BusinessMagazin

Tag: istorie

  • 16 ani cu Business MAGAZIN

    2004

    În toamna anului 2004, jurnaliştii de la  Business MAGAZIN scriau despre creşterea economică şi despre faptul că firmele se mişcau bine, apăreau din ce în ce mai des poveşti de succes. Iar revista îşi începea povestea cu un demers jurnalistic inedit – răspunsul la o curiozitate pe care nici măcar autorităţile n-au avut-o: care este valoarea domeniului public al statului, compilat pe 11.734 de pagini. Valoarea – mai mult o statistică în prezent – era de 686.195.000.000.000 de lei vechi, adică în jur de 20 de miliarde de dolari.

     

     

    2005

    „România, ţara fără capete” atrăgea atenţia că schimbarea şi instabilitatea politică dăunează grav afacerilor. „După două luni de la numirea noului guvern, noua putere arată ca un balaur cu capete lipsă şi cu cele existente lovindu-se între ele. Ministere de care depind afacerile româneşti sunt blocate pentru că nu fost numiţi secretarii de stat, iar dintre cei existenţi mulţi nu ştiu ce au de făcut”, scriau atunci jurnaliştii de la BM. Un subiect care poate fi reluat oricând şi în prezent. La fel şi „Viaţa pe datorie”, care sesiza că apetitul românilor pentru credite, mai ales în valută, îi îngrijora pe guvernanţii de atunci.

     

     

    2006

    E-mailul îşi arată în continuare – dacă este mânuit fără grijă – şi potenţialul distructiv. Chiar dacă fără el afacerile s-ar lega mai greu, cu el stresul creşte şi capătă noi şi noi forme – la fel ca în 2006 şi în prezent.

    Mihai Pohonţu apărea pe coperta Business Magazin în 2006, atunci când venise în România să pună bazele unei reţele de studiouri de jocuri. După ce a ocupat funcţia de vicepreşedinte de operaţiuni al gigantului Disney, Pohonţu este astăzi CEO al dezvoltatorului Amber

     

     

    2007

    Plecarea unui director executiv era un subiect tabu pentru majoritatea companiilor – şi în 2007, şi în prezent. În ce condiţii ajunge un CEO să-şi dea demisia sau să fie înlocuit din funcţie – este o întrebare la fel de validă şi astăzi.

    În 2007 Sergiu Oprescu povestea într-un material de copertă în Business Magazin cum a evoluat în carieră şi care sunt planurile sale la conducerea Alpha Bank. El este astăzi preşedinte executiv al băncii şi director general al reţelei internaţionale a grupului elen, coordonând subsidiarele Alpha Bank din patru ţări (Albania, Cipru, România, Marea Britanie).

     

     

    2008

    Economia Statelor Unite traversa cea mai grea perioadă de după marea criză economică din 1929-1933, iar spectrul falimentului ameninţa destule grupuri financiare americane. Efectele se simţeau încă din 2008 şi în Europa şi Asia, iar Business MAGAZIN a fost prima publicaţie care a sesizat asta. La scurt timp, anticipa, cu litere mari, că criza trece oceanul. Iar managerii şi întreprinzătorii români vorbeau pentru prima dată despre ce cred şi ce fac ca să se apere sau ca să profite de aceasta.

     

     

    2009

    În 2009, ne întrebam deja – dacă socotim actuala criză drept o premisă pentru un restart al economiei mondiale, nu cumva avem şi noi şansa unui nou început?

    Iulian Stanciu era prezentat pe coperta Business Magazin în 2009, atunci când, în calitate de proprietar al Asesoft  Distribution, cumpăra 51% din acţiunile celui mai mare magazin online din România, eMAG. Astăzi, Iulian Stanciu este acţionar şi CEO al eMAG, companie ajunsă între timp la stadiul de unicorn. 

     

     

    2010

    Dragoş Pavăl a fost pe coperta Business Magazin în 2010, anul în care urma să devină nu numai liderul din piaţa de bricolaj, ci şi cel mai mare retailer român. Compania Dedeman, condusă în continuare de fraţii Pavăl, se apropie anul acesta de afaceri de 2 miliarde de euro.

     

     

    2011

    Prea săraci pentru a fi bogaţi, prea bogaţi pentru a fi săraci, membrii clasei de mijloc sunt coloana vertebrală a unei naţii. Clasa de mijloc înseamnă consum, creştere economică şi antreprenoriat, reforme politice şi schimbări instituţionale. La trei ani de la criză, jurnaliştii  de la BM se întrebau dacă România mai are clasă de mijloc, întrebare pe care ne-o punem şi astăzi.

     

     

    2012

    Valoarea adăugată creată de companiile străine din România, cea mai scăzută din Europa Centrală şi de Est, era mai mică decât cea a firmelor locale. Investiţiile străine ajungeau în 2011 la nivelul primilor ani de după 2000, iar multe dintre companiile care au ales cândva România pentru a-şi dezvolta afacerile s-au mutat pe alte meleaguri.

    Călin Drăgan s-a consacrat în mediul de business local drept primul român care a ţinut frâiele filialei Coca-Cola HBC. Atunci când a apărut pe coperta Business Magazin, în 2012, Drăgan era director, preşedinte şi CEO al Coca-Cola East Japan (CCEJ); astăzi, el este preşedinte şi director al Coca-Cola Bottlers Japan.

     

     

    2013

    Ce face diferenţa între un şef bun şi unul rău? Cum ajung managerii să devină tirani şi cât plăteşte o companie pentru eşecul unui CEO?

    Tulcea, Constanţa, Satu Mare, Baia Mare, Suceava, Oradea, Arad, Craiova – opt aeroporturi situate în zone strategice ale României zac cu pistele aproape goale şi  trăiesc din cel mult două zboruri pe zi. De ce ar mai rămâne acestea funcţionale şi care sunt şansele lor de salvare ne întrebăm şi acum, ca şi atunci.

     

     

    2014

    Tinerii, mereu contra curentului, care alcătuiau noile generaţii de angajaţi au fost mereu un subiect de interes pentru Business MAGAZIN şi am fost printre primii care le-au surprins caracteristicile.

     

     

    2015

    Reactivarea mândriei naţionale şi viralizarea cu tentă cool a obiectelor inspirate din tradiţia românească au dat un impuls micilor afaceri din domeniu, dar şi antreprenorilor în căutare de inspiraţie, tendinţă care se menţine în continuare.

     

     

    2016

    În 2016, Business MAGAZIN pornise în căutarea primului unicorn românesc, un animal fantastic care în lumea tehnologiei a devenit simbolul excepţionalităţii unor companii care au ajuns să valoreze mai multe de un miliard de dolari. România se mândrea cu un pachet de antreprenori şi de softişti care au creat companii de succes şi produse folosite de milioane de oameni din lumea întreagă – iar la aproximativ un an de la acest articol a apărut şi „animalul fantastic” pe care noi îl căutam.

     

     

    2017

    Numărul angajaţilor din economiile lumii a scăzut vertiginos după criza financiară, iar volumul de muncă a crescut semnificativ, apăsând pe umerii angajaţilor existenţi. Termeni precum burnout sau sindromul de oboseală cronică au intrat în vocabularul uzual al angajaţilor din toată lumea şi, de câţiva ani, şi în cel al românilor, iar echilibrul între viaţa profesională şi cea personală a rămas, în cele mai multe cazuri, la statutul de aspiraţie.

    Copiii par să o ia pe urmele părinţilor la capitolul „agende”:  sunt bombardaţi de o uriaşă varietate de activităţi extracurriculare – sporturi, cursuri de artă, limbi străine – astfel încât e de aşteptat să se găsească ceva pentru orice copil. Când este prea mult?

     

     

    2018

    Daniel Dines apărea pe coperta Business Magazin în martie 2018, când UiPath devenise, oficial, primul unicorn românesc. Dines ocupă în continuare funcţia de CEO, iar UiPath a ajuns la o evaluare de peste 7 miliarde de dolari. 

    Tinerii generaţiei Z sunt primii care au crescut în era smartphone-urilor, departe de regulile şi aspiraţiile predecesorilor lor. Unii dintre specialişti îi caracterizează drept creativi şi ambiţioşi, iar alţii, total imprevizibili. Unde îi plasează aceste diferenţe în raport cu statutul de angajat şi cum poate fi integrarea lor încă de pe acum în câmpul muncii un avantaj?

     

     

    2019

    Divorţul este un fenomen social tot mai prezent: nu îi ocoleşte nici pe corporatişti, nici pe antreprenori şi, după cum s-a văzut recent în presa internaţională, nici măcar pe cel mai bogat miliardar al globului.

    Efectele acestui fenomen social se resimt şi în economie, motiv pentru care am decis să acoperim subiectul şi în Business MAGAZIN.

    Ageismul, aşa cum este denumit în străinătate fenomenul discriminării pe baza vârstei, se referă la modul în care angajatorii plasează preferenţial – sau după caz, ignoră – candidaţii în funcţie de vârsta acestora, ignorând alte aspecte importante.

    Moştenitorii – sunt cei care preiau deja frâiele afacerilor începute de părinţii lor, despre care jurnaliştii Business MAGAZIN scriau la începuturile revistei.

     

     

    2020

    „Sfârşitul businessului (şi al lumii) aşa cum îl ştim” spuneam la câteva zile după ce viaţa noastră a devenit altfel.  „Fără precedent” au fost cuvintele care au apărut în multe dintre titlurile de pe site-ul Business MAGAZIN de la mijlocul lunii martie, perioadă în care se anunţau primele îmbolnăviri cu COVID-19, avea să fie poate ultimul cu gândul la city breakuri, restaurante şi vacanţe înainte de o lungă perioadă de incertitudini.

  • Una dintre cele mai mari bănci din Australia urmează să plătească o amendă de 919 milioane de dolari, cea mai mare pedeapsă civilă din istoria ţării

    Westpac, a doua cea mai mare bancă din Australia, a acceptat să plătească 1,3 miliarde de dolari australieni (919 mil. dolari americani) în urma unui scandal de spălare de bani şi combatere a terorismului, scrie Associated Press.

    Instanţa de supraveghere a fraudelor din Australia (AUSTRAC) a lansat sentinţa după ce banca a omis să declare 19 milioane de transferuri internaţionale, în valoare de peste 7 miliarde de dolari, între noiembrie 2013 şi septembrie 2018.

    În condiţiile în care Curtea Federală va decide că pedeapsa este corespunzătoare, Westpac va plăti cea mai mare amendă civilă din istoria Australiei. Ultimul record a fost stabilit în 2018 de Commonwealth Bank of Australia, care a plătit o amendă de aproape două ori mai mică – 495 milioane de dolari.

    Directorul executiv al AUSTRAC, Nicole Rose, a declarat că sentinţa transmite un mesaj puternic industriei bancare, adăugând că instanţa de supraveghere va continua să se asigure că sistemul financiar din Australia nu este exploatat de infractori.

    Westpac a declarat că a încălcat legile privind spălarea de bani şi combaterea terorismului de 23 de milioane de ori.

  • Arsenal de porţelan

    Deşi par fragile, armele nu sunt din porţelan, aspectul lor fiind menit să păcălească ochiul, ci sunt realizate dintr-un material mult mai rezistent numit poliuretan. Ideea care a stat la baza seriei de lucrări, explică artista, este de a arăta că femeile nu sunt atât de fragile cum au fost descrise în istorie şi de a sublinia forţa interioară şi ferocitatea lor.

  • Nu plecaţi fără să vă scrieţi istoria

    Aşa am primit „The ride of a lifetime – lessons learned from 15 years as CEO of the Walt Disney Company” de Robert Iger.
    El conduce Disney, care a ajuns cel mai mare grup media din lume, fiind unul dintre cei mai apreciaţi executivi de pe Wall Street.
    Disney are acum o valoarea bursieră de 237 miliarde de dolari (cam cât PIB-ul României), iar în cei 15 ani de când este la conducere, Robert Iger a crescut valoarea companiei de cinci ori, un rezultat remarcabil, având în vedere dimensiunea.
    Robert Iger se va retrage de la conducerea companiei aşa că, în 236 de pagini, el şi-a povestit viaţa profesională, cum a ajuns unde a ajuns, cine i-a fost mentor, cine l-a susţinut, cine nu l-a plăcut, cum a făcut totul ca să-şi convingă boardul să-l pună CEO, cum a luat cele mai importante decizii (bineînţeles, păstrând proporţiile, Business MAGAZIN încearcă să facă acelaşi lucru, cu Meet the CEO, programul prin care îi invităm pe executivi sau antreprenori să-şi povestească cariera profesională).
    Dincolo de frazele clasice de marketing (puţină ipocrizie corporatistă nu strică nimănui) legate de leadership, de oameni, de curaj, de concentrare, de optimism, de curiozitate, de responsabilitate pe care trebuie să le spună orice CEO (face parte din job), Robert Iger, acum la
    64 de ani, dezvăluie câteva din momentele dramatice cu care s-a confruntat când în joc erau multe şi foarte multe miliarde de dolari şi când decizia finală trebuia s-o ia el şi numai el, bineînţeles cu consecinţele de rigoare în cazul în care ar fi fost un eşec.
    Patru episoade mi-au atras atenţia pentru că vin cu informaţii inedite din culisele discuţiilor şi negocierilor care fac viaţa unui CEO, mai ales de calibrul lui, să fie extrem de palpitantă.
    1. Ca să fii mare, ca să ocupi o asemenea poziţie de CEO (el fiind atunci numărul doi în companie) trebuie să-ţi doreşti tu, în primul rând, acest lucru mai mult ca orice, trebuie să arăţi această ambiţie şi să nu aştepţi să te remarce cineva şi să-ţi facă cadou o asemenea funcţie.
    2. După ce a fost numit CEO, a făcut o mişcare pe care nimeni nu o considera posibilă: a cumpărat studioul de desene animate Pixar, unde Steve Jobs era principalul acţionar, discutând direct cu acesta şi trecând peste toate animozităţile dintre cele două grupuri gigant.
    Când i-a pus pe masă lui Steve Jobs 7 miliarde de dolari pentru Pixar, cu mult peste valoarea din piaţă, nici Steve Jobs nu a mai putut să spună nu.
    Dar cel mai interesant este că înainte să anunţe tranzacţia, Steve Jobs i-a spus că i-a reapărut cancerul şi că mai are posibilitatea să se râzgândească în privinţa acestui deal. Dar de ce îmi spui acest lucru, l-a întrebat Robert Iger pe Steve Jobs, având în vedere că foarte puţine persoane cunoşteau acest caz? Pentru că dacă vei cumpăra Pixar
    printr-un schimb de acţiuni, eu voi deveni principalul acţionar al Disney şi aş putea să-ţi influenţez cariera. În final, Disney a cumpărat Pixar.
    3. A avut curajul să investească
    6 miliarde de dolari în construcţia unui parc de distracţie la Shanghai, după ani de zile de diplomaţie extremă dusă în negocierile cu autorităţile chineze. Investiţia şi pariul erau prea mari pentru a fi lăsate în mâna altora.
    4. Cea mai mare tranzacţie pe care a realizat-o a fost achiziţia rivalului 21st Century Fox de la Rupert Murdoch, într-un război al miliardelor dus cu o altă companie de media, Comcast. De la 52 de miliarde de dolari cât a fost prima ofertă, s-a ajuns la nu mai puţin de 71 de miliarde de dolari, oferta câştigătoare, făcută personal de Iger.
    Când a făcut ultima ofertă, de care ştiau foarte puţine persoane, Iger a plecat la Londra să se întâlnească cu Murdoch, dar pentru a nu fi urmărit de Comcast a plecat întâi la Belfast, a schimbat avionul privat şi apoi s-a dus la Londra, unde s-a înregistrat sub un alt nume la un hotel care să nu atragă atenţia.
    Cartea este citibilă, în două zile am terminat-o, este fascinantă, simplă şi aduce în prim-plan detalii inedite din lumea mare a corporaţiilor.
    Cartea ar putea fi un exemplu şi pentru lumea businessului din România, atât pentru patroni, antreprenori, oameni de afaceri, cât şi pentru executivi, de a-şi povesti cariera profesională cu detaliile cele mai puternice, pentru a lăsa ceva moştenire businessului din România.
    Pe nimeni nu ajută ca aceste secrete extraordinare din spatele unor decizii să plece în „mormânt”.
    Lumea businessului din România, prezentă şi viitoare, ar fi mult mai bună cu aceste poveşti.
    Ştiu sigur că cei care au făcut afaceri în România, care au creat branduri, au istorii similare, bineînţeles tranzacţiile nu sunt în zeci de miliarde de dolari ci în milioane, zeci şi chiar sute de milioane de euro.
    Şi în România sunt oameni care a doua zi trebuiau să vândă sau să cumpere alte afaceri cu aceste sume.
    Deci, nu plecaţi fără să vă scrieţi istoria! 

  • Cum a ajuns un conac vândut cândva cu mai puţin de 5 euro să fie scos la licitaţie cu peste 2,5 milioane de euro

    Deţinut cândva de o comunitate de maici care cultivau lavandă, şi vândut ulterior cu 4 lire sterline, un conac englezesc vechi de peste 400 de ani a fost scos la licitaţie lunea aceasta la un preţ de 2,25 milioane de lire sterline (2,53 milioane de euro), scriu cei de la mansionglobal.com.

    Beanacre Manor este un conac impunător de piatră care „emană farmec şi are o istorie bogată şi interesantă”, a declarat agentul de listare Luke Brady, din Savills, într-un comunicat.

    Acesta a trecut în grija călugăriţelor după ce au fost mutate acolo în urma închiderii unei abaţii din apropiere, în 1539. Ele au folosit proprietatea pentru cultivarea lavandei; de fapt, hambarele din curtea proprietăţii sunt încă denumite The Lavender Sheds. Preluată ulterior de alt proprietar, în 1585, proprietatea a fost vândută într-un final pentru „nu mai mult de 4 lire sterline”.

    Camerele suplimentare, inclusiv crama din piatră, dependinţele şi unele modificări interne au fost făcute în jurul anilor 1700.
    Istoria bogată a casei este reflectată de interiorul său, amenajat cu măiestrie.

    În conacul cu nouă dormitoare se intră printr-un hol cu recepţie, cu pardoseală şi un şemineu de piatră, unul din numeroasele alte şeminee ale casei; salonul îmbrăcat în stejar şi sala de mese au ambele sculpturi ornamentale din lemn deasupra uşilor; iar perechea de scări în spirală, tot din stejar, este realizată din catargele navelor comerciale din secolul al XVI-lea.

    „Pentru o proprietate de o asemenea calitate arhitecturală, Beanacre Manor este compact şi uşor de gestionat”, se arată în descrierea făcută pentru licitaţie.

    Afară sunt grădini împrejmuite de ziduri, un foişor, şoproane şi o livadă. Există, de asemenea, grajduri, o căsuţă adiacentă cu trei dormitoare şi un teren de tenis.

    Vânzătorul proprietăţii a achiziţionat-o în 2003 pentru 1,5 milioane de lire sterline, arată documentele proprietăţii.

  • Viaţa într-o ţară greu încercată de-a lungul istoriei. Salarii mici, barter pentru mâncare şi scutece, economii confiscate

    Salarii cu puterea de cumpărare redusă la un sfert, barter pentru mâncare şi scutece, economii confiscate sunt câteva dintre particularităţile vieţii trăite de libanezi, o naţiune greu încercată de-a lungul istoriei sale. Cel mai bine se vede acest lucru prin ochii şi preparatele bucătarului Antoine El Haji, care apare gătind la televizor în faţa libanezilor timp de cinci zile pe săptămână. 

    Un bucătar cu o emisiune TV renunţă la carne pentru că este prea scumpă; carnea roşie nu şi-o mai permite nici măcar armata; penele de curent aruncă în beznă un oraş considerat cândva o perlă strălucitoare a Levantului; să schimbi valută este la fel de periculos ca traficul de droguri: colapsul financiar al Libanului înseamnă suferinţă zi de zi pentru o naţiune greu încercată de războaie şi apoi de o libertate chinuită.

    Timp de trei ani, bucătarul Antoine El Haji apare la televizor cinci zile pe săptămână pentru a-i ajuta pe cei care gătesc să progreseze în arta culinară, scrie The New York Times într-un reportaj realizat înainte de explozia din capitala Beirut, despre viaţa libanezilor în plină criză economică şi financiară. În urmă cu câteva luni, în timp ce dezastrul financiar făcea ca lira libaneză să se prăbuşească şi preţurile să crească văzând cu ochii, chef-ul şi-a dat seama că mulţi telespectatori s-ar putea să nu-şi mai permită carnea roşie, cum este cea de vită, pe care s-a bazat atât de mult în pregătirea reţetelor sale de mâncăruri.

    „În Liban a existat o clasă de mijloc, dar acum bogaţii sunt mai bogaţi, clasa de mijloc a devenit săracă şi săracii au ajuns să trăiască în mizerie“, spune El Haji. A tăiat carnea de vită din meniurile sale şi îşi umple timpul de emisie cu sfaturi despre cum pot fi menţinute mâncărurile gustoase cu mai puţin ulei, mai puţine ouă şi cu legume mai ieftine. Bucătarul are 65 de ani şi a prins vremuri mai bune, dar şi cumplite războaie: conflictele cu Israelul, războiul civil, asedierea şi masacrele din Beirut şi ocupaţia israeliană.

    Criza libaneză, rezultatul câtorva decenii de corupţie la cele mai înalte niveluri şi de management financiar greşit, a provocat creşterea şomajului şi a sărăciei, a forţat afacerile să se închidă şi a împins inflaţia la cote astronomice, ceea ce face ca salariile să rămână fără valoare. Protestele masive împotriva elitei politice au izbucnit în toată ţara în toamna trecută şi uneori au fost violente, până când s-au oprit din cauza pandemiei.

    Ţara şi economia au fost închise, ca în multe alte părţi ale lumii, însă acest lucru a acutizat privaţiunile societăţii şi suferinţa economică. Consecinţa a fost reizbucnirea demonstraţiilor odată cu relaxarea măsurilor de lockdown. Turbulenţele sociale au luat o amploare fără precedent după distrugătoarea explozie din portul Beirutului. Efectele colapsului economic se infiltrează din ce în ce mai mult în vieţile de zi cu zi ale multor libanezi. Penele de curent întunecă străzile, băncile refuză să predea banii deponenţilor şi familiile se chinuie să cumpere bunuri esenţiale de import cum ar fi scutece şi detergent pentru rufe.

    Întreruperile în furnizarea curentului electric au devenit ceva obişnuit în ultimii ani, însă în ultimul timp frecvenţa şi durata lor au crescut atât de mult încât traficul din Beirut, unde trăieşte aproximativ o treime din cei 5,4 milioane de locuitori ai Libanului, a fost înlocuit de gălăgia infernală a generatoarelor suprasolicitate. Gazele emise de maşinării încing şi împut aerul şi multe clădiri rezidenţiale le închid noaptea pentru a le lăsa să se răcească, ceea ce privează locuitorii de aer condiţionat în timpul celor mai caniculare veri mediteraneene.

    Recent, în două zile Spitalul Universitar Rafik Hariri, principalul centru care tratează cazurile de îmbolnăviri de COVID-19 din Beirut, a trecut brusc de la o oră pe zi fără curent la 20 de ore fără energie electrică, spune directorul Firass Abiad, medic şi el. Înainte de explozia din port, spitalul trebuia să funcţioneze cu doar şase ore de energie electrică pe zi, şi-a închis câteva săli de operaţie şi a amânat intervenţiile chirurgicale. „Senzaţia este ca şi cum te-ai lupta fără oprire cu incendiile şi focul nu se mai termină“, a spus doctorul Abiad. După ce se întunecă, Beirutul este cuprins de o dezolare înfiorătoare, în contrast cu viaţa  de noapte bogată de dinainte de criză. Barurile au rămas fără patroni, străzile principale sunt întunecate şi semafoarele de la intersecţiile majore sunt stinse, lăsând şoferii să se descurce singuri la lumina excesivă a farurilor şi încrezându-se în norocul lor. Decăderea rapidă a lovit mândria multor libanezi, care de obicei pretind că au cea mai bună bucătărie din Orientul Mijlociu şi s-au crezut mai sofisticaţi decât alţii din regiune. Acum, mulţi se întreabă cât de mult se va mai duce în jos nivelul lor de trai.

    „Beirutul este un oraş supravieţuitor. Oamenii găsesc întotdeauna modalităţi de a mânca şi de a bea, de a face muzică şi activism. Dar acum, aerul este foarte înecăcios”, spune Carmen Geha, profesor asistent de administraţie publică la Universitatea Americană din Beirut. „Acum, nici măcar oamenii din clasa de mijloc nu îşi mai pot permite să mănânce în oraş. Este ca şi cum ţi-ai lua salariul şi trebuie să-l împarţi la nouă ca să-i afli valoarea reală”.

    Astfel, simte omul de rând inflaţia accelerată, o boală a unei economii dependente de importuri şi de banii veniţi din străinătate. Din toamna trecută, lira libaneză şi-a pierdut aproximativ 85% din valoarea sa pe piaţa neagră. Pe hârtie, moneda este stabilă deoarece începând cu 1997 Banca Centrală Libaneză a ancorat-o artificial de dolarul american la o rată de 1 dolar pentru 1.507 lire libaneze. O vreme, strategia a mers, stabilitatea astfel obţinută reprezentând o bază solidă pentru sistemul financiar. Însă ultimul an a fost de coşmar.

    O bună parte din problemele financiare de acum se trag din haosul din sistemul bancar produs tot de banca centrală. Instituţia a condus ceea ce criticii au numit o schemă Ponzi, încurajând băncile comerciale să constituie depozite mari de dolari, cu rate mari ale dobânzii, care puteau fi acoperite doar prin atragerea altor deponenţi mari, dar cu rate de dobândă şi mai ridicate. Însă acest sistem s-a blocat anul trecut, când investitorii noi au încetat să mai vină, lăsând băncile din ţară fără fondurile în dolari pe care le datorau deponenţilor lor. Băncile comerciale au reacţionat refuzând să dea înapoi dolarii, moneda pe care libanezul a folosit-o de mult timp în viaţa de zi cu zi schimbând-o în lire, sau invers. Un fost bancher libanez, Dan Azzi, şi-a asumat creditul pentru inventarea unui termen acum utilizat pe scară largă pentru aceşti dolari teoretici care există doar în băncile libaneze şi nu-i vede nimeni: Lollars.

    Rezultatul a fost izbucnirea unui iad financiar şi durere. Lira s-a prăbuşit atât de mult, iar deprecierea a devenit ceva atât de obişnuit încât lira libaneză a primit un cont satiric pe Twitter, unde reacţionează la propriu-i declin. „Sunt cea mai ieftină monedă, dar nu sunt un nimic”, se arată într-un tweet de săptămânile trecute după ce cursul liră/dolar ajunsese în stradă la 9.500 de lire pentru un dolar, rata oficială fiind cea din 1997, de 1.500 de lire pentru un dolar. Venirea pandemiei a complicat şi mai mult situaţia. Inflaţia a făcut ca foamea să devină de nesuportat până-ntr-atât încât după o scurtă pauză în timpul şocului iniţial provocat de măsurile de lockdown protestatarii au riscat şi au ieşit din nou în stradă.

    Guvernul a căutat să controleze tranzacţiile de pe piaţa neagră, unde schimbarea banilor în condiţii mai bune decât rata oficială poate face pe oricine să se simtă cumpărător de droguri, necesitând întâlniri rapide pe alei obscure cu dealerii de bani care folosesc nume false şi se tem că vor fi arestaţi. Efectele haosului economic şi financiar al ţării asupra săracilor sunt dramatice, după cum este evidenţiat de patru sinucideri într-o perioadă de doar două zile, toate legate de lipsurile provocate de criză. Un bărbat care s-a împuşcat pe unul dintre cele mai cunoscute bulevarde ale Beirutului a lăsat în urmă un mesaj scris de mână care spunea „Nu sunt un infidel”, o linie dintr-o cunoscută melodie al cărei următor vers este „dar foamea este un infidel”.

    Numărul membrilor unui grup de pe Facebook numit Barter în Liban s-a umflat, membrii săi oferind orice, de la chipsuri de poker şi narghilele la schimb pentru mâncare. Postările lor dau uneori impresia de poezie tragică. „Greutăţi noi, niciodată folosite, la schimb cu scutece de dimensiunea 6 şi o sticlă de ulei”, se arată într-o postare cu o fotografie cu gantere încă în cutie. O altă postare prezenta o rochiţă verde-lime pe care Fatima al-Hussein, mamă a şase copii din nordul Libanului, a cumpărat-o pentru a o oferi cadou uneia din fiicele sale.

    Pentru că avea nevoie de zahăr, lapte şi detergent, Fatima a încercat să dea la schimb rochiţa. Într-un interviu telefonic, ea a declarat că soţul ei câştigă 200.000 de lire libaneze pe săptămână ca muncitor pentru orice, o sumă pe care obişnuia să valoreze la 130 de dolari. Acum, banii au valoarea a mai puţin de 30 de dolari, ceea ce face ca procurarea bunurilor esenţiale să fie un chin. Doamna al-Hussein a povestit că a decis să dea rochiţa după ce n-a mai avut cu ce să-şi hrănească copiii în afară de pâine înmuiată în apă. Dar cine să vrea o rochiţă verde-lime în aceste vremuri? Când vreunul din vecinii ei găteşte şi mirosul ajunge la ei în casă, închide uşile şi geamurile. „Nu vreau ca ăştia mici să se îmbolnăvească de poftă”, a spus ea. Domnul El Hajj, bucătarul de televiziune, povesteşte şi el că ceea ce pot fi considerate reţete accesibile sunt o ţintă în mişcare.

    „Carnea de vită s-a scumpit, aşa că am trecut la pui, iar acum oamenii îmi spun că şi puiul este scump”, a spus el. În timp ce pregăteşte mâncărurile pentru emisiunea zilei, răspunde la apeluri din partea telespectatorilor care vor să ştie cum pot fi păstrate alimentele când curentul electric se întrerupe atât de des. Cum poţi păstra carnea proaspătă când nu poţi conta pe congelator? Bucătarul a prezentat opţiunile. Fructele şi legumele pot fi conservate la borcan, murate sau uscate. Carnea tocată se poate păstra în grăsime. „Toate problemele au o soluţie”, a spus el. „Ceea ce este important pentru mine legat de această emisiune este să ajut oamenii să mănânce în continuare”.

  • Ce cred analiştii externi: Pentru a salva Occidentul şi generaţia millennials trebuie taxat capitalismul rentier, financiar şi imobiliar. Iar pensionarii trebuie să plătească factura pentru tineri

    Dimpotrivă, le-au accentuat şi mai mult.
    Dobânzile aproape de zero şi chiar negative, tipărirea continuă de bani de către băncile centrale şi aruncarea lor pe piaţă în speranţa că vor ajunge în economia reală nu au rezolvat deloc problemele economice din marile ţări occidentale, ci dimpotrivă, doar au amânat viitorul război social care va apărea.
    Noile generaţii, în frunte cu millennials, au fost cel mai afectate de criza anterioară şi vor plăti cel mai mult preţul crizei de astăzi.
    În aceste condiţii, aceste generaţii nu vor mai putea să acumuleze nimic, vor trăi permanent sub ghilotina şomajului (deja şomajul este cuprins între 25 şi 40% în rândul acestor generaţii), economia nu creează suficiente joburi mai bine plătite decât cel de chelner sau ghid turistic pentru pensionari, iar educaţia lor începe să crape.
    Dacă bunicii şi părinţii lor au putut să-şi cumpere o casă din salariile pe care le-au avut, noile generaţii n-au nicio şansă să se apropie de un activ imobiliar, din cauza creşterii fără precedent a preţurilor din real estate datorată printării de bani şi scăderii dobânzilor.
    Dobânzile spre zero practicate în acest moment de bănci fac ca procesul de economisire, pe care s-au bazat bunicii şi părinţii în crearea unei averi familiale, să nu aibă sens.
    Capitalismul financiar, imobiliar, rentier şi monopolistic nu mai încurajează deloc spiritul antreprenorial, ci chiar îl suprimă cu bani şi putere.
    Occidentul a acumulat prea multă bogăţie care a devenit rentieră, care stă degeaba în bănci, pe burse, în fonduri mutuale şi care se hrăneşte din dobânzi, dividende sau creşteri ale preţului acţiunilor.
    Acest capitalism financiar nu poate rezista la nesfârşit atâta timp cât nu ajunge în economia reală ca să creeze oportunităţi şi joburi şi pentru noua generaţie.
    Marile publicaţii de business din lume încep să trateze din ce în ce mai mult aceste probleme ale Occidentului care hrănesc şi cresc mari nemulţumiri, care la un moment dat vor izbucni. Până acum, aceste nemulţumiri şi-au găsit o exprimare pe Facebook sau pe alte reţele sociale, ajungând mai puţin în stradă.
    Vă recomand să citiţi patru articole:
    1. Martin Wolf, Financial Times: We must think as citizens – Covid-19 could transform many western societies by demonstrating the need for competent government. But without a thriving and stable middle class, the state risks succumbing to plutocracy
    2. Philip Stephens, Financial Times: The path from Covid-19 to a new social contract
    3. Andreas Kluth, Bloomberg: OK Boomer, we’re gonna socialize you. The pandemic is turning millennials into socialists
    4. Chris Giles, Martin Arnold, Financial Times: High saving rates pose dilemma for central banks. Consumer pandemic cash will help drive economic recovery or hold back growth
    În esenţă, ceea ce spun analiştii este că Occidentul are nevoie de un nou contract social care să restabilească echilibrele şi care să dea posibilitatea şi noilor generaţii să aibă aceeaşi viaţă ca a bunicilor şi a părinţilor.
    Capitalismul actual, care a permis crearea de mari averi, economisiri imense în bănci, proprietăţi imobiliare mari, a devenit o frână pentru economii.
    În aceste condiţii, capitalismul rentier trebuie taxat mult mai mult, guvernele trebuie să schimbe raportul de forţe din societate încurajând iniţiativele prin taxe mai mici, inclusiv pe muncă, iar la polul opus taxând banii care stau degeaba. Aceşti bani au devenit o povară şi pentru băncile centrale, care nu mai pot acţiona eficient pentru că nivelul de economisire este prea mare.
    Dacă nu se iau acum măsuri, inegalităţile vor creşte, iar noile generaţii se vor ridica la un moment dat chiar împotriva Occidentului. 

  • Cel mai vechi lanţ de magazine de lux din SUA intră în faliment cu datorii uriaşe, de sute de milioane de dolari, din cauza pandemiei de COVID-19

    În contextul răspândirii pandemiei de COVID-19 şi al impactului pe care l-a avut asupra majorităţii industriilor, Lord & Taylor, cel mai vechi lanţ de magazine de lux din SUA, îşi va închide cele 38 de magazine fizice şi online de magazine, scrie CNN, după ce, la începutul lunii august, a depus cererea pentru intrarea în faliment în Richmond, Virginia.

    Iniţial fusese anunţată închiderea unui număr de doar 19 unităţi, însă în final reprezentanţii businessului au luat decizia drastică de a lichida toate magazinele companiei, sub presiunea datoriilor de aproape 138 de milioane de dolari, punând în pericol joburile a 641 de angajaţi.

    Compania a fost fondată în 1826 de doi imigranţi englezi, în Manhattan şi în prezent face parte din portofoliul start-up-ului de fashion Le Tote Inc. Le Tote a cumpărat businessul anul trecut, într-o tranzacţie de 71 de milioane de dolari.

  • Ce au în comun un profesor de istorie, un scriitor şi un profesor de engleză? Au creat un brand pe care îl vedem zilnic

    Ce au în comun un profesor de istorie, un scriitor şi un profesor de engleză? În cazul lui Zev Siegl, al lui Gordon Bowker şi al lui Jerry baldwin vorbim de spiritul lor antreprenorial. Cei trei au pus împreună bazele gigantului Starbucks, cel mai mare lanţ de cafenele din lume.

    Zev Siegl s-a născut pe 28 decembrie 1942 în Detroit, Michigan, într-o familie americano-evreiască. Tatăl său, Henry Siegl, era violinist, iar mama sa, Eleanor Shapiro Siegl, educatoare. Înainte de a intra în lumea afacerilor alături de colegii săi de facultate, Bowker şi Baldwin, Siegl a fost profesor de istorie, iar după fondarea Starbucks, a avut o serie de alte mici iniţiative antreprenoriale, printre care se numără Quartermaine Coffee Roasters, deschisă în Rockville, Maryland, în apropiere de Washington.
    Gordon Bowker este de origine din Oakland, California, iar după moartea tatălui său în al doilea război mondial s-a mutat cu mama sa în Ballard and Burien, Washington, unde a absolvit liceul O’Dea din Seattle. După ce s-a gândit iniţial să se înscrie la Academia Navală, pentru a-i călca pe urme tatălui său, iar mai apoi a vrut să devină arhitect, în cele din urmă a decis să fie scriitor. Între 1960 şi 1965 a urmat cursurile Universităţii San Francisco, unde a fost coleg de cameră cu Baldwin, cel de-al treilea cofondator al companiei Starbucks, dar s-ar retras cu puţin timp înainte de absolvire. Trei ani mai târziu, a început să scrie scenarii pentru o serie de filme educaţionale produse de King Broadcasting, în paralel colaborând ca freelancer cu revista Seattle. Înainte de a fonda Starbucks a deţinut o agenţie de publicitate, Heckler Bowker, fondată alături de un partener de business, Terry Heckler.
    Jerry Baldwin s-a născut tot în SUA şi, la fel ca Zev Siegl, iar înainte de a deveni antreprenor a fost profesor, însă de engleză. El a învăţat tainele comerţului cu cafea de la Alfred Peet, al cărui magazin, Peet’s Coffee & Tea, a fost inspiraţia pentru pornirea Starbucks şi pe care antreprenorul l-a numit în repetate rânduri un „foarte generos” mentor.
    Pe 31 martie 1971, cei trei au pus bazele Starbucks Coffee Company în Seattle, Washington, numele businessului fiind inspirat din cartea Moby Dick şi ales în timp ce fondatorii căutau un cuvând care să înceapă cu consoanele st, deoarece aflaseră că aceste cuvinte au o sonoritate mai puternică. În primii ani de activitate, Starbucks a cumpărat boabe de cafea prăjită de la Peet’s, iar în 1984, Baldwin şi Bowker, alături de alţi investitori, au cumpărat chiar compania, când au aflat că Alfred Peet vrea să vândă afacerea.
    În 1987, antreprenorii au decis să vândă businessul către omul de afaceri Howard Schultz şi un grup de investitori. După ce şi-a vândut acţiunile deţinute în cadrul Starbucks, Baldwin a preluat funcţia de preşedinte al Peet’s. În 2001, când aceasta s-a listat la bursă, el a fost ales director al companiei. Antreprenorul a ocupat şi poziţia de director şi preşedinte al Comitetului pentru Standarde Tehnice al Asociaţiei de Cafea de Specialitate din America, al cărei cofondator este, cea de preşedinte al Asociaţiei Ştiinţifice Internaţionale a Cafelei, fiind totodată şi preşedinte al Institutului de Calitate a Cafelei. În prezent, este director al TechnoServe, un ONG activ în America Latină şi Africa, iar în paralel lucrează şi ca viticultor pentru J. Baldwin Wines, companie fondată alături de soţia sa.
    După un deceniu petrecut în funcţia de vicepreşedinte şi director al Starbucks, Siegl a părăsit la rândul său compania. În 2004, el s-a alăturat Centrului de Dezvoltare a Întreprinderilor Mici din Washington, finanţat federal, unde a ocupat poziţia de consilier principal până în 2012. Un an mai târziu, Siegl a început să participe la conferinţe de antreprenoriat şi afaceri în întreaga lume, ca prezentator, împărtăşind informaţii bazate pe experienţa sa. El este, totodată, mentor pentru candidaţii înscrişi la programe de masterat în cadrul The Foster School of Business a Universităţii Washington şi The Albers School of Business and Economics a Universităţii Seattle. În prezent, antreprenorul locuieşte în Seattle, Washington şi este căsătorit cu o artistă pe nume Robin. 
    Bowker a făcut de asemenea parte din boardul de directori ai Peet’s între 1994 şi 2008. El este totodată şi fondatorul fabricii de bere Redhook Ale Brewery, deschisă în 1981.
    În 2018, ultimul an pentru care există date disponibile, Starbucks a înregistrat venituri de 24,71 miliarde de dolari şi a funcţionat cu o echipă de peste 291.000 de angajaţi. În prezent, compania deţine peste 30.000 de unităţi în peste 70 de ţări. Compania Amrest Coffee SRL, care operează în piaţa locală reţeaua de cafenele Starbucks, a obţinut în 2018 o cifră de afaceri de 122 de milioane de lei.

  • Roula Khalaf Prima femeie redactor-Şef al Financial Times: „Acest capitalism are nevoie de o resetare”

    Despre cum vede Khalaf vremurile actuale, de unde a pornit şi cum a ajuns ea la prestigiosul ziar scrie, într-un interviu cu ziarista, revista Vogue. De acolo, cititorul poate afla şi câteva mici detalii fine despre cum funcţionează un ziar de calibrul lui Financial Times.
    Roula Khalaf intră în biroul ei îmbrăcată ca pentru o zonă de război şi o invitaţie la Checkers, toate în aceeaşi zi. În luna ianuarie a acestui an, ea a preluat cârma Financial Times, devenind prima femeie redactor-şef din istoria de 131 de ani a prestigiosului ziar britanic. „Pentru mine, este cea mai naturală evoluţie. De fapt, am fost şocată că s-a scris atât de mult în presă despre asta”, spune ea. Khalaf crede că nu mai există o imagine a editorului clasic – şi, prin urmare, nu există nicio aşteptare ca imaginea să dăinuiască.

    Spaţiul unde lucrează are accentul pe calm în locul strălucirii, biroul aşezat în spate şi ordonat scrupulos, singurul spaţiu aglomerat fiind un raft cu premii. Ferestre de sticlă oferă o vedere asupra City-ului londonez, care timp de multe decenii a făcut din acest ziar biblia sa. Mai recent, FT a devenit o voce autoritară pentru cititorii obişnuiţi, care îi preţuiesc internaţionalismul şi insistenţa pe imparţialitate şi exactitate.

    La întâlnirea cu ziarista Zoe Williams de la Vogue, autoarea interviului, grosul impactului coronavirusului urma încă să fie simţit în Marea Britanie, iar Khalaf şi echipa sa îşi ocupau tot timpul cu pandemia care se apropia. Încă de la începutul crizei, FT a înregistrat un ritm de creştere fără precedent a numărului de cititori şi abonaţi noi. Pentru a-şi ajusta producţia în consecinţă, ziarul a lansat bloguri live 24/7 şi noi actualizări de afaceri. A abordat cele mai strălucite minţi economice pentru a scrie zilnic despre modul în care virusul schimbă lumea. Este un teritoriu cu totul nou, dar Khalaf a acceptat provocarea.
    Este curioasă şi energică şi – ca la mai toate minţile serioase – pe chipul ei se poate deduce o uşoară urmă de amuzament; singurul lucru pe care Khalaf îl recunoaşte ca fiind neobişnuit în ascensiunea ei este locul de unde s-a lansat: „Se spunea că dacă eşti redactor-şef adjunct nu devii niciodată redactor-şef. Când am fost aleasă redactor-şef adjunct la FT în 2016, un bun coleg de-al meu mi-a spus: «Aceasta este cea mai mare greşeală pe care ai făcut-o vreodată, ce vei face în continuare?»”.

    Chiar şi ca redactor-şef adjunct Khalaf a schimbat cursul jurnalului financiar. Aceasta a fost perioada în care ziarul a dezvoltat JanetBot, un program care analizează imaginile de pe site-ul web al publicaţiei pentru a asigura o reprezentare echitabilă a femeilor, şi robotul She Said He Said, conceput să asigure că informaţiile prezentate în FT provin de la mai multe surse (organizaţia de mass-media a constatat anterior că doar 21% din citatele din ziar proveneau de la femei). „Ne-am gândit mai ales la pagina noastră principală”, spune Khalaf despre JanetBot, „pentru că cel mai uşor lucru pentru o poveste de afaceri este să ai imaginea unui trader sau a unui tip în costum.”
    Diversitatea este misiunea. „Cred că toată lumea de aici a îmbrăţişat ţelul. Toţi jurnaliştii şi editorii noştri se gândesc cu atenţie la acest lucru. Văd multe schimbări. Dar în ce măsură se vede schimbarea în exterior? Vrem să facem mai multe cercetări pentru a afla.”

    Nu este surprinzator, din partea poate a celui mai sobru ziar din lume, faptul că evoluţia sa are la bază cercetări atente. Khalaf spune că atunci când i s-a cerut să contureze o imagine a Financial Times, cititorii obişnuiau să descrie un bărbat. „Iar unii chiar au spus: «Un bărbat care-ţi întoarce spatele.” Aşa că a fost cam intimidant. Nu pentru toată lumea, desigur – citesc ziarul de când eram adolescentă. Nu m-am gândit niciodată la aşa ceva.”
    Politica şi finanţele au fost dintotdeauna lumi de explorat pentru Khalaf. Tatăl ei a avut un scurt episod ca ministru al economiei la începutul războiului civil din Liban şi a lucrat ca executiv de top la o companie de asigurări americană în cea mai mare parte a carierei sale. Crescând în Beirut, cu  vedere la celebrul hotel Le Commodore, a căpătat o fixaţie pentru viaţa de corespondent. „Asta m-a atras către jurnalism, mi s-a părut atât de enigmatic, misterios şi captivant. Şi am avut momente din cariera mea care mi-au amintit de Commodore. Întotdeauna era un hotel acolo. Fiecare conflict a avut un hotel, în Irak a fost Rasheed, Saint George în Algeria.”

    Primii ani i-au construit rezistenţa: „Ne-am mutat foarte des, în Liban şi în afară.” Cu toate acestea, cariera ei a început în mai puţin agitata lume a jurnalismului de afaceri, – o alegere calculată care i-a permis să lucreze în America, unde şi-a luat licenţa şi masterul la şcoala de comunicare publică SI Newhouse din Syracuse şi, respectiv, Columbia. Iniţial, a lucrat pentru Forbes ca verificator de informaţii, apoi ca reporter, pentru a ajunge la FT în 1995.
    Anii ’90 au fost un deceniu al călătoriilor şi plin de evenimente, iar Khalaf a avut ce să vadă, mai întâi din postura de corespondent în Africa de Nord, apoi de pe o poziţie de corespondent în Orientul Mijlociu şi, în cele din urmă, ca redactor extern. Chiar dacă ziarul a afirmat clar că nu acoperă războaiele, are una dintre cele mai extinse reţele de corespondenţi străini. „Deşi este adevărat că nu acoperim niciun război, nu poţi spune cu adevărat povestea politicii, a economiei, a societăţii şi a viitorului fără a fi acolo. Pur şi simplu trebuie să fii acolo. Deci a fost cu siguranţă interesant, da. Dar niciodată nu am simţit că este cu adevărat romantic. Romanţam corespondentul de război, dar mă vedeam întotdeauna ca un corespondent străin.”
    Altceva o speria pe ea. „Îmi era foarte rar teamă. M-am speriat când fiul meu cel mare a putut să citească ziarul şi să vadă de unde trimit veştile. Atunci eram neliniştită că va deveni neliniştit din cauza mea. Le spuneam familiei şi părinţilor mei că voi merge în Iordania, când de fapt mergeam în Irak. Îmi amintesc foarte clar că o dată l-am sunat pe fiul meu, iar acesta mi-a spus: «Ştiu că eşti în Bagdad». Primeam, desigur, FT-ul în fiecare dimineaţă, iar soţul meu ar fi trebuit să-l ascundă”.

    Acum, Khalaf este la conducerea celui mai mare promovator al capitalismului. Deşi nu neapărat aşa ar descrie ea Financial Times. „Forbes şi FT se află pe aceeaşi pagină în ceea ce priveşte credinţa în pieţele libere, ambele publicaţii cred în valoarea afacerii şi în valoarea creată de afaceri. Dar FT nu este propiaţă şi probusiness fără nicio urmă de îndoială. Vrem să facem afacerile responsabile şi întotdeauna le-am cerut socoteală companiilor. Excesele care au dus la criza financiară globală, impactul politic, fie că este vorba de populism sau naţionalism, fie de creşterea inegalităţii: este clar că acest capitalism are nevoie de o resetare.”

    Khalaf se simte bine având perspectiva globală pe care i-o oferă Londra: „De aceea am vrut să mă stabilesc în Marea Britanie”, spune ea. „Cu siguranţă mi-am dorit ca baieţii mei să crească într-un mediu mai stabil.” Are doi fii – unul la şcoală, celălalt absolvent de universitate – şi un soţ, un fost bancher, care lucrează acum în energie regenerabilă. Khalaf îşi petrece prima oră din zi citind, evită şedinţele la micul dejun pentru a-şi putea duce fiul la şcoală şi discută idei cu colegii şi cu executivii cât e ziua de lungă. Dacă a făcut ca establishmentul să arate mai puţin „palid şi bărbăteasc” (o aluzie la dominaţia albilor şi bărbaţilor în structurile de conducere ale statelor sau companiilor), nu l-a găsit niciodată învechit. „Glamour nu este cuvântul pe care l-am folosi pentru meseria mea. Mă face să mă simt împlinită, este fascinantă, este interesantă. Dar suntem foarte liniştiţi aici. Calm şi profesionalism, aşa cum a fost mereu.”
    Însă lumea din afara biroului său personalizat şi liniştit inspiră tocmai opusul. Jurnalismul, desigur, oferă propriile sale provocări inedite. 

    „Cred că ameninţarea majoră este lipsa încrederii; jurnalismul de calitate nu inspiră încredere şi, în unele cazuri, oamenii au încredere în ştirile false mai mult decât în ştirile reale. Cred că este o problemă destul de importantă. Dar nu este o luptă pierdută, sub niciun aspect. Trebuie să insistăm. Trebuie să luptăm.


    Ziarista preia organizaţia globală de ştiri acum, când lumea nu a fost niciodată mai fascinantă sau mai volatilă. „Este minunat pentru jurnalism”, spune ea, în ochi sclipindu-i recunoaşterea tacită că sunt vremuri groaznice pentru orice altceva. „Nimeni nu a văzut coronavirusul venind, iar acest lucru a avut un impact masiv asupra afacerilor şi a economiei, un impact masiv asupra a tot ceea ce scriem. Asta pe lângă politica monetară, pe lângă alegerile din SUA – alegeri americane foarte interesante – şi Brexit şi acordurile comerciale şi războiul comercial, care s-a calmat puţin, dar care va reveni.”
    Cu toate acestea, chiar dacă enumeră aceste evenimente şi circumstanţe extraordinare, ea se orientează în mod firesc spre optimism: „Cred că am simţit cu toţii un recul. Un recul destul de profund. Dar este un pas în spate permanent? Nu neapărat.
    Uitaţi-vă, de exemplu, la protestele şi revoltele din ultimii ani: Hong Kong, unele ţări latino-americane, Sudan. Protestele legate de schimbările climatice pe care le-am văzut sunt foarte interesante. Toată lumea recunoaşte că mişcările populare au avut un impact.”

    Modul ei de a se purta este atât de potolit şi atent încât este nevoie de un timp pentru a realiza cu cine ai de-a face: un radical calm şi abil – aşa se încheie interviul din Vogue.