Pe măsură ce lumina învăluie oraşul, devine evidentă dezorientarea locuitorilor. Gările şi aeroportul sunt închise, drumurile, în special cele spre periferie, sunt blocate, scrie revista Foreign Policy. Este vacanţa de Anul Nou, iar oamenii s-au pregătit de tradiţionalele reuniuni de familie în locuri aflate adesea la mari distanţe de locul de muncă. Acum nimeni nu are voie să părăsească oraşul. Guvernul l-a închis. A fost impusă carantina. Este vorba de un oraş cu 11 milioane de locuitori, Wuhan, de unde a pornit epidemia de gripă care se răspândeşte în toată lumea. Carantina este o măsură preventivă fără precedent – comparabilă cu închiderea unui oraş precum Chicago în mijlocul sau două zile înainte de Ziua Recunoştinţei. Spre comparaţie, Belgia are 11 milioane de locuitori. Cehia şi Ungaria au mai puţin. Coronavirusul a ajuns din China pe toate continentele, inclusiv în SUA. Însă nu locuitorii statului Washington, sau cei din Bangkok, sunt cei mai expuşi riscului de infecţie cu coronavirus. Săracii Chinei – ca în multe ţări – sunt o populaţie cu acces redus la servicii esenţiale cum sunt cele de îngrijire medicală. Oamenii săraci au fost cel mai probabil primii în contact cu virusul şi, cel mai probabil, prin intermediul celor săraci epidemia se răspândeşte. Săracii vor fi principalele victime ale măsurilor represive prin care guvernul, după săptămâni de bâjbâială, negări şi încercări de a ascunde adevărul, înţelege să acţioneze. Coronavirusul Wuhan pare să fi apărut prin contactul dintre om şi animal în piaţa de peşte Huanan. În ciuda numelui, în această piaţă se vindea o gamă uriaşă de animale sălbatice considerate delicatese, de la pui de lup până la şerpi sau lilieci, despre care acum se crede că au fost vectorul iniţial al infecţiei. Ca şi în alte pieţe de animale vii, munca murdară şi periculoasă de manipulare a animalelor a fost făcută în principal de muncitori obişnuiţi, mulţi dintre ei fiind muncitori migranţi – născuţi la sat, care muncesc în marile oraşe, fără a avea o reşedinţă stabilă acolo. Wuhan – un centru urban masiv format din contopirea a trei oraşe, Wuchang, Hanyang şi Hankou – află pe pielea lui cum este ca dezvoltarea să devină o povară.
Pe parcursul secolului XX, proiectele de dezvoltare imobiliară au umflat economia oraşului şi au înghiţit localităţile suburbane din provincia Hubei. Sistemul de asistenţă medicală al Wuhan se chinuie acum să gestioneze o criză de sănătate care afectează întreaga populaţie. În această comunitate, mulţi migranţi şi studenţi din numeroasele sale campusuri universitare erau deja plecaţi din oraş în momentul impunerii carantinei, pe 23 ianuarie. Acum, în timp ce alte regiuni din China se străduie să evalueze şi să raporteze cazurile de coronavirus descoperite printre oamenii care efectuează călătoria anuală spre casă, tratamentul şi informaţiile de sănătate publică au devenit prioritatea politică pentru funcţionari.
În pofida vastelor dimensiuni interne ale acestei probleme, veştile despre cazuri de oameni infectaţi din Coreea de Sud, Thailanda şi din alte părţi îndepărtate ale lumii au sosit cu mult înainte ca Beijingul să facă cunoscută publicului amploarea epidemiei din Wuhan şi din oraşele vecine. În toate aceste cazuri din străinătate, călătorii care au transportat virusul au mai multe şanse de recuperare decât cetăţeanul chinez mediu – pur şi simplu, prin faptul că au la dispoziţie resursele financiare necesare pentru a călători în alte ţări (mai puţin de 10% din populaţia Chinei deţine un paşaport). Călătorii din clasa de mijloc care tuşeau în zboruri cu clasa economică către Bangkok au fost mult mai uşor de detectat decât muncitorii transpiraţi care plecau înghesuiţi într-un camion spre periferiile Wuhanului sau luau un autobuz de distanţă lungă spre acasă, spre o altă provincie, înainte de Anul Nou Lunar. Din cauza naturii sectorului de servicii şi a lipsei de beneficii pentru muncitori, este probabil ca mulţi migranţi să nu fi vrut să renunţe la singura lor şansă de se reuni cu familia.
China este o societate supravegheată, dar plasa sistemului are găuri largi. Viaţa chinezilor din clasa de mijloc este foarte vizibilă pentru sistemele care adaugă automat informaţii la profilul personal al cetăţeanului din arhivele supraveghetorilor. Nu acelaşi lucru se poate spune despre săraci. Unii nu deţin nici măcar o carte de identitate, presupusă a fi purtată de toţi cetăţenii – fie pentru că au pierdut-o şi nu au putut să-o înlocuiască deoarece o călătorie în oraşul natal ar fi prea scumpă, fie pentru că pur şi simplu naşterea lor nu a fost niciodată înregistrată la guvern. În loc să călătorească cu trenul sau cu avionul, ceea ce ar necesita verificarea actelor de identitate, ei călătoresc cu autobuze de distanţe lungi dificil de monitorizat sau folosesc reţele informale de transport cu camioane şi autoutilitare. Chiar şi prezenţa lor online este masiv redusă; în pofida afirmaţiilor că serviciile precum WeChat sunt omniprezente, penetrarea internetului în China este de doar 60%. Resurse precum conturile WeChat sau cărţile de identitate sunt uneori utilizate în comun de membrii familiei, părinţii folosind identităţile copiilor.
Cum zonele rurale sunt lăsate adesea în întuneric“, primind cu întârziere informaţii despre măsuri de prevenţie ca spălarea mâinilor şi folosirea măştilor medicale, familiile cu telefoane şi conexiuni bune la internet au un avantaj în a afla ce să facă pentru a rămâne sănătoase. Pe măsură ce coronavirusul îşi face drum în afara Wuhanului, resursele de sănătate publică se subţiază, iar proviziile medicale ajung mai lent la spitale mai îndepărtate pentru un tratament adecvat. Lipsa de măşti de faţă în Shanghai şi în alte părţi a apărut într-o perioadă în care instalaţiile de producţie sunt oprite pentru celebrarea Anului Nou Lunar. O fabrică de măşti a oferit salarii de trei ori mai mari decât cele obişnuite pentru ca lucrătorii să-şi scurteze vacanţa. Aceste deficienţe de aprovizionare, în combinaţie cu inegalităţile anterioare, vor face ca unii să aibă şanse, iar alţii să rămână fără apărare.
De asemenea, la săraci afectaţi de virus este mult mai mică probabilitatea de a fi văzuţi de un medic. Sistemul de asistenţă medicală din China, care combină elemente publice şi private, este notoriu pentru greutatea de a naviga prin el chiar şi pentru pacienţii din clasa mijlocie. Porţiuni mari ale populaţiei au acces redus sau deloc la servicii medicale de calitate. Chiar şi atunci când resursele pentru sate sau oraşe mici sunt disponibile pe hârtie, resursele sunt concentrate, conform politicii, în oraşe şi metropole mai mari. Majoritatea medicilor chinezi nu au licenţă, uneori pregătirea fiind şi mai slabă, iar medicii specialişti lucrează aproape exclusiv în spitalele din oraşele mari, care acum sunt umplute până la refuz cu pacienţi şi personal din ce în ce mai suprasolicitat.
Deşi există asigurare publică de sănătate, iar sistemul a fost extins în ultimii ani, aceasta este, de asemenea, legată de hukou – permisul de şedere în localitatea de naştere, omniprezent din China. Acest sistem face imposibil pentru cei născuţi în mediul rural să-şi folosească asigurarea în spitalele oraşelor cu personal mai bine pregătit. În aceeaşi situaţie se găsesc şi muncitorii migranţi, care de obicei lucrează departe de locul pentru care deţin un hukou şi unde pot avea acces la servicii medicale. Rezultatul este că ei evită să folosească serviciile medicale dacă nu li se întâmplă ceva grav, recurgând adesea la auto-medicaţie – unul dintre motivele consumului extrem de ridicat din China de antibiotice fără reţetă – sau la medicina tradiţională chinezească. În plus, sănătatea lor adesea slabă îi face mai vulnerabili la virus şi mai predispuşi să confunde noua gripă cu o răceală sau o gripă obişnuită.
Situaţia devine mai gravă în cazul bătrânilor. Din datele limitate disponibile de la guvernul chinez reiese că pensionarii constituie majoritatea persoanelor decedate din cauza coronavirusului, iar persoanele mai în vârstă cu afecţiuni respiratorii preexistente rămân printre cele mai expuse riscurilor. Însă lucrătorii migranţi, care nu au acces la pensii corespunzătoare şi îngrijire de bună calitate, pot fi adesea la 40 de ani sau la 50 de ani în condiţie mai proastă, din cauza unei vieţi de muncă grea, decât persoanele de aceeaşi vârstă din clasa de mijloc.
Invizibilitatea relativă şi atenţia redusă acordată săracilor pot fi unele dintre motivele pentru care numărul raportat oficial de cazuri cu persoane infectate cu coronavirus era la începutul epidemiei semnificativ mai mic decât cel evaluat de experţii străini. Din acest punct de vedere, este posibil ca mai degrabă sistemul pur şi simplu să nu fi fost capabil să găsească bolnavii, decât ca guvernul să fi încercat să minimalizeze pericolul.
Cei săraci pot fi mai puţin vizibili pentru diagnostic şi tratament, dar sunt mai vizibili pentru represiune. Istoria catastrofelor recente este înfricoşătoare. Dezastrul aduce adesea panică printre elite, care tind să fie ostile la adresa grupurilor sărace sau străine. După cutremurul din Tangshan din 1976, miliţiile urbane au bătut până la moarte sau au împuşcat ţăranii care intrau în oraş în căutarea ajutorului, sub pretextul că sunt jefuitori.