BusinessMagazin

Tag: import

  • De ce importă Dubai nisip. “Am fost şocat să aflu că oamenii se bat pentru nisip”

    „Am fost şocat să aflu că oamenii se bat pentru nisip. Lucrez de peste 20 de ani în sectorul dedicat mediului înconjurător, dar nu mă aşteptam ca nisipul să fie o resursă atât de disputată”, a declarat Pascal Peduzzi, cercetător în cadrul Naţiunilor Unite.

    Peduzzi se afla în Jamaica în urmă cu şase ani studiind eroziunea plajelor când localnici i-au spus că oamenii mafiei locale veneau pe plajă în mijlocul nopţii şi luau nisip cu sacii, informează BBC.

    Piaţa de nisip şi pietriş din SUA a fost evaluată la 8.3 miliarde de dolari anul trecut, potrivit USGS. Iar cererea pentru nisip va creşte cu până la 5.5% în fiecare an până în 2018, conform unui raport din decembrie 2014 al Freedonia Group.
    Cererea de nisip a crescut foarte mult în special în China şi India. Dezvoltările de clădiri noi, baraje, poduri şi drumuri în China  au crescut foarte mult cererea pentru nisip. De fapt, s-a utilizat mai mult nisip în China în ultimii patru ani decât a folosit SUA în ultimul secol, potrivit lui Peduzzi.

    Nisipul este utilizat ca material de construcţii încă din anul 3500 î. Ch. Iar odată cu boom-ul global din construcţii şi cererea de nisip a explodat. În 2014 aproximativ 196 milioane de tone de nisip şi pietriş au fost utilizate pe glob, potrivit US Geological Survery. După apă, nisipul este cea mai folosită resursă naturală. Acesta se regăseşte în filtre, ecrane de smartphone-uri şi chiar pasta de dinţi.

    Chiar şi Emiratele Arabe Unite au importat nisip, pietriş şi pietre în valoare de 456 milioane de dolari în 2014, potrivit Naţiunilor Unite. De ce? Deşi Dubaiul se află în inima deşertului, nisipul de acolo nu poate fi folosit la construcţii deoarece este mult prea fin.

    În State cererea de nisip a crescut foarte mult din cauza fracturării hidraulice (fracking) pentru că prin această tehnologie de foraj este utilizată foarte multă apă, nisip şi chimicale. Din 2011 până în 2014, cererea de nisip pentru fracking a crescut de la 24 milioane de tone la 59 milioane de tone, însă a scăzut la 50 milioane de tone în 2015.

    Plajele de pe glob s-au micşorat cu 40 de metri din 1968 până în 2008, este de părere Pascal Peduzzi.

    „Încă avem foarte mult nisip, dar pentru că îl utilizăm atât de mult nisipul ar putea deveni o resursă pe cale de dispariţie. Nu spun că nu ar mai trebui să folosim nisip, ci doar să fim mai conştienţi în utilizarea acestuia”, spune Peduzzi. 
     

  • Cum s-a înclinat balanţa comercială a Chinei în 2015. Ce exportă şi ce importă chinezii

    Citiţi mai multe despre afacerile chinezeşti aici

  • De ce importă Dubai nisip. “Am fost şocat să aflu că oamenii se bat pentru nisip”

    „Am fost şocat să aflu că oamenii se bat pentru nisip. Lucrez de peste 20 de ani în sectorul dedicat mediului înconjurător, dar nu mă aşteptam ca nisipul să fie o resursă atât de disputată”, a declarat Pascal Peduzzi, cercetător în cadrul Naţiunilor Unite.

    Peduzzi se afla în Jamaica în urmă cu şase ani studiind eroziunea plajelor când localnici i-au spus că oamenii mafiei locale veneau pe plajă în mijlocul nopţii şi luau nisip cu sacii, informează BBC.

    Piaţa de nisip şi pietriş din SUA a fost evaluată la 8.3 miliarde de dolari anul trecut, potrivit USGS. Iar cererea pentru nisip va creşte cu până la 5.5% în fiecare an până în 2018, conform unui raport din decembrie 2014 al Freedonia Group.
    Cererea de nisip a crescut foarte mult în special în China şi India. Dezvoltările de clădiri noi, baraje, poduri şi drumuri în China  au crescut foarte mult cererea pentru nisip. De fapt, s-a utilizat mai mult nisip în China în ultimii patru ani decât a folosit SUA în ultimul secol, potrivit lui Peduzzi.

    Nisipul este utilizat ca material de construcţii încă din anul 3500 î. Ch. Iar odată cu boom-ul global din construcţii şi cererea de nisip a explodat. În 2014 aproximativ 196 milioane de tone de nisip şi pietriş au fost utilizate pe glob, potrivit US Geological Survery. După apă, nisipul este cea mai folosită resursă naturală. Acesta se regăseşte în filtre, ecrane de smartphone-uri şi chiar pasta de dinţi.

    Chiar şi Emiratele Arabe Unite au importat nisip, pietriş şi pietre în valoare de 456 milioane de dolari în 2014, potrivit Naţiunilor Unite. De ce? Deşi Dubaiul se află în inima deşertului, nisipul de acolo nu poate fi folosit la construcţii deoarece este mult prea fin.

    În State cererea de nisip a crescut foarte mult din cauza fracturării hidraulice (fracking) pentru că prin această tehnologie de foraj este utilizată foarte multă apă, nisip şi chimicale. Din 2011 până în 2014, cererea de nisip pentru fracking a crescut de la 24 milioane de tone la 59 milioane de tone, însă a scăzut la 50 milioane de tone în 2015.

    Plajele de pe glob s-au micşorat cu 40 de metri din 1968 până în 2008, este de părere Pascal Peduzzi.

    „Încă avem foarte mult nisip, dar pentru că îl utilizăm atât de mult nisipul ar putea deveni o resursă pe cale de dispariţie. Nu spun că nu ar mai trebui să folosim nisip, ci doar să fim mai conştienţi în utilizarea acestuia”, spune Peduzzi. 
     

  • Germania, Italia şi Ungaria sunt primele trei surse pentru importurile din România

    Locul secund în clasament este ocupat de Italia, din care România importă bunuri (în valoare de 6,9 mld. euro), în special turbine şi motoare, echipamente electrice şi materiale plastice.

    De asemenea, Ungaria este pe locul 3 în topul statelor din care România importă cel mai mult (în cuantum de 5 mld. euro), în special echipamente electrice, combustibili şi uleiuri minerale şi produse farmaceutice.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • De la containere pline cu peşte proaspăt la gastronomie fină în casa lui Caragiale

    După Casa Caragiale, Andamo, La Union – Octopus Contemporary Mediterranean Restaurant este, de anul trecut, noul chiriaş al casei de patrimoniu de pe strada I.L. Caragiale a artistului cu acelaşi nume. Designul contemporan, dominat de tapiţerii vernil şi picturi murale ce reproduc acvarii, este completat de un aspect de casă păstrat de sobele din perioada artistului, cât şi de scara interioară din lemn, ce scârţâie la fiecare pas. Iar sinceritatea cu care Jeni Păun, antreprenoarea din spatele proiectului, spune că „Nu sfătuiesc pe nimeni să înceapă o astfel de afacere“, pare să vină tot din lumea lui Caragiale.

    „La un moment dat am ajuns să nu mai pot mânca dacă farfuria nu arăta într-un anume fel, astfel că de la plăcerea de a mânca altfel şi de la încurajarea primită din partea a foarte mulţi prieteni şi clienţi am hotărât să deschidem restaurantul“, descrie Jeni Păun gândurile care au determinat-o să ia în calcul deschiderea unui restaurant cu specific mediteranean-pescăresc, la începutul anului trecut. Familia ei, aflată la a doua generaţie de antreprenori, activează în domeniul importului, distribuţiei şi producţiei de produse din peşte şi fructe de mare de circa 25 de ani.

    Jeni Păun împreună cu Irina Cernat şi Florentina Tutuian au preluat afacerea Peştişorul de Argint de la părinţi. Prin intermediul acesteia, livrează marilor reţele de hipermarketuri peşte şi fructe de mare aduse atât din ţară, cât şi din ţări mari producătoare de produse piscicole precum Norvegia, Danemarca, Spania, Italia, Grecia. Parte din materia primă achiziţionată este transformată în semipreparate – afumate, marinate, salate, congelate sub brandul Peştişorul de Aur şi livrată ulterior tot hipermarketurilor. Selgros este principalul client, urmat de Auchan, Cora – dar antreprenorii livrează şi celorlalte reţele prezente pe piaţă. Au ajuns astfel la o cifră de afaceri de aproximativ şase milioane de euro şi la aproximativ 100 de angajaţi (în ambele firme), potrivit celor mai recente informaţii publice disponibile.

    Deşi nu a fost sprijinită de la început în proiectul deschiderii unui restaurant de ceilalţi membri ai familiei, spune că treptat aceştia au acceptat ideea, iar acum consideră că marca este reprezentativă pentru afacere şi pentru produsele comercializate. Chiar şi fiica de 13 ani este implicată în proiect – ea fiind cea care a a avut cea mai bună idee de nume pentru acesta. Alegerea casei lui Caragiale a venit întâmplător, datorită dimensiunii acesteia. „Având în vedere că sunt la început de drum în businessul acesta, mi-am dorit un loc mai mic pe care să pot să-l gestionez. Aşa arăta locul pe care îl visam eu pentru businessul acesta, o casă micuţă“, descrie ea casa, în care a putut amenaja un restaurant cu 60 de locuri, pe două niveluri.

    Totuşi, meniul mediteranean cu specific contemporan vine în antiteza Popeştilor şi Ioneştilor care mergeau la Nea Iancu. „Este o casă de patrimoniu, dar este greu să ne legăm de faptul că a fost casa lui Caragiale, ne legăm de acest aspect doar din punct de vedere arhitectural, este o mândrie, simţi în vibraţia casei istoria, dar meniul este diferit, este alt specific.“ Construit cu ajutorul chef-ului Nico Lontras, meniul are la bază conceptul de gastronomie fină, în care se regăsesc produse precum – carpaccio dome de caracatiţă sau fileu de barbun pe pat de pudră de cartofi mov. Cu un venit mediu per client cuprins între 65 şi 75 de lei, antreprenoarea caracterizează poziţionarea de preţ drept una corectă: „Nu suntem nici cei mai ieftini, nici cei mai scumpi“. Astfel, se axează pe clienţii cu vârsta de peste 30 de ani, care lucrează deja într-un loc de muncă sigur şi au venituri medii spre mari, dar care au ajuns la nivelul la care le place să experimenteze şi să îşi educe gusturile.

  • Ţara care face atât de mulţi bani din gunoi, încât îl importă de la mii de kilometri

    Suedia a reuşit un lucru care părea aproape imposibil: statul de 9,5 milioane de locuitori a rămas fără gunoi. Chiar dacă acesta este un lucru pozitiv, el are şi urmări negative. Suedia trebuie să importe acum gunoi pentru a asigura necesarul de căldura şi electricitate al cetăţenilor săi.

    Prin folosirea celor două milioane de tone de gunoi şi importul din afara graniţelor, Suedia a devenit un model pentru alte state, suedezii fiind lideri mondiali în domeniul recuperării energiei din deşeuri.

    Suedia a început astfel să preia gunoiul produs de Norvegia, care încă produce o cantitate mai mare de deşeuri decât cea pe care o poate transforma în energie. Norvegienii trimit anual 80.000 de tone de gunoi către vecinii lor suedezi.

    Soluţia de a importa gunoi de la norvegieni este una extrem de profitabilă: norvegienii plătesc pentru a plasa excesul de deşeuri, suedezii îl ard pentru căldură şi electricitate iar apoi tratează cenuşa, transformând-o în îngrăşământ care ajunge înapoi la norvegieni. Catarina Ostland, consultant în cadrul agenţiei suedeze pentru protecţia mediului, nu este mulţumită de acest sistem. “Aş prefera să importăm gunoi de la state precum Italia, România sau Bulgaria, pentru că acolo nu există o cultură a reciclării. Ar fi mult mai util pentru întreaga lume”, a spus Ostland citată de idealistrevolution.org.

    Anual, cantitatea totală de deşeuri generate în Româniai este de 10,2 tone de persoană, peste dublul mediei UE. Doar cinci alte ţări au produs mai multe deşeuri pe cap de locuitor în UE în anul 2010: Bulgaria, Luxemburg, Finlanda, Estonia şi Suedia.

     

  • Cine câştigă şi cine ce pierde din cauza migraţiei mondiale

    Poveştile despre emigranţi au invadat spaţiul media pe parcursul ultimilor luni, dar fenomenul nu este o noutate, ci dimpotrivă, este monitorizat şi măsurat de decenii bune de diferite instituţii din întreaga lume. La fel de adevărat este că tot mai mulţi oameni aleg, din diferite motive, să plece din ţările natale, iar mişcarea lor produce tot soiul de efecte, atât în zonele pe care le părăsesc, cât şi în cele către care se îndreaptă.

    Trimiterile de bani, la nivel mondial, au crescut de mai bine de patru ori, între anul 2000, când reprezentau 0,4% din PIB global, adică 127 de miliarde de dolari şi 2010, când ajunseseră la 457 de miliarde de dolari, respectiv 0,7% din PIB global, conform Băncii Mondiale. Pe parcursul ultimilor cinci ani, trimiterile băneşti ale imigranţilor spre ţările de origine au continuat să crească, ajungând în 2015 la 0,8% din PIB global, adică 586 miliarde de dolari. Respectivele sume au ajuns să joace un rol tot mai important în economia acestor pieţe, reprezentând procente importante din PIB, arată un studiu realizat de Citi Research. De pildă, în China reprezintă 3,5% din PIB, iar în ţările care au aderat la UE după 2004 înseamnă, în medie, 1,9% din PIB – cu variaţii destul de mari de la caz la caz.

    Fluxurile de capital merg din ţările mai bogate către cele mai sărace; aproape trei sferturi (73%) dintre remiteri ajung în ţări cu PIB per capita mai mic decât 20% din PIB-ul pe capita din SUA. În plus, mai bine de jumătate (54%) din fluxurile de capital pleacă din ţări care au un venit per capita de cel puţin 80% din cel înregistrat în Statele Unite. În ţările din Africa Subsahariană şi cele din Orientul Mijlociu sumele de bani trimise „acasă“ de către cei care lucrează peste hotare au ajuns să depăşească investiţiile străine directe. În plus, aceste fluxuri de bani sunt mult mai stabile şi predictibile decât investiţiile străine.

    Pentru cele mai multe ţări bogate, imigranţii au devenit un veritabil motor de sporire a populaţiei şi a forţei de muncă şi, de aceea, reprezintă un factor major de creştere economică. În cazul SUA, 48% din creşterea forţei de muncă înregistrată în intervalul 2007-2015 se datorează celor care au ajuns în această ţară, iar procentul este chiar mai mare (69%) în cazul celor 15 ţări din zona euro. Iar în două treimi din ţările membre ale UE, cei născuţi peste hotare reprezintă mai bine de jumătate din creşterea forţei de muncă. Materialul realizat de Citi Research mai arată că deşi majoritatea migranţilor se îndreaptă către ţări în care veniturile sunt mai mari, cei mai mulţi dintre aceştia au educaţie similară cu media celor din destinaţiile alese. De pildă, în cazul Uniunii Europene şi al SUA, ponderea migranţilor cu studii superioare (29% şi, respectiv, 31%) este asemănătoare cu cea a nativilor din aceste regiuni (26% în UE şi 32% în SUA). Sunt însă şi ţări către care se îndreaptă un număr şi mare de absolvenţi de universitate – fie Marea Britanie, Estonia, Irlanda, Luxemburg sau Polonia – ponderea celor licenţiaţi fiind de peste 40% din totalul imigranţilor.

     

  • Cel mai mare importator de maşini din România continuă extinderea reţelei

    Porsche România este în prezent cel mai mare importator de pe piaţa locală, cu afaceri estimate la circa 450 milioane de euro în 2015 şi cu mărcile Volkswagen, Audi, SEAT şi Škoda reprezentate în piaţă de către 101 de dealeri. Dintre cei 101, pentru marca Volkswagen Autoturisme sunt 22 de dealeri, pentru Audi 13 dealeri, pentru Škoda 32, pentru SEAT 12 şi pentru VW Autovehicule Comerciale alţi 22 de dealeri.

    Reţeaua de dealeri s-a extins anul trecut cu o nouă reprezentanţă ce include showroom şi service Seat la Constanţa, investiţie realizată de Pro Group Exclusiv Auto, companie care mai are în portofoliu mărcile Jaguar, Land Rover, Mitsubishi, Subaru, Hyundai şi Skoda. În 2015 compania a început implementarea noilor elemente de identitate ale mărcii SEAT la toţi distribuitorii mărcii. Există programe de implementare a noilor elemente de identitate şi la mărcile Volkswagen, SEAT şi Škoda până în 2017, iar investiţiile totale se ridică la cel puţin 2,9 milioane de euro. Investiţiile vor depinde de dimensiunea fiecărui showroom şi de condiţiile impuse de amplasarea geografică.

    „Pentru 2016, obiectivul nostru este de a acoperi zone geografice strategice pentru evoluţia mărcilor noastre, astfel încât să asigurăm o reţea de distribuitori cât mai extinsă la nivel naţional şi pentru ca toţi clienţii noştri să aibă acces facil la toate serviciile noastre, indiferent de zona unde se află. Valoarea investiţiilor depinde de dimensiunea dealership-ului, care trebuie corelată cu piaţă locală, dar şi de conceptul ce urmează a fi implementat“, a spus Brent Valmar, directorul general al Porsche România. El se află la conducerea companiei încă de la fondarea acesteia, la finalul anilor ’90. Alături de el, la conducerea companiei se află începând din luna septembrie a anului trecut Kurt Leitner, care l-a înlocuit pe Rainer Trischak şi va conduce Porsche România alături de Brent Valmar.

    Kurt Leitner are o experienţă de peste 20 ani în management strategic şi în dezvoltarea afacerii în cadrul Grupului Internaţional Porsche. În vârstă de 49 de ani, Leitner a ocupat anterior poziţia de director financiar al Porsche Chile, dezvoltând activitatea de import pentru mărcile Volkswagen Autovehicule, Volkswagen Autovechiule Comerciale, Volkswagen divizia camioane, Audi, Škoda, Lamborghini, Bentley şi MAN. Managerul austriac revine în România la patru ani de când şi-a încheiat activitatea ca director general al Porsche Finance Group România.

    Brent Valmar urmăreşte ca în 2016 să constituie o comunitate a maşinilor reprezentate de Porsche România: „Pentru 2016 ne propunem să consolidam locaţiile existenţe prin creşterea activităţii, loializarea clienţilor actuali şi atragerea unui număr cât mai mare de posesori ai maşinilor din grupul nostru, indiferent dacă maşina a fost achiziţionată din piaţă locală sau din import“. Strategia lui Valmar de a fi în contact cu toţi proprietarii maşinilor pe care le reprezintă se leagă de imprevizibilitatea pieţei auto, care a înregistrat pentru al doilea an consecutiv o creştere în 2015, după ce între 2008 şi 2013 aproape 80% din vânzări au dispărut.

    Din cele aproape 120.000 de autovehicule livrate, autoturismele reprezintă peste 98.300 de unităţi, creşterea în cazul acestora fiind de 18,7%, mai mică decât în cazul pieţei totale. Vânzările au fost, ca şi în anii precedenţi, susţinute de achiziţiile de autoturisme realizate de către persoanele juridice, ponderea acestora din total fiind, pe ansamblul anului de 74%. „Piaţa auto este dinamică şi uşor imprevizibilă. Atât importatorii, cât şi dealerii auto se adaptează rapid ritmului actual de dezvoltare a industriei auto, pentru a fi cât mai aproape de client, pentru a satisface nevoile clienţilor de acces la servicii rapide şi totodată la informare constantă“, a subliniat Brent Valmar. El spune că „mărcile noastre au fost şi vor rămâne mereu atractive pentru investitori, motiv pentru care rămânem deschişi parteneriatelor bazate pe respect şi încredere, cu eforturi depuse de ambele părţi. Factorii decisivi rămân experienţă în domeniu şi preocuparea constantă pentru îndeplinirea aşteptărilor clienţilor, spre deplină lor satisfacţie“.

  • Românii au cumpărat maşini de 3,7 miliarde de euro anul trecut

    Peste 2,5 miliarde de euro s-au cheltuit anul trecut pe maşini vechi din import, adică de zece ori mai mult decât pe achiziţia de maşini româneşti, produse de Dacia sau Ford.

    Piaţa auto locală a urcat anul trecut la peste 3,7 miliarde de euro potrivit calculelor ZF, sumă din care 2,5 mld. euro reprezintă achi­ziţia de maşini vechi importate din Eu­ropa de Vest.

    Spre comparaţie, în 2007, anul în care s-a atins maximul pie­ţei auto locale, românii au cumpărat ma­şini în valoare de aproape 6 miliarde de euro.

    Diferen­ţa constă în faptul că la acea vreme piaţa importurilor de ma­şini vechi era evaluată la circa 1,2 mi­liar­de de euro, adică la aceeaşi valoare la care este acum evaluată piaţa de ma­şini noi. Pentru automobilele noi s-a luat în calcul un preţ mediu cu TVA de 15.000 de euro, iar pentru cele vechi de 10.000 de euro.

    Înmatriculările de autoturisme noi au în­re­gistrat anul trecut o creş­te­re de 16% faţă de anul anterior, la aproa­pe 81.200 de uni­tăţi, po­trivit da­te­lor Di­recţiei Regim Per­mise de Con­ducere şi Înre­gis­trare a Vehi­cu­lelor (DRPCIV).

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • Omul care controlează un sfert din piaţa locală de tractoare. “Tractoarele româneşti abia au scărmănat la suprafaţă pământul ţării timp de 50 de ani”

    În România se vând anual aproximativ 2.000 de tractoare, piaţa locală având un parc de circa 165.000 de unităţi, dintre care peste 100.000 sunt vehicule Universal 650 produse de Tractorul Braşov. „Piaţa de tractoare în România este constantă, în jurul a 2.000 de unităţi anual de aproape patru ani, cu variaţii de cel mult 5-7% plus sau minus, fără scăderi sau creşteri masive. În Croaţia am înregistrat anul acesta o scădere masivă, de la 1.000 la 180 de unităţi anul acesta din cauza unei amânări a fermierilor de a cumpăra noi utilaje, în aşteptarea fondurilor europene promise de guvernul croat”, spune George Stanson, care, din biroul său din nordul Capitalei, controlează indirect, din funcţia de business manager Balcani pentru Case IH & Steyr, aproape un sfert din piaţa locală de tractoare. 

    Stanson se raportează însă la acel sfert de piaţă unde preţurile ajung şi la 300.000 de euro pentru un singur utilaj. Tractorul Universal 650, care domină mai bine de jumătate din parcul auto naţional de utilaje, nu a permis în ultimii 50 de ani o cultură performantă, fiind limitat de performanţele sale tehnice în raport cu marile utilaje, crede George Stanson, care consideră că tractorul poate face diferenţa între o recoltă de 3-4 tone de grâu la hectar şi de până la 9-10 tone, cât obţin marii fermieri care investesc în utilaje.

    Potrivit estimărilor lui Stanson, Case, New Holland şi Steyr, parte a concernului italian CNH Industrial, vând anual pe piaţa locală circa 700 de unităţi, din care cele mai multe sunt New Holland, urmate de Case şi Steyr. „A defalca pe cele trei branduri este foarte greu anul acesta deoarece au existat câteva mişcări în piaţă în condiţiile în care importatorul de New Holland a trecut acum la marca Deutz Fahr”, a spus George Stanson.

    Cele mai mari vânzări pe piaţa locală le au americanii de la John Deere, urmaţi de New Holland, care anul trecut aveau 25% din piaţă, cu 450 de tractoare livrate. Agricultura locală este al cincilea jucător pe piaţa europeană a cerealelor, dar ritmul de creştere a vânzărilor de utilaje noi este sub cel al creşterii volumelor din hambarele fermierilor, având în vedere că piaţa este de 11 ori mai mică decât în Franţa, deşi suprafaţa agricolă locală este la jumătate faţă de cea din Hexagon. În Franţa se vinde anual un tractor nou la fiecare 260 de hectare, în timp ce în piaţa locală intră câte un utilaj nou la fiecare 3.000 de hectare.

    „Tractorul românesc  abia au scărmănat la suprafaţă pământul ţării timp de 50 de ani la cel mult 25 cm, nivel sub care s-a creat celebrul „hard-pan”. Atunci când ari superficial, roata tractorului compactează solul în spate, iar la 25-30 cm s-a creat o suprafaţă dură. Tractorul de 65 CP nu a putut sparge acest strat care acum este dur precum betonul. Dezavantajul este că rădăcinile nu au cum să treacăşi nu intrăîn partea fertilăşi se extind doar în stânga-dreapta”, spune George Stanson. 

    Sunt trei categorii de clienţi în momentul de faţă care cumpără utilaje noi, în opinia executivului de la Case, iar cel mai mare este reprezentat de 20% din fermieri, care cultivă de la 10.000 de hectare în sus. Aceştia au ajuns la un standard bun de investiţie în parcul de utilaje şi ştiu ce au de făcut şi ce calcule trebuie să facă dacă trec de la un tractor de 300 CP la unul de 600 CP. Fermierii români utilizează tractoarele în regim american, adică le utilizează aproape nonstop în campanie, inclusiv noaptea la lumina farurilor, motiv pentru care acestea trebuie înlocuite în cinci-şapte ani. „Fermierul din Germania sau Austria merge doar câteva sute de ore anual cu un tractor. Noi le folosim extrem de intensiv, adică 2.500-3.000 de ore anual, echivalentul a 200.000 km pentru o maşină, motiv pentru care perioada de înlocuire este mai scurtă la noi decât în vest, adică 5-7 ani. De asemenea, mai sunt cei care le schimbă inclusiv la patru ani. În Europa de Vest ciclul este mai mare”, a spus Stanson.

    Piaţa locală a utilajelor se schimbă, în opinia executivului român, motiv pentru care şi acestea urmează trendul de pe piaţa camioanelor sau a automobilelor. În urmă cu cinci ani nu exista politica de trade-in în România. Datorită politicii agricole comune şi fondurilor europene, fermierul cumpără tractorul nou, însă mai devreme sau mai târziu România şi zona balcanică trebuia să intre pe politica schimbului tractorului vechi cu unul nou. În ultimii doi ani această piaţă a început să se dezvolte.

    „Este greu de cuantificat piaţa tractoarelor second-hand. Prin trade-in, procentual vorbind, vindem cam 35- 40% din total. Este posibil ca acest procent să crească în următorii ani sau să rămână constant. Dacă noua politică agricolă comună 2014-2020 funcţionează conform planului şi sunt sigur că va merge mai bine decât cea anterioară, este posibil să se stabilizeze procentul de trade-in până în 2020”, a subliniat George Stanson. 

    Brandul american de tractoare vinde pe piaţa locală utilaje cu puteri cuprinse între 65 şi 700 CP, cele mai puternice fiind echipate cu şenile pentru a le permite intrarea pe porţiuni mai dificile de teren, preţurile variind între 30.000 şi 300.000 de euro. „Trebuie să intri imediat după recoltat şi să păstrezi umiditatea în sol, iar un tractor pe roţi întâmpină dificultăţi. Foarte mulţi fermieri şi-au dat seama că soluţia pentru ei, mai ales în zona de vest, Moldova, Timişoara, Arad, Bărăgan, este în zona de şenile. S-a recoltat în anumite zone ca într-o orezărie. Era apă sub headerul de grâne. Nu poţi o asemenea lucrare fără şenile”, explică Stanson.

    Vânzările de tractoare într-un an sunt influenţate atât de condiţiile meteo, cât şi de evoluţia preţurilor şi profitabilităţii culturilor agricole.
    „Într-un an vindem mai mult în partea de sus, într-un altul cu putere mai mică, în funcţie de capriciile anului respectiv. Dacă anul este foarte uscat, vindem tractoare de putere medie. Şi vremea şi costurile influenţează, dar şi preţurile produselor agricole. Într‑un an cu preţuri bune fermierii pleacă de la 160-180 CP şi se duc la 250 CP şi mai adaugă un metru în spate la lăţimea de lucru şi face investiţia când obţine un preţ bun la grâu, la porumb, rapiţă. Dacă are un preţ bun la toate, atunci face o investiţie masivă pentru că are certitudinea încasărilor.”