BusinessMagazin

Tag: creare

  • Artă cu mască

    În stradă, opera artistului Banksy care are în plan central un personaj feminin a apărut peste noapte cu o mască pe faţă. Pictorul de portrete Tom Croft şi-a folosit şi el talentul pentru a marca sacrificiile făcute de angajaţii din sănătate în perioada crizei. El a decis să ofere un portret gratuit primului lucrător din sistemul naţional de sănătate care îl va contacta.
    Iar designerul de fashion nigerian Tiannah Toyin Lawani a creat o colecţie de costume cu mască pentru a creşte nivelul de conştientizare în ceea ce priveşte coronavirusul. Lawani are o echipă de croitori la casa sa din Lagos – unde măştile sunt acum obligatorii – care realizează măşti împodobite cu bijuterii, din ţesături africane, pentru vânzare sau donaţii.

    (Credit: Hayati Evren)
    (Credit: PA)
    (Credit: Hijack)

  • Mai aproape de soare

    A creat astfel un material video detaliat pe care l-a lansat cu scopul de a sărbători cea de-a 10-a aniversare a satelitului de observare, care fotografiază soarele din 2010. Pentru a crea materialul tip time lapse, NASA a analizat până la 425 de milioane de imagini la rezoluţie mare, alegând câte o poză luată la fiecare oră de satelit. Materialul video se întinde pe parcursul a 61 de minute, iar fiecare secundă reprezintă aproximativ o zi.

  • Biroul de pe câmp

    Biroul, care poartă numele Nomada, a fost creat la începutul acestui an şi a dobândit o relevanţă mai mare pe măsură ce oamenii şi-au părăsit birourile pentru a lucra de acasă ca răspuns la pandemia globală. Numele său derivă din cuvântul latin „nomadis” şi reflectă natura flexibilă a designului său, precum şi – evident – posibilitatea de a fi transportat cu uşurinţă de angajaţii din ce în ce mai nomazi şi dornici de aer liber.

  • Antreprenoarele care vor să revoluţioneze livrările acasă. Soluţia lor va schimba comportamentul comercianţilor online

    Să fii sustenabil aproape că nici nu mai e un trend, ci o normalitate. Să te uiţi de (cel puţin) două ori atunci când faci cumpărături, să măsori impactul achiziţiilor tale asupra mediului sunt – sau ar trebui să devină – obiceiuri zilnice, la fel de normale ca nevoia de a respira. Pentru că, în final, cele două sunt legate. Adina Humă şi Linda Vasilescu pun şi ele o cărămidă la fundaţia acestor obiceiuri, cu un produs pe cât de simplu, pe atât de eficient: R-Create. Concret? O soluţie pentru comercianţii online prin care să poată utiliza o pungă refolosibilă atunci când îşi livrează produsele.

    Conceptul R-Create îşi are rădăcinile într-un grup de lucru în reţeaua spaţiilor de co-working Impact Hub din Bucureşti. Adina şi Linda erau deja preocupate de problemele de mediu şi căutau modalităţi de sustenabilitate financiară pentru un business de profil. S-au oprit la ideea de ambalaje, şi nu de orice fel, ci pentru produsele comandate online, un segment care creşte exploziv, mai ales de câteva luni încoace. Ideea lor datează însă cu mult dinaintea pandemiei.

    Au conceput R-Create, au câştigat premiul I la incubatorul Reuse Hub, organizat de Impact Hub Bucureşti şi PepsiCo, iar în iunie anul acesta au trecut cel mai important test: cel al pieţei.
    „Am desfăşurat împreună cu Cărtureşti şi FAN Courier un test la nivel naţional de înlocuire a ambalajelor de unică folosinţă cu unul reutilizabil, iar rezultatele au fost peste aşteptări: 1 din 5 clienţi a ales ambalajul returnabil chiar din prima zi. Rezultatele de până acum ne întăresc credinţa că publicul validează ideea noastră şi industria de livrări online este pregătită pentru o schimbare majoră de paradigmă”, spune Adina Humă. Concret, atunci când comanzi de la magazinele partenere R-Create, poţi bifa opţiunea de ambalaj returnabil. Magazinul va împacheta produsele în geanta R-Create, în locul variantei clasice, de unică folosinţă. La livrare, desigilezi geanta, preiei produsele comandate, iar ambalajul rămâne la curier.


    Adina are experienţă în marketing, iar Linda Vasilescu are un MBA în investment banking şi o experienţă de peste 15 ani în mediul de consultanţă strategică şi corporate. Alături de ele s-au înhămat la lupta schimbării de mentalităţi şi doi angel investor. Unul dintre ei este Bernhard Lutzer.
    „Am beneficiat de susţinere financiară în valoare de 25.000 de euro iniţial – premiul I la incubatorul Reuse Hub. În afară de aceasta, până acum am investit în jur de 70.000 de euro în bani şi timp dedicat proiectului nostru. Investiţiile continuă, deoarece scopul nostru este de a avea o rată de tracţiune relevantă pentru a securiza piaţa din România şi, ulterior, de a avea un parcurs rapid în alte pieţe europene”, spune Linda Vasilescu.
    Proiectul este încă la început de drum, fiind fondat în 2019. Planurile sunt însă mari. Ele vor să introducă opţiunea de ambalaj returnabil în cât mai multe magazine online, pentru a observa rata de adopţie la nivelul consumatorilor. Mai mult, cele două antreprenoare lucrează la un parteneriat astfel încât genţile cu grad prea mare de uzură să fie reciclate la finalul celor 20 de cicluri de folosire.

    Prima tranşă de ambalaje R-Create a fost fabricată în Buzău, iar în perioada de test serviciul a fost oferit gratuit. Pe viitor însă, ţinta de preţ este sub 1 euro per folosire, cu variaţii în funcţie de volume, în preţul serviciului intrând şi returul genţii. „Conceptul nostru este B2B2C, deci lucrăm pe două planuri: cu magazinele online care doresc să folosească soluţia noastră de împachetare circulară, dar în acelaşi timp dorim să ne adresăm şi dorinţelor consumatorilor online. Ambele grupuri au în comun responsabilitatea pentru mediu, dar şi dorinţa de eliminare a risipei. Abordăm această problemă prin diminuarea semnificativă a cantităţii de ambalaje de unică folosinţă implicate în e-commerce, oferind o soluţie unică returnabilă care poate fi folosită şi de 20 de ori. În acelaşi timp, consumatorilor online le oferim o alternativă waste-free, ei beneficiind de o experienţă îmbunătăţită de cumpărare.”

    Momentan, pe zona de curierat, Adina Humă şi Linda Vasilescu au convenit parteneriate cu FAN Courier şi Sinapseria, un serviciu de curierat rapid pe bicicletă. „Date fiind beneficiile pe care le aduce o asemenea soluţie şi în plan logistic (economisire de spaţiu la transport între 15 şi 35%, economisire de spaţiu de stocare de peste 90% şi eliminarea ecotaxei), considerăm că soluţia are o permeabiliate mare în piaţa de e-commerce.” Anul 2020 ar trebui să ducă la crearea unui adevărat club R-Create, al magazinelor online partenere care aleg varianta eco-friendly de expediere prin soluţia propusă de cele două antreprenoare. Iar contextul pandemic generat de coronavirus, cu toate schimbările de mentalitate pe care le-a adus cu sine, ar putea să fie şi el un mic avantaj.
    „E clar că această criză a adus o schimbare de paradigmă în toate domeniile. Vestea bună este că societatea se adaptează – studiile arată că experienţa Covid-19 a adus un grad suplimentar de responsabilizare – oamenii sunt din ce în ce mai conştienţi de efectul individual asupra gradului comun de bunăstare. Această schimbare înseamnă un mai mare interes pentru soluţii inovative, implicit şi pentru serviciul nostru.”

    R-Create estimează că va ajunge să înlocuiască anual peste 5 milioane de ambalaje de unică folosinţă cu această soluţie. Concepte similare există deja în SUA, dar şi în Olanda, Finlanda sau Franţa.
    Aşa că, pas cu pas, lumea se re-creează. De la zero. Sau nu neapărat.

  • Ca să închizi o afacere care nu merge şi unde pierzi mulţi bani îţi trebuie un curaj mult mai mare

    În criza anterioară, de acum un deceniu, mulţi antreprenori români nu au avut curajul să spună stop, să iasă la timp din businessul lor,
    marcându-şi pierderea, au aşteptat să se întâmple ceva, să-şi revină economia, clienţii, băncile să le dea credite în continuare, dar în schimb pierderile s-au mărit, au venit şi cu datorii în spate, ceea ce a pus businessul într-o situaţie fără ieşire.
    În România încă persistă în business stigmatul eşecului şi niciun antreprenor nu vrea să-şi treacă în CV închiderea unui business.
    Chiar dacă insolvenţa a ajuns ceva comun, închiderea unui business doare.
    După ce o afacere se prăbuşeşte de tot, toată lumea – consultanţi, avocaţi, bancheri, furnizori, creditori – ştiu ce era mai bine de făcut, ştiu când antreprenorul ar fi trebuit să-şi închidă businessul.
    În realitate nimeni nu ştie. Indicatorii economici sunt un reper, dar sunt post-mortem.
    Un antreprenor nu are curajul să-şi închidă afacerea când dă prima dată de greu, chiar dacă trăieşte zilnic sub ameninţarea lipsei de lichidităţi, cu creditori în antecameră, cu salariile şi taxele la stat neplătite. Astfel de situaţii fac parte din viaţă.
    Lumea este plină de exemple
    în care un antreprenor era la un pas de faliment, dar apoi şi-a revenit. Chiar Daniel Dines de la UiPath, companie care acum se îndreaptă spre o valoare de 10 miliarde de dolari, spune că în 2014 era la o lună şi jumătate de faliment, nu mai avea deloc bani, era la un pas să închidă totul.
    Până să creeze Uber, Travis Kalanick a avut numai eşecuri. Şi nici Uber nu este vreun succes financiar sau bursier, aşa cum este un succes operaţional şi de marketing.
    Pentru că este precum un copil pe care l-a creat, l-a crescut, i-a dat să mănânce, l-a dus la şcoală, un antreprenor nu va renunţa atât de uşor la afacerea lui dacă trebuie să o închidă. Va dormi cu pierderile lângă el până în ultimul moment pentru că este mult mai greu să închizi un business decât să-ţi limitezi pierderea.
    Businessul din România este plin de astfel de exemple.
    Poate ar trebui ca, în
    paralel cu romanele de succes în afaceri, antreprenorii să vorbească liber despre eşecuri, despre curajul de a închide un business, când
    poţi şi trebuie să faci acest lucru, care sunt semnele la care trebuie să te uiţi.
    Mai ales mediul de business din România are nevoie de astfel de exemple pentru că suntem la începutul unei noi crize şi cu cât antreprenorii îşi vor limita mai mult pierderile, cu atât vor reuşi mai repede să-şi revină.
    În criza anterioară peste 120.000 de firme au intrat în insolvenţă şi în faliment, lăsând în urmă active de peste 10 miliarde de euro.
    Este uşor să spui unui antreprenor că trebuie să se reinventeze, când el crede că modelul de succes pe care l-a avut îl va ajuta să supravieţuiască în continuare. Plus că nu toată lumea are capacitatea să se reinventeze, nu mai sunt bani, nu mai sunt oameni, nu mai există energie să o iei de la capăt.
    Cu toţii vom trece prin această criză, pierderile vor fi mai mari sau mai mici şi vom vedea cine a supravieţuit.
    Dar întotdeauna mai întâi trebuie să ai curajul de a începe un business, pentru că dacă nu-l ai, nu vei avea curajul să-l închizi atunci când lucrurile nu merg. 

  • Roula Khalaf Prima femeie redactor-Şef al Financial Times: „Acest capitalism are nevoie de o resetare”

    Despre cum vede Khalaf vremurile actuale, de unde a pornit şi cum a ajuns ea la prestigiosul ziar scrie, într-un interviu cu ziarista, revista Vogue. De acolo, cititorul poate afla şi câteva mici detalii fine despre cum funcţionează un ziar de calibrul lui Financial Times.
    Roula Khalaf intră în biroul ei îmbrăcată ca pentru o zonă de război şi o invitaţie la Checkers, toate în aceeaşi zi. În luna ianuarie a acestui an, ea a preluat cârma Financial Times, devenind prima femeie redactor-şef din istoria de 131 de ani a prestigiosului ziar britanic. „Pentru mine, este cea mai naturală evoluţie. De fapt, am fost şocată că s-a scris atât de mult în presă despre asta”, spune ea. Khalaf crede că nu mai există o imagine a editorului clasic – şi, prin urmare, nu există nicio aşteptare ca imaginea să dăinuiască.

    Spaţiul unde lucrează are accentul pe calm în locul strălucirii, biroul aşezat în spate şi ordonat scrupulos, singurul spaţiu aglomerat fiind un raft cu premii. Ferestre de sticlă oferă o vedere asupra City-ului londonez, care timp de multe decenii a făcut din acest ziar biblia sa. Mai recent, FT a devenit o voce autoritară pentru cititorii obişnuiţi, care îi preţuiesc internaţionalismul şi insistenţa pe imparţialitate şi exactitate.

    La întâlnirea cu ziarista Zoe Williams de la Vogue, autoarea interviului, grosul impactului coronavirusului urma încă să fie simţit în Marea Britanie, iar Khalaf şi echipa sa îşi ocupau tot timpul cu pandemia care se apropia. Încă de la începutul crizei, FT a înregistrat un ritm de creştere fără precedent a numărului de cititori şi abonaţi noi. Pentru a-şi ajusta producţia în consecinţă, ziarul a lansat bloguri live 24/7 şi noi actualizări de afaceri. A abordat cele mai strălucite minţi economice pentru a scrie zilnic despre modul în care virusul schimbă lumea. Este un teritoriu cu totul nou, dar Khalaf a acceptat provocarea.
    Este curioasă şi energică şi – ca la mai toate minţile serioase – pe chipul ei se poate deduce o uşoară urmă de amuzament; singurul lucru pe care Khalaf îl recunoaşte ca fiind neobişnuit în ascensiunea ei este locul de unde s-a lansat: „Se spunea că dacă eşti redactor-şef adjunct nu devii niciodată redactor-şef. Când am fost aleasă redactor-şef adjunct la FT în 2016, un bun coleg de-al meu mi-a spus: «Aceasta este cea mai mare greşeală pe care ai făcut-o vreodată, ce vei face în continuare?»”.

    Chiar şi ca redactor-şef adjunct Khalaf a schimbat cursul jurnalului financiar. Aceasta a fost perioada în care ziarul a dezvoltat JanetBot, un program care analizează imaginile de pe site-ul web al publicaţiei pentru a asigura o reprezentare echitabilă a femeilor, şi robotul She Said He Said, conceput să asigure că informaţiile prezentate în FT provin de la mai multe surse (organizaţia de mass-media a constatat anterior că doar 21% din citatele din ziar proveneau de la femei). „Ne-am gândit mai ales la pagina noastră principală”, spune Khalaf despre JanetBot, „pentru că cel mai uşor lucru pentru o poveste de afaceri este să ai imaginea unui trader sau a unui tip în costum.”
    Diversitatea este misiunea. „Cred că toată lumea de aici a îmbrăţişat ţelul. Toţi jurnaliştii şi editorii noştri se gândesc cu atenţie la acest lucru. Văd multe schimbări. Dar în ce măsură se vede schimbarea în exterior? Vrem să facem mai multe cercetări pentru a afla.”

    Nu este surprinzator, din partea poate a celui mai sobru ziar din lume, faptul că evoluţia sa are la bază cercetări atente. Khalaf spune că atunci când i s-a cerut să contureze o imagine a Financial Times, cititorii obişnuiau să descrie un bărbat. „Iar unii chiar au spus: «Un bărbat care-ţi întoarce spatele.” Aşa că a fost cam intimidant. Nu pentru toată lumea, desigur – citesc ziarul de când eram adolescentă. Nu m-am gândit niciodată la aşa ceva.”
    Politica şi finanţele au fost dintotdeauna lumi de explorat pentru Khalaf. Tatăl ei a avut un scurt episod ca ministru al economiei la începutul războiului civil din Liban şi a lucrat ca executiv de top la o companie de asigurări americană în cea mai mare parte a carierei sale. Crescând în Beirut, cu  vedere la celebrul hotel Le Commodore, a căpătat o fixaţie pentru viaţa de corespondent. „Asta m-a atras către jurnalism, mi s-a părut atât de enigmatic, misterios şi captivant. Şi am avut momente din cariera mea care mi-au amintit de Commodore. Întotdeauna era un hotel acolo. Fiecare conflict a avut un hotel, în Irak a fost Rasheed, Saint George în Algeria.”

    Primii ani i-au construit rezistenţa: „Ne-am mutat foarte des, în Liban şi în afară.” Cu toate acestea, cariera ei a început în mai puţin agitata lume a jurnalismului de afaceri, – o alegere calculată care i-a permis să lucreze în America, unde şi-a luat licenţa şi masterul la şcoala de comunicare publică SI Newhouse din Syracuse şi, respectiv, Columbia. Iniţial, a lucrat pentru Forbes ca verificator de informaţii, apoi ca reporter, pentru a ajunge la FT în 1995.
    Anii ’90 au fost un deceniu al călătoriilor şi plin de evenimente, iar Khalaf a avut ce să vadă, mai întâi din postura de corespondent în Africa de Nord, apoi de pe o poziţie de corespondent în Orientul Mijlociu şi, în cele din urmă, ca redactor extern. Chiar dacă ziarul a afirmat clar că nu acoperă războaiele, are una dintre cele mai extinse reţele de corespondenţi străini. „Deşi este adevărat că nu acoperim niciun război, nu poţi spune cu adevărat povestea politicii, a economiei, a societăţii şi a viitorului fără a fi acolo. Pur şi simplu trebuie să fii acolo. Deci a fost cu siguranţă interesant, da. Dar niciodată nu am simţit că este cu adevărat romantic. Romanţam corespondentul de război, dar mă vedeam întotdeauna ca un corespondent străin.”
    Altceva o speria pe ea. „Îmi era foarte rar teamă. M-am speriat când fiul meu cel mare a putut să citească ziarul şi să vadă de unde trimit veştile. Atunci eram neliniştită că va deveni neliniştit din cauza mea. Le spuneam familiei şi părinţilor mei că voi merge în Iordania, când de fapt mergeam în Irak. Îmi amintesc foarte clar că o dată l-am sunat pe fiul meu, iar acesta mi-a spus: «Ştiu că eşti în Bagdad». Primeam, desigur, FT-ul în fiecare dimineaţă, iar soţul meu ar fi trebuit să-l ascundă”.

    Acum, Khalaf este la conducerea celui mai mare promovator al capitalismului. Deşi nu neapărat aşa ar descrie ea Financial Times. „Forbes şi FT se află pe aceeaşi pagină în ceea ce priveşte credinţa în pieţele libere, ambele publicaţii cred în valoarea afacerii şi în valoarea creată de afaceri. Dar FT nu este propiaţă şi probusiness fără nicio urmă de îndoială. Vrem să facem afacerile responsabile şi întotdeauna le-am cerut socoteală companiilor. Excesele care au dus la criza financiară globală, impactul politic, fie că este vorba de populism sau naţionalism, fie de creşterea inegalităţii: este clar că acest capitalism are nevoie de o resetare.”

    Khalaf se simte bine având perspectiva globală pe care i-o oferă Londra: „De aceea am vrut să mă stabilesc în Marea Britanie”, spune ea. „Cu siguranţă mi-am dorit ca baieţii mei să crească într-un mediu mai stabil.” Are doi fii – unul la şcoală, celălalt absolvent de universitate – şi un soţ, un fost bancher, care lucrează acum în energie regenerabilă. Khalaf îşi petrece prima oră din zi citind, evită şedinţele la micul dejun pentru a-şi putea duce fiul la şcoală şi discută idei cu colegii şi cu executivii cât e ziua de lungă. Dacă a făcut ca establishmentul să arate mai puţin „palid şi bărbăteasc” (o aluzie la dominaţia albilor şi bărbaţilor în structurile de conducere ale statelor sau companiilor), nu l-a găsit niciodată învechit. „Glamour nu este cuvântul pe care l-am folosi pentru meseria mea. Mă face să mă simt împlinită, este fascinantă, este interesantă. Dar suntem foarte liniştiţi aici. Calm şi profesionalism, aşa cum a fost mereu.”
    Însă lumea din afara biroului său personalizat şi liniştit inspiră tocmai opusul. Jurnalismul, desigur, oferă propriile sale provocări inedite. 

    „Cred că ameninţarea majoră este lipsa încrederii; jurnalismul de calitate nu inspiră încredere şi, în unele cazuri, oamenii au încredere în ştirile false mai mult decât în ştirile reale. Cred că este o problemă destul de importantă. Dar nu este o luptă pierdută, sub niciun aspect. Trebuie să insistăm. Trebuie să luptăm.


    Ziarista preia organizaţia globală de ştiri acum, când lumea nu a fost niciodată mai fascinantă sau mai volatilă. „Este minunat pentru jurnalism”, spune ea, în ochi sclipindu-i recunoaşterea tacită că sunt vremuri groaznice pentru orice altceva. „Nimeni nu a văzut coronavirusul venind, iar acest lucru a avut un impact masiv asupra afacerilor şi a economiei, un impact masiv asupra a tot ceea ce scriem. Asta pe lângă politica monetară, pe lângă alegerile din SUA – alegeri americane foarte interesante – şi Brexit şi acordurile comerciale şi războiul comercial, care s-a calmat puţin, dar care va reveni.”
    Cu toate acestea, chiar dacă enumeră aceste evenimente şi circumstanţe extraordinare, ea se orientează în mod firesc spre optimism: „Cred că am simţit cu toţii un recul. Un recul destul de profund. Dar este un pas în spate permanent? Nu neapărat.
    Uitaţi-vă, de exemplu, la protestele şi revoltele din ultimii ani: Hong Kong, unele ţări latino-americane, Sudan. Protestele legate de schimbările climatice pe care le-am văzut sunt foarte interesante. Toată lumea recunoaşte că mişcările populare au avut un impact.”

    Modul ei de a se purta este atât de potolit şi atent încât este nevoie de un timp pentru a realiza cu cine ai de-a face: un radical calm şi abil – aşa se încheie interviul din Vogue.

  • Staţia de metrou cu cleşti

    Potrivit publicaţiei de design Dezeen, studioul de arhitectură Cobe şi firma de inginerie Arup au creat aici o staţie de metrou aflată la înălţime, cu un design special, care pare să imite cleştii de beton, parte a unui proiect de infrastructură mai amplu. Staţia de metrou aflată la înălţime Orienktaj şi  cea subterană Nordhavn sunt primele proiecte inaugurate ca parte a dezvoltării regiunii de docuri din nodul oraşului Copenhaga. Aici urmează să fie create spaţii de birouri şi de case pentru 40.000 de oameni. Staţia de metrou Orienktaj va fi una dintre structurile centrale ale dezvoltării. Alte cinci staţii sunt proiectate în baza prototipului Orientkaj. La finalul proiectului, linia de metrou ar urma să formeze o buclă în jurul întregii zone.

  • Casa oglindă din mijlocul deşertului

    Parcul a luat fiinţă în august 1936 şi ocupă o suprafaţă de 3.196 km², fiind denumit după planta Joshua Tree (Yucca brevifolia), care face parte din familia agavelor. Clădirea a fost proiectată astfel încât pe exterior să arate ca un zgârie-nori din New York, iar la interior oferă o vedere amplă asupra priveliştii deşertului. Casa are o suprafaţă de 5.500 de metri pătraţi şi se întinde pe lungime de 30 de metri. Din interior nu lipseşte nici o pisicină.

  • Cine sunt româncele care au reuşit să dezvolte afaceri care vând acum produse în toată lumea

    Dacă întrebi o femeie, garderoba perfectă este cea cu multe – cât mai multe – piese în colecţie, infinite variante din care să poată alege, dar din care, cu siguranţă, la un moment dat, nu va găsi nimic potrivit pentru locul în care trebuie să meargă. Pentru un bărbat însă, cel mai adesea, garderoba ideală este cea care cuprinde un tricou sau o cămaşă curate, dar nu neapărat călcate, şi este mai mult decât suficient. Oricum ar fi, este evident că hainele sunt un element necesar, indiferent de cât de abundentă este oferta. Aşa au considerat şi micii antreprenori care au pornit, de la zero, afaceri şi branduri de haine „made in Ro”.

    Dacă tot am adus vorba de doamne, nu există nicio îndoială că un dressing ofertant nu poate să ducă lipsă de rochii. Roserry este un brand care tocmai astfel se prezintă, cu rochii de ocazie sau de zi, de aproape şase ani. Carmen Dascălu a dat naştere acestui business în 2014, vrând astfel să-şi ducă mai departe pasiunea alimentată în copilărie de bunica ei, de profesie croitoreasă. În şase ani, peste 40.000 de rochii au ieşit din atelierul lui Carmen.

    Roserry a pornit cu importul a 700 de rochii cu imprimeu pentru plajă, vândute în sistem de consignaţie. Ulterior, Carmen Dascălu a deschis un magazin online şi nu a durat mult până când a demarat producţia în propriul atelier, în Bucureşti.
    „Prima colecţie făcută în propriul atelier a fost de rochii de ocazie, pentru că ultimul meu job era legat de optimizarea motoarelor de căutare pentru Google şi atunci am observat că există o cerere foarte mare pentru rochii de ocazie, iar oferta era redusă. Aşa că am mers pe direcţia aceasta”, îşi aminteşte Carmen Dascălu.

    De atunci, a făcut rochii de mireasă şi rochii de cununie, rochii fit-to-measure şi, în general, rochii pentru toate gusturile, în serii mici, de maximum 30 de bucăţi pe model. Momentan, focusul este pe vânzările în România, însă Carmen a tatonat deja şi piaţa americană.

    Maşina de cusut a copilăriei

    Tot pentru femei şi tot din 2014 este şi brandul Couture de Marie, creat de antreprenoarea Claudia Ioniţă. Lăsând în urmă jobul din domeniul vânzărilor, ea a investit în câteva maşini de cusut pe care le-a instalat în sufragerie.
    „Un an am lucrat în sufragerie. Am chemat-o pe mama de la Focşani şi ea a fost primul meu angajat cu care am pornit la drum”, povestea Claudia Ioniţă la emisiunea online ZF Afaceri de la zero.

    În 2015 şi-a mutat atelierul şi a dublat numărul de angajaţi, aşadar a mai recrutat un om alături de care a început să facă de la zero colecţii de haine. Treptat, a dezvoltat segmentul de custom made şi a început să lucreze pe comandă. Materialele pentru haine vin de la furnizori locali, care importă din afara ţării. În medie, circa cinci produse sunt create pe zi în atelier în cazul celor de serie, iar produsele realizate pe comandă sunt făcute în circa două zile, în funcţie de complexitatea modelului.
    Şi în cazul ei, pasiunea tot din copilărie a prins rădăcini, pentru că mama Claudiei Ioniţă este croitoreasă, aşa că maşina de cusut, aţele şi acele erau pretutindeni la ea acasă. Acum atelierul de producţie se află într-un spaţiu mai mare, iar creaţiile sunt expuse într-un showroom pe bulevardul Dacia din Capitală.

    Accesoriul primordial al verii

    Este însă vară, aşa că ce element vestimentar este mai popular acum decât costumul de baie? Noire este un astfel de brand românesc, conceput de Raluca Toma. Pasionată de călătorii, de vacanţe în destinaţii exotice şi atentă la noile tendinţe în materie de costume de baie, Raluca Toma a părăsit în 2015 industria bancară pentru a porni de la zero brandul de costume de baie Noire Swimwear, anume ales astfel încât să aibă şi rezonanţă internaţională.
    „Am realizat primul costum de baie în 2015, când am şi hotărât să creez brandul Noire în urma unei vacanţe. Am văzut un costum de baie într-o revistă în Thailanda, mi-a plăcut modelul, era ceva inedit, iar când am ajuns acasă am început să produc şi eu”, spune Raluca Toma.

    Deşi piaţa principală de desfacere rămâne România, ea are zilnic comenzi intenaţionale. Fără nicio îndoială, vara este cea mai aglomerată perioadă pentru businessul ei, însă nici iarna maşinile de cusut nu iau pauză, pentru că sunt destui cei care pleacă în destinaţii calde, unde costumul de baie este un „must”. Cum însă atunci oferta de astfel de accesorii în magazine este aproape inexistentă, magazinul online Noire se transformă într-o soluţie.

    O chestiune de etichetă

    Pentru Alina Rachieru, cămaşa a fost produsul-vedetă pe care şi l-a ales pentru a începe, ca mulţi alţii, o afacere de la zero. Fostă corporatistă în domeniul bancar, ea a creat Pineberry, un brand de cămăşi inspirat tocmai de ţinuta ei de zi cu zi din vremurile în care mergea la bancă. „Povestea Pineberry a început în 2010, când eu intrasem în concediu de creştere a copilului”, îşi aminteşte Alina.

    Familia soţului ei avea o fabrică de cămăşi la Olteniţa, iar colegele de birou ale Alinei Rachieru erau de fiecare dată fascinate de articolele vestimentare cu care se prezenta la serviciu. Producţia fabricii pleca însă la export în cea mai mare parte, astfel că Alina a decis să creeze o colecţie şi pentru piaţa locală. Mai exact, pentru propriile colege.

    În timp, producţia de cămăşi a luat locul jobului din bancă şi Alina Rachieru a ajuns să vândă câteva mii de produse anual – atât cămăşi propriu-zise, cât şi rochii tip cămaşă. Din 2019, cămăşile Pineberry se pot cumpăra şi dintr-un magazin deschis în centrul comercial Bucureşti Mall, iar planul Alinei Rachieru este să mai inaugureze un punct de desfacere şi în provincie.

    În plus, ea vrea să se extindă şi peste graniţe, un obiectiv pentru care a făcut deja primii paşi, listându-şi cămăşile Pineberry într-un magazin online cu deschidere către piaţa din Marea Britanie.

    De vreme rea
    Pentru vremurile reci, alţi antreprenori autohtoni au creat o afacere care să ţină de cald. Pe numele lui Merinito, businessul Danei Agap şi al lui Adrian Duţă constă în producţia de îmbrăcăminte din lână merinos. Povestea începea în 2014.
    Astăzi, hainele Merinito – care cuprind produse sport şi casual, lenjerie, produse pentru copii, dar şi accesorii – ajung la clienţii din România, însă şi într-un depozit din Graz, Austria, de unde pleacă spre clienţii din Europa.
    Lâna, materia primă pentru produse, vine de la oi din Australia şi Noua Zeelandă, iar producţia este externalizată, de designul produselor ocupându-se însă echipa Merinito.
    „Am încercat mereu o optimizare a producţiei astfel încât să fim eficienţi şi să venim pe piaţă cu un produs de calitate la un preţ bun”, spunea Dana Agap pentru Afaceri de la zero.

    Dana Agap. Hainele Merinito ajung la clienţii din România, însă şi într-un depozit din Graz, Austria, de unde pleacă spre clienţii din Europa.

    Alina Rachieru. Din 2019, cămăşile Pineberry se pot cumpăra şi dintr-un magazin deschis în centrul comercial Bucureşti Mall.

    Claudia Ioniţă. Materialele pentru hainele sub brandul Couture de Marie vin de la furnizori locali, care importă din afara ţării.

    Carmen Dascălu. Roserry a pornit cu importul a 700 de rochii cu imprimeu pentru plajă, vândute în sistem de consignaţie.

    Raluca Toma. Brandul de costume de baie Noire Swimwear a fost anume ales astfel încât să aibă şi rezonanţă internaţională.

  • Cui îi este frică de taxa pe avere?

    Bernie Sanders, fost candidat la preşedinţia SUA, se autodescrie ca socialist democrat. Printre măsurile extreme propuse de el se numără taxarea celor mai bogaţi americani. Elizabeth Warren, de asemenea fostă candidată la preşedinţia SUA, a propus şi ea impozitarea capitalului miliardarilor, dar îmbrăţişează fără rezerve şi piaţa liberă. Jamie Dimon, executivul puternicei bănci americane JPMorgan Chase, a descris-o pe Warren ca fiind un politician care-i „denigrează pe oamenii de succes”.

    Şi Sanders, şi Warren au renunţat în cele din urmă la candidatură în această primăvară, având rezultate prea slabe. Dar între timp s-a stârnit furtuna economică produsă de pandemia de COVID-19, s-a instalat o recesiune soră cu marea depresiune economică, milioane de americani au rămas în doar câteva săptămâni fără loc de muncă, acutizând o inegalitate a distribuirii avuţiei ţării care schimbase deja radical peisajul politic al Americii. Au venit apoi cele mai mari proteste sociale din ultimii 50 de ani, care s-au răspândit rapid în alte ţări, inclusiv din Europa.

    Odată cu aceste probleme au revenit în forţă dezbaterile privind introducerea taxei pe averile celor mai bogaţi. Ar fi o soluţie pentru diminuarea inegalităţilor. Dar şi pentru susţinerea guvernului în faţa cheltuielilor uriaşe pe care le implică lupta contra şocurilor economice cauzate de pandemie. La fel de în forţă a revenit şi opoziţia. Pe Dimon îl cunoaşte toată lumea. Dar despre el cu greu se poate spune că este un „om de succes”. „În principiu, există doar cinci modalităţi de a acumula un miliard de dolari şi niciuna dintre ele nu are de-a face cu succesul pe o piaţă cu adevărat liberă”, după cum scrie în The Guardian Robert Reich, economist, profesor şi comentator american.

    Prima modalitate este exploatarea unui monopol, spune el. Jamie Dimon are o avere de1,6 miliarde de dolari. Strânsă nu pentru că a reuşit sub capitalismul pieţei libere. În 2008, guvernul american a salvat JPMorgan şi alte patru bănci mari de pe Wall Street, considerându-le „prea mari pentru a putea fi lăsate să se prăbuşească”. Această salvare este în realitate o poliţă de asigurare ascunsă, încă în vigoare, cu o valoare pentru marile bănci estimată la 83 miliarde de dolari pe an. Dacă JP Morgan nu ar fi atât de mare şi, prin urmare, i s-ar permite să falimenteze, averea lui Dimon ar valora cu mult sub
    1,6 miliarde de dolari.

    Există însă prin opoziţia faţă de taxa pe avere şi nume care nu se învârt neapărat prin lumea miliardarilor. Emma Agyemang de la Financial Times, care a remarcat că puţine soluţii de înmulţire a veniturilor bugetare stârnesc mai multă agitaţie ca taxa pe avere, a încercat să-i scoată pe aceşti oameni la lumină. Când FT a organizat o sesiune de întrebări şi răspunsuri pentru cititori în privinţa taxei, aşteptările erau să apară sentimente puternice. N-a fost aşa, dar reacţia a fost totuşi surprinzătoare: au existat peste 300 de comentarii la întrebarea „Cum ar funcţiona o taxă pe avere?”. Acesta este cel mai mare număr de răspunsuri primit în oricare dintre sesiunile live interactive de întrebări şi răspunsuri organizate până atunci de FT. Munca a fost solicitantă pentru specialistul jurnalului, dar acesta a aflat multe din discuţii. În primul rând, majoritatea cititorilor FT nu sunt în favoarea impozitului pe avere.

    Acest lucru este în contrast cu un sondaj recent realizat de YouGov, care a pus întrebări la 1.682 de adulţi din Marea Britanie şi a constatat că 61% dintre ei ar aproba o taxă pe avere pentru cei cu active mai mari de 750.000 lire sterline. Într-un sens, acest lucru nu este surprinzător, spune Agyemang. Majoritatea cititorilor FT sunt semnificativ mai bogaţi decât adultul mediu din Marea Britanie. Sau, după cum a spus un cititor cu sarcasm: 

    „Majoritatea persoanelor care au spus că susţin un impozit pe avere nu ar fi cei care ar plăti din banii lor. Sunt întotdeauna mai uşor de folosit banii altor oameni.“
    Să însemne acest lucru că sentimentul puternic antiimpozit exprimat în comentarii se reduce la interesul de a evita plata şi mai multor impozite? Categoric. Cu toate acestea, chiar şi atunci când această motivaţie a fost exprimată, ea a fost adesea însoţită de alte opinii. „Impozitul pe venit, NIC –„contribuţii de asigurări naţionale”, TVA, taxa pe combustibil, acciza pe bere, taxa de timbru, impozitul pe câştiguri de capital, lista poate continua. Toate aceste impozite există şi sunt plătite; de ce sunteţi atât de dornici să daţi şi mai mult din banii dumneavoastră Marii Britanii pentru salariile a 200.000 de funcţionari publici pentru gestionarea unor lanţuri de aprovizionare care nici măcar nu pot duce echipamentele medicale de protecţie dintr-un depozit la un spital?”, a întrebat un cititor. Câţiva comentatori au spus că ei cred că atât oamenii, cât şi guvernele au „responsabilitatea de a economisi pentru zile negre” şi că o taxă pe avere ar „pedepsi” persoanele care au economisit şi le-ar descuraja să facă rezerve pentru viitor. Este vorba despre oameni „care şi-au găsit un rost în viaţa şi care nu reprezintă o povară pentru public”, a spus o persoană.

    O minoritate importantă s-a opus ideii. Ei au susţinut că averea nu este întotdeauna creată sau câştigată prin muncă şi economisire, ci uneori prin moştenire sau câştiguri neimpozitate. „Banii care creează active nu au fost neapărat impozitaţi ca venituri, dimpotrivă”, arată un cititor.
    „Cea mai mare parte din avuţia din sud-est se datorează faptului că boomerii au cumpărat proprietăţi în urmă cu 20-30 de ani şi nu au făcut nimic de valoare economică pentru a crea acel activ valoros.” „Cei mai săraci sunt taxaţi în mod disproporţionat, taxele reprezintă cea mai mare parte din averea lor”, a scris o altă persoană. „În schimb, la cei mai bogaţi, în timp ce ca număr absolut contribuţia este mai mare, procentul din averea lor care se duce la guvern este mult mai mic. Prin urmare, impactul pe care impozitele îl au asupra celor bogaţi este mult mai mic. Acest lucru nu este nici corect, nici durabil.”
    Aceşti cititori spun, în general, că ar fi dispuşi să plătească mai mult – fie ca impozit pe avere, fie prin creşterea ratelor la câştigurile de capital sau prin impozitul pe moştenire. Unii o văd ca pe un argument moral. „Impozitul este, de asemenea, o funcţie a unei societăţi morale, astfel încât cei care o duc mai bine oferă o plasă de siguranţă pentru cei ce nu se pot descurca în perioadele grele”, arată un răspuns. Această confruntare politică între cei care cred într-un stat mic, cu funcţii şi impozite limitate, şi cei care cred într-un stat intervenţionist care oferă o plasă de siguranţă cuprinzătoare este responsabilă pentru o mare parte din energia din discuţiile din jurul impozitelor pe avere. Un comentator a pus punctul pe i când a scris: „Există o întrebare culturală imensă la care trebuie găsit răspuns. Marea Britanie este cea mai de dreapta ţară din Europa din punct de vedere economic. Este puţin probabil să devenim Franţa”. Aceste valori culturale sau economice ar putea explica de ce ideea impozitului pe avere nu a avut niciodată multă tracţiune în Marea Britanie, deşi este colectat în patru ţări europene – Norvegia, Spania, Belgia şi Elveţia. Însă în Marea Britanie, ideea că valorile pot fi schimbate în favoarea impozitelor mai mari este responsabilă pentru o mare parte din frica evidentă în comentariile formulate în sesiunea de întrebări şi răspunsuri a FT. În faţa unui guvern conservator care a adoptat cel mai mare program de susţinere fiscală pe timp de pace şi a condus o extindere masivă a datoriei publice, oamenii înstăriţi sunt nesiguri de ceea ce înseamnă aceasta pentru viitorul ţării şi al activelor lor. Cititorii au mai spus că pandemia a pus accentul pe inegalitatea economică înfricoşătoare dintre tineri şi bătrâni – o problemă care nu mai poate fi ignorată. „Este despre faptul că pentru a proteja baby boomerii înstăriţi, care sunt deja ieşiţi la pensie, tinerii săraci în active a trebuit să sufere. O taxă pe averea celor care deţin proprietăţi scumpe ar fi o modalitate bună de a repara acest dezechilibru”, a spus un cititor. O temă înrudită din comentarii este despre cum un impozit pe avere ar putea fi conceput pentru a limita evaziunea, luându-i în considerare şi pe cei care deţin active valoroase, dar au bani puţini. Franţa lui Emmanuel Macron, considerat preşedintele bogaţilor, a eliminat parţial taxa pe avere în 2017 deoarece a generat venituri reduse. Acestea sunt doar câteva dintre problemele care ar trebui să fie rezolvate înainte de introducerea unui astfel de impozit. Este puţin probabil ca miniştrii să elaboreze planuri pentru acest lucru, deoarece acestea se vor încadra cu cerinţele zilnice ale unei crize economice şi de sănătate. În Marea Britanie, există un consens din ce în ce mai mare între politicieni, economişti şi experţi fiscali – precum şi printre cititorii FT – că şansele pe termen lung ca bogatului să i se ceară să plătească mai mult s-au redus dramatic. În Franţa, însă, Macron dă semne că ia în considerare reintroducerea impozitului pe avere.