Tag: libertate

  • Un nou cutremur politic se anunţă în Europa. „Toate moscheile vor fi închise iar Coranul va fi interzis”

    Masura care  ar putea genera un scandal fără precedent în istoria modernă a Europei. Partidul Libertăţii din Olanda, formaţiune de extremă dreapta condusă de Geert Wilders şi aflată pe primul loc în sondaje, promite închiderea tuturor moscheilor din ţară şi interzicerea Coranului.

    „Toate moscheile şi şcolile islamice vor fi închise, Coranul va fi interzis”, se arată în manifestul partidului olandez, care dă liniile directoare pentru programul electoral al formaţiunii, înainte de alegerile parlamentare din martie 2017, potrivit france24.com.

    Partidul Libertăţii (PVV) susţine că va stopa „islamizarea” ţării cu o serie de măsuri care includ inchiderea graniţelor, închiderea centrelor care găzduiesc refugiaţi, interzicerea migranţilor din ţările islamice şi interzicerea hainelor cu specific islamic.

    Pe fondul crizei migranţilor, în ultimele luni, sondajele de opinie din Olanda cotează PVV pe primul loc, peste coaliţia formată din Partidul Muncii şi Partidul Popular pentru Libertate şi Democraţie al premierului Mark Rutte.

    Criza imigranţilor a polarizat Olanda, o naţiune de 17 milioane de locuitori, ceea ce a dus la dezbateri aprinse şi câteva atacuri asupra unor centre de refugiaţi.

    Geert Wilders, considerat responsabil şi pentru poziţia Olandei prin care s-a împiedicat acceptarea României în spaţiul Schengen, este judecat în prezent pentru incitare la ură rasială. Acesta a promis şi că va depune eforturi pentru organizarea unui referendum cu privire la ieşirea Olandei din UE. Olandezul a fost prezent la Sinaia, în luna aprilie, la conferinţa “Europa noastră – Europa Naţiunilor”, alături de Marine Le Pen.

  • Fără concesii pentru englezi: Marea Britanie va avea acces la piaţa UE doar dacă va accepta libertatea de circulaţie

    Eventualul acces al Marii Britanii la piaţa unică europeană va necesita un acord privind libertatea de circulaţie, anunţă preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, şi şeful Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker.

    “Marea Britanie nu va avea statut privilegiat privind accesul pe piaţa unică europeană”, a afirmat Donald Tusk, potrivit BBC, la finalul reuniunii Consiliului European.

    “Oricine doreşte acces pe piaţa unică europeană trebuie să adere la criterii stricte, fără excepţie”, a spus, la rândul său, Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Alexander Adamescu va rămâne în libertate până la soluţionarea cererii de extrădare

    Alexander Adamescu, fiul omului de afaceri Dan Adamescu, a fost dus marţi în faţa unei instanţe din Londra, pentru confirmarea mandatului european de arestare, emis de Tribunalul Bucureşti, asta după ce fusese reţinut luni seară de poliţişti.

    Judecătorii au hotărât că nu se impune arestarea lui Alexander Adamescu şi că acesta să fie lăsat în libertate, până la soluţionarea cererii de extrădare în cazul său, a declarat avocatul Cătălin Breazu, apărătorul bărbatului.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • (P) De Paşte, oferă-le angajaţilor libertatea de a cumpăra ceea ce îşi doresc! Incepând din acest an, tichetele şi cardurile cadou pentru angajaţi sunt 100% neimpozabile

    Începând cu anul acesta, lucrurile se simplifică!

    De la 1 ianuarie, noul Cod Fiscal a adus o veste bună pentru antreprenori şi manageri: pot acorda salariaţilor bonusuri de Paşte 100% neimpozabile, sub forma tichetelor şi cardurilor cadou.

    Aşadar, de Paşte, le poţi oferi angajaţilor tăi Ticket Cadou® şi carduri Compliments® emise de Edenred, în valoare de până la 150 de lei de persoană, şi nu vei avea de plătit niciun fel de impozite sau taxe salariale şi patronale, aşa cum se întâmplă în cazul bonusurilor obişnuite.

    Sumele pe care le aloci de Paşte în acest mod vor fi deductibile pentru companie, fiind încadrate la cheltuieli sociale, al căror plafon de deductibilitate a fost majorat începând cu acest an de la 2% la 5% din fondul total de salarii.

    Oferite în beneficiul partenerilor de afaceri, Ticket Cadou® şi cardul Compliments® pot fi încadrate pe linia de cheltuieli de protocol şi sunt deductibile în limita a 2% din profitul contabil şi scutite de taxele sociale.

    Angajaţii şi colaboratorii tăi îţi vor mulţumi cu siguranţă, pentru că îşi vor putea cumpăra de Paşte exact ce îşi doresc!

    Tichetele cadou de la Edenred au cea mai mare reţea de acceptare pe întreg teritoriul ţării, cu peste 66.000 de comercianţi parteneri. Cardurile cadou Compliments®, la rândul lor, pot fi folosite în peste 6500 de magazine pentru a achiziţiona produse de toate tipurile: de la îmbrăcăminte, bijuterii, cosmetice, cărţi, IT & electronice, accesorii, decoraţiuni, bricolaj, articole de sport, până la produse alimentare.

    Crezi că e complicat să îndeplineşti dorinţele angajaţilor?

    Cu Edenred este foarte simplu. Nici măcar nu trebuie să te ridici de la birou.

    Ne contactezi şi comanzi online, iar Edenred îţi livrează tichetele sau cardurile gata pregătite şi sortate pentru fiecare angajat. Le primeşti la sediu sau la punctele de lucru în cel mai scurt timp.

    Vrei să te convingi de toate avantajele soluţiilor noastre? 

    Cere o ofertă sau discută cu un consultant Edenred.

    www.edenred.ro

  • Opinie Liria Themo: Sintagma cea bună

    Deseori, când vorbim despre un subiect şi alegem sintagme precum „nu pot“, „aş vrea, dar“, „dacă s-ar întâmpla (x), ar fi mai bine“ sau „trebuie să“, ne programăm, ne setăm o neputinţă personală, ne condiţionăm propriul succes sau propria fericire de altceva sau de altcineva, ne convingem că nu avem libertatea de a acţiona altfel, când, de fapt, noi trăim alegerile noastre. Prin felul cum vorbim ne creăm propria realitate. Tot ceea ce ne iese pe gură îi face pe cei din jur să ne perceapă exact atât de lipsiţi de putere cum ne proiectăm noi înşine prin vorbele noastre.

    Actul de cioplire continuă: prin alegerile lingvistice, tot noi ne setăm şi propriul comportament, orientându-ne către eşec.

    „Stop and think.“

    Eleanor Roosevelt a spus odată că „nimeni nu mă poate face să mă simt inferioară fără acordul meu“. Cam aşa şi cu neajutorarea. Trezirea conştientului ne-ar arăta dacă neputinţa este reală. Dar asta cere punerea în practică a unui proces, ca în Design Thinking. În sectorul afacerilor şi al dezvoltării produselor există metodologia de Design Thinking, unde succesul constă în găsirea soluţiilor pentru satisfacerea unor nevoi din procesul de creaţie. Mai întâi sunt definite cerinţele, ţintele sau obiectivele. Apoi se urmăresc diverşi paşi, precum empatie pentru înţelegerea problemei, definiţia obiectivelor, crearea ideilor, formarea prototipului şi testarea.

    Deseori putem extrage din ştiinţă şi din lumea afacerilor procese care se pot translata şi pe platforma umană; s-ar potrivi, în acest caz, resursele dedicate de a căuta soluţii care ne pot îmbunătăţi comunicarea umană, interpersonală, dar şi intrapersonală. Când decidem să construim o frază şi să o rostim, formăm realitatea în care trăim şi, în funcţie de modul cum o facem, deturnăm responsabilitatea. E mai uşor să spui că nu POŢI. Bineînţeles că POŢI lăsa copilul afară în faţa blocului! Bineînteles că POŢI lăsa copilul să se uite la televizor toată ziua în weekend! Bineînţeles că POŢI pleca în concediu sau să alergi dimineaţa înainte de a pleca la muncă. ALEGEREA nu are legătura cu PUTINŢA. ALEGI să limitezi expunerea copilului la poluarea şi eventualele pericole ale străzii. Nu VREI să te împrieteneşti cu vecinul, deoarece asta poate însemna efort, vulnerabilitate, deranj.

    Lumea nu s-a schimbat atât de mult, ne mai şi complacem într-o stare soră cu neputinţa şi frate cu vulnerabilitatea. Dacă tot am vorbit de vecini: familia mea trăieşte o experienţă pe care multe dintre cunoştinţele noastre o exprimă întocmai atunci când povestesc din nostalgia copilăriei lucruri care NU MAI POT exista în lumea noastră de astăzi, a celor care locuim la bloc. Multă lume spune că oamenii nu mai sunt cum erau, că lumea este schimbată; îşi înclină capul, oftează, iar privirea pleacă în alt loc, cu ochii mijiţi, clar, a resemnare. Ascult cu răbdare şi urmăresc cuvintele alese şi metodologia prin care oamenii îşi explică ceea ce ei trăiesc şi ceea ce ei percep şi simt ca pe o realitate: că nu mai este, că nu mai poate fi, că vremurile s-au schimbat. Cohabitaţia, de fapt favorabilă, mă îndeamnă la conversaţii, impromptu, sprijinită pe tocul uşii şi cu piciorul sprinten care opreşte animalul Fifi, dar şi cu zâmbetul la purtător, şi mă ajută să observ arta comunicării umane.

    O recentă conversaţie la hotar s-a petrecut pe tema programelor extracurriculare pentru copii, iar eu m-am străduit să nu comentez prea mult, pentru că persoana era convinsă de neputinţa sa în a schimba situaţia proprie. În acea seară am adormit comentându-mi nevoia de a rămâne înrădăcinată în realitate şi de cât de important este să îţi păstrezi conştiinţa alertă. Pac! A doua zi, călare pe destin, m-am rostogolit, fără să vreau, peste un articol care povestea despre un studiu de la Stanford şi care reflecta exact experienţa mea de cu o seară mai devreme, incredibil! Când alarmele se declanşează, urmează şi sirena. Cercetătorii de la Stanford îmi confirmau ceea ce gândisem şi asimilasem din link în link, din postare în postare, like şi share, informaţii achiziţionate pe şablonul şotronului!

    Autorul şi profesorul Bernie Roth de la Stanford atrăgea atenţia în articol asupra alegerii cuvintelor. Un exemplu este că, în loc să spunem „vreau să merg la film, DAR trebuie să muncesc“, să spunem „vreau să merg la film ŞI trebuie să muncesc“. Diferenţa este că cea de-a doua construcţie a frazei deschide perspectiva soluţionării, dar prima creează un conflict. Într-adevăr, trebuie făcute ambele, aşadar hai să văd cum pot face să împac dorinţa cu responsabilitatea. Tendinţa care ne aruncă în capcana neputinţei este de a ne exprima spunând că „TREBUIE să fac“, în loc să spunem că „ALEG să fac“. Această autoconvingere se petrece în interiorul nostru şi indică o lipsă de libertate, dar este oare reală? Mai rău este că o proiectăm şi spre exterior.

    Felul cum îţi povesteşti povestea ţie însuţi contează cel mai mult. Strategiile prin care ne putem influenţa gândurile cer dedicaţie şi muncă, autoanaliză şi intenţia de a avea un rezultat mai bun şi asumarea responsabilităţilor pentru hotărârile pe care le luăm. Cartea profesorului de la Stanford, The Achievement Habit, stârneşte discuţii despre cum analizarea limbajului şi experimentarea vieţii cu un altfel de limbaj pot ajuta oamenii să realizeze că multe dintre probleme nu sunt atât de greu de rezolvat şi că de fapt există mult mai mult control asupra vieţii şi obiectivelor decât când îşi distorsionează povestea şi îşi construieşte percepţii greşite. E important să-ţi accepţi responsabilitatea pentru alegerile făcute. Caută în zonele de disconfort răspunsurile reale care îţi vor aduce forţa de a deveni mai bun şi poate vei vedea că şi vecinii sunt de fapt mai buni decât ţi-ai închipuit (măcar câţiva dintre ei) şi că şotronul încă se joacă în faţa blocului sau poate după colţ.

  • Schimburi de focuri între poliţie şi militanţi islamişti, în oraşul Bruxelles. Atacatorii sunt în libertate

    Schimburile de focuri au avut loc în cartierul Forest, situat la periferia sud-vestică a oraşului Bruxelles.

    Conform site-ului DHnet.be, agenţii de poliţie au fost atacaţi cu mitraliere Kalaşnikov în timpul unei descinderi antiteroriste.

    Doi dintre autorii atacului au reuşit să fugă pe acoperişurile clădirilor şi probabil sunt ascunşi într-o uzină a producătorului auto Audi, informează La Libre Belgique.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • A murit Ion Iliescu?

    Domnul Ion Iliescu, fost preşedinte al României, întreabă ce rost are să discutăm dosare vechi, aşa cum sunt cele care privesc mineriadele sau revoluţia.

    O întrebare corectă, dacă ar fi venit din partea unui tânăr născut în anii `90. Tânărului nostru i s-ar fi răspuns că, foarte probabil, pe aceleaşi străzi pe care se plimbă cu prietena, trec şi criminali. I s-ar fi arătat poate vreun film de pe YouTube în care civili cu figuri schimonosite de frică suportă lovitură după lovitură, într-o cascadă de ură nedisimulată, necenzurată, conştientă. Ura în libertate.

    Poate, ca să înţeleagă mai bine, i s-ar fi pus în vreo boxă cântecele Pieţei Universităţii.

    I s-ar fi explicat apoi de ce patetismul lui Cristian Paţurcă sună ca o rană pentru mii de rude, prieteni iubiţi şi cunoscuţi care şi-au pierdut un pic de sens după 22 decembrie. Oameni care au supravieţuit fără o bucată din viaţa lor. O bucată de viaţă care a plecat cu cei plecaţi.

    Mai departe, dacă ar fi fost suficient timp, tânarul nostru ar fi fost dus în cimitirul acela frumos aranjat de autorităţi în care îşi duc somnul veşnic oameni împuşcaţi în zile în care Ceauşescu nu mai era. Ca să ajungă  acolo, ar fi coborât la staţia de metrou Eroii Revoluţiei.

    Apoi i s-ar spune că, dincolo de evenimente recente  sau mai depărtate, adevărul salvează. Adevărul e împăcare şi încheiere. Adevărul te lasă să o iei de la capăt cu rost. Adevarul dă rost prezentului şi îţi dă voie să speri.

    Dar nu un tânar vrea să ştie ce rost are adevărul. Nu. Azi, dileme despre rostul adevărului are un participant la toate acele evenimente. Un om care, e o realitate obiectivă, a avut de câştigat de pe urma acelor evenimente.

    Sigur că nu numai el a câştigat. Au fost şi alţii. Şi studenţii care au verificat limitele libertăţii, şi emigranţii care au testat depărtarea, şi cei rămaşi care au îndurat tranziţia. Şi hoţii, şi securiştii bătrâni, şi medicii, şi profesorii, şi comuniştii, şi ţărăniştii. Au fost mulţi a căror viaţă a fost schimbată.

    Dar n-au fost mulţi cei care au ajuns preşedinţi. N-au fost mulţi cei sub a căror supraveghere s-a schimbat Constituţia. N-au fost mulţi care să aibă aşa de multă putere ca Ion Iliescu. Un semizeu bătrân, anost şi răutăcios la a cărui mişcare din deget valuri de oameni au început să urască alte valuri de oameni,  iar rezultatul a fost un cataclism ale cărui cicatrici se văd şi pe noii născuţi azi.

    Dintre toţi cetăţenii români, cu laşităţile şi victoriile lor, numai Ion Iliescu nu are drept să întrebe “Ce rost are?”.

    Şi, dacă tânărul de care vorbeam la început ar fi în continuare nelămurit asupra motivului pentru care ar trebui redeschise dosarele sângeroasei noastre istorii recente, l-aş ruga să încerce să înţeleagă de ce atât de multă lume se întreabă atât de des dacă a murit Iliescu. Există chiar un site care numai asta face. Dă răspuns acestei întrebări.

    Site-ul acela, cu întrebarea lui cu tot, există, şi iese la suprafaţă periodic, pentru că Ion Iliescu este una din mărcile copilăriei sau tinereţii noastre. E umbra din amintiri.

    Nu vrea nimeni să moară Iliescu. Oamenii vor lumină. Nu o să ştim niciodată dacă dl. Iliescu înţelege asta.

    Teodor Tiţă este redactor şef al mediafax.ro

  • „Sfărmaţi statuia goală a Venerei antice!”/ de Lucian Vasilescu

     Până acum un an nici nu ştiam că există o publicaţie pe care o cheamă „Charlie Hebdo”. Am aflat despre existenţa ei la 7 ianuarie 2015, când, la Paris, sediul redacţiei a fost atacat de un grup de fundamentalişti islamici. Atentatul s-a soldat cu 12 morţi şi tot atâţia răniţi. Nimic, dar absolut nimic nu poate justifica o asemenea oroare.

    Nici măcar faptul că umoriştii şi caricaturiştii de la „Charlie Hebdo” îşi făceau un titlu de glorie din a-l prezenta/înfăţişa pe profetul Mahomed în ipostaze greu (şi stânjenitor) de descris în cuvinte. Asta în numele „libertăţii presei, al „libertăţii de exprimare” şi al altor „libertăţi”. S-a discutat/scris mult pe acest subiect, unii au încercat să demonstreze că „libertatea” este nelimitată, alţii au pledat pentru limitarea acesteia din interior, din ceea ce, în limbaj comun, se numeşte bun-simţ. Oricum, repet: nimic nu poate justifica asasinarea unor oameni, fie că aceştia călăresc pe calul bunului-simţ, fie că-l sar.

    Acum, o altă ştire mă lasă bouche bée: cu prilejul vizitei pe care preşedintele Iranului a efectuat-o în Italia, statuile nud expuse într-un muzeu din Roma, muzeu pe care liderul iranian urma să îl viziteze, au fost acoperite, vârâte în cutii, astfel încât goliciunile antice să nu-l ofenseze pe oaspete.

    Între cele două atitudini, cea a caricaturiştilor de la „Charlie…” şi cea a italienilor care au pus pamperşi statuilor, nu este, din punctul meu de vedere, nicio diferenţă. Pe româneşte, ele sunt ca o săritură „din lac în puţ”.

    Normalitatea, cel puţin aşa cred eu, este la egală distanţă de cele două „abordări” şi anume acolo unde nici nu-mi bat joc de tine şi de lucrurile în care crezi tu, dar nici nu-mi cer scuze, stânjenit, pentru că exist şi pentru că sunt diferit de tine. Nici nu te iau la palme dar nici nu aştepta să-mi trag palme de unul singur. E şi simplu, cred, şi uşor de înţeles.

    Cu toate astea…

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • În anul 1989, în România existau 16.000 de nevăzători înregistraţi. În prezent, la Ministerul Muncii sunt înregistraţi acum 106.000 de nevăzători.

    O investigaţie a “Grupului de iniţiativă pentru reforme în Asociaţia Nevăzătorilor din România”, publicată exclusiv în Liberatea, arată o situaţie stranie: zeci de mii de români cu certificat de nevăzător văd foarte bine! Mulţi au şi permise de conducere!, scrie Libertatea

    În România sunt întregistraţi la Ministerul Muncii 106.000 de nevăzători care primesc indemnizaţii de handicap de gradul I, adică indemnizaţiile sociale, indiferent de nivelul celorlalte venituri. Un nevăzător primeşte lunar o indemnizaţie de însoţitor de 724 de lei, o indemnizaţuie de grad de 234 de lei şi un buget personal complementar de 106 lei.
    În total: 1.064 de lei. Investigaţia “Grupului de iniţiativă pentru reforme în Asociaţia Nevăzătorilor din România” arată însă că mulţi, foarte mulţi dintre beneficiarii de indemnizaţii sunt blagosloviţi de Domnul cu vedere!

    Citiţi mai multe pe www.libertatea.ro

     

  • Povestea lui Mugur, elevul torturat de Securitate pentru că a îndrăznit să ceară libertate: „Îl ţineau 3 ore pe zi în faţa unei lămpi, până a făcut leucemie şi a murit“

    Mugur Călinescu, un tânăr de 17 ani din Botoşani, a fost unul dintre cei mai importanţi luptători anticomunişti din nordul Moldovei. După ce a militat împotriva regimului comunist şi a visat la Revoluţie încă de la începutul anilor ‘80, băiatul a murit la scurt timp după ce Securitatea a început un program susţinut de torturare. Mama sa îl plânge şi după 30 de ani pe băiat, considerat cu întârziere erou de către statul român.

    În anul 1981, pe 29 septembrie, muncitorii botoşăneni mergeau, ca de obicei, la locul de muncă. Angajaţii restaurantelor şi magazinelor din Centrul Vechi sau de pe Calea Naţională treceau cu toţii pe lângă clădirea impunătoare a Comitetului Judeţean al PCR, astăzi sediul Prefecturii şi al Consiliului Judeţean Botoşani.   

    Trecând pe lângă peretele lateral, oamenii au rămas înmărmuriţi. Pe zid scria apăsat cu cretă albastră şi cu litere mari un strigăt de revoltă: „Ne-am săturat să stăm la cozi interminabile!”.

    Aşa ceva era de neimaginat în plină epocă comunistă. Miliţia şi Securitatea s-au pus în mişcare. Acţiunea a fost numită imediat „Panoul”, iar aşa cum reiese din raportul de activitate al Miliţiei din acea perioadă, s-au trecut urgent măsuri. „Înscrisul a fost şters şi s-a organizat supravegherea locului prin pânde”, scria un locotenent colonel de Miliţie, folosind o semnătură indescifrabilă în raport.   

    Oamenii Securităţii, aşa cum se va afla mai târziu, bănuiau că este vorba despre o organizaţie, un agent străin sau chiar un luptător anticomunist versat, scăpat prin cine ştie ce circumstanţă în municipiul Botoşani.  

    Cititi mai multe pe www.historia.ro