BusinessMagazin

Tag: opinii

  • 350 de cuvinte pe minut

    Peste tot în lume se vorbeşte enorm despre sistemul educaţional. Avizaţi sau nu, direct interesaţi sau doar chibiţi, toţi au convingeri ferme şi par să deţină reţetele cele mai bune. Întotdeauna un sistem dintr-o anumită ţară este considerat “performant” şi, în consecinţă, un model demn de adoptat, pentru ca în scurt timp să se constate că respectivul sistem este contestat chiar în ţara de origine. De exemplu, sistemul american, care cuprinde multe dintre cele mai prestigioase universităţi din lume. Iar cum o mare parte dintre studenţii acestora provin din liceele americane, se poate presupune că sistemul este bun în ansamblu. Când crezi că ai găsit modelul ideal, găseşti în YouTube un interviu în care Frank Zappa zice cam aşa: “Şcolile (americane) antrenează oamenii ca să devină ignoranţi cu stil. Îţi oferă echipamentul necesar ca să ajungi un ignorant funcţional”. Toată lumea îl aprobă, iar un comentator notează că afirmaţiile sunt valabile pentru orice sistem de învăţământ din oricare parte a “civilizaţiei industriale”.

    Aici însă se ridică două probleme. Prima este de ordin general şi voi reveni asupra ei: mai trăim astăzi într-o civilizaţie industrială? A doua este mai specifică: în prea mare măsură şcoala românească produce ignoranţi nefuncţionali, cu un bagaj de cunoştinţe sărac, cu abilităţi de comunicare precare şi, cel mai adesea, fără nici o aderenţă la problematica societăţii în care trăiesc. În această privinţă, avem într-adevăr de învăţat de la şcoala anglo-saxonă, iar primul lucru la care mă gândesc este practica dezbaterii (“debate”), care, cel puţin în America, este un sport naţional cu rezultate vizibile. Un american de pe stradă poate să emită fără probleme câteva fraze coerente despre un subiect oarecare, iar unul educat poate susţine o prezentare publică interesantă, în vreme ce la noi auzim cel mai adesea nişte păreri alături de subiect într-o română aproximativă în primul caz şi expuneri adormitoare în al doilea. Diferenţa nu este de inteligenţă, ci strict de educaţie şi antrenament: în şcolile noastre, elevul pur şi simplu nu are ocazia să se exprime. M-am bucurat cu naivitate când în programa de liceu a apărut o materie numită “Logică şi argumentare”, imaginându-mi că va aduce şi exerciţiul practic. M-am înşelat.

    În şcolile din Statele Unite, dezbaterile sunt o practică uzuală, cu dublu scop. Pe de-o parte, elevii sunt încurajaţi să se documenteze din surse diverse pe subiecte interesante şi cel mai adesea de actualitate, iar pe de altă parte să susţină argumentat un punct de vedere (adesea se trage la sorţi care echipă susţine pro şi care contra). La o scurtă privire peste tematică, am găsit subiecte precum “Guvernul federal trebuie să-şi sporească substanţial eforturile de explorare şi/sau dezvoltare dincolo de mezosferă” sau “Impactul căderii bursei de valori asupra economiei”, dar şi unele precum “Football or Soccer” sau “Pro şi contra uniformelor şcolare”. Nu îndrăznesc să-mi imaginez cum s-ar desfăşura (dacă, prin minune, s-ar desfăşura) la noi o dezbatere la nivel de liceu despre o oarecare politică guvernamentală, iar o dezbatere despre uniformele şcolare pe care am urmărit-o pe un forum web românesc a reuşit să mă uluiască prin absenţa aproape deplină a argumentaţiei şi abundenţa frazelor imperative.

    Un recent articol din Wired relatează că la un concurs de “policy debate” pentru liceeni (există şi campionate), elevii au vorbit la o viteză de 350 de cuvinte pe minut. Iar în acest punct revenim la prima problemă. Dacă acum 10-20 de ani documentarea implica lungi vizite la bibliotecă, zeci de cărţi măcar răsfoite şi căutări prin colecţii de ziare şi reviste, astăzi internetul oferă informaţii abundente, din toate sursele, începând cu tratate academice şi terminând cu bloguri sau chiar mesaje de pe Twitter. Problema s-a mutat, deci, de la “căutarea informaţiilor” la “selecţia informaţiei”, iar informaţia în exces trebuie expusă într-un timp limitat, motiv pentru care un concurs de argumentaţie elegantă devine un absurd concurs de “cine apucă să expună mai multe argumente”. Performaţa nu mai e să găseşti informaţii despre ceva, ci să-ţi copleşeşti cantitativ adversarul. Bun venit în civilizaţia informaţională!

    A venit vremea ca profesorul să înţeleagă că internetul a schimbat totul şi rolul său de transmiţător de informaţii s-a încheiat. De-acum va avea unul mult mai greu: de antrenor al spiritului critic şi al argumentaţiei, adică al capacităţii de a selecta informaţia şi de a o transforma în cunoaştere. Poate că lumea de mâine va aparţine autodidacţilor bine antrenaţi.

  • Făuritorii de imperii

    Nu ştiam că, atunci când devin publice, companiile ataşează dosarului o “scrisoare a fondatorilor”. Nu ştiu nici dacă este o cerinţă sau o tradiţie, dar se pare că e un mesaj important pentru posibilii investitori, care află astfel cam care este “viziunea de ansamblu” din perspectiva companiei. Nu am citit decât trei astfel de scrisori, dintre care prima a fost cea a lui Warren Buffett pentru Berkshire Hathaway (numită “An Owner’s Manual”, 1999), din care admit că nu prea am înţeles mare lucru. Însă scrisoarea care a marcat o schimbare substanţială de stil este cea semnată de Larry Page şi Sergey Brin în 2004, cu ocazia primei oferte publice lansate de Google.

    Deşi se admite că este inspirată din scrisoarea lui Buffett, fondatorii Google îşi avertizează investitorii că e vorba de o companie neconvenţională, iar obiectivele sunt pe termen lung. Mai nimic despre profituri şi socoteli financiare, însă accentul cade pe cultura organizaţională – în esenţă, fondatorii îşi doreau o corporaţie cu spiritul unei firme mici, bazată pe inovaţie – şi pe misiunea măreaţă (aproape mesianică) pe care şi-o asumă: să facă o lume mai bună prin facilitarea accesului gratuit al oamenilor la informaţie. Aici apare şi motto-ul “Don’t be evil”.

    În fine, a treia scrisoare îi aparţine lui Mark Zuckerberg (fondatorul Facebook) şi este chiar surprinzătoare, pentru că merge în linia celor de la Google, fixând o misiune măreaţă (a reinventa modul cum oamenii răspândesc şi consumă informaţia) şi accentuând că nu profitul în sine constituie obiectivul. Steven Levy consemnează în Wired că mesajul lui Zuckenberg pare acompaniat mai degrabă de trilurile îngerilor decât de zgomotul casei de marcat, în vreme ce, în Washington Post, Allan Sloan îl acuză pe fondatorul Facebook de aroganţă şi ipocrizie, pornind de la afirmaţia acestuia (devenită fulgerător celebră) că “nu construim servicii ca să facem bani, ci facem bani ca să construim servicii mai bune”.

    Desigur, e periculos să afirmi că nu te interesează profitul când ai o avere de peste 20 de miliarde de dolari, mai ales în condiţiile în care oferi spre vânzare doar 5% din companie şi îţi păstrezi 57% din acţiunile cu drept de vot. Practic, la Facebook nu se schimbă nimic în afară de modul de raportare, care oricum urma să fie schimbat. Să reţinem totuşi o altă frază interesantă din scrisoarea lui Zuckerberg: “În zilele noastre tot mai mulţi oameni vor să utilizeze servicii de la companii care cred în ceva dincolo de simpla maximizare a profitului”. Adică se introduce o dimensiune etică, care rimează oarecum cu “don’t be evil”.

    Însă partea cea mai interesantă din scrisoare este cea legată de cultura organizaţională, care o depăşeşte în amploare pe cea de la Google şi se constituie într-un document în sine, purtând un titlu care cu siguranţă i-a luat prin surprindere pe eventualii investitori: The Hacker Way. Desigur, Zuckerberg se grăbeşte să restabilească sensul originar a termenului “hacker”, fără conotaţiile negative pe care presa le-a introdus, dar împreună cu aspectele meritocratice pe care le implică şi cu subcultura aferentă, documentată cu ani în urmă de Steven Levy. Este de notat că se fac referiri extinse chiar la metodologiile de dezvoltare software, care merg în linia celor denumite acum “agile”, bazate pe iteraţii scurte şi pe ediţii foarte dese. Astfel, perfecţiunea unui produs soft este mai puţin importantă decât faptul că funcţionează (“done is better than perfect”), pentru că în cultura hackerilor totul poate fi perfecţionat şi nimic nu este “încheiat”. Este loc pentru inovaţie. Iarăşi e de notat paralela cu Google, care, deşi nu se referă în mod specific la hackeri, preferă să-şi păstreze multe produse într-o perpetuă stare “beta”.

    Până la urmă, Google şi Facebook spun aceleaşi lucruri în stiluri diferite: obiective pe termen lung, maximizarea imediată a profiturilor nu este esenţială, cultură organizaţională care să încurajeze inovaţia, metodologii de dezvoltare “radicale” şi stiluri de conducere mai degrabă inginereşti decât corporatiste, plus o dimensiune etică. Să fie oare acestea ingredientele succesului? Din întâmplare, am citit de curând un amplu articol în Forbes care se cheamă “Why Amazon Can’t Make a Kindle In the USA?”, în care Steve Denning constată că întregi industrii dispar din Statele Unite datorită “maximizării profitului” prin externalizare şi, odată cu ele, dispare capacitatea de inovaţie. Soluţiile propuse de autor seamănă izbitor cu ceea ce implementează Google şi Facebook.

  • Ultimele zile ale oraşului Pompei

    Aveţi mai jos “Ultima zi a oraşului Pompei”, tabloul socotit drept opera magna a pictorului rus Karl Briullov. Meritele sale artistice au fost, la data realizării, perioada 1830 – 1833, socotite destul de importante pentru a-l transforma pe pictor în “Marele Karl”. Astăzi impactul şi înţelesurile pe care le iscă tabloul sunt cu totul altele decât în urmă cu 180 de ani; este o operă care oferă ruşilor ceea ce le-a oferit românilor vestita carpetă cu “Răpirea din serai”, o pseudo-occidentalizare.

    Să aşezăm un pic lucrurile în context: Petru cel Mare a luat Rusia, a scos-o din siberii şi a încercat să o transforme într-o naţiune cu pretenţii occidentale. Asta se întâmpla cam cu 100 de ani înainte de venirea pe lume a lui Briullov. Ideile lui Petru au fost preluate de Ecaterina cea Mare, împărăteasa care coresponda cu Voltaire şi care a întărit statutul de mare putere al Rusiei. Pictorii, filozofii şi scriitorii europeni au deschise uşile palatelor ruseşti, iar ambiţiile slave se regăsesc nu numai în anexări de teritorii, ci şi în dobândirea de suficientă nobleţe.

    Briullov s-a născut în 1799, spre finele domniei Ecaterinei, la Sankt Petersburg, în familia unui academician. Este o fire independentă, atrasă de stilul clasic. Învaţă şi lucrează la Roma, iar la apariţia “Ultimei zile…” emoţionează Italia. Puşkin îi închină tabloului un poem, Gogol îl compară pe Briullov cu Rubens sau cu Anthony van Dyck, iar Walter Scott vorbeşte de o epopee în culori. La întoarcerea în Rusia, Briullov este primit trumfal.

    Pictura, de dimensiuni considerabile, reprezintă oroarea de pe străzile oraşului distrus de erupţia Vezuviului. Mama cu cele două fete din stânga tabloului este contesa Iulia Samoilova, iubita lui Briullov, şi însuşi autorul se ascunde în grupul de personaje din acea zonă. Stilul este neoclasic, influenţat de curentul romantic rus; avem subiect istoric, clarobscur, dramă, totul într-un stil cât se poate de vestic. Tabloul a fost expus iniţial la Roma şi dus apoi la Luvru, iar astăzi se află la Sankt Petersburg.

    Briullov şi tabloul său trebuia să demonstreze că şi ruşii pot să picteze precum pictorii occidentali; este ilustrarea vie a ambiţiilor induse de Petru cel Mare şi Ecaterina a II-a. Arta rusă tânjea, suferea, trebuia musai să fie comparată cu arta occidentală, tot aşa cum întreaga elită rusă voia musai maniere de Versailles.

    Occidentalizarea forţată de acest tip, adoptată cu orice preţ şi fără rezerve nu le-a folosit prea mult ruşilor, care au eşuat într-o revoluţie şi în socialism.

    La fel de discutabile sunt şi puternicele obsesii de occidentalizare care îi macină pe români nu de ieri, ci din vremuri paşoptiste, cu o mică sincopă “anti”, mimată mai mult sau mai puţin, în perioada comunistă. Cât a folosit arderea etapelor, cât au folosit adoptarea unor norme culturale şi economice, cum se vedeau acestea în urmă cu zece ani, când România jinduia către NATO şi UE şi cum apare acum occidentalizarea, într-o Europă egoistă şi dezabuzată, e de discutat.

    Un lucru e clar: arta începe cu o picătură, dar originalitatea şi emoţia nu înfloresc în inimi de lachei.

  • Interfaţa centrată pe intenţii

    Povestea interfeţelor grafice este relativ lungă (peste o jumătate de secol) şi cu siguranţă interesantă. Începe cu un tânăr cercetător pe nume Alan Kay, care, într-o vreme când computerul personal încă nu apăruse (1968), îşi imaginează un computer portabil “pentru copiii de toate vârstele”. Îl numeşte Dynabook, iar desenul prin care îşi prezenta conceptul ne arată ceva ce astăzi începe să ne pară familiar: e o tabletă. Desigur, Kay nu voia să-i pună pe copii să programeze, ci doar să se joace, să deseneze, să citească, să înveţe, să-şi aducă resurse dintr-o “bibliotecă digitală” (internetul încă nu se născuse) şi diverse alte activităţi educative. Aşadar, avea nevoie de o modalitate simplă prin care copiii să interacţioneze cu computerul.

    Părerea lui Kay (rămasă celebră) era că metoda cea mai bună de a prezice viitorul este să-l inventezi, aşa că începe să-şi pună în practică ideea împreună cu cercetătorii de la Xerox PARC, unde reuşeşte să implementeze o paradigmă în care interacţiunea cu calculatorul se realiza cu ajutorul unor meniuri şi al unor simboluri grafice (iconuri) acţionate cu ajutorul unui maus (altă noutate). Aşa s-a născut interfaţa grafică, însă cel ce i-a intuit potenţialul (şi a furat ideea) a fost Steve Jobs, care a popularizat-o prin Macintosh, pentru ca apoi să fie din nou furată de Microsoft, care a răspândit-o în lumea întreagă.

    Aşadar, utilizăm o interfaţă concepută pentru copii şi nici nu ne imaginăm că se poate altfel. Şi totuşi, proiectanţii de la firma Canonical – cea care dezvoltă sistemul de operare Linux Ubuntu – vor să ne deranjeze această obişnuinţă. Primul pas a fost înlocuirea tradiţionalei interfeţe cu meniuri în partea de sus a ecranului cu una nouă, numită Unity, unde aplicaţiile cele mai uzuale sunt aşezate pe o bară de iconuri în stânga ecranului, iar celelalte trebuie căutate (ca într-un motor de căutare din web). M-am lovit de această interfaţă când am instalat Ubuntu pe noul laptop al fiicei mele şi recunosc că mi s-a părut foarte incomod. Puterea obişnuinţei, cu siguranţă. Dar după două zile, când am venit cu soluţia pentru instalarea interfeţei clasice, am fost întâmpinat cu un refuz: “Las-o aşa, că-i foarte bine. M-am obişnuit deja”. Se pare deci că se poate şi altfel, însă m-a intrigat schimbarea. Am aflat că ideea era de a economisi “desktop real estate” şi are sens: bara cu iconuri se autoascunde şi o aplicaţie are tot ecranul la dispoziţie.

    Desigur, aplicaţiile în sine au în continuare meniuri şi eventual bare de instrumente (toolbars), dar cei de la Ubuntu le-au pus gând rău şi acestora. Zilele trecute, Mark Shuttleworth – miliardarul sud-african care finanţează proiectul Ubuntu – a postat pe blogul său un articol în care prezenta conceptul unei noi modalităţi de interfaţă cu aplicaţiile, numită HUD (Head-Up Display), care îşi propune să înlăture meniurile şi să le înlocuiască prin căutări de genul celor din Unity. Mai mult, următoarea versiune majoră de Ubuntu (12.04, cu lansarea în aprilie) va implementa deja noul concept. Tot web-ul vuieşte deja (chiar şi revistele de IT care nu prea promovează sistemele Linux), iar părerile sunt împărţite.

    Shuttleworth explică avantajele meniurilor din aplicaţii (care sunt evidente), dar se concentrează asupra dezavantajelor. Meniurile devin adesea întortocheate şi utilizatorul trebuie să le parcurgă, deşi el ştie deja foarte clar ce-şi doreşte. Tastatura are un rol limitat, pentru că utilizatorul reţine puţine “scurtături”, iar denumirile comenzilor sunt adesea arbitrare şi nu respectă reguli de amplasare (de exemplu, uneori avem “Settings”, alteori “Preferences”). Căutarea poate fi mai eficientă, deoarece va utiliza potriviri vagi (fuzzy) şi va învăţa care sunt comenzile cele mai utilizate. Totuşi, meniurile mai au un rol important: permit utilizatorului să “exploreze” aplicaţia, să vadă funcţionalităţile, iar HUD încă nu are un înlocuitor.

    De fapt, ce vor cei de la Ubuntu? E destul de simplu dacă punem lucrurile în ordine. Urmează vocea (recunoaşterea vorbirii), care într-adevăr poate pune HUD în valoare şi, mai ales, se va potrivi perfect pe telefoane mobile şi tablete, unde spaţiul este important. Ubuntu rulează de mult timp pe procesoare ARM şi recunoaşte interfeţe touch, iar la CES 2012 Canonical a prezentat Ubuntu TV, pentru televizoarele inteligente. Cei de la Canonical ştiu în ce parte bate vântul schimbării şi încearcă să se poziţioneze în mijlocul evenimentelor. Preţul este imbatabil şi, în definitiv, Android e tot un Linux.

  • Plugul de zăpadă şi porumbul la metru

    Trofim Denisovici Lisenko s-a născut în 1898 şi a plecat din lumea aceasta în 1976. Viţă de ţăran ucrainean, s-a autopromovat susţinând că a rezolvat problema fertilizării terenurilor fără îngrăşăminte; prin 1928 susţinea că a inventat un procedeu de îmbunătăţire a culturilor, numit vernalizare, care prevedea umezirea şi răcirea seminţelor, ceea ce ar fi dus la nişte recolte nemaivăzute.

    Un ins înfipt, Lisenko şi-a promovat susţinut ideile, într-o perioadă în care oricum sovieticii erau dispuşi fie să îşi asume cam orice descoperire majoră a lumii – becul, radioul sau avionul, fie să conteste ce nu îşi puteau asuma – genetica mendeliană în cazul lui Lisenko. În cele din urmă a intrat în joc chiar Stalin, care voia o producţie agricolă mare şi care nu înghiţea teoriile despre ereditate şi rolul acesteia; drept urmare, Lisenko a devenit un simbol al ţăranilor autodidacţi, un răsfăţat al presei de partid şi un mare inovator.

    Lisenko a făcut orice pentru a-şi păstra statutul: şi-a denunţat adversarii şi folosea chestionare date fermierilor pentru a-şi impune şi susţine procedeul de vernalizare, ocolind astfel testarea ştiinţifică, directă, a metodei sale. Undeva prin 1937 – 1940 Lisenko era deja membru al Sovietului Suprem şi directorul Institutului de Genetică al Academiei de Ştiinţe a URSS.

    Ascensiunea lui Lisenko a fost, într-un fel, şi urmarea foametei din 1921 – 1923 şi a celei din 1932 – 1933. Prima a fost generată de confiscarea forţată a cerealelor şi politicile guvernului sovietic şi a ucis cam 10 milioane de oameni. A doua este urmarea colectivizării şi aceloraşi confiscări forţate de alimente; au fost afectate 40 de milioane de persoane şi între cinci şi zece milioane de oameni au murit. Dar nici ideile lui Lisenko nu au avut rezultate prea strălucite: în 1947 a izbucnit o nouă foamete din cauza efectelor colectivizării, secetei, războiului şi a managementului defectuos a rezervelor de stat, care a costat un milion şi jumătate de vieţi. Şi acesta nu este singurul cost al ambiţiilor lisenkoiste, pentru că de-a lungul timpului sute de savanţi au fost trimişi în gulag, iar cercetarea ştiinţifică a fost complet blocată decenii de-a rândul.
    Şi la noi ideile impuse de Lisenko au avut efecte: în 1948 deveneau obligatorii în cercetarea românească; în plus au avut loc epurări politice şi ideologice şi s-a manifestat aceeaşi stagnare în cercetare. Iar unii bătrâni îşi vor mai fi amintind de porumbul semănat “la metru”, adică păstrând un metru distanţă între plante, pentru buna dezvoltare a acestora, chipurile, metodă practicată în sovhozuri. Au existat însă şi oameni, cum a fost cercetătorul Vladimir Moşneagă, care a “ascuns” porumb, material biologic de calitate, în culturi de cânepă sau floarea-soarelui.

    Lisenko şi-a păstrat postul la institut până în 1965, dar influenţa sa a intrat în declin prin anii ’50. Nu ştiu cum ar fi arătat lumea fără ambiţiile ţăranului ucrainean, dar pot presupune că milioanele de oameni morţi de foame şi milioanele de urmaşi din rărunchii lor ar fi putut face din lumea asta ceva mai bun.

    Avem de-a face acum cu o vreme a diletanţilor, cu precădere în politică, dar nu numai, ci şi în viaţa publică, în cultură şi în afaceri. Politicul practică cel mai periculos joc, cel al impunerii de aşa-zişi specialişti pe criterii discreţionare şi, cum rezerva de cadre este limitată, coborâm din ce în ce mai jos ştacheta competenţei.

    Se vorbeşte aiurea de modernizarea unui stat unde trenurile alergau mai repede în urmă cu 150 de ani, iar autostrăzile pot impresiona doar dacă sunt prezentate în costuri şi nu în kilometri, unde spitalizarea este o chestiune de noroc mai mult decât de competenţă şi unde începem de regulă, ca să rămân în zona agricolă, să săpăm ogorul din mijloc. Directori de companii de stat, inspectori, simpli trepăduşi sau funcţionari-cheie sunt numiţi discreţionar, pe baza simplei adeziuni de partid, eventual augmentată cu trecute sau viitoare câştiguri materiale. Ce efecte au, depinde – zelul imbecil sau lenea cronică a acestor oameni, cât ne aruncă înapoi, cât ne costă în vieţi omeneşti, în bunăstare, în fericire toate acestea ne vom da seama mai târziu.
    Prea târziu.

    Chiar după ce am scris acest “prea târziu” am citit o ştire despre plugurile de zăpadă care se îndreptau spre centura capitalei în încercarea de a elibera maşinile blocate acolo şi care au fost întoarse din drum pentru că nu aveau roviniete. Nu mai am nimic de spus.

  • Craniul şi lebăda neagră

    Priviţi-l pe Holbein drept un blogger al vremurilor sale; a descris lumea sa, dar a înţeles, cu sute de ani înainte de a fi definite în cărţi, principii de marketing şi idei filozofice pe care le-a folosit în pictură.

    Hans Holbein era un ins masiv, cu fălci pătrate, tunsoare castron şi privire severă şi pătrunzătoare; a fost unul dintre portretiştii de seamă ai secolului al XVI-lea într-o lume a Renaşterii eliberată de stagnarea Evului Mediu. Neamţ trăitor la curtea lui Henric al VIII-lea, Holbein i-a cunoscut pe Thomas Morus sau Anne Boleyn şi a fost prieten cu filozoful Erasmus din Rotterdam; un umanist şi un talent uriaş.

    “Ambasadorii” a fost pictat în 1533, cu zece ani înainte ca artistul să moară, tânăr, de ciumă. |n tablou sunt doi bărbaţi, unul cu aer prosper, înveşmântat ca atare, şi unul cu aer auster; au fost identificaţi drept Jean de Dinteville şi Georges de Selve, primul ambasador al regelui Franţei. Cei doi se sprijină de o piesă de mobilier care adună o sumedenie de obiecte şi există o întreagă literatură care poate explica simbolistica fiecăruia dintre acestea – lăuta cu coarda ruptă, instrumentele astronomice şi de navigaţie, globul celest, hărţile, un glob pământesc; nici măcar ţesătura de pe raft, mozaicul pardoselii sau poziţiile celor doi, cu conotaţii, pare-se, sexuale, nu au scăpat de ochiul pasionaţilor.

    Dar ceea ce stârneşte cel mai tare este ciudata imagine de pe podea, alungită, care contrastează strident cu restul. Prima dată ochiul nici nu o observă, atras de cei doi şi de obiectele care îi înconjoară; abia apoi privirea sesizează frântura, nefirescul obiectului alungit. Unii îşi vor da seama, dar cei mai mulţi nu: este un craniu uman, deformat printr-un procedeu numit anamorfoză şi care poate fi văzut normal numai dintr-un punct anume.

    Ce caută acolo? De ce l-a folosit Holbein?

    Explicaţia pe care o veţi regăsi cel mai des este “memento mori”; Holbein vrea să ne amintescă de vremelnicia omului pe pământ.

    Nu cred. Oricum, nu chiar aşa de simplu.

    Holbein era un pictor într-o lume a pictorilor, dar nu numai; o lume a inovaţiei. Inşi precum Gutenberg, Hieronymus Bosch, Botticelli, Durer, Jan van Eyck, Leonardo da Vinci, Cristofor Columb sau François Villon i-au populat lumea. Şi chiar dacă veştile circulau cu viteza armăsarului, lumea era la fel de mică cum este şi astăzi.

    Aşa că Holbein a intuit că trebuie să se diferenţieze; astăzi oricine îţi spune “te diferenţiezi sau mori”. Pe la 1500, într-o lume a pictorilor, repet, Holbein a înţeles că trebuie să-i oferi privitorului nu numai tehnică, culori, perspective sau alegorii mărunte, ci să-i pui şi mintea în mişcare, să-l faci să gândească. Doar Bosch dintre contemporanii săi, cu toate fantasmele sale, pare că a mai înţeles aceasta. Asta, desigur, dacă nu a fost nebun.

    Totuşi, de ce craniul?

    Veţi înţelege dacă aţi citit despre Nassim Nicholas Taleb şi a sa lebădă neagră. Taleb, filozof, matematician, manager de hedge fund şi trader care a ştiut despre criza economică mondială, cu toate că nu a prezis-o, şi care s-a umplut de bani pariind pe neprevăzut şi scriind despre acesta.

    Deformat, nepotrivit, neliniştitor, deranjant, craniul lui Holbein este o lebădă neagră. Este doza de neprevăzut care ne schimbă viaţa, dar care ne obligă să gândim. Cea mai naivă explicaţie pentru deformarea sa este, cred, şi cea corectă: tabloul a fost pictat pentru a fi văzut în timp ce urci nişte scări; Holbein ne învaţă, pur şi simplu, să privim corect, din unghiul potrivit; să evităm facilul, concluziile evidente şi să cernem bine faptele.

    Asta fără a uita că suntem muritori.

  • Ce va aduce 2012?

    Am plănuit să încep anul cu câteva previziuni despre industria IT în 2012, dar când am încercat să le formulez am constatat că sarcina nu-i chiar aşa de uşoară cum mi-am imaginat. Aşa că am căutat cu Google “2012 tech predictions” şi am primit cam 150 de milioane de rezultate. După ce am citit vreo câteva zeci m-am lămurit că sunt câteva teme care se repetă frecvent, dar scenariile urmează căi divergente şi foarte adesea se bat cap în cap. Totuşi, o bună bază de plecare ar fi evoluţiile majore din anul precedent, adică migrarea dinspre platforma PC spre platforme mobile şi adoptarea pe scară largă a modelului “cloud computing”. Evident, cele două mişcări sunt recurente, pentru că pe măsură ce procesarea se centralizează în “nori” scade necesarul de putere la terminale. Pe lângă aceste evoluţii se poate adăuga dispariţia lui Steve Jobs, deoarece poziţia sa de figură centrală a lumii IT din ultimii ani va trebui ocupată de un alt personaj de acelaşi calibru, iar cel care se va impune va avea o influenţă semnificativă.

    Mai întâi (nu neapărat în ordinea importanţei) sunt semne că ultraportabilele botezate de Intel “Ultrabook” vor avea succes şi că vor deveni cele mai populare laptopuri. De fapt, Intel speră să prelungească viaţa PC-urilor care i-au adus supremaţia ducând mai departe ceea ce Apple a anticipat cu ani în urmă cu modelul Air: foarte subţire şi uşor, fără componente în mişcare, fără “grăsime”. Acum Intel profită de platforma sa CULV (Consumer Ultra-Low Voltage) şi s-ar părea că vom vedea portabile care chiar pot să funcţioneze pe baterii! Dar… Intel nu poate miza lungă vreme pe acest (eventual) succes, pentru că epoca PC-urilor e pe sfârşite, iar pe zona mobilă a pierdut partida. După Bob Cringely, soluţia este unică: să cumpere Qualcomm. Numai că valorile de piaţă ale celor două companii sunt destul de apropiate (124 şi 92 miliarde de dolari) aşa că mai degrabă s-ar putea vorbi despre o fuziune, iar Qualcomm are acum vântul din pupa şi nu-i sigur că ar accepta.

    Toată lumea e de acord că Apple fără Jobs îşi va pierde strălucirea, iar amânarea modelului iPhone 5 a fost un prim motiv de decepţie şi a generat deja o glumă nu lipsită de miez: la Apple după anul 2011 nu urmează 2012, ci 2011S. Oricum, Apple va fi un jucător important pe zona smartphone-urilor şi a tabletelor încă multă vreme, dar atenţia pe care compania o arată pieţei de business poate să marcheze o schimbare de strategie. Probabil că, după Jobs, executivii nu mai au curaj suficient pentru mişcări îndrăzneţe pe piaţa de consum şi caută o zonă mai liniştită. Majoritatea comentatorilor cred că presupusul atac pe zona televizoarelor inteligente nu va avea loc, iar cei care vor avea de câştigat vor fi Samsung, Sony şi Toshiba.

    Microsoft va fi fără îndoială un protagonist al anului 2012. În primul rând prin platforma Windows Phone, care n-a obţinut anul trecut succesul măreţ pe care compania îl anticipa, aşa că aşteptările se mută spre prima parte a acestui an. Şi s-ar putea să obţină o victorie de palmares, atingând poziţia a treia în topul platformelor mobile. Spun “de palmares” pentru că se va datora mai degrabă abandonului competitorului principal, RIM, aflat într-o situaţie considerată fără ieşire chiar şi de către publicul loial gamei BlackBerry. Însă distanţa faţă de Apple iOS şi Android s-ar putea să crească. Aşteptări mari se pun şi în Windows 8, prima versiune care va rula şi pe procesoare ARM şi va dispune de o interfaţă special croită pentru tablete. Mulţi analişti se arată însă sceptici şi cred că pentru utilizatorii de PC-uri aceste îmbunătăţiri nu sunt sensibile (“lipstick on a pig”, zic cei de la The Verge), iar ce este dedesubt s-ar putea să nu justifice o migrare de la versiunea 7. Ar rămâne varianta unei lovituri câştigătoare pe piaţa tabletelor, însă succesul tabletelor ieftine de la Amazon şi B&N pare să sugereze că preţul va avea un cuvânt greu de spus.

    O altă tendinţă care s-ar putea să însemne mult în acest an este convergenţa mediilor, în principal video distribuit fără discriminare. Un subiect care va fi extrem de controversat va fi reglementarea internetului, cu semne că propunerea SOPA (Stop Online Piracy Act din SUA) va fi respinsă. Speculaţii multe referitoare la o lansare pe bursă a Facebook, dar cele mai mari şanse le are varianta “încă nu”.
    În fine, cine îi va lua locul lui Jobs în calitate de far călăuzitor al întregii industrii? Condiţiile sunt simple: să fie fondatorul şi conducătorul activ al unei companii de succes, cu mişcări îndrăzneţe, calităţi de vizionar şi influenţă. Pariul meu: Jeff Bezos.

  • Edecari pe Dâmboviţa

    Ilia Repin este un pictor rus, un fel de Grigorescu al ruşilor. S-a născut în 1844, la momentul potrivit după cum puteţi observa pentru a deveni, într-o Rusie post-octombrist revoluţionară, un pictor progresist, model pentru generaţii întregi. Nu este nicio urmă de peiorativ în ce spun; Repin a fost un membru de frunte al unei mişcări artistice numită Peredvijniki, care s-ar putea traduce prin Rătăcitorii sau Hoinarii, un grup care milita pentru ieşirea din canoanele clasice ale picturii şi pentru renunţarea la statutul elitist al artei plastice.

    Şi dacă Repin este Grigorescul ruşilor, atunci Carul său cu boi este tabloul “Edecarii de pe Volga”. Specialiştii spun că pictura este o celebrare a demnităţii, forţei şi tăriei umane, dar şi o condamnare a exploatării. În centrul grupului de edecari este un tânăr, singurul care nu priveşte în pământ, care are o atitudine de revoltă şi care pare că încearcă să se elibereze de hamul la care trage – un simbol, au spus mai târziu propagandiştii, al dorinţei de eliberare. Mai mult, pictura lui Repin contrasta cu realitatea idilic-pastorală promovată până atunci în arta rusă – druşte împodobite şi cântăreţi la balalaică; de ajuns să spun că însuşi Dostoievski l-a lăudat pe Repin fără rezerve, fermecat de realismul personajelor; tabloul l-a făcut pe scriitor să se simtă dator faţă de poporenii care muncesc aşa din greu, iar aprecierile sale au generat curentul narodnicilor, din care s-a inspirat, în România, mişcarea poporanistă propovădută de Constantin Stere, Dobrogeanu-Gherea sau Garabet Ibrăileanu.

    Undeva în dreapta corabiei pe care o trag edecarii se vede dâra de fum a unui remorcher, şi aici vreau să ajung, la lecţia de economie politică din tabloul cu edecari. Remorcherul se îndepărtează, ciudat, nu?, de vasul care trebuie tras împotriva curentului, în timp ce oamenii trag la jug ca nişte animale. Asta pentru că munca lor este aşa de ieftină încât remorcherul, progresul, este eliminat din ecuaţie. Sărăcia în care trăiesc mujicii îi face să accepte orice, oricum, doar pentru mai rezista o zi.

    Să ne întorcem la România şi să admitem că în anul 2012 cea mai mare problemă a României nu sunt deficitele sau datoria externă sau corupţia, ci sărăcia, cea care generează toate cele dinainte, şi corupţie, şi deficite, şi datorie externă. Nu mai are rost să căutăm ţapi ispăşitori în fărâmiţarea terenurilor, în productivitatea redusă, în investiţiile anemice sau în folosirea până la idioţenie a sintagmei “mână de lucru ieftină” şi nu mă refer aici la sărăcie aşa cum o calculează instituţiile financiare. Vorbesc de sărăcia care împiedică oamenii să îşi schimbe mobila din casă la cinci ani şi la sărăcia care împiedică antreprenorii să îşi ducă la bun sfârşit visele; la sărăcia care face din funcţionar un ins coruptibil şi la sărăcia care îl face pe medic să ridice neputincios din umeri.

    Iar climatul de austeritate cu care bat câmpii liderii politici, fie ei din Europa sau de pe malurile Dâmboviţei este doar o altă prostie, de pus lângă “too big to fail”.

    Cultura sărăciei înseamnă pentru mine ideea de a împărţi oamenii în duşi de nas şi ducători de nas, în fraieri şi şmecheri. Mai înseamnă eliminarea egalităţii şanselor, idolatrizările gratuite şi folosirea de manipulări grosolane. Credinţa în insul mesianic. Mulţumirea de a supravieţui, şi nu vorbesc aici de satul românesc, ci chiar de companii.

    Edecari în gol, pe Dâmboviţa sau pe Volga. Iar remorcherul se îndepărtează.

    (Acesta este un prim text dintr-un proiect personal care încearcă să adune la un loc pictura, economia şi societatea.)

  • Sorin Pâslaru, ZF: Oricâţi bani i-ai da, administraţia românească rade tot

    În loc de o prezentare simplă cu lista banilor primiţi de la buget şi alocarea lor pe obiectivele de investiţii, de forma “obiectivul X a costat Y lei şi a fost executat de firma Z”, sunt înşirate inaugurări de săli de sport de-a valma cu drumuri judeţene, reparaţii cu deschideri de şantiere, plăţi de datorii cu avansuri pentru obiective “fără ordin de începere a lucrărilor”.

    Este de bănuit că din cele 3,5 miliarde de euro cheltuite în 2011, Transporturile puteau aloca resurse pentru a prezenta detaliat pe ce au dat banii în 2011, tranzacţie cu tranzacţie, obiectiv cu obiectiv. Cum poţi justifica cheltuirea a 3,4 miliarde de euro în 2011 pe 58 km de autostradă, 500 km de drumuri naţionale reabilitate şi 230 km de cale ferată refăcută?

    Prea puţin se discută despre cum se dă drumul banilor în administraţia românească. Prea uşor dă statul drumul la bani, prea puţine interpelări vin de la parlamentari pe această temă, prea puţine întrebări de la contribuabili.

    Ar trebui luat exemplu de la UE şi transpusă aceeaşi stricteţe în raportarea cheltuielilor de la fondurile nerambursabile la toţi banii cheltuiţi de administraţia românească. Pentru că doar prin constrângerea raportării de date poate Uniunea Europeană verifica ce se întâmplă cu cele 30 miliarde de euro pe care le-a pus la dispoziţia României pentru perioada 2007-2013.
    Administraţia românească a asimilat această constrângere doar în relaţie cu UE, dar nu a mers mai departe. Nu şi-a imaginat ce poate face ea însăşi, fără cererea UE, pentru ca fondurile să contribuie la dezvoltarea economiei.

    Spre exemplu, nu se ştie în acest moment repartizarea teritorială a fondurilor europene, pe toate axele, nu doar la transport, resurse umane sau dezvoltare regională. Câţi bani au mers în Muntenia, câţi în Dobrogea, de câţi ar mai fi nevoie. Sau care sunt companiile care au cele mai mari încasări din bani europeni. Dacă sunt firme străine, dacă sunt firme româneşti.

    Polonia poate să spună şi ce suprafaţă de birouri ocupă firmele care au luat fonduri europene, noi nu ştim nici ce suprafaţă de birouri ocupă administraţia centrală.

    Numai urmărind drumul banilor poate mass-media şi opinia publică să identifice plăţile nejustificate. Banii. Unde merg banii. Aflaţi şi veţi avea o administraţie eficientă, veţi putea reduce cheltuielile, veţi putea scoate la lumină tranzacţiile abuzive.

    Exerciţiile de transparenţă ale guvernării sunt încă stângace sau sunt făcute doar la cerere externă. Nu este nimic programatic, ci doar conjunctural. Nu este făcută din transparenţa cheltuirii banilor publici unul din primele trei obiective ale unei administrări eficiente a resurselor, un real ajutor pentru a economisi banii deveniţi atât de scumpi pe timp de criză.

    Un singur lucru e sigur la administraţia românească: ştie să consume banii. Oricât i-ai da, consumă. Rade tot. Dar să nu îi ceri să se justifice.

    Nimeni nu încearcă să-şi imagineze, de exemplu, ce se va întâmpla dacă mâine România va fi nevoită să salveze o bancă-două şi să folosească banii de la FMI în această direcţie sau, mai rău, va trebui să se împrumute de alţi bani. Sau dacă pur şi simplu nu se mai poate împrumuta la dobânzi rezonabile pe piaţa externă.

    Ce-o fi în zona euro, să fie şi la noi. Mâinile încrucişate, aşteptare. Neîncredere că putem încerca o desprindere, că putem avea o şansă. Dar puneţi datele pe masă şi veţi vedea câte miliarde merg aiurea şi ce viitor s-ar putea construi cu ele. Veţi vedea atunci ce spaţiu de acţiune există. Nu-l irosiţi.

    Sorin Pâslaru este redactor-şef al Ziarului Financiar. Cititi mai multe editoriale ZF pe www.zf.ro/opinii

  • Vedetele anului 2011

    Nu mai e nicio surpriză că Google se numără printre protagoniştii anului informatic. De data aceasta sunt mai multe motive, iar primul se referă la uriaşa achiziţie pe care a făcut-o cumpărând Motorola Mobility. Aprobările europene se lasă încă aşteptate, însă mi-e greu să cred că Google va scăpa “prada” din mâini, pentru că strategia de apărare în războiul patentelor se bazează pe brevetele de la Motorola. Al doilea motiv se referă la reţeaua de socializare Google Plus, care, deşi nu are încă o bază de utilizatori semnificativă, a reuşit să valorifice mai multe tehnologii şi resurse care până acum păreau disparate şi astfel să pună presiune asupra Facebook, care a trebuit să-şi îmbunătăţească serviciul. Ca de obicei, primii ce au aderat la noua platformă sunt cei din lumea IT, mereu în căutare de nou, dar începe să se adune şi publicul larg.
    Însă vedeta incontestabilă a anului 2011 se cheamă Android şi cifrele aduc cele mai convingătoare argumente.

    În luna noiembrie, Gartner estima că în lume sunt circa 218 milioane de dispozitive active care folosesc platforma software de la Google, iar ritmul de creştere pare exponenţial. În fiecare zi se activează mai mult de o jumătate de milion de aparate Android, iar jurnaliştii de la ZD Net se aşteaptă ca în 2012 ritmul activărilor să depăşească un milion pe zi. Dat fiind că Android este open source, unii ar putea să creadă că succesul sistemului de operare este doar o victorie de palmares, însă lucrurile nu stau chiar aşa dacă luăm în calcul cele 2,5 miliarde de dolari pe care Google le-a câştigat din publicitate (doar zona mobilă) în anul financiar trecut, cu perspectiva dublării în acest an. Un alt număr impresionant: de pe Android Market au fost descărcate până acum 10 miliarde de aplicaţii, ritmul de creştere în ultimul an fiind ameţitor (primul miliard a fost atins în iulie 2010, iar pragul de trei miliarde a fost depăşit în martie 2011). Poate că Google nu câştigă mare lucru din aceste aplicaţii, dar ele reprezintă un “cârlig” esenţial pentru a aduce noi şi noi clienţi.

    Succesul “stratosferic” (cum îl denumesc comentatorii) al platformei Android a avut o influenţă importantă şi în vânzările de telefoane inteligente, unde Samsung a devenit liderul pieţei, cu 24 de milioane de unităţi vândute în trimestrul al treilea. Apple a crescut la 17,3 milioane de unităţi şi cota sa de piaţă s-a redus la 15%, însă modelul 4S şi vânzările din perioada sărbătorilor nu au fost luate în calcul. Chiar şi aşa, Apple rămâne printre vedetele incontestabile ale anului, cele mai notabile realizări fiind lansarea platformei iCloud şi a “asistentului inteligent” Siri (încă tânăr, adesea ironizat, dar foarte promiţător). Este aproape sigur că Apple va fi în top şi anul viitor, când este aşteptat iPhone 5 şi (zvonurile spun) iPad 3.

    Am ajuns astfel şi la înfierbântata piaţă a tabletelor, în care noi şi noi modele apar în fiecare săptămână, numitorul comun fiind sistemul de operare Android. În mod oarecum surprinzător, vedeta pare să fie aici Amazon Kindle Fire, tableta de 200 de dolari din care se estimează că se vor vinde în ultimul trimestru peste 500 de milioane de unităţi, ceea ce poate să însemne un succes comparabil cu iPad la sfârşitul anului trecut – dar nu vom afla niciodată adevărul, pentru că Amazon are prostul obicei de a nu publica date privind vânzările. Succesul lui Kindle Fire se trage nu atât din calităţile sale tehnice (pe mine, cel puţin, nu m-a impresionat), cât din faptul că reprezintă o nouă abordare: aparatul vrea să-şi ascundă aspectele “computeristice” (de altfel, Amazon evită să-i spună tabletă). Se vrea doar un aparat de consumat media (cărţi, filme, muzică, web). Se pare că există un mare număr de potenţiali cumpărători care nu sunt dispuşi să dea 500 de dolari pe un iPad sau o tabletă echivalentă, dar ar încerca ceva mai simplu şi mai ieftin. Interesant este că statisticile realizate de Appcelerator şi IDC constată că şi interesul dezvoltatorilor de aplicaţii Android se îndreaptă tot spre Kindle Fire, o explicaţie fiind probabil dorinţa de a migra aplicaţii Android pe versiunea modificată pe care o foloseşte Amazon.

    În fine, premiul pentru o carieră de peste 40 de ani îl acord unui personaj nevăzut: sistemul de operare Unix. Considerat într-o vreme o relicvă în pragul extincţiei, astăzi susţine (în diverse întrupări) cele mai efervescente zone ale informaticii, de la cloud computing până la smartphones şi tablete, unde Linux stă sub Android, iar BSD sub iOS