Prin natura sa binară, conflictul tacit dintre Statele Unite ale Americii şi URSS oferea posibilitatea clară de aliniere în spatele uneia dintre cele două superputeri. Putem argumenta, desigur, că multe state nu au avut această opţiune; dar cele care nu se aflau sub o dominaţie evidentă puteau alege. Conflictul din ce în ce mai evident din ultimii ani are însă o structură mult mai complexă, cu mult mai mulţi actori în roluri principale şi mai ales în roluri secundare, iar asta nu poate să aducă decât nesiguranţă şi neîncredere. Un astfel de conflict are, de asemenea, şanse mult mai mici pentru o rezolvare paşnică.
Scopul final al Rusiei, scriau anul trecut cei de la The Telegraph, este să obţină o serie de acorduri care să întoarcă „înţelegerile injuste” negociate după căderea Uniunii Sovietice. Nu este clar cum ar arăta un astfel de acord, dar există lucruri pe care cei din vest le-ar considera, cu siguranţă, inacceptabile; unul dintre aceste lucruri ar fi eliminarea NATO.
Experţii ruşi citaţi de aceeaşi publicaţie discutau despre pericolul unui conflict deschis, în condiţiile în care relaţiile diplomatice dintre SUA şi Rusia se află în cădere liberă.
Punctele fierbinţi sunt multe, dar ies în evidenţă zona baltică, unde NATO şi Rusia s-au acuzat reciproc de intensificarea prezenţei militare; estul Ucrainei, acolo unde Rusia continuă atragerea regiunilor separatiste Doneţk şi Lugansk; Siria, unde ruşii îl susţin pe Bashar al-Assad, iar americanii încearcă să îl dea jos.
Dar acţiunile Moscovei merg mai departe: Putin încearcă să îşi extindă influenţa în Orientul Mijlociu – anul trecut, ruşii au trimis trupe ce reunesc 500 de militari în Egipt, cu intenţia de a întări relaţiile cu preşedintele Abdel Fattah el-Sisi. Iar răspunsul celor din Orient denotă, parcă, un joc de Tit-for-Tat: Qatar şi-a recăpătat recent apetitul pentru investiţii; în ultimele două luni, cea mai bogată ţară din lume a investit în cea mai mare fermă de păsări din Turcia, în gigantul rus Rosneft şi în compania britanică National Grid Plc.
Din 2005 şi până acum, Qatar – care are o populaţie mai mică decât Bucureştiul – a strâns 335 de miliarde de dolari în bunuri, transformând Autoritatea pentru Investiţii din Qatar (QIA) în cel de-al 14-lea fond suveran de bunăstare al lumii ca mărime. După mai multe tranzacţii care au adus acţiuni în Hollywood, zona rezidenţială a Londrei, case de modă din Italia şi chiar o echipă de fotbal, numărul acţiunilor întreprinse de QIA a scăzut în 2015 şi 2016. Dar preţul petrolului a început din nou să urce, aşa că finanţiştii din Qatar s-au reapucat de afaceri. Investiţia de 11 miliarde de dolari în Rosneft, spre exemplu, întăreşte poziţia celor din Orientul Mijlociu în Rusia. QIA a mai cumpărat, în iulie, 25% din aeroportul Sankt Petersburg.
O zi deosebit de importantă a fost 19 martie 2014, cea care a urmat anexării regiunii Crimeea de către Rusia. Discursul lui Putin din acea zi semnaliza schimbarea direcţiei în ceea ce priveşte intenţiile preşedintelui rus. „Ne-au minţit de nenumărate ori, au luat decizii în spatele nostru, ne-au pus în faţa faptelor împlinite”, spunea atunci Putin. „Aşa s-a întâmplat cu extinderea NATO către est, la fel şi cu aducerea infrastructurii militare în apropierea graniţelor noastre.” Putin a avertizat că Rusia nu va mai tolera o astfel de presiune.
Îndreptându-ne către altă parte a lumii, întâlnim un alt actor cu rol semnificativ în acest conflict: China. Dacă la suprafaţă tensiunile par a avea ca punct central Marea Chinei de Sud şi controlul teritoriilor din zonă, un număr de incidente în ultimele 12 luni au adus în discuţie posibilitatea unei confruntări – fie ea doar pe plan economic – între cele mai mari forţe economice ale lumii: China şi Statele Unite ale Americii. Alegerea lui Donald Trump nu ajută prea mult: acesta „atacă” autorităţile de la Beijing cu fiecare ocazie, încercând să inducă (mai mult forţat) superioritatea americanilor în faţa celor din Asia.
Ca un act de sfidare, Trump a discutat prin telefon cu liderul Taiwanului, Tsai Ing-wen, o manevră care a atras reacţia vehementă a Chinei (autorităţile de la Beijing nu recunosc statul Taiwan, considerând că teritoriul le aparţine). Este prima dată în ultimii 37 de ani când un preşedinte american discută direct cu preşedintele Taiwanului. Iniţial, ministrul chinez de externe, Wang Yi, declarase pentru postul Phoenix TV că incidentul reprezintă un „mic truc al Taiwanului”, exprimând speranţa că situaţia nu va genera modificări în politica externă a Washingtonului. Ulterior, guvernul de la Beijing a intensificat tonul, avertizând că nu va tolera iniţierea unor relaţii formale între Statele Unite şi Taiwan. „China se opune cu fermitate oricărei interacţiuni oficiale ori contactelor militare între Statele Unite şi Taiwan”, a transmis administraţia de la Beijing. An Fengshan, un purtător de cuvânt al guvernului chinez, a ameninţat recent că atitudinea lui Donald Trump ar putea atrage consecinţe mai grave. „Susţinerea principiului Chinei unitare este fundamentul politic al relaţiilor China-SUA, fiind elementul central de pace şi stabilitate în strâmtoarea Taiwan. Dacă acest fundament este afectat, atunci nu se va mai pune problema dezvoltării sănătoase şi stabile a relaţiilor dintre China şi SUA, urmând să existe efecte grave asupra păcii şi stabilităţii în strâmtoarea Taiwan”, a subliniat An Fengshan.
Va fi 2017 anul în care acest conflict global se stinge? Greu de crezut. Mai cu seamă vom vedea accentuarea tensiunilor dintre NATO şi Rusia, pe de-o parte, şi Beijing şi Washington pe de altă parte. Alţi actori importanţi, precum Germania, Franţa, Turcia sau statele din Orientul Mijlociu, vor juca de asemenea roluri importante.
Cât despre România, poziţia noastră pare a fi una secundară; nu trebuie însă uitat că din punct de vedere geografic România se află prinsă la mijloc între est şi vest. Similar, din nou, perioadei de după cel de-al Doilea Război Mondial.
