici şi stocul de marfă. „În funcţie de suprafaţă, poţi ajunge să ai sume uriaşe blocate, pentru că ai marfă care stă în vitrină, spune Anca Alimănescu.

    „Evident, toate bijuteriile noastre sunt pentru femei; pentru fiecare faţetă a personalităţii ne dorim să existe ceva. Dacă la început Pandora considera că se adresează unei anumite categorii de vârstă, unui anumit tip de venit, acum nu mai considerăm asta; timpul ne-a arătat că avem clienţi de la 18 ani până la bunici, oamenii fideli nouă nu au o anumită vârstă”, descrie ea motivele pentru care brandul nu se adresează în prezent unui anumit profil de clienţi.

    Obiceiul de consum s-a schimbat în bine, şi nu numai din punctul de vedere al perspectivei financiare, crede Anca Alimănescu. „Atunci când totul se desfăşoară pe repede-înainte, e mai mult clientul care îţi cere şi tu care îi oferi, nu poţi să îl ajuţi să îşi descopere stilul sau să îl consiliezi în vreun fel. Astăzi nu mai e aşa; oamenii sunt curioşi, vor să înţeleagă, vor să ştie ce cumpără – ce fel de pietre sunt, cum este tăietura, ce simbolizează. Am ajuns unde ne doream, şi anume să avem o conversaţie dincolo de bijuterie.

    Deşi se află la conducerea unei companii cu venituri de zeci de milioane de euro, Anca Alimănescu spune că „orice problemă există, inclusiv plângerile partenerilor, ajung la mine”. Ea îşi aminteşte că a oferit, ocazional, chiar şi indicaţii clienţilor care nu găseau un magazin. „Trebuie să asculţi vocile tuturor şi să înţelegi de unde vin; uneori ele sunt pline de emoţie, dar trebuie să o dai la o parte şi să înţelegi care e problema. Dacă înţelegi asta, atunci vei găsi şi o soluţie. Sunt oameni pregătiţi în magazine să rezolve orice situaţie, dar uneori, din cauza acelor emoţii, trebuie să intervin eu. Ei nu ştiu cu cine vorbesc, nici măcar la mailuri nu îmi trec funcţia – sunt Anca de la Pandora şi vă ascult”, spune ea râzând.

    Producţia s-a dezvoltat foarte mult, mai ales prin deschiderea unei noi fabrici în Thailanda cu o capacitate mai mare. „Dacă până acum prezentam cam şapte colecţii noi pe an, de acum vor fi zece, pentru că ne dorim să fim mai adaptaţi la ce se întâmplă. La sfârşitul lunii mai am lansat colecţia de vară, care deja merge foarte bine”, spune Anca Alimănescu. Ca volum al vânzărilor, cele mai performante trei magazine sunt cele din AFI Cotroceni, Băneasa Shopping City şi Promenada Mall.

    „Pentru 2018 mă aştept la mai mult decât am planificat, pentru că anul acesta, mai mult decât în ultimii trei ani, o să avem foarte multe lucruri noi din perspectiva designului. Vin piese pe care nu le-am mai avut, sunt idei şi motive pe care nu le-am mai folosit, iar asta mă bucură”, descrie optimist perspectivele pentru anul în curs country managerul companiei Pandora.

  • Bomba demografică ar putea distruge în 30 de ani finanţele Germaniei, cea mai mare economie a Europei

     

    Dacă actualele tendinţe demografice continuă, în 2035 se va ajunge ca numărul de muncitori şi cel al persoanelor de peste 65 de ani să fie egal. În 30 de ani, îmbătrânirea populaţiei va consuma toate rezervele financiare ale Germaniei. Aşa spun cele mai noi proiecţii.
    Actualul sistem de pensii din Germania nu este sustenabil, deoarece milioane de persoane urmează să se pensioneze, în timp ce populaţia se micşorează. În absenţa reformelor, datoria publică ar putea ajunge atât de mare încât o va eclipsa pe cea a Greciei în câteva decenii, arată un studiu care face ecou în presa germană.

    Poate că nu pare aşa, dar cei mai buni ani ai Germaniei s-ar putea să fi trecut. Este cunoscut de zeci de ani faptul că populaţia ţării îmbătrâneşte. Ca urmare, ponderea pensionarilor în populaţia totală devine o povară tot mai mare pentru finanţele publice. Un nou studiu realizat de Fundaţia Bertelsmann arată cât de gravă ar putea deveni problema în doar câteva decenii dacă nu se face nimic în legătură cu aceasta. Tabloul este sumbru.

    Studiul prevede că, în condiţiile în care milioane de baby-boomeri se vor retrage din câmpul muncii în următorii ani, excedentul bugetar al guvernului de la Berlin va dispărea încă din 2020. Iar de acolo toate vor merge din rău în mai rău. Studiul, văzut de publicaţia germană

    Handelsblatt, a fost prezentat într-o conferinţă a comisiei guvernamentale privind pensiile.
    Analiza a găsit că în timp ce în 2020 vor exista trei oameni care muncesc pentru fiecare persoană de peste 65 de ani, raportul va scădea la 1:1 până în 2035. Acest lucru nu este deloc bun pentru o ţară în care pensiile, asistenţa medicală şi asistarea bătrânilor sunt în mare parte finanţate prin contribuţii sociale obligatorii plătite de cei care muncesc.

    Conform estimărilor, contribuţiile lor ar urma să urce la aproape 50% din veniturile până în 2040, de la 40% în prezent, dacă Berlinul nu reuşeşte să-şi reformeze sistemul de pensii.

    Acest lucru nu va fi suficient pentru a menţine finanţele germane pe linia de plutire. Începând cu anul 2040, ţara va fi zguduită de o explozie a deficitului bugetar şi a datoriei publice, potrivit analizei citate. Până în 2032, deficitul celei mai mari economii a Europei va depăşi limita de 3% stabilită prin tratatele Uniunii Europene. Iar până la sfârşitul anilor 2040 va sări la 9% din PIB-ul ţării.

    Urmarea va fi că datoria guvernului de la Berlin va începe să crească din nou în mai puţin de două decenii, la 80% din PIB până în 2040 şi la 208% în 2060. Datoria, raportată la mărimea economiei, o va depăşi pe cea actuală a Greciei, ţară care a ajuns în pragul falimentului din cauza supraîndatorării. „Finanţele publice ale Germaniei, sub legile actuale, nu sunt sustenabile”, subliniază studiul.

    De asemenea, analiza extrapolează faptul că până în 2080 Germania va acumula o datorie echivalentă cu 467% din PIB-ul său. Desigur, acestă proiecţie este puţin probabil să fie exactă. La fel este cazul celor mai multe previziuni pe o perioadă lungă de timp. Însă extrapolarea arată cât de periculoasă este tendinţa actuală.

    Cu toate acestea, economistul Martin Werding de la Bertelsmann, cel care a scris studiul, este destul de încrezător că previziunile sale, care ajung până în 2040, sunt credibile.

    El crede că nu se pot face prea multe pentru a schimba traiectoria. Economistul şi-a bazat calculele pe premise destul de conservatoare: creştere a PIB mai mare de 1% pe an în deceniile următoare, migraţie netă la 150.000 de persoane anual şi o rată a natalităţii de 1,4 copii per femeie. Dar, observă Werding, „evoluţia costurilor şi a contribuţiilor rămâne aproape identică până în 2040, indiferent de scenariul demografic”. Piaţa forţei de muncă în plină expansiune, creşterea natalităţii şi imigraţia ridicată din Germania din ultimii ani au redus doar puţin riscurile demografice pe termen lung, a descoperit el.

    Aceste constatări se izbesc de politicile pe care guvernul german le-a adoptat în ultimii ani. Ministerul Muncii şi-a făcut rezerve pentru a susţine costurile sistemului de pensii până în 2030, astfel încât până atunci statul-providenţă este viabil din punct de vedere financiar. Dar, după aceea, va fi ca un salt în necunoscut.

    Pe termen mai lung, Germania poate atenua impactul acestei evoluţii prin încurajarea mai multor femei şi a pensionarilor să intre pe piaţa muncii. Însă guvernul nu face prea multe în această direcţie. În ultima campanie electorală, economiştii au cerut creştin-democraţilor conservatori ai cancelarului Angela Merkel să înceapă o discuţie privind ridicarea vârstei legale de pensionare la 70 de ani de la 67 de ani în prezent. Dar apelurile lor s-au izbit de urechi surde.

    De asemenea, Germania va avea nevoie de o rată a natalităţii mai ridicată şi de mai mulţi imigranţi pentru a ocupa posturile lăsate libere de baby boomerii care se pensionează. Aceasta înseamnă că guvernul va trebui să cheltuiască mult mai mult pentru educaţie, pregătire profesională, integrare şi pentru politica familială, în loc să acumuleze excedente bugetare.
    Sau Berlinul ar putea continua să facă ceea ce a făcut până acum: adică nimic şi să spere că lucrurile se vor rezolva ca prin magie. Poate de aceea, comisia guvernamentală pentru pensii a ales să se reunească la sediul central din Berlin al Bisericii Luterane din Germania  comisarii se vor ruga pentru un miracol care să-i salveze pe nemţi, scrie Handelsblatt.

    Un alt studiu, realizat de institutul de cercetare Prognos pentru Asociaţia Industriei din Bavaria, a găsit că în 2030 Germania se va lovi de un deficit de personal calificat de 3 milioane de persoane. Este o prognoză sumbră, notează Thelocal.de. Zece ani mai târziu, deficitul se va umfla la 3,3 milioane de persoane. Una din principalele cauze este îmbătrânirea populaţiei.

    „Ca rezultat al schimbărilor demografice, situaţia de pe piaţa muncii se va înrăutăţi considerabil în următorii 10-20 de ani”, explică Oliver Ehrentraut, autorul studiului. Şi aceste evaluări iau în considerare fluxul de muncitori veniţi din străinătate.
    Însă experţii implicaţi în analiză cred că tendinţa poate fi inversată dacă se acţionează urgent, la nivel politic şi în economie. Pentru a închide deficitul, spun cercetătorii, este nevoie ca pregătirea vocaţională să fie promovată concentrat acolo unde este cel mai probabil să dea roade: în rândul tinerilor.

    Pentru cei cu loc de muncă, ar fi nevoie de o pregătire mai eficientă care să-i ajute să ocupe poziţii noi create în fabrică de îmbunătăţirea tehnologiei.

    După concediul parental, femeile şi bărbaţii ar trebui sprijiniţi în timpul perioadei de tranziţie. De asemenea, bătrânii ar trebui motivaţi să muncească mai mulţi ani, în timp ce salariaţii cu jumătate de normă ar trebui să-şi extindă programul de muncă săptămânal.
    Angajatorii sunt îngrijoraţi de tendinţele demografice.

    La începutul anului, o reclamă de o pagină a apărut în două dintre cele mai citite ziare germane: imaginea unui copil nenăscut în pântecul mamei. Reclama a fost plătită de o organizaţie germană, Iniţiativa Noua Economie Socială de Piaţă, un grup de lobby cu relaţii apropiate cu asociaţiile angajatorilor. Titlul de deasupra copilului spunea: „Planurile tale de pensie sunt cel mai mare duşman al meu”. Scopul mesajului era de a cere oricărei coaliţii de guvernare să nu majoreze nivelul contribuţiilor la asigurări sociale într-o ţară în care acestea sunt deja ridicate. Sunt mulţi analişti şi organizaţii, unele de lobby pentru angajatori, care propun ca soluţie pentru dezamorsarea bombei demografice a imigranţilor.

    Însă „valuri mari de refugiaţi nu ne vor ajuta prea mult”, spune Martin Werding, profesor de finanţe publice şi politici sociale la Universitatea Ruhr din Bochum. El apreciază că migraţia constantă este cea mai bună, însă în această privinţă ar trebui insistat pe persoanele ale căror abilităţi profesionale sau intelectuale le-ar permite să se integreze rapid în forţa de muncă. În ultimii ani a crescut numărul de imigranţi cu astfel de calităţi, dar şi numărul total de refugiaţi, de un milion începând cu 2015.  

    „Din 2010, vedem că mult mai mulţi străini contribuie la sistemul de pensii al Germaniei”, spune Gundula Rossbach, preşedintele Uniunii Asigurătorilor de Pensii din Germania. Majoritatea acestor salariaţi vin din alte state membre ale UE, atraşi de boomul de pe piaţa germană a muncii. Tot aceşti oameni au făcut ca populaţia Germaniei să crească în ultimii şase ani de la 80,3 milioane la 82,8 milioane de persoane. Însă migraţia nu este medicamentul minune pentru problemele demografice ale Germaniei.

    Unul din motive este că muncitorii străini, pe lângă faptul că plătesc pentru sistemul german de pensii, au dreptul de a-şi accesa planurile de pensii din ţările de unde au venit.

    Pentru ca efectul să fie pozitiv, aceşti muncitori străini trebuie să rămână în Germania şi să facă copii acolo. Astfel, s-ar atenua impactul natalităţii scăzute din rândul populaţiei de origine germană, iar copiii ar ajunge să contribuie la sistemul german de pensii.

    Însă adevărul brutal este că niciun model de imigraţie nu poate petici în întregime găurile din sistemul german de pensii, conluzionează  Handelsblatt. 

  • Disputa politică internă din Germania pe problema refugiaţilor se adânceşte

    Disputa care a avut loc în cursul zilei de joi a subliniat declinul autorităţii Angelei Merkel, iar decizia acesteia de a permite ca mai mult de un milion de refugiaţi să intre în Germania în 2015-2016 continuă să destabilizeze situaţia politică.

    Acest lucru o plasează pe Merkel împotriva propriului său ministru de Interne, Horst Seehofer, liderul Uniunii Social-Creştine din Bavaria, care insistă asupra faptului ca poliţia ar trebui să poată refuza refugiaţii la graniţa Germaniei, dacă aceştia au aplicat deja pentru azil în alte ţări din Uniunea Europeană.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Opinie Cătălin Păduraru, CEO, International Wine Contest Bucharest: “Să învăţăm de la cei mai buni”

    În încercarea de a găsi rezolvare la „problema vinului românesc“, la lipsa de notorietate internaţională (notorietate care, odată instalată, ar aduce mari beneficii unor comunităţi foarte mari), să încercăm să ne apropiem de modul de gândire ştiinţific, validat de adevăratele fluxuri de performanţă comercială.

    Iată ce spune Mike Veseth, autorul cărţii Războaiele vinului: GLOBAL + LOCAL = GLOCAL

    „Dar ce se întâmplă cu terroirul atunci când forţele concurenţiale ale globalizării şi Two Buck Chuck mătură piaţa? În general, se presupune că globalizarea distruge caracterul local, oriunde şi oricând, dar am dubiile mele cu privire la acest lucru. Cel mai mare comerciant din lume, Walmart, care acoperă piaţa americană de la nord la sud şi de la est la vest, nu a reuşit să cucerească piaţa germană, de exemplu. Campionul local Aldi era prea bine înrădăcinat. Uneori, localul câştigă – trăiască terroiriştii! Cu toate acestea, de cele mai multe ori, rezultatul adunării dintre globalizare şi local este glocalul.

    Glocal este un cuvânt ciudat, dar util. Glocal este ceea ce obţii atunci când uneşti globalul cu localul, termenul reuşind să descrie un proces complex de schimburi. Mulţi oameni văd caracterul global şi pe cel local doar pe poziţii adverse, ca pe două echipe de fotbal. Se presupune că forţele pieţei globale se opun în mod fundamental tradiţiilor şi valorilor locale. Deoarece există mai mulţi bani în spatele echipei globale, majoritatea oamenilor presupun că jucătorii locali (şi valorile pe care aceştia le reprezintă) sunt condamnaţi la dispariţie. Opoziţia pare inutilă. De fapt, procesul este mai complicat de atât, iar fiecare dintre părţi are influenţe asupra celeilalte. Acest lucru este evident în lumea fotbalului, deci de ce ar trebui să fim surprinşi de faptul că se aplică şi vinului?

    Caracteristicile locale cele mai importante nu sunt neapărat perfect conservate prin izolare, aşa cum am văzut, deci alegerea nu se reduce la global şi local. Piaţa globală poate distruge, după cum ştim cu toţii, dar nici pieţele locale protejate nu conservă neapărat tradiţionalul. Am rămas cu realitatea glocalismului. Influenţele internaţionale sunt importate, cu efecte atât pozitive, cât şi negative, iar practicile, produsele şi valorile locale sunt exportate, influenţând vinificatorii şi consumatorii de dincolo de graniţe. Producătorii pot resimţi presiunea de a produce vinurile la un standard internaţional sau pe placul unor critici importanţi de vin, dar se şi pot bucura, în acelaşi timp, de avantajele unei pieţe mai mari şi mai diverse pentru vinurile lor.

    Schimbul glocal este adânc inserat în ţesătura lumii vinului. Un număr tot mai mare de vinificatori lucrează atât în străinătate, cât şi acasă, făcând vinuri în care se resimt experienţele lor internaţionale, dar care, totodată, pot fi, din fericire, şi o expresie a terroir-ului local. Aceste vinuri sunt în acelaşi timp globale şi locale, în grade diferite. Unii pun accentul exclusiv pe riscul de omogenizare a gusturilor, sub influenţa consultanţilor internaţionali – flying winemakers – şi a corporaţiilor multinaţionale de vin – care investesc local pentru a produce vinuri destinate pieţei internaţionale. Dar, de fapt, există şi un flux de idei şi de talente îndreptate în direcţie opusă. Este o tradiţie în rândul familiilor de vinificatori, de exemplu, ca tinerii să-şi petreacă o vreme în străinătate, în schimburi informale, trăind şi asumându-şi experienţe noi, încercând idei noi şi făcându-şi relaţii personale care vor dura toată viaţa.

    Este o parte importantă a educaţiei unui vinificator. Am întâlnit aceşti flying interns („stagiari zburători”), în practică, peste tot unde am călătorit în lumea vinului. Ei sunt o parte foarte sănătoasă a amestecului glocal din domeniul vinului.

    Deci, cum se va dovedi glocalismul pentru industria viticolă din lume? Este prea devreme să ne exprimăm, bineînţeles, dar putem specula pe baza informaţiilor pe care le avem. Nu se va schimba totul într-o singură direcţie, asta e cert. Amestecul care se formează din interacţiunea global-local nu se naşte dintr-un singur vas gigant, după o reţetă unică, dar din el se pot naşte nenumărate tipuri de ambalaje (de sticlă sau nu, hai să le spunem recipiente) sau de vinuri (…). Ṣi toate vor fi rezultatul unui proces complex de schimburi globale.

    Este timpul (…) să trecem la „răzbunarea terroiriştilor”, cel de-al treilea element vital al viitorului vinului. Globalizarea şi Two Buck Chuck sunt forţe disruptive puternice, care ameninţă multe interese şi valori. Este normal să presupunem că va apărea o contragreutate care se va opune şi va rezista acestor forţe de piaţă şi, aşa cum am menţionat mai sus, sunt optimist că tot aceleaşi forţe vor preveni McDonaldizarea vinului. Dar nu va fi uşor, deoarece multe obstacole stau în calea lor, inclusiv, în mod neaşteptat, terroiriştii înşişi!“
    Extras din Războaiele vinului, Mike Veseth, editura ASER, 2017.

    Mic glosar de termeni

    *Terroirişti – categorie de profesionişti şi iubitori ai vinului care leagă indisolubil calitatea şi identitatea unui vin de terroir, termen care încorporează specificităţile solului şi subsolului, pe cele climatice, precum şi stilul distinct de vinificare. În textul lucrării am adoptat forma fără cratimă, terroirişti (n. edit.).

    **Two Buck Chuck – vin simplu, vândut ieftin în Statele Unite în supermarketurile Trader Joe’s. Fiecare ţară are propriul Two Buck Chuck (uneori la preţuri semnificativ mai mici de 2 dolari!), motiv pentru care fiecare snob al vinului se teme că piaţa globală a declanşat o cursă către raftul de jos, acolo unde gustul şi terroirul sunt specii pe cale de dispariţie, iar Chuck şi verii lui şi mai ieftini vor conduce lumea la un moment dat.

    *** WALMART – unul dintre cele mai mari lanţuri de retail din lume la nivel de vânzări (alaturi de Tesco, Home Depot şi Carrefour). Walmart este un discounter de succes, desigur, dar nu un hard-discounter, deoarece încă mai are multe produse mainstream de marcă, preţurile sale sunt mai mari, iar magazinele sale un pic mai şic.

  • Câţi români sunt ACUM în străinătate şi ce înseamnă plecarea lor pentru România

    Migraţia este una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă România în acest moment, alături de lipsa infrastructurii. Cu toate acestea, ca în orice problemă, există o oportunitate: întoarcerea românilor ar putea aduce un bagaj civic care să schimbe mentalităţi, a spus Felix Pătrăşcanu, fondator FAN Courier, în cadrul prezentării proiectului RePatriot, iniţiat de fundaţia Romanian Business Leaders (RBL).  

    „Probema deja nu mai este doar că o parte de români au plecat, problema este că pleacă tot timpul oamenii, iar ritmul  de întorcere este foarte redus, în timp ce statisticile si prognozele arată destul de prost. Este ignorată cumva această problemă şi este ignorată şi oportunitatea. Aceste milioane de români sunt o bogăţie. Dacă evaluăm experienţa acumulată, poate fi cea mai mportantă bogăţie a României. Criza forţei de muncă este mai gravă de cât cea econmică, o criză economică dispare în câţiva ani, în schimb depopularea României este foarte gravă, oamenii iau greu hotărârea de a se mai întoarce”, a spus în cadrul evenimentului Marius Bostan, iniţiator RePatriot.

    RePatriot este un program iniţiat de fundaţia Romanian Busines Leaders care încurajează întoarcerea românilor în ţară, în vederea practicării antreprenoriatului. RePatriot oferă consultanţă în legătură cu capitalul necesar afacerii, oportunităţile din România, posibilităţile de accesare a fondurilor rambursabile sau nerambursabile, dar şi experienţa partenerilor RBL  din România.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Oraşul unde maşinile nu mai au voie să facă la stânga

    Bucureştiul este Capitala europeană cu cel mai congestionat trafic din Europa, conform datelor colectate de compania TomTom.  Datele au fost adunate pe o perioadă de 9 ani de zile. Rezultatele arată că Bucureştiul se confruntă cu cel mai rău trafic din Europa, iar autorităţile nu iau nicio măsură. În Londra, spre exemplu, autorităţile percep o taxă automobilelor care vor să traverseze o zonă care tinde să se aglomereze.

    La Moscova a fost implementat un sistem inteligent de transport, automobilele nu mai au voie să facă la stânga în intersecţii, iar părcările sunt mult mai scumpe. În clasamentul celor de la TomTom, Bucureştiul este urmat de Moscova, Sankt Petersburg, Londra, Marsilia, Roma, Paris, Bruxelles, Manchester, Atena, Varşovia, Koln şi Napoli, scrie capital.ro

  • Oraşul unde maşinile nu mai au voie să facă la stânga

    Bucureştiul este Capitala europeană cu cel mai congestionat trafic din Europa, conform datelor colectate de compania TomTom.  Datele au fost adunate pe o perioadă de 9 ani de zile. Rezultatele arată că Bucureştiul se confruntă cu cel mai rău trafic din Europa, iar autorităţile nu iau nicio măsură. În Londra, spre exemplu, autorităţile percep o taxă automobilelor care vor să traverseze o zonă care tinde să se aglomereze.

    La Moscova a fost implementat un sistem inteligent de transport, automobilele nu mai au voie să facă la stânga în intersecţii, iar părcările sunt mult mai scumpe. În clasamentul celor de la TomTom, Bucureştiul este urmat de Moscova, Sankt Petersburg, Londra, Marsilia, Roma, Paris, Bruxelles, Manchester, Atena, Varşovia, Koln şi Napoli, scrie capital.ro

  • Jobul din România care se plăteşte cu 5.000 de euro NET pe lună, iar companiile NU GĂSESC angajaţi. Oricine poate învăţa

    Jumătate din terenul agricol din România, circa 4 milioane de hectare, este ex­ploatat de 3.000 de fermieri care deţin fie­care peste 1.000 de hectare în arendă, iar peste 50% dintre ei sunt persoane de peste 55 de ani, agricultura locală având o mare pro­blemă de succesiune, pe lângă fragmen­ta­rea masivă a terenurilor, a spus la ZF Live  Florin Constantin, fondatorul firmei de recrutare de specialişti în agrobusiness Agxecutive.
     
    Potrivit lui Florin Constantin, un şef de sector mecanizare în Călăraşi, care gestionează un parc de tractoare, poate ajunge la un salariu de 2.000 de euro net, dar chiar şi la acest nivel de venit recruiterii nu găsesc uşor amatori. „Se caută oameni pe zona de mecanizare, dar şi oameni de vânzări pe inputuri (seminţe şi produse pentru protecţia plantelor). E un mare necesar de expertiză, de mentenanţă, pe tot lanţul de producţie.“
     
    Un exemplu este lipsa de angajaţi pentru abatoare, existând firme care aduc muncitori din străinătate pentru că nu găsesc soluţii pe plan local, chiar dacă salariul lunar ajunge la 3000 lei. „ Ştiu o firmă care a adus  50 de oameni din Sri Lanka pentru a lucra în abator. Oamenii din satul respectiv nu au fost interesaţi“.
     

  • Jobul din România care se plăteşte cu 5.000 de euro NET pe lună, iar companiile NU GĂSESC angajaţi. Oricine poate învăţa

    Jumătate din terenul agricol din România, circa 4 milioane de hectare, este ex­ploatat de 3.000 de fermieri care deţin fie­care peste 1.000 de hectare în arendă, iar peste 50% dintre ei sunt persoane de peste 55 de ani, agricultura locală având o mare pro­blemă de succesiune, pe lângă fragmen­ta­rea masivă a terenurilor, a spus la ZF Live  Florin Constantin, fondatorul firmei de recrutare de specialişti în agrobusiness Agxecutive.
     
    Potrivit lui Florin Constantin, un şef de sector mecanizare în Călăraşi, care gestionează un parc de tractoare, poate ajunge la un salariu de 2.000 de euro net, dar chiar şi la acest nivel de venit recruiterii nu găsesc uşor amatori. „Se caută oameni pe zona de mecanizare, dar şi oameni de vânzări pe inputuri (seminţe şi produse pentru protecţia plantelor). E un mare necesar de expertiză, de mentenanţă, pe tot lanţul de producţie.“
     
    Un exemplu este lipsa de angajaţi pentru abatoare, existând firme care aduc muncitori din străinătate pentru că nu găsesc soluţii pe plan local, chiar dacă salariul lunar ajunge la 3000 lei. „ Ştiu o firmă care a adus  50 de oameni din Sri Lanka pentru a lucra în abator. Oamenii din satul respectiv nu au fost interesaţi“.
     

  • Fiecare reducere de taxe înseamnă un nou minus pentru sistemul educaţional. Iar acest lucru se va întoarce împotriva companiilor

    Companiile sunt nervoase: tinerii sunt total nepregătiţi, nu au cu cine să lucreze şi, în final, pierd business. Statul trebuie să facă reforma educaţiei, iar clasa politică nu face nimic în acest sens.

    Vă este cunoscută această descriere, această furie a companiilor şi a liderilor din business? Această constatare este făcută şi în România, dar şi în Statele Unite.

    După Brexit, alegerea lui Donald Trump ca preşedinte al SUA, după protestele tinerilor împotriva globalizării, împotriva elitelor, împotriva multinaţionalelor, împotriva imigraţiei, Occidentul, sau mai precis analiştii, încep să-şi pună întrebări şi să caute răspunsuri.

    Cum de lumea occidentală a ajuns aici? Cum de Occidentul, capitalismul, care a învins comunismul şi care oferă cea mai bună societate în care să trăiască şi să se dezvolte oamenii, începe să fie contestat din ce în ce mai mult tocmai de cei care ar trebui să ducă această societate mai departe?

    Rana Foroohar, unul dintre editorialiştii de la Financial Times, un bastion al retoricii capitaliste, al marilor companii, al marilor lideri din business dar şi din politică, are un răspuns ferm: reforma taxelor, care înseamnă reducerea taxelor cerută de companii şi de liderii din business, a dus la prăbuşirea sistemului de educaţie în marile economii ale lumii, începând cu Statele Unite. (Titlul articolului din Financial Times: An answer to America’s schools crisis.)

    Este o ironie: clasa de business vrea, cere şi impune scăderea taxelor şi solicită o reformă a sistemului educaţional care nu mai reuşeşte să livreze forţă de muncă, dar refuză să accepte că există o incompatibilitate între cele două cerinţe, scrie ziaristul de la Financial Times.
    Pentru că statul a dat înapoi companiilor, proprietarilor, acţionarilor bani prin reducerea taxelor (a se vedea reforma lui Donald Trump), bugetele naţionale şi locale au rămas fără fonduri pentru sistemul de educaţie, pentru şcoli, pentru profesori.

    Statele Unite trăiesc prin câteva şcoli de elită – Harvard, Yale, Princeton, Stanford etc. – care atrag toate talentele din SUA şi din întreaga lume şi furnizează forţă de muncă pentru cele mai mari companii americane. Aceste şcoli, care sunt unul dintre cele mai puternice produse de marketing ale americanilor, sunt finanţate privat cu zeci şi sute de milioane de dolari anual, la care se adaugă banii obţinuţi din administrarea averilor pe care şi le-au construit în timp aceste şcoli. Pentru cei care nu ştiţi, Harvard sau Yale, prin fondurile lor de investiţii, au plasat bani în România. La un moment dar, una dintre şcolile de top din SUA ajunsese cel mai mare proprietar de păduri din România, păduri pe care le-au vândut grupului Ikea.

    Dacă marile şcoli de elită americane nu au o problemă cu banii, ce se întâmplă cu celelalte?

    Ziaristul de la Financial Times scrie că sistemul american de învăţământ a ajuns în cea mai proastă situaţie, pe lângă calitatea lui intervenind şi costul extrem de ridicat ca să faci o şcoală bună şi care să-ţi permită accederea la un salariu mare. 

    Foarte multe familii americane au luat credite de la bancă ca să plătească studiile copiilor, dar problema intervine când piaţa forţei de muncă nu are joburi suficient de bine plătite din care un tânăr să poată acoperi costul educaţiei şi apoi să îi rămână bani să şi trăiască.
    După criza subprime care a stat la baza crizei începute în 2007-2008, analiştii spun că cea mai mare problemă va fi când sistemul de finanţare a educaţiei din SUA va da faliment, adică atunci când familiile şi tinerii nu vor avea bani ca să-şi plătească împrumuturile pentru studii.

    Trebuie să înţelegem că atunci când cerem reducerea taxelor înaintea altor politici publice, riscăm să înfometăm sistemul public, ceea ce într-un final va duce la un rezultat educaţional scăzut, la inegalitate şi la o societate polarizată, spune Darren Walker, preşedintele Fundaţiei Ford.

    Ziaristul de la Financial Times scrie că organizaţiile de business ar trebui să facă acelaşi efort de lobby pentru reforma educaţiei cum au făcut pentru reducerea taxelor.

    Dar această reformă nu poate fi făcută fără bani.

    Este imposibil să ai taxe scăzute şi un sistem de educaţie cu un nivel ridicat care să livreze în final o forţă de muncă bine pregătită şi educată.

    Este imposibil să ai profesori bine pregătiţi, şcoli adaptate la piaţa muncii, când taxele plătite de companii sunt reduse, este concluzia editorialistului de la Financial Times.

    Problema educaţiei, care este valabilă şi în România, nu înseamnă educarea elitelor, ci educarea maselor începând de la bază, dar mai ales mijlocul unei societăţi.

    Talentele întotdeauna vor avea şi vor găsi sistemul de educaţie adecvat.

    Dar dacă nu sunt resurse suficiente, mijlocul şi baza rămân repetente.

    Iar aceşti repetenţi sunt protestatarii de azi şi de mâine, care vor ocupa străzile şi care se îşi vor îndrepta în final furia către elitele politice şi de business.