BusinessMagazin

Tag: muncitori

  • Fie omu’ cat de mic, dupa masa doarme-un pic. Imaginea zilei de pe un santier

    Aflati in pauza de pranz si doborati de caldura, pe strada Teiului, aproape de Gheorghe Lazar, lucratorii trag un pui de somn direct pe asfalt. Momentul a fost surprins, se pare, joi, in jurul orei 13.00.

    „Trei bravi luptători din Ordinul Dezvoltării în Forţă căzuţi la datorie în bătălia de pe Strada Teiului, în apropiere de Gheorghe Lazăr. Întru veşnica lor pomenire, constructorul a anunţat că va abandona un morman de moloz în colţul blocului, iar Primăria lui Nicolae Robu va include obiectivul în circuitul turistic al oraşului.

    Acum vă rugăm să păstraţi liniştea, să le fie odihna uşoară! Mă refer şi la voi, ăia cu Zilele Oraşului.

    Distribuiţi mai departe pentru ca sacrificiul lor să nu treacă neobservat. Vor rămâne veşnic în memoria noastră„, a notat pe Facebook, alaturi de fotografie, timisoreanul care i-a surprins pe lucratori in timp ce se odihneau.

    Imaginea a nascut o multime de reactii. Unii timisoreni au sustinut ca acestia au dreptul sa faca ce vor in pauza de munca, in vreme ce altii s-au aratat revoltati, facand trimitere la faptul ca, in general, pe santierele din Timisoara sunt putini cei care muncesc, iar termenele de finalizare sunt mai mereu depasite.

    Cititi mai multe pe www.opiniatimisoarei.ro

  • Fermele britanice riscă falimentul, pentru că românii nu vor mai veni după Brexit

    Potrivit unui reportaj realizat de the Guardian, acest fenomen se datorează scăderii valorii lirei sterline, dar şi a creşterii economice în alte ţări din Europa, care fac ca ofertele britanicilor să devină mai puţin atractive, în timp ce angajatorii se luptă să umple registrul comenzilor şi să mărească taxele.
     
    ,,Anul acesta este cel mai greu. Acum 3 ani, ocupam aproape 5,000 de locuri de muncă. Anul acesta, vom ocupa 3,000, 3,500. În iunie, am cheltuit aproximativ 2,000 de dolari pentru reclamele de pe Facebook. Anul trecut, nu a trebuit să investesc nimic”, spune Alexandru Bărbăcaru, director al Est-Vest Services, o agenţie română de angajare pentru muncitorii temporari din Regatul Unit.
     
    În iunie, asociaţia British Summer Fruits a anunţat că membrii ei au avut o scădere a forţei de muncă de 10 – 15% şi se aşteaptă ca până în toamnă, să scadă cu peste 30%.
     
    Bărbăcaru, un veteran în domeniul angajărilor sezoniere, spune că va fi din ce în ce mai greu să se găsească muncitori pentru fermele din Marea Britanie şi că, în ultimul timp, el caută să recruteze lucrători specializaţi precum măcelarii sau sudorii.
     
    Între timp, într-un studiu realizat de Uniunea Naţională a Fermierilor, fermele horticole din Regatul Unit au avut un raport de scădere a forţei de muncă sezoniere de 12,5 %.

    Potrivit the Guardian, în România, una dintre principalele furnizoare ale foţei de muncă, rata şomerilor este la cel mai scăzut nivel din ultimul trimestru al secolului, iar economia a crescut cu 7% în 2017, având cea mai rapidă rată de creştere din UE. Rata şomajului a Bulgaria a scăzut şi ea în ultimii ani şi, în timp ce mulţi est-europeni continuă să îşi părăsească ţara pentru a lucra în regim sezonier, se îndreaptă spre alte state, unde ofertele sunt mai generoase.

     

  • Aroganţa unei vedete online: “Cum poţi avea un servitor care îşi păstrează paşaportul? Ce este mai rău este că au primit o zi liberă în fiecare săptămână “

    Sondos Alqattan, o vedetă Instagram şi makeup artist cu peste 2,3 milioane de urmăritori, a criticat noile legi care prevăd ca muncitorii filipinezi să beneficieze de o zi liberă pe săptămână şi îi împiedicâ pe angajatori să le confişte paşapoartele.

    “Cum poţi avea un servitor care îşi păstrează paşaportul? Ce este mai rău este că au primit o zi liberă în fiecare săptămână “, a spus ea într-un videoclip postat online, care a devenit viral şi a atras o furtună de critici în Orientul Mijlociu şi Filipine.

    În februarie, Filipine a interzis temporar detaşarea lucrătorilor străini în Kuweit, după ce corpul mutilat al lui Joanna Daniela Demafelis,  unei filipineze de 29 de ani, a fost descoperit într-un congelator dintr-un apartament abandonat.

    Preşedintele filipinez, Rodrigo Duterte, a cerut celor 276.000 de muncitori filipinezi din Kuweit să se întoarcă acasă apelând la “sentimentul lor de patriotism” şi oferind zboruri gratuite pentru cele 10.000 de persoane care se estimează că au termenul de valabilitate al vizelor depăşit.

    Aproximativ 660.000 de persoane din populaţia de patru milioane a statului Kuweit sunt lucrători imigranţi. Potrivit Human Rights Watch, sistemul “kafala” al ţării, care oferă angajatorilor puteri extinse asupra lucrătorilor imigranţi, îi forţează adesea pe aceştia să rămână sub autoritatea unor şefi abuzivi, în timp lucrătorii care încearcă să fugă pot fi pedepsiţi şi închişi.

     

  • #roMânia O ţară rămasă FĂRĂ MUNCITORI. Măsurile DISPERATE ale angajatorilor: Un asociat a mers ÎN VIETNAM şi a testat 100 de sudori

     Unii au ajuns să plătească pregătirea, cazarea şi perfecţionarea elevilor, doar-doar, vor avea angajaţi peste câţiva ani. Alţii au mers singuri în Vietnam şi au testat oameni pe care i-au adus apoi în România. Într-un context destul de sumbru, un document oficial, depus la Parlament, arată că, dacă reducerea natalităţii şi migraţia vor continua în acelaşi ritm, în 20 de ani nu va mai avea cine să muncească. Urmează un material marca Gândul, în cadrul campaniei #roMânia.

    Burse şi cazare pentru elevi. Cum îşi “sponsorizează”patronii viitori subalterni

    Patronul unei firme de construcţii din Alba Iulia, care s-a confruntat cu lipsa forţei de muncă, a înfiinţat din propriile fonduri un centru de formare profesională, în care se specializează fierari, dulgheri, zidari, finisori, electricieni, instalatori sau sudori. Şi nu este singurul din ţară.

    Călin Pădurean, proprietarul Centrului de formare profesională Dialuk, şi-a luat şi măsuri de siguranţă: şcolarizarea este gratuită în cazul în care cei înscrişi sunt de acord să muncească 36 de luni la firma sa ori la alte firme partenere.

    ”Ideea de a înfiinţa Centrul de Formare Profesională Dialuk mi-a venit încă din anul 2013, din cauza lipsei forţei de muncă pe anumite meserii. Atunci m-am gândit să dezvolt un proiect în care să fac acea şcoală care cuprinde şapte meserii: fierar, dulgher, zidar, finisor, electrician, instalator şi sudor. În 7 decembrie 2016, am deschis Centrul de Formare Profesională Dialuk. Legislaţia prevedea, anterior, că trebuie să ai minim 14 persoane şi maximum 28 pentru a porni un curs, iar din această cauză, până acum nu am putut califica. Nu de mult timp s-a schimbat legislaţia şi pot începe cursul cu un om pentru o calificare, ceea ce ne bucură foarte mult”, a spus Călin Pădurean.

    Cititi mai multe pe www.gandul.info

  • De ce vrea Trump să distrugă un concept construit cu grijă de cele mai mari puteri ale lumii

    Pentru Trump, globalizarea este un inamic. Între timp, omul de afaceri a câştigat conducerea celei mai mari şi influente economii a lumii, cu promisiuni că va inversa anii de liberalizare a comerţului. A zdruncinat ordinea comercială, şi-a îndepărat aliaţii precum UE şi presează China – pentru preşedinte sursa necazurilor Americii şi un profitor al globalizării – doar ca să vadă exporturile americane suprataxate în China. Astfel, ar putea începe un război comercial mondial.

    Trump şi-a împins ţara într-o bătălie dintr-un război al trecutului, pe care ar putea-o câştiga, însă lasă SUA nepregătite să profite de o altă formă de globalizare, cea a clasei de mijloc. Despre această idee scrie în The New York Times editorialistul Neil Irwin.

    Economiile lumii au devenit mai interconectate în anii 1990 şi 2000, provocând dureri de cap imediate ţărilor bogate, dar aducând şi avantaje care abia acum încep să fie evidente.

    Nimeni nu ar trebui să fie surprins că globalizarea provoacă ostilitate, având în vedere amploarea perturbărilor care au rezultat din interconectarea mai în profunzime a economiilor. Ceea ce este surprinzător este că ostilitatea este mai mare acum.
    Aceasta pentru că globalizarea, cel puţin în forma pe care o cunoaştem, s-a plafonat cu un deceniu în urmă. Acest lucru arată un risc crucial al impulsului recent pentru reconfigurarea condiţiilor economiei mondiale  inclusiv tarifele pentru oţel şi aluminiu şi acţiunile punitive împotriva Chinei asupra cărora insistă preşedintele Trump.

    Ostilitatea vine după ce costurile majore ale globalizării au fost deja acoperite. Vine exact acum, când miliarde de oameni care s-au integrat în economia globală în ultimele trei decenii încep să devină suficient de înstăriţi pentru a se transforma în consumatori valoroşi.

    Pe scurt, s-ar putea ca forţa antiglobalizare care se răspândeşte în lumea occidentală să vină exact la momentul nepotrivit  prea târziu pentru a mai face ceva pentru salvarea locurilor de muncă pierdute ale clasei muncitoare, dar suficient de devreme pentru a pune în pericol capacitatea naţiunilor bogate de a vinde bunuri şi servicii avansate clasei mijlocii globale în expansiune rapidă.

    Este tentant să ne gândim la globalizare ca la un proces constant, însă istoria ne arată că nu aşa s-a întâmplat. Globalizarea se propagă acolo unde găseşte loc, accelerează şi poate chiar să dea înapoi ocazional. Statistica arată că anii 1990 şi începutul anilor 2000 au fost una dintre perioadele extraordinare în care economiile au devenit mai interconectate.
    Acum, globalizarea a intrat într-o nouă fază, în care comerţul transfrontalier cu bunuri şi servicii face parte constant din economie, iar fluxurile internaţionale de capital sunt mai mici decât au fost înainte de criza financiară globală. Acum, răspândirea informaţiilor este în creştere, cu implicaţii diferite pentru muncitorii din ţările bogate faţă de faza anterioară.
    Începând cu anii 1990, îmbunătăţirile din domeniul comunicaţiilor şi tehnologiei de transport au făcut ca externalizarea globală să devină mai fezabilă. Acordurile comerciale au redus tarifele şi au eliminat din barierele din calea comerţului. Multe naţiuni sărace au devenit mai integrate în economia globală. China este cel mai evident exemplu.

    Această ajustare a oferit un val de bunuri accesibile şi a deschis noi pieţe pentru ţările bogate, dar a şi devastat anumite sectoare şi zone geografice, în special cele implicate în fabricarea produselor low-tech. Muncitorii din oraşele industriale americane şi din Europa Occidentală s-au trezit în competiţie cu asamblorii chinezi de electronice, cu angajaţii indieni din call center-uri şi cu angajaţii fabricilor auto din Europa de Est, Mexic şi din alte ţări.

    Fluxul de bunuri şi servicii transfrontaliere, ca pondere în întreaga activitate economică, a atins aproape 16% în anii 1980 şi începutul anilor 1990, apoi în perioada 1993-2008 a crescut la 31%. Apoi a încetat să crească, oscilând în schimb în jurul acestui nivel, potrivit datelor de la McKinsey Global Institute.

    Dacă este analizat fluxul internaţional de bani în locul celui de bunuri şi servicii, rezultatele sunt şi mai clare. Fluxurile financiare transfrontaliere au atins punctul culminant în 2007, de 22% din cifra de afaceri globală, dar au scăzut până la 6% în 2016, la aproximativ acelaşi nivel cu cel din 1996.

    ”Înteresant la tarifele oţelului sau altor bunuri este că sunt în permanent război“, a explicat Susan Lund, partener la McKinsey, după ce a analizat aceste fluxuri globale. ”Producţia industrială globală s-a reconfigurat deja. Schimbarea s-a produs deja şi mâţa a ieşit din sac. Nu credem că globalizarea s-a terminat, ci că a luat o nouă formă.“

    Această nouă formă constă într-o mai mare conectivitate şi comunicare, care s-ar putea să nu fie evidente în datele tradiţionale privind fluxurile comerciale sau de capital. Astfel, sunt mai mulţi utilizatori care folosesc platforme sociale pentru a se conecta cu persoane din alte ţări, companii care se bazează pe munca freelancerilor care pot lucra de oriunde în lume şi întreprinderi mici care fac afaceri cu parteneri din întreaga lume prin intermediul internetului.

    Cu alte cuvinte, nu este o formă de globalizare care pune în pericol locurile de muncă din fabrici, ci una care ar putea avea consecinţe importante în alte domenii – conducând la o concurenţă sporită pentru locurile de muncă avansate tehnologic ale gulerelor albe şi creând în acelaşi timp noi oportunităţi, enorme, pentru firmele americane şi occidentale. Aceasta, în schimb, ajută la explicarea motivului pentru care o parte din Parteneriatul Trans-Pacific, acordul comercial din care s-a retras administraţia Trump, s-a concentrat pe drepturile de proprietate intelectuală, pe securitatea datelor şi viaţa privată.

    Economistul David Autor de la MIT şi colegii săi au demonstrat, după studii amănunţite, că ”şocul chinezesc“ apărut odată cu intrarea ţării în Organizaţia Mondială a Comerţului a provocat dureri de cap de durată comunităţilor din Statele Unite care au concurat cu companiile chineze în producerea unor bunuri industriale.

    Chiar dacă aceste efecte persistă, el vede riscurile implicate de comerţul cu China ca migrând în altă parte.
    ”Şocul chinezesc asupra producţiei la scară largă şi efectele sale asupra ocupării forţei de muncă în masă, acestea sunt probleme pe care în mare parte le-am depăşit“, spune Autor. Acum, provocarea este concurenţa chinezească cu mai multe produse tehnologic complexe, cum ar fi automobile, avioane sau microprocesoare. Fabricarea de produse mai puţin complexe tehnologic şi care necesită o folosire mai intensă a forţei de muncă, precum îmbrăcămintea, migrează spre ţări cu salarii mai mici, cum ar fi Bangladesh şi Etiopia.

    Dar o schimbare în ceea ce priveşte locul producţiei este diferită de o creştere netă a nivelului conectivităţii globale. Nivelul de integrare economică rămâne uniform, chiar dacă se schimbă detaliile despre ce face mai exact fiecare ţară în parte.
    ”Nu cred că ceasul se dă înapoi“, a spus Autor, referindu-se la o întoarcere într-o lume în care în SUA sunt fabricate din nou produse mai puţin complexe din punct de vedere tehnologic şi pentru care este nevoie de mai multă forţă de muncă. ”Cred că ar trebui să ne pregătim pentru adevărata provocare, care este lupta pentru proprietate intelectuală şi pentru industriile de frontieră.“

    Eforturile administraţiei Trump de a pune presiuni pe China, dacă dau roade, ar reprezenta un pas în această direcţie. Dar aceste acţiuni au fost asociate cu tarifele pe importuri de oţel şi aluminiu, care par a avea ca scop mai degrabă protejarea producţiei americane de metale. Abordarea administraţiei de la Washington ar putea avea un recul nedorit dacă va declanşa o serie de acţiuni protecţioniste din ce în ce mai serioase pentru toate tipurile de mărfuri, subminând comerţul mondial fără a remedia problemele de structură ale industriilor care folosesc intensive informaţia.

    În cazul în care cele mai recente încăierări comerciale se transformă într-un război comercial, noile bariere din calea comerţului internaţional ar putea bloca, de asemenea, o recompensă mult aşteptată a globalizării: o întreagă nouă lume de clienţi. Creşterea integrării economice globale, în pofida tuturor perturbărilor pe care le-a adus pentru anumiţi lucrători din Statele Unite şi Europa de Vest, a reprezentat totodată o poveste despre sute de milioane de oameni care devin mai conectaţi la economia mondială şi în acelaşi timp ajung şi la standarde de viaţă mai ridicate.

    Homi Kharas, un specialist de la Brookings Institution, studiază ascensiunea clasei de mijloc globale  care în calculele sale include persoane cu venituri de cel puţin 10 dolari pe zi de persoană, dolari la valoarea din 2005. Pentru o familie de patru persoane, veniturile, dacă sunt ajustate la valoarea dolarului din 2018, se duc la aproximativ 19.000 de dolari pe an.
    În 1990, doar 23% din populaţia lumii se încadra în această categorie. Astăzi, proporţia este de 45%, ceea ce înseamnă că un număr suplimentar de 2,3 miliarde de oameni îşi pot permite luxul pe care economia globală îl oferă: hrană din abundenţă, transport motorizat, telefoanele mobile şi altele asemenea.

    Homi Kharas susţine că este greşit să cataloghezi aceste miliarde de oameni doar ca o competiţie pentru locuri de muncă bune.

    ”Vedem că, pe măsură ce clasa de mijloc se dezvoltă, se dezvoltă şi o cerere masivă pentru toate tipurile de servicii“, a spus el. ”Indiferent că vorbim de filme de la Hollywood, de filme de la Bollywood sau de filme din Hong Kong, de posibilitatea de ieşi să mănânci la francize precum KFC sau McDonald’s sau de a folosi aplicaţii de internet sau de a cumpăra o asigurare, acestea conduc la schimbări masive în structura economiei globale care includ consumul de bunuri pe care Statele Unite se pricep să le producă.“

    Cu alte cuvinte, globalizarea nu ar trebui privită ca o agresiune perpetuă în care muncitorii americani se confruntă cu valuri tot mai mari de oameni dispuşi să facă acelaşi lucru pentru salarii mai mici – chiar părea aşa în anii 1990 şi începutul anilor 2000, când comerţul creştea mai repede decât economia globală. Mai degrabă, toţi suntem atât concurenţi, cât şi clienţi. Cu războaie comerciale apărute la orizontul apropiat, trebuie să ne întrebăm dacă Statele Unite şi Europa, care au suportat deja costurile concurenţei cu lumea în curs de dezvoltare, vor ţine comerţul deschis suficient de mult timp pentru a se bucura de beneficiile acestei politici.

  • Doi polonezi la preţ de un francez

    O anchetă a El Pais, unul dintre ziarele cu cea mai mare circulaţie din Spania, cu o orientare politică uşor spre stânga, atrage atenţia asupra statutului muncitorilor străini de pe şantierul naval francez Saint-Nazaire – din care spaniolii, polonezii, românii, balticii şi oameni din alte naţii care muncesc acolo fac un adevărat Turn Babel, iar guvernul de la Paris un exemplu de luptă eroică pentru păstrarea activelor strategice în patrimoniul naţional.

    Articolul din El Pais face parte din iniţiativa jurnalistică ”Europa cetăţenilor“, finanţată de Parlamentul European.

    Într-o zi, şefii unei oarecare companii l-au trimis pe Fran Martinez să instaleze conducte în Franţa. Proiectul era promiţător, dar ceea ce a descoperit spaniolul atunci când a ajuns a fost uimitor, în sens negativ. A fost cazat într-o casă pe care o împărţea cu toţi colegii săi, unde cel mai nefericit dintre membrii echipei trebuia să doarmă pe hol. ”Situaţia spaniolilor din Franţa este deplorabilă, dar pentru polonezi sau români este chiar criminală“, a povestit el. ”Tot ceea ce vă pun pe statul de plată este o minciună“, spune muncitorul galician de 42 de ani, care timp de patru luni a construit supermarketuri în Paris şi a lucrat alte patru luni în Saint-Nazaire, un mic oraş situat la gura râului Loara.

    Cândva un simbol al mândriei industriei naţionale, şantierele navale din Saint-Nazaire au devenit emblema unei paradigme căreia UE vrea să-i pună capăt: muncitori detaşaţi care migrează în ţările membre, dispuşi să accepte salarii mai mici şi condiţii de muncă inferioare. Acolo, ei speră că se vor împlini în viitorul apropiat prevederile din acordul convenit de liderii UE la Bruxelles – ca lucrătorii migranţi să fie încorporaţi în forţa de muncă locală.

    Alain Georget este unul dintre cei 8.000 de muncitori care îşi câştigă existenţa lucrând pe şantierele navale Saint-Nazaire, unde, până de curând, se construiau cisterne de gaze naturale şi nave purtătoare de elicoptere. ”Condiţiile de muncă pentru muncitorii francezi sunt într-adevăr rele: trebuie să-şi forţeze limitele fizice la nesfârşit, pe salarii insuficiente şi cu programe de lucru proaste“, explică Georget. ”|nsă muncitorii detaşaţi sunt de obicei într-o situaţie mult mai gravă.“

    Condiţiile proaste şi vulnerabilitatea şi insecuritatea locurilor de muncă sunt lucruri care au făcut dificilă contactarea lucrătorilor de pe şantier.

    Libera circulaţie a muncitorilor constituie unul dintre cei trei piloni fundamentali ai UE. Două milioane de europeni sunt trimişi în alte ţări membre de către angajatorii lor. |n Germania, o treime din cei 30.000 de lucrători din abatoare este formată din valurile de migranţi veniţi din sudul sau estul Europei. Companii cu sediul în Luxemburg au angajat muncitori francezi doar pentru a-i trimite mai târziu în ţara lor de origine, un mod de a face economii la cheltuieli sociale. |n sectorul construcţiilor din Belgia – în care o treime din muncitori sunt detaşaţi – au existat cazuri de 22 de niveluri de subcontractare. Unele companii au întins decalajul salarial dintre cei mai vechi angajaţi şi noii veniţi, străini, la maximum, profitând de faptul că statisticile privind reglementarea detaşărilor sunt depăşite cu circa 20 de ani, iar reformele nu au fost încă implementate.

    Muncitorul detaşat, după ce a fost angajat în ţara de origine – a nu se confunda cu cetăţeanul UE care migrează în mod voluntar pentru a căuta un loc de muncă într-un alt stat membru – ar trebui să beneficieze de aceleaşi contracte ca omologii lor localnici din ţara membră a UE, potrivit acordului de la Bruxelles adoptat în octombrie. Acordul va intra în vigoare peste ani de zile. UE menţine un principiu fundamental în această reformă: salarizarea este aceeaşi pentru aceeaşi activitate în acelaşi loc. Un exemplu ar fi lucrătorii slovaci subcontractaţi la Viena, care au acum dreptul la acelaşi bonus de Crăciun pe care îl primesc colegii lor austrieci.

    Din parcarea angajaţilor din Saint-Nazaire lipsesc plăcuţele de înmatriculare franceze, dar există o mulţime de camioane din Polonia, Ungaria şi din ţările baltice. De asemenea, se pot observa cu uşurinţă maşini spaniole, portugheze sau greceşti şi chiar din ţări care nu fac parte din UE, cum ar fi Serbia şi Ucraina. Sindicatele au calculat că în Saint-Nazaire există mai mult de 2.000 de muncitori detaşaţi. ”Şantierul naval a devenit un Turn Babel. Este complicat şi ineficient să lucrezi cu oameni cu care nu poţi să comunici“, explică Georget, delegat sindical al Confederaţiei Generale a Muncii.

    Arhitectura şi ţesătura urbană ale Saint-Nazaire pot face un vizitator să creadă că acest oraş cu aproximativ 70.000 de locuitori nu are vreo valoare istorică deosebită. |nsă baza de beton de 18 metri pe 300 metri de pe ţărm spune altceva. Construcţia proiectată de nazişti a apărut în timpul ocupaţiei germane pentru adăpostirea şi repararea unei părţi a flotei germane din Atlantic. Baza pentru submarine a devenit o ţintă preferată pentru bombardamentele aliaţilor, iar din această cauză până la sfârşitul războiului oraşul a ajuns în ruină şi pustiu.

    Cu toate acestea, baza a rezistat şi micul contingent al trupelor naziste din Saint-Nazaire a fost ultimul grup din toată Europa de Vest care s-a predat, la un an după eliberarea Parisului şi la două săptămâni după sinuciderea lui Hitler. Saint-Nazaire, fost port de comerţ cu sclavi, şi-a schimbat din nou atenţia spre Atlantic după război. Astăzi, aici se construiesc cele mai mari nave de croazieră din lume.

    Şantierul naval nu se închide niciodată – există întotdeauna cineva care lucrează până târziu. Mulţi dintre sudorii sau dulgherii detaşaţi din Saint-Nazaire nu ştiu care le sunt drepturile stabilite prin acordul de la Bruxelles şi sunt înşelaţi să lucreze mai multe ore decât cele prevăzute în contractele lor, spune Georget. El crede că anchetele celor de la protecţia muncii ar trebui să descopere corupţia din industrie care continuă să existe în paralel cu aceste noi acorduri. ”Contractul semnat poate fi legal, dar când vine vorba de muncitori detaşaţi, promisiunile pe care acestea le conţin nu sunt aproape niciodată îndeplinite“, spune liderul sindical. ”Cei ca noi, dar angajaţi în Franţa au săptămâna de lucru de 35 de ore, în timp ce muncitorii detaşaţi sunt dispuşi să lucreze şi 50 de ore, iar aceasta pentru bani mai puţini.“

    |n cea mai mare parte a timpului, lucrătorii detaşaţi din Saint-Nazaire trăiesc o viaţă simplă, dominată de rutină. Cei mai mulţi dintre ei nu stau mai mult de un an. Deşi condiţiile lor de muncă sunt mai rele decât ale colegilor localnici, unii dintre străini pot câştiga lunar de până la patru ori venitul din ţara lor doar acceptând salariul minim din Franţa. Ei vin acolo să economisească cât mai mult posibil şi să se întoarcă în ţara lor pentru a continua să lucreze la aceeaşi companie. Eforturile de a ajunge la un acord la Bruxelles au scos în evidenţă divergenţele dintre Est şi Vest.

    Preşedintele francez, Emmanuel Macron, a făcut din această problemă prima sa ”cause célèbre“ în Europa şi a reuşit să pună lucrurile în mişcare. ”Am oprit companiile mari care angajează forţă de muncă străină cu singurul obiectiv de a reduce costurile de producţie“, spune Anges Jongerius, o europarlamentară olandeză. Ea subliniază faptul că există muncitori detaşaţi care trăiesc în condiţii ”inacceptabile“ şi că, atunci când reforma va căpăta forţă, angajatorii vor fi obligaţi să acopere costurile traiului şi de transport ale acestora. Polonia a respins reforma lui Macron, pe care o consideră prea radicală. Din 1,9 milioane de astfel de muncitori, circa 420.000 sunt polonezi, cel mai mare număr dat de o ţară a UE, potrivit datelor Comisiei Europene. 420.000 de persoane sunt o masă de alegători deloc de neglijat. Ungaria, Lituania şi Letonia susţin poziţia Varşoviei.

    În Franţa ar fi 300.000 de muncitori detaşaţi. Un număr suficient de mare pentru a fi exploatat politic. Rata şomajului din Saint-Nazaire este de 8,5%, sub media regională (Pays de la Loire) şi naţională. Nu se poate spune că oraşul este în criză. ”Este un exemplu de renaştere industrială de succes“, spune pentru Bloomberg Goulven Boudic, profesor de ştiinţe politice la Universitatea din Nantes. Pe lângă port şi şantierele navale, un alt angajator important al oraşului este o fabrică Airbus, cu 3.000 de angajaţi. Producţia acolo duduie datorită boomului din industria aeronautică. Cu toate acestea, pe piaţa muncii sunt tensiuni. Şomajul mic reflectă, printre altele, lipsa de angajaţi cu calificarea potrivită economiei locale. De altfel, după cum spune David Samzun, primarul socialist al Saint-Nazaire, şomajul nu este atât de redus pe cât ar trebui având în vedere activitatea economică. Concurenţa este serioasă. ”Polonezi, lituanieni, români, toţi vin din ţări cu tradiţie serioasă în construcţia de nave“, explică Christophe Morel, un reprezentant sindical. Pentru a pregăti un tânăr în meseriile necesare şantierului este nevoie de circa patru ani.

    ”Muncitorii detaşaţi şi dumpingul salarial sau social îngreunează angajarea tinerilor localnici“, explică Xavier Perrin, viceprimar al oraşului, care crede că folosirea lucrătorilor detaşaţi promovează idei naţionaliste şi populiste, în condiţiile în care Saint-Nazaire ar trebui să fie o emblemă a succesului globalizării. |nainte de alegerile parlamentare de anul trecut, a existat teama că tensiunile create de muncitorii detaşaţi vor aduce un aport semnificativ de voturi Frontului Naţional, un partid xenofob. Preşedintele Emmanuel Macron a ales Saint-Nazaire pentru prima sa deplasare oficială. Pretextul a fost vizitarea navei gigant MSC Meraviglia, construită acolo, dar Macron s-a folosit de prilej pentru a se afişa printre muncitori şi a le promite că locurile lor de muncă sunt sigure. Una dintre primele decizii importante pe care le-a luat preşedintele a fost să naţionalizeze şantierele pentru a nu fi preluate de o companie italiană. 

    Pedro, un specialist în conducte în vârstă de 43 de ani venit din nordul Portugaliei, spune, la o bere după treabă alături de trei colegi francezi, că în ultimii cinci ani a lucrat în rafinării, şantiere navale şi fabrici de produse lactate din Franţa, Germania şi Regatul Unit şi că nu a simţit niciodată ostilitate faţă de colegii săi francezi, spre deosebire de Marea Britanie. |nsă ştie că există tensiuni. Salariul minim în Portugalia este la jumătate din cel din Franţa. |n Polonia, salariul minim este cu 1.000 de euro mai mic.

    Samuel, un francez de 36 de ani, spune că nu are nimic împotriva lucrătorilor detaşaţi, dar îşi exprimă regretul faţă de faptul că subcontractanţii pentru care aceştia lucrează caută forţă de muncă ieftină din întreaga Europă.

    Pe strada Penhoet, care duce la intrarea în şantierele navale, şase agenţii de recrutare au toate anunţurile din ferestrele lor ştampilate cu ”Urgent“: caută electricieni, vopsitori industriali, sudori, specialişti în conducte şi constructori de boilere.
    Măsurile aprobate la Bruxelles vor creşte costurile şi sarcina administrativă ale muncii prin detaşare. Doar 0,4% dintre muncitori ajung în ţări cu un salariu minim mai bun decât cel din ţara lor de origine, iar din această cauză impactul lor economic la scară globală este foarte limitat.

    Cu toate acestea, în Saint-Nazaire, angajaţii consideră că aceste măsuri vor avea un mare impact economic şi, în final, vor pune capăt inegalităţii salariale. Martínez, care a plecat de la compania galiciană pentru că nu i-au fost plătite orele suplimentare din Franţa, speră că angajaţii nu se mai vor simţi discriminaţi în Europa datorită naţionalităţii lor.

  • Olandezii s-au săturat de muncitorii români. Noua regulă pe care vor să o impună pentru migranţi

    Iniţiativa a fost exprimată după ce locuitorii s-au plâns că au început să se simtă minoritari mai ales în perioadele în care sosesc zilierii care muncesc la fermele din zonă, relatează  nltimes.nl.

     
    Numărul muncitorilor migranţi din Europa de Est a crescut semnificativ în acestelocalităţi, în ultimii ani. Localnicii se plâng de poluarea sonoră şi de străzile pline cu maşini cu plăcuţe de înmatriculare din România şi Polonia.
     
    În Tiel, de exemplu, muncitorii migranţi din România şi Polonia reprezintă aproximativ 10% din populaţie. Mulţi muncitori locuiesc şi în localităţile limitrofe oraşului Tiel.
     
    Autorităţile doresc acum să pună în aplicare o limită de patru lucrători migranţi pe fiecare casă şi, de asemenea, să limiteze numărul de locuinţe ale lucrătorilor migranţi pe o stradă.
     
    În Olanda, regula aceasta a fost deja aplicată în mai multe localităţi, în cazil studenţilor.
     
    De asemenea, angajatorii cumpără de multe ori case ieftine pentru a-şi caza lucrătorii migranţi şi de multe ori, din cauza aglomerării, sunt ridicate probleme privind siguranţa la incendiu şi igienă.
     
     

  • Opinie Dragoş Damian, CEO al Terapia Cluj: Stimaţi Directori de HR, când o să strigaţi în gura mare că România se confruntă cu un dezastru de resurse umane în zona de execuţie din operaţiunile de manufactură industrială?

    Nu există (nici în plan) nici un fel de pregătire vocaţională pentru personalul de execuţie pentru manufactură industrială mare pentru că nici nu ştim ce industrie este prioritară într-o strategia de competitivitate a României care se schimbă anual (în afară de automotive bineînţeles, dar să nu se creadă că fabricile de automotive şi satelitele acestora stau pe roze şi găsesc personal de execuţie pe toate drumurile, au cu toţii aceleaşi probleme).  
     
    Fără şcoli profesionale, fără legea internship-ului, fără a (re) educa milenialli de pe băncile şcolii că miza carierei nu este întotdeauna, vrei nu vrei, să ai licenţă, masterat şi doctorat şi să n-ai ce face cu ele, angajatorii industriali vor deveni specie pe cale de dispariţie. Nici măcar nu e vorba de salarii-industriaşii sunt pregătiţi să plătească ce trebuie-este vorba de lipsă de educaţie, de direcţie, de pregătire vocaţională, de “sa-ţi placa”; este similar, dacă îmi permiteţi comparaţia, cu aspiraţiile adolescenţilor de a avea trăsături fizice ca modelele din reviste – e ruşinos dacă nu ai licenţă, masterat şi doctorat, nu? Muncitorul în fabrică este un paria social, nu vrei să fi aşa ceva…. Asta este mentalitatea care s-a creat pe piaţa forţei de muncă, falsă şi dăunătoare, şi nimeni nu iese din zona de confort că s-o schimbe.

    Până şi inspectoratele locale de muncă admit că va fi şi mai rău, milenialli nu vor joburi de execuţie în industria de manufactură, construcţii şi HORECA. Mai bine stau acasă pe banii părinţilor, marea majoritate din generaţia decreteilor, care vor evident ce-i mai bine pentru copiii lor, adică o licenţă, masterat, doctorat.
     
    Dar, aşa cum am spus-o, poate că România nu are nevoie de industrie mare de manufactură, de peste 100 angajaţi în execuţie – cu excepţia automotive, însă repet să nu creadă cineva că aceasta nu face eforturi supraomeneşti să găsească angajaţi. Importăm bine-mersi tot, avem un pic de manufactură în industria alimentară şi a bunurilor de larg consum, şi cam atât. Asamblarea şi lohn-ul să trăiască, cui îi trebuie valoare adăugată şi o ţară care să fie un competitor industrial şi exportator într-o regiune aşa de plină de oportunităţi când poţi importa absolut totul?
     
    A observat cineva că nu se mai deschid fabrici mari în România, eventual se extind sau tranzacţionează cele existente, şi că există o tendinţă (încă stopabila), de închidere a unora dintre cele existente? A calculat cineva care este media de vârstă a angajaţilor din execuţie din fabricile mari şi mijlocii din România?
     
    S-a gândit cineva să ceară facilităţi fiscale de genul celor din OUG 32/2016 pentru personalul de execuţie din manufactură industrială, în special din KBE,  în aşa fel încât să atragem milenialli în fabrici?  (dealtfel o foarte bună idee de re-industrializare a României)

  • Să râzi sau să plângi? Gropile se astupă pe ninsoare, între semafoare într-un oraş din România

    Ca sa nu incurce foarte tare traficul, muncitorii l-au restrictionat spre intersectia de la Punctele Cardinale si, in vreme ce soferii stau in coloana la semafor, acestia se chinuie sa puna mixtura in cratere, apoi, cu aceeasi viteza taseaza materialul si trec la urmatoarea groapa.

    Imaginile au fost  trimise de un cititor opiniatimisoarei.ro nu mai au nevoie de niciun comentariu.

     

  • Fabrica unde fiecare pantof trece pe la sute de muncitori şi ajunge în magazine după aproape un an

    Pantofii brandului de lux Aquazzura sunt produşi într-o mică fabrică din Florenţa, iar realizarea lor necesită chiar şi 10 luni.

    Un singur pantof cu toc poate trece prin mâinile a 120 de lucrători, iar tehnica folosită de aceştia e veche de peste 100 de ani.

    Edgar Osorio, directorul creativ al companiei care a şi cofondat afacerea alături de Ricardi D’Almeida Figueiredo, a declarat celor de la CNN că jumătate din activitatea e asigurată manual de muncitori, în vreme ce maşinile au doar rolul de a finisa anumite piese.

    “Frumuseţea Italiei şi cea a Florenţei stă în faptul că majoritatea producătorilor de pantofi de lux sunt companii mici sau medii”, a spus Osorio. “Cu alte cuvinte, sunt afaceri de familie. Aspectul uman este, prin urmare, extrem de important.”