BusinessMagazin

Tag: consultanta

  • Cum a reuşit o companie de consultanţă imobiliară din piaţa locală să ajungă la venituri de 11 milioane de euro

    „Am beneficiat de pe urma climatului de piaţă foarte favorabil şi a peste cinci ani de muncă susţinută în a crea o echipă coerentă de seniori, care să ofere servicii de înaltă calitate pe toate palierele de business şi care să lucreze natural împreună. Aceste eforturi au avut ca rezultat creşterea semnificativă a businessului prin câştigarea de noi clienţi şi continuarea parteneriatelor pe care le avem cu clienţii mai vechi”, spune Silviana Petre Badea, managing director al JLL Romania, companie care a înregistrat anul trecut o creştere de 35% a cifrei de afaceri faţă de 2017, ajungând la venituri de aproape 11 milioane de euro.

    Ea adaugă, cu mândrie, că un rezultat remarcabil a venit şi din partea nivelului productivităţii pe fiecare angajat, care este cel mai ridicat din piaţa de consultanţă imobiliară locală, fiecare angajat al JLL producând anul trecut 275.000 euro. Pentru anul în curs, reprezentanţii companiei se aşteaptă la o creştere moderată a cifrei de afaceri, luând în considerare că „nu sunt semne de creştere a pieţei, iar cota noastră actuală de piaţă de peste 35% ne permite doar creşteri marginale în detrimentul competiţiei”, spune Petre Badea. Reprezentanţii businessului
    şi-au propus o dublare a cifrei de afaceri în următorii cinci ani.

    „Blocaţi într-o piaţă de investiţii de 900 milioane de euro/an”

    JLL a intrat pe piaţa românească în anul 2007, odată cu tranzacţionarea America House pentru un yield (randament) de 5,5%. De-a lungul anilor de activitate, compania a fost implicată tranzacţii de vânzare de active în valoare de peste 1 miliard de euro, printre cele mai importante numărându-se Radisson Hospitality, Militari Shopping Center, Art BC, Shopping Center Sibiu, Promenada Mall, Europolis Park, Bucharest West, Floreasca Park, Victoria Center, The Lakeview, America House, S-Park sau CBC Timişoara.

    De asemenea, JLL a furnizat servicii de project management pentru două proiecte de birouri realizate de Globalworth în România: noul sediu al Renault din Preciziei şi Gara Herăstrău. Departamentul de project & development services al companiei a coordonat proiecte de amenajare pentru peste 100.000 de metri pătraţi de birouri, cu o valoare care depăşeşte 100 milioane de euro. Pe segmentul de birouri, printre clienţii JLL s-au numărat: Microsoft, Thales, Visteon, SAP, GoPro, Steelcase, Deutsche Bank, Honeywell, Amazon, Société Générale, echipa care se ocupă de acest segment realizând tranzacţii de peste 600.000 metri pătraţi.

    Departamentul industrial al JLL a finalizat, de asemenea, tranzacţii importante de închiriere realizate de companii precum Auchan, Metro, NOD, Profi, Noriel. În plus, prin departamentul de project management, compania administrează proiecte de circa 150.000 metri pătraţi. Departamentul de terenuri a realizat unele dintre cele mai mari tranzacţii din Capitală în ultimii ani, respectiv vânzarea Automatica, Pumac şi Romanel.

    Printre provocările cu care businessul s-a confruntat în evoluţia pe piaţa locală, Silviana Petre Badea spune că, prin prisma faptului că JLL este strict legat de businessul clienţilor – chiriaşi, investitori, dezvoltatori, bănci –, instabilitatea fiscală, lipsa politicilor coerente de dezvoltare a ţării şi lipsa de predictibilitate care afectează întreaga economie sunt cele mai mari probleme în acest moment. „Acestea sunt şi motivele pentru care volumele şi dimensiunea pieţei imobiliare din România sunt departe de pieţele din regiune deşi ţara, prin dimensiune şi poziţie geografică, este deosebit de ofertantă. Aceste constrângeri ne ţin blocaţi într-o piaţă de investiţii care nu a depăşit 900 milioane de euro/an în ultimii trei ani şi care nu se apropie de volumele din 2008 chiar dacă restul regiunii le-a depăşit de mult.”

    Pe viitor, reprezentanţii JLL se aşteaptă la o creştere organică, la care vor să adauge servicii şi soluţii care să răspundă nevoilor tot mai sofisticate ale clienţilor companiei. Ei intenţionează să întărească zona de consultanţă tranzacţională şi echipele multidisciplinare care să ajute clientul în toate deciziile care presupun un spaţiu, şi nu numai. În plus, spun că se concentrează pe oameni: atât pe propriii angajaţi, cât şi pe cei ai clienţilor, pe dezvoltarea şi creşterea lor şi pe atingerea potenţialului ca echipă şi ca profesionişti.

    O piaţă de 20 de miliarde de euro

    Potrivit reprezentantei JLL, luând în calcul stocurile de spaţii moderne pe cele trei segmente ale pieţei, respectiv office, retail şi industrial, o evaluare a pieţei de real estate ar fi în jurul a 20 de miliarde de euro. Totuşi, comparativ cu pieţele din vestul Europei, România este mult, mult departe din punctul de vedere al valorii pieţei de real estate, crede Petre Badea, diferenţele fiind date pe de o parte de stocurile mult mai reduse de proiecte imobiliare moderne, iar pe de altă parte de valorile de piaţă ale acestora, care sunt, de asemenea, cu mult mai scăzute pe piaţa locală decât în ţările vest-europene (în funcţie de chirie şi yield).

    „Până să ne uităm la pieţele vest-europene, este de ajuns să facem comparaţie cu ţări mai apropiate de noi geografic, demografic şi ca ciclu de dezvoltare, respectiv Polonia şi Cehia, care la rândul lor au un avans semnificativ ca stoc nou de proiecte şi valoare de piaţă. Polonia are o suprafaţă de spaţii moderne de proiecte imobiliare de peste patru ori mai mare decât cea din România, în condiţiile în care piaţa poloneză are un stoc de birouri de 10,5 milioane de metri pătraţi, de industrial de 15,7 milioane de metri pătraţi, iar de retail depăşeşte 14,3 milioane de metri pătraţi. Faţă de Cehia, cu o populaţie la jumătate faţă de România, diferenţa este mai mică pe birouri şi retail (stocul de birouri în Praga a ajuns la 3,47 milioane metri pătraţi, iar de retail la 3,774 milioane metri pătraţi), însă cel industrial este mai mult decât dublul celui din România, respectiv 7,7 milioane metri pătraţi”, spune ea. 

    Legat de evoluţia pieţei pe segmentul spaţiilor de birouri, Petre Badea spune că „avem oportunitatea, ca şi în cazul infrastructurii IT, să ardem etape şi să învăţam din experienţele altor pieţe – putem aplica soluţii inovative acum, avem posibilitatea deja să proiectăm birourile viitorului astăzi, smart, complet integrate cu tehnologiile pe care le folosim zi de zi, în concordanţă cu personalitatea echipelor care le vor folosi. Trăim o epocă a inovaţiei absolut fără precedent.” Potrivit ei, pe segmentul birouri, Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara vor rămâne cele mai active pieţe secundare atât din punctul de vedere al noilor dezvoltări, cât şi al cererii. „Dacă la Cluj-Napoca şi Iaşi disponibilitatea spaţiilor este destul de limitată, făcând dificilă găsirea unei soluţii pentru un potenţial chiriaş, în Timişoara există 3-4 opţiuni care sunt în competiţie pentru a atrage chiriaşi. Este adevărat că şi cea mai mare cerere este tot în Timişoara. Cererea pentru aceste oraşe este în continuare în creştere, ceea ce ar putea determina dezvoltatorii să investească în noi proiecte moderne, mai ales în Cluj şi Iaşi”, susţine managing directorul JLL.

    În schimb, pe zona de retail, lucrurile se schimbă, spune ea, având în vedere că majoritatea marilor oraşe au cel puţin câte o schema de retail dominantă. „În aceste condiţii, interesul dezvoltatorilor s-a mutat către oraşele terţiare, de sub 200.000 de locuitori, şi către proiecte de dimensiuni mai reduse adaptate populaţiei.” Pe partea de industrial, cel mai important pol de dezvoltare, potrivit ei, va fi în jurul Bucureştiului – de-a lungul autostrăzii către Piteşti, dar şi în zona Ştefăneşti. La nivel de cerinţe, pentru acest segment al pieţei reprezentanta JLL spune că „nu vedem schimbări semnificative. În schimb, putem observa modificări ale chiriaşilor în ceea ce priveşte locaţiile pe care le aleg pentru a se extinde. Vedem şi în acest domeniu dificultăţi legate de găsirea forţei de muncă necesară, ceea ce împinge companiile spre zone noi, neexploatate foarte mult până acum, precum Roman, Drobeta-Turnu Severin sau Craiova”. Potrivit ei, clienţii investitori sunt mai atenţi la achiziţii, analizează mult mai mult înainte să ia o decizie de investiţie, şi asta pentru că piaţă se maturizează, iar investitorii devin mai responsabili. „Pe de altă parte, chiar dacă tranzacţiile se închid într-o perioadă mai lungă de timp, vedem totuşi investitori mai hotărâţi să cumpere produse în România. Acest lucru este explicat şi de faptul că există un număr mai mare de active atractive disponibile la vânzare. Potrivit datelor noastre, în prezent se poartă negocieri pentru tranzacţii cu o valoare de peste 1 miliard de euro.”

    Pe segmentul de retail, există în continuare interes din partea unor nume noi pentru piaţa din România, atrase de ratele de creştere interesante ale vânzărilor de retail şi ale consumului, crede Silviana Petre Badea. După intrarea pe piaţa locală de fashion a brandurilor Topshop şi Topman la începutul lui 2019, ea spune că există şi alţi retaileri din zona de home & deco, fashion discounter şi beauty a căror strategie de expansiune ar putea să îi aducă şi în România, însă nu există încă nimic concret până acum. „Ne aşteptăm în perioada următoare la relansarea Burger King şi la un interes mai ridicat al brandurilor de F&B (food & beverage – n. red.) faţă de România. În contextul dezvoltării unui nou concept de F&B în vestul Europei, ne aşteptăm la exploatarea mai amplă a acestei zone şi la intrarea unor noi branduri.”

    Chiriile, mereu stabile

    Potrivit reprezentanţilor companiei, în primul trimestru din acest an au fost închiriaţi la nivel naţional aproximativ 124.500 metri pătraţi, cu aproape 41% mai mult faţă de primul trimestru al anului precedent. JLL a înregistrat în primul trimestru din 2019 o cotă de 26,7% din totalul pieţei pe segmentul de închirieri de spaţii de birouri la nivel naţional, tranzacţionînd 33.500 mp, sectoarele IT, financiar şi cel de servicii profesionale oferind cei mai mulţi chiriaşi.

    Silviana Petre Badea spune că în piaţa de birouri chiriile sunt stabile de peste cinci ani, cu fluctuaţii pe zona de facilităţi acordate chiriaşilor. „Cu o rată de neocupare foarte mică în Bucureşti (de sub 4%) în ultimii trei ani pe anumite zone şi cu o cerere din ce în ce mai susţinută venită din partea logisticienilor, retailerilor şi comerţului online, s-au observat deja creşteri ale chiriilor medii pe spaţiile existente şi de calitate”, spune ea. Ea subliniază însă că o atenţie deosebită trebuie acordată costurilor de construcţie, care au crescut în ultimii ani cu peste 30%, atât în ceea ce priveşte materialele, cât şi forţa de muncă. „Această creştere nu s-a reflectat deocamdată nici în preţurile de vânzare (ratele de recuperare a investiţiilor – yieldurile – nu s-au comprimat decât marginal în aceeaşi perioadă), nici în chirii.  Aritmetica simplă spune că momentan dezvoltatorii au suportat din profitabilitatea proprie aceste creşteri, dar, pe unele categorii de clădiri, nu o vor mai putea face multă vreme, deci am putea să ne aşteptam la creşteri ale chiriilor.”

    În ceea ce priveşte tendinţele de pe segmentul office, chiriaşii de birouri sunt din ce în ce mai axaţi pe nevoile oamenilor, nevoile forţei de muncă, fiind în permanenţă în competiţie pentru talent, susţine Petre Badea. „S-au dus vremurile în care se alegeau sediile firmelor în funcţie de reşedinţa managementului. Se fac analize complexe, multidisciplinare care să susţină soluţia cea mai bună pentru echipă. Această schimbare de comportament ne oferă şi nouă ca profesionişti ocazia să venim cu soluţii inovative de design şi space planning, de locaţii şi structuri de contracte de închiriere care să răspundă nevoilor specifice şi din ce în ce mai complexe ale clienţilor.”

    La capitolul tranzacţii, cele încheiate în primul trimestru din 2019 reprezintă, potrivit reprezentanţilor JLL, aproximativ 31% din volumul total tranzacţionat anul trecut, de aproximativ 400.000 mp. În cazul în care se va menţine ritmul actual, reprezentanţii companiei estimează că piaţa tranzacţiilor cu spaţii de birouri ar putea ajunge până la sfărşitul anului curent la peste 560.000 mp.

    Capitala a atras în primul trimestru din 2019 cel mai mare volum de tranzacţii, respectiv peste 107.000 mp (peste 86% din totalul la nivel naţional), fiind urmat la mare distanţă de Timişoara cu puţin peste 6.000 mp (aproape 5%), o serie de tranzacţii importante fiind realizate şi în Craiova, Cluj-Napoca şi Iaşi. În Capitală, cele mai multe tranzacţii au fost încheiate în CBD (Central Business District – n. red.) (13), Floreasca – Barbu Văcărescu (12), Centru-Vest (8) şi Centru-Sud (8). După volumul tranzacţionat, prima poziţie este ocupată tot de CBD, cu 32.000 mp tranzacţionaţi (24% din total), urmată de Vest, cu 18.000 mp (14% din total), de Centru-Vest, cu 13.300 mp (11%), zona Floreasca atrăgând doar 6,7% din totalul cererii. Anul acesta, dezvoltatorii au livrat în primul trimestru trei proiecte noi în Bucureşti, cu o suprafaţă totală de 92.832 metri pătraţi: Renault Bucharest Connected (47.000 de metri pătraţi), dezvoltat de Globalworth, (28.000 de metri pătraţi), The Mark, aparţinând companiei austriece S Immo, (25.641 de metri pătraţi) şi The Bridge 3 (20.191 de metri pătraţi). Reprezentanţii companiei estimează că suprafaţa de proiecte noi din Capitală va atinge până la finalul anului circa 200.000 metri pătraţi.

    Ritmul încetinit al exporturilor, instabilitatea legislativă şi lipsa infrastructurii – piedici în evoluţia pieţei

    În legătură cu situaţia economică a ţării, managing directorul JLL observă că, dacă ne uităm la indicatorii macroeconomici, România nu este decuplată de evoluţiile din Uniunea Europeană, ci dimpotrivă, la unele capitole stă mai bine decât alte ţări din blocul comunitar. „Vedem însă unele îngrijorări legate de încetinirea ritmului de creştere a exporturilor şi creşterea importurilor, ceea ce se traduce într-o deteriorare a poziţiei comerciale a României pentru al patrulea an consecutiv. Mai mult decât atât, ceea ce este îngrijorător din punctul nostru de vedere este instabilitatea legislativă şi lipsa de predictibilitate.” În ceea ce priveşte diferenţele dintre estul şi vestul ţării, ea crede că este inevitabilă readucerea în discuţie a „veşnicei probleme a României”, respectiv lipsa infrastructurii, care se vede însă nu doar între vest şi est, ci există şi alte zone văduvite de investiţii, cum ar fi Sud-Vest-Oltenia. „Atât timp cât nu se vor găsi soluţii pentru crearea unor căi de acces către şi dintre aceste zone, mai ales Nord-Est şi Sud-Vest-Oltenia, vor rămâne cenuşăresele României, fiecare cu o pondere de circa 2% din soldul investiţiilor străine directe la nivel naţional.”

    Despre posibilitatea apropierii unei noi crize, Silviana Petre Badea crede că, în timp ce în 2009 România era complet nepregătită şi imatură, iar înţelegerea colectivă a românilor asupra mecanismelor economice era limitată, „lucrurile s-au schimbat mult de atunci, pe toate laturile pieţei imobiliare, şi cu siguranţă şi în restul universului de afaceri. Jucătorii s-au maturizat, au învăţat, sunt prudenţi, unii poate prea prudenţi, sunt educaţi şi cred că fundamentele sunt mult mai solide”.

    „Ceea ce este clar este că pieţele sunt ciclice şi cea imobiliară are şi ea ciclicitatea ei. Pare că în România ne îndreptăm către punctul de maxim al acestui ciclu şi că este posibil să vedem în următoarele 12-18 luni o inflexiune absolut firească şi sănătoasă în care creşterile de stoc să se stabilizeze şi matematica dezvoltării să se regleze. Este bine de menţionat însă că actuala situaţie din piaţa imobiliară, cu interesul crescut din partea investitorilor, cu tranzacţii majore în piaţă, este de fapt normalitatea de care România nu a mai avut parte din 2008, nicidecum un val de entuziasm optimist, şi că abia acum ajungem să ne apropiem de potenţialul promis”, adaugă Petre Badea. Ea susţine că nu întrevede o criză de lichiditate, mai degrabă „o criză datorată unui schimb al forţelor care joacă jocul economic mondial: acordul între China şi US, Brexitul, tendinţele naţionaliste din zona noastră, influenţa şi intervenţiile Rusiei sau situaţia din Italia. Nu ducem lipsă, din păcate, de schimbări la care nici nu ne-am fi gândit acum zece ani. În concluzie, nu cred că o corecţie acum ar avea efecte precum cele pe care le-am văzut în 2009.”

    În 2018, veniturile totale şi veniturile din comisioane la nivel internaţional ale JLL au crescut fiecare cu 13% comparativ cu 2017, la 16,3 miliarde de dolari şi respectiv 6,5 miliarde de dolari, în timp ce venitul operaţional s-a majorat cu 29%, la 707 milioane de dolari. Compania a ajuns la finele anului 2018 la 90.000 de angajaţi, comparativ cu 82.000 la sfârşitul lui 2017, în cele 80 de ţări în care activează.

  • Opinie: Despre Whistleblowing – Rolul avertizorilor de integritate în prevenirea riscurilor în companii şi organizaţii

    Burcin Atakan este Partener Consultanţă Financiară în cadrul Deloitte România

    De asemenea, va proteja avertizorii împotriva concedierii, demiterii şi a altor forme de represalii, cerând autorităţilor naţionale să informeze cetăţenii şi să ofere instruire autorităţilor publice cu privire la modul de abordare a avertizorilor.

    În consecinţă, toate companiile care au mai mult de 50 de angajaţi trebuie să implementeze mecanisme şi proceduri interne pentru a aborda corect rapoartele de avertizare şi pentru a preveni/sancţiona orice formă de represalii. Înainte de aceasta, a cincea directivă privind combaterea spălării banilor adoptată de Parlamentul European la 19 aprilie 2018 prevedea, de asemenea, o protecţie sporită şi dreptul la anonimat pentru avertizorii care au raportat spălarea banilor.

    Există, fără îndoială, o recunoaştere din ce în ce mai mare a valorii whistleblowing-ului ca mijloc de abordare a diferitelor nereguli. Scandaluri recente precum Dieselgate, Luxleaks, Panama Papers şi Cambridge Analytica ilustrează rolul cheie pe care avertizorii îl pot juca în descoperirea unor acte ilegale care reprezintă o ameninţare la adresa bunăstării societăţii şi necesitatea unei protecţii sporite pentru avertizorii de integritate. Potrivit site-ului Whistleblowerprotection.eu, 7% dintre toţi angajaţii vor avea nevoie de protecţia care se acordă avertizorilor de integritate la un moment dat în decursul carierei.

    Fenomenul whistleblowing poate fi definit simplu ca un act de dezvăluire a informaţiilor sau a activităţilor care sunt considerate ilegale sau imorale în cadrul unei organizaţii. La nivel personal, există un simţ de responsabilitate civică ce determină mulţi oameni să raporteze activităţi ilegale sau să dezvăluie comportamente greşite, deoarece consideră că este de datoria lor ca cetăţeni să facă acest lucru.

    În funcţie de caz, avertizorii de integritate au câteva opţiuni în ceea ce priveşte maniera şi canalul prin care pot dezvălui informaţia. Acest lucru se poate face fie intern, aducând la cunoştinţă problema persoanelor sau organelor corespunzătoare din cadrul organizaţiilor, fie extern, contactând entităţi din afara organizaţiei.

    Ca şi în multe alte aspecte civice şi etice, stabilirea unui mediu adecvat pentru a le aborda necesită timp. Avertizorii de integritate, în special, se află într-o poziţie foarte delicată odată ce expun un act greşit, iar protecţia acestora trebuie tratată cu seriozitate. Deşi doar zece state membre ale UE au în acest moment o lege cuprinzătoare care protejează avertizorii, noua lege a Comisiei Europene oferă perspective promiţătoare în acest sens, servind ca o recunoaştere atât a rolului avertizorilor de integritate, cât şi a necesităţii de a răspunde riscului de represalii la care sunt expuşi.

    Ca urmare a introducerii noii directive a UE, companiile trebuie să-şi înfiinţeze linii proprii de avertizare sau să colaboreze cu terţe entităţi care pot furniza această soluţie pentru a proteja avertizorii. Odată implementată o astfel de platformă, următoarea provocare pentru companii va fi modul de gestionare a rapoartelor de avertizare.

  • C&W Echinox: Stocul de retail modern din Bucureşti este mai mare decât cel din Transilvania şi dublu faţă de cel din Moldova

    O a patra regiune analizată este cea de Sud (16 judeţe, fără Bucureşti – Ilfov), unde stocul de retail modern se ridică la 735.000 de metri pătraţi, astfel că suprafaţa cumulată a mallurilor, parcurilor de retail şi galeriilor comerciale la nivel naţional se situează la 3,71 milioane de metri pătraţi, determinând o densitate de 191 de metri pătraţi/1.000 de locuitori.

    Ţinând cont de proiectele aflate în prezent în construcţie, livrările de spaţii comerciale vor accelera în acest an spre nivelul de 140.000 de metri pătraţi, Sibiul, Timişoara şi Bucureştiul urmând să atragă 70% din livrări. La Sibiu vor fi livrate mallul Festival Centrum şi extinderea proiectului Shopping City Sibiu, în Timişoara va fi extins proiectul Iulius Mall, în timp ce în Bucureşti sunt aşteptate extinderile proiectelor Colosseum şi Veranda. Spaţii comerciale moderne noi vor fi livrate şi în Zalău, unde este planificată inaugurarea proiectului Zalău Value Center, dar şi în Satu Mare şi Buzău, unde vor fi extinse proiecte existente.

    Cei mai activi dezvoltatori vor fi şi în acest an NEPI Rockcastle, Iulius Group şi Prime Kapital, trei din cei mai mari dezvoltatori şi proprietari de spaţii comerciale din piaţa locală.

    Anul trecut, în ţară au fost livrate spaţii noi cu o suprafaţă de aproximativ 104.000 de metri pătraţi, în timp ce în Bucureşti nu a fost finalizat niciun nou proiect de retail.

    La nivel de oraş, localităţile cu cea mai mare densitate de spaţii comerciale rămân Suceava (1.167 mp/1.000 de locuitori) şi Oradea (1.014 mp/1.000 de locuitori), în timp ce în oraşele primare, cu o populaţie de peste 250.000 de locuitori, acest indicator variază între 380 mp/ 1.000 de locuitori în Craiova şi 692 mp/ 1.000 de locuitori în Timişoara.

    Rata medie de neocupare a centrelor comerciale din Bucureşti a scăzut pe parcursul anului trecut de la 3% la 2%, în timp ce la nivel regional aceasta se situează în jurul valorilor de 4% în zonele de sud şi de est şi 6% în partea central-vestică a ţării. Este, astfel, de aşteptat ca rata de neocupare scăzută din cadrul centrelor comerciale dominante sa pună presiune pe nivelul chiriilor.

    „Anul acesta vor fi livrate cu 40% mai multe spaţii comerciale moderne comparativ cu 2018, iar anul viitor ne aşteptăm la o creştere a livrărilor de 60% faţă de 2019, dacă toate termenele de inaugurare anunţate vor fi respectate. În următoarea perioadă, vom vedea inaugurarea unor centre comerciale noi ȋn Sibiu şi Braşov, ȋn timp ce restul dezvoltărilor vor fi reprezentate de extinderi ale unor scheme existente sau proiecte situate ȋn oraşe secundare şi terţiare”, a spus Bogdan Marcu, partener, Retail Agency.

  • Faţa ÎNTUNECATĂ a unei companii GIGANT, care ajută DICTATORII în vremurile în care democraţia şi valorile ei de bază sunt atacate din ce în ce mai feroce

    Vacanţa de anul trecut a angajaţilor McKinsey în China a fost una de neuitat.

    Sute dintre consultanţii firmei s-au distrat în deşert, călărind cămile peste dune de nisip şi petrecând în corturi legate între ele de covoare roşii. Întâlnirile au avut loc într-o sală de banchet cavernoasă, amintind de curtea opulentă a unui sultan, cu un semn deasupra capetelor tuturor: „Nu pot să stau liniştit, lucrez la McKinsey & Company“. Mesajul a captat întocmai starea de spirit. Remarcabilă este locaţia: Kashgar, vechi oraş de pe anticul drum al mătăsii din vestul îndepărtat al Chinei, care acum se confruntă cu o criză umanitară majoră.

    La aproximativ 6 km de locul unde consultanţii de la McKinsey discutau despre munca lor, care include consilierea unora dintre cele mai importante companii din China, a fost construită o tabără imensă capabilă să ţină închişi mii de etnici uiguri. Tabăra face parte dintr-un vast arhipelag de centre de îndoctrinare pentru aproape un milion de oameni.

    Cu o săptămână înainte de evenimentul McKinsey, un comitet al Naţiunilor Unite a denunţat detenţiile în masă şi a cerut guvernului Chinei să se oprească. Însă drama nu pare să-i fi deranjat pe consultanţii de la McKinsey, care au postat pe Instagram poze care le documentau aventurile în stilul Disneyland. De fapt, implicarea  McKinsey în politicile guvernului chinez este mult mai profundă decât alegerea ciudată a firmei de a-şi face cunoscută prezenţa în această ţară.

    Timp de un sfert de secol, compania s-a alăturat unei constelaţii de corporaţii americane care ajută China să treacă de faza de tranziţie de la o economie înapoiată la una cu ambiţia de a deveni lider mondial. Însă, deoarece creşterea Chinei reprezintă o provocare pentru dominaţia americană, Washingtonul devine din ce în ce mai critic faţă de unele dintre politicile specifice Beijingului, inclusiv faţă de cele la dezvoltarea cărora McKinsey a ajutat. Unul dintre clienţii McKinsey, o companie de stat, a ajutat la construirea insulelor artificiale ale Chinei din Marea Chinei de Sud, punct major de tensiune militară cu Statele Unite.

    Se pare că rolul McKinsey în China este doar un exemplu al muncii extinse a companiei – şi uneori controversate – în întreaga lume, potrivit unei anchete realizate de The New York Times care a inclus interviuri cu 40 de foşti şi actuali angajaţi ai firmei de consiliere, precum şi cu zeci de clienţi de-ai lor.

    În vremuri în care democraţiile şi valorile lor de bază sunt atacate din ce în ce mai feroce, emblematica firmă americană a ajutat la ascensiunea guvernelor autoritare şi corupte pe tot globul, uneori în moduri care intră în conflict cu interesele americanilor.

    Printre clienţii firmei se numără monarhia absolutistă a Arabiei Saudite, Turcia sub conducerea autocrată a preşedintelui Recep Tayyip Erdogan şi guverne infestate de corupţie din ţări precum Africa de Sud.

    În Ucraina, McKinsey şi Paul Manafort – preşedintele de campanie al preşedintelui american, Donald Trump, ulterior condamnat pentru fraudă financiară – au fost plătiţi de acelaşi oligarh pentru a ajuta la refacerea imaginii terfelite a unui candidat la preşedinţie ieşit din graţiile poporului şi Occidentului, Viktor Ianukovici, transformându-l într-un reformator.

    Odată ajuns la putere, Ianukovici a respins Occidentul, a luat partea Rusiei, pentru ca apoi să fugă din ţară, lăsând în urmă un măcel şi acuzaţii că a furat sute de milioane de dolari. Revoluţia a fost urmată de haos în Ucraina şi de o situaţie tensionată între Occident şi Kremlin.

    În Rusia, McKinsey a colaborat cu companii apropiate guvernului de la Kremlin care au fost sancţionate de guvernele occidentale – companii pe care firma le-a ajutat să se dezvolte de-a lungul anilor şi cărora, în unele cazuri, continuă să le ofere consultanţă.

    Firma şi-a oferit serviciile în multe sectoare ale economiei ruse, inclusiv în minerit, în industria prelucrătoare, a petrolului şi gazelor, în sectorul bancar, în transport şi agricultură. Un oficial al McKinsey a rămas în consiliul pentru energie al guvernului rus. De acolo, fostul consultant al McKinsey a plecat să lucreze la companiile ruseşti pe care le-a ajutat în trecut.

    În august, banca rusească VEB, deţinută în întregime de stat, cu legături cu serviciile de informaţii ruseşti şi sub sancţiunile Statelor Unite, a angajat McKinsey pentru a o ajuta la dezvoltarea strategiei de afaceri.

    Nu există niciun indiciu că McKinsey a încălcat sancţiunile americane, care interzic numai anumite tranzacţii cu companii şi persoane vizate. Însă rămâne întrebarea dacă firma, în urmărirea unor oportunităţi legitime de afaceri în străinătate, nu cumva ajută la întărirea conducerii autoritare a preşedintelui rus, Vladimir Putin. Alte companii de consultanţă servesc clienţi similari, dar niciuna nu prezintă prin mărime şi experienţă credibilitatea pe care o conferă McKinsey, un confident de 92 de ani pentru multe dintre cele mai admirate companii din lume.

    În China, firma a oferit consultanţă pentru cel puţin 22 dintre cele mai mari 100 de companii de stat, cele care realizează unele dintre cele mai strategice şi problematice iniţiative ale guvernului, potrivit unor materiale în limba chineză analizate de The Times.

    Deşi nu este neobişnuit ca firme americane să colaboreze cu companii chineze de stat, rolul McKinsey a adus compania deseori în mijlocul unor tranzacţii controversate. În Malaysia, firma l-a ajutat pe unul dintre cei mai corupţi conducători din Asia să-şi construiască legitimitate pentru a primi miliarde de dolari veniţi din China într-un moment în care era bănuit că şi-a băgat în buzunare sume mari din banii publici. Politicianul a fost contestat prin protestele a zeci de mii de oameni ieşiţi în stradă.

    McKinsey îşi apără munca în întreaga lume, spunând că nu va accepta misiuni în contradicţie cu valorile companiei. De asemenea, oferă aceleaşi motive ca alte companii pentru munca în folosul naţiunilor corupte sau autoritare – schimbarea se obţine cel mai bine din interior.

    „Din 1926, McKinsey a căutat să facă o schimbare pozitivă pentru firmele şi comunităţile în care trăiesc şi muncesc oamenii noştri“, se arată într-o declaraţie a companiei. „Au fost create zeci de mii de locuri de muncă, au fost îmbunătăţite vieţi şi a fost oferită educaţie datorită muncii pe care am făcut-o cu clienţii noştri. Ca multe alte corporaţii majore, inclusiv concurenţii noştri, căutăm să navigăm într-un mediu geopolitic în schimbare, dar nu susţinem sau nu ne angajăm în activităţi politice, se mai spune în comunicat.

    Totuşi, unii analişti, diplomaţi cu experienţă şi experţi în guvernanţă globală, văd rolul McKinsey într-o lumină diferită. În timp ce Statele Unite se retrag din cooperarea internaţională şi adoptă o poziţie mai naţionalistă, companii majore precum McKinsey desfăşoară activităţi în ţări cu puţin respect pentru drepturile omului – uneori fac să avanseze, mai degrabă decât să stopeze, tacticile controversate ale celor mai mari rivali ai Americii.„Este mult mai probabil ca ei să permită existenţa acestor regimuri şi să devină complicii lor“, a spus David J. Kramer, fost secretar de stat adjunct. „Nu vor să-şi înstrăineze regimurile, altfel ar pierde afaceri.“

    „CV-ul” lui Ianukovici includea două condamnări penale şi alegeri măsluite, fapte despre care mulţi au presupus că i-ar inhiba ambiţiile de a conduce ţara. Aşadar, a fost oarecum surprinzător că McKinsey a ajutat la lustruirea imaginii corodate a lui Ianukovici şi l-a transformat în altceva: un lider care gândeşte în perspectivă, cu o viziune economică asupra unui viitor mai bun pentru toţi ucrainenii.

    Rolul McKinsey în învierea carierei politice a lui Ianukovici a fost uitat din cauza gălăgiei create de condamnarea lui Manafort, fostul preşedinte de campanie al lui Trump, pentru primirea în secret a milioane de dolari pentru a-l ajuta pe politicianul ucrainean să câştige preşedinţia în 2010.

    Însă McKinsey a fost finanţată de acelaşi oligarh care l-a susţinut pe Manafort şi a elaborat un plan economic pe care Ianukovici l-a fluturat pentru a-şi dezarma criticii – înainte de a renunţa la o mare parte din el după ce a devenit preşedinte.

    În cea de-a 100-a zi de mandat, într-un palat din epoca sovietică împodobit cu artă cazacă, Ianukovici şi-a informat riguros naţiunea, expunându-şi planul economic. După ce şi-au sorbit coniacul şi whiskyul, legiuitorii şi oaspeţii au umplut sala mare, unde camerele s-au oprit asupra unui bărbat în costum albastru strălucitor şi cu un CV care a atins vieţile tuturor oamenilor din Ucraina.

    Numele lui: Rinat Ahmetov, cel mai bogat oligarh al ţării. El a fost motivul adunării şi avea motive să se simtă bine. El l-a salvat pe Ianukovici printr-o strategie care a inclus angajarea a două grupuri de consultanţă foarte diferite: pe Manafort, a cărui echipă cu legături cu Rusia a lucrat pentru dictatori cu puţin respect pentru drepturile omului, şi pe McKinsey, furnizorul celor mai bune practici pentru cele mai importante corporaţii ale lumii.

    Că aceste două grupuri disparate au găsit un teren comun este o mărturie a vastului imperiu de afaceri şi a abilităţilor politice ale lui Ahmetov. Însă pentru McKinsey, situaţia a subliniat riscul oferirii serviciilor într-o parte instabilă a lumii, unde compania ar putea fi percepută ca rampă pentru guverne autocrate sau corupte. Manafort a avut o misiune dublă: să înbunătăţească reputaţia lui Ianukovici şi să întărească Partidul Regiunilor, prorus, netezind drumul spre preşedinţie pentru dictator. McKinsey a oferit ceva diferit – un plan economic pe care Ianukovici îl putea folosi pentru a-şi lua imaginea de reformator bazat pe piaţă, care înclină spre vest.

    Pentru a se asigura că mesajul ajunge unde trebuie, Ianukovici şi Ahmetov au menţionat în mod special McKinsey în discuţii cu oficialii americani, potrivit documentelor diplomatice publicate de WikiLeaks. Ahmetov i-a asigurat pe americani că omul său era „un susţinător puternic al McKinsey“, în timp ce Ianukovici a subliniat că îi instruise pe agenţii săi „să lucreze direct cu experţii de la McKinsey“.

    Diplomaţii au rămas foarte neîncrezători. Un jurnalist ucrainean respectat a avertizat oficialii americani că Ianukovici este omul care poate „să cânte un cântec acum şi după aia să înjunghie pe cineva cu cuţitul“.

    Au existat întrebări şi despre Ahmetov, care de mult timp era suspectat de legături cu crima organizată, pe care le-a negat. Un diplomat a descris Partidul Regiunilor ca fiind un paradis pentru „mafioţi şi oligarhi“, observând că formaţiunea ar putea încerca să-şi spele această imagine. Legăturile financiare ale lui Ahmetov cu Manafort şi McKinsey au depăşit politica. El i-a angajat să consilieze părţi ale imperiului său corporatist, care includea oţel, minerit, energie, finanţe, telecomunicaţii, active imobiliare, media, transport, agricultură şi fotbal. El a angajat, de asemenea, foşti consultanţi de la McKinsey pentru a-i ajuta afacerea, plasându-i în funcţii de conducere.

    Ahmetov l-a plătit pe Manafort prin transferuri bancare efectuate prin intermediul unei companii cipriote paravan, arată înregistrările instanţelor. Şi operativi ai Partidului Regiunilor l-au plătit pe american prin intermediul companiilor paravan, în cele din urmă aceasta ducând la condamnarea sa în Statele Unite, pentru că nu a raportat banii în declaraţiile sale fiscale.

    McKinsey, dimpotrivă, şi-a primit banii printr-o fundaţie ucraineană finanţată de Ahmetov şi condusă de un fost consultant al McKinsey care locuieşte acum la Moscova. Înfiinţată pentru a promova reforma economică, fundaţia a căutat, de asemenea, să promoveze McKinsey – şi, prin extensie, pe Ianukovici.

    Pentru a ajunge la publicul larg din Statele Unite, fundaţia a organizat două forumuri privind economia ucraineană – unul la hotelul Four Seasons din New York şi celălalt la Washington. În ansamblu, munca firmei McKinsey a fost bine primită. Însă promisiunea unui viitor mai bun nu a avut viaţă lungă.

    În câţiva ani, Ucraina a virat spre prăbuşire economică în timp ce Ianukovici jefuia naţiunea, trăind într-un palat înconjurat de o grădină zoologică privată, un teren de golf, un garaj umplut cu maşini clasice şi un restaurant privat sub forma unei nave de piraţi. Ca şi cum acest lux nu ar fi fost suficient, preşedintele şi-a construit, în linişte, o casă de vacanţă enormă pe litoral, cu camere înalte şi o piscină interioară, care eclipsează reşedinţa sa de lucru.

    Kievul s-a întors repede împotriva lui Ianukovici. Acesta promitea de mult timp să apropie Ucraina de Occident prin semnarea unor acorduri politice şi comerciale cuprinzătoare cu Uniunea Europeană. Însă, brusc, şi-a adus ţara mai adânc pe orbita Rusiei.

    Protestatarii au inundat străzile kievene luni de zile, cântând sloganuri pro-Europa. Guvernul lui Ianukovici a răspuns cu violenţă, riposta culminând cu ceea ce reprezentantul Parlamentului European a numit un „Tienanmen ucrainean“, referindu-se la represiunea brutală asupra demonstranţilor din Piaţa Tienanmen din China. Mai mult de 80 de protestatari au fost ucişi înainte ca Ianukovici să părăsească ţara în 2014. Haosul nu s-a terminat acolo. Dezamăgit, Putin a intrat cu armata în Ucraina, a anexat Crimeea şi a stârnit un război separatist care a dus la curmarea a mai mult de 10.000 de vieţi. Vestul a răspuns dând afară Rusia din Grupul celor 8 democraţii industrializate şi impunând sancţiuni. Conflictul dintre Putin şi Occident a început.

    McKinsey şi-a apărat rolul avut la ascensiunea lui Ianukovici spunând că fundaţia a fost serioasă în ceea ce priveşte promovarea dezvoltării economice în Ucraina şi a avut în consiliul său lideri occidentali proeminenţi. Fundaţia a fost desfiinţată în linişte – fără a-şi atinge obiectivele – chiar înainte ca Ianukovici să fugă în Rusia. Nici Ahmetov şi nici McKinsey nu vor să spună câţi bani a câştigat firma de consiliere. „Când am ajuns la concluzia că guvernul nu-şi respecta agenda de reforme, am încheiat colaborarea“, se arată într-un comunicat al McKinsey.

    Ahmetov, care a rupt public legăturile cu Ianukovici în timpul protestelor, a refuzat să vorbească cu The Times. În interiorul sediului său împodobit cu ornamente aurite sau care imită argintul, un purtător de cuvânt a spus că fundaţia nu a avut succes deoarece politicienii nu avut voinţa de a „îmbrăţişa agenda de reforme“.

    Însă critici precum Anders Aslund, economist născut în Suedia, care a consiliat guvernul rus în anii 1990 şi mai târziu guvernul Ucrainei, s-au plâns de modul în care imaginea lui Ianukovici era vândută capitalelor occidentale. Era clar, a spus Aslund, că povestea lui Ianukovici „era despre putere şi jaf“.

    Rolul McKinsey în Ucraina nu s-a încheiat cu căderea lui Ianukovici. „Construim lideri care pot avea un impact durabil şi semnificativ pentru companiile majore din Ucraina, pentru economie şi societate“, scrie compania pe site-ul său. McKinsey a devenit rapid o favorită a succesorului lui Ianukovici, Petro O. Poroşenko, un oligarh cunoscut ca „regele ciocolatei“ pentru afacerile sale cu dulciuri.

    Într-un discurs din noiembrie anul trecut, Poroşenko a lăudat McKinsey pentru cei 15 ani de activitate în Ucraina. Nora sa a lucrat pentru companie în cea mai mare parte a preşedinţiei sale. Între timp, McKinsey a continuat să ofere servicii de consultanţă lui Ahmetov, împărţind ultimul etaj al unei clădiri de birouri din Kiev cu o firmă de-a milionarului. O altă firmă de-a lui Ahmetov se află mai jos cu un etaj. De fapt, Ahmetov deţine întreaga clădire, care include, pe holul mare, o afacere potrivită pentru un oligarh: o reprezentanţă Aston Martin Rolls-Royce.

    McKinsey are rol activ şi în ascensiunea acum puternicelor companii chineze, însă aceasta este o altă poveste.

    Paul ​Manafort, coordonator al campaniei electorale a lui Donald Trump, a pledat anul trecut vinovat pentru conspiraţie împotriva Statelor Unite şi a început să coopereze cu procurorii care au lucrat la investigaţia procurorului special Robert Mueller privind intervenţia Rusiei în alegerile prezidenţiale din 2016.

  • Compania care rezolvă „to do listurile” clienţilor bogaţi

    Anul 2010 aducea cu el, în plină perioadă de criză, nevoia companiilor de a-şi păstra clienţii, de a-i fideliza, în condiţiile în care bugetele de marketing se micşorau şi perioada cadourilor ce constau în vacanţe pentru clienţii importanţi sau în discounturi era la final. Am identificat această nevoie de fidelizare şi, deci, oportunitatea de business. Ne-am unit eforturile şi cunoştinţele în marketing, finanţe, turism şi evenimente şi am iniţiat această nouă piaţă în România, cea a serviciilor de concierge”, descrie antreprenoarea Carmen Voicu începuturile businessului, pornit alături de Mioara Ionescu cu o investiţie de 200.000 de euro din resurse proprii.

    Ea spune că au ajutat-o „experienţa în marketing, dar şi cunoaşterea clienţilor şi a produselor financiare care aveau cea mai mare nevoie de a-şi păstra clienţii, deoarece fuseseră cel mai mult afectate de criză”. Compania a încheiat anul 2018 cu o cifră de afaceri de circa 1 milion de lei,  în creştere cu peste 40% faţă de anul anterior. În ceea ce priveşte investiţiile, acestea ocupă anual un procent de circa 10-15% din valoarea cifrei de afaceri. Dacă 2018 a fost „anul în care s-a investit în alinierea la cerinţe de GDPR şi dezvoltarea de alte proceduri interne”, proiecte cărora li s-au atribuit investiţii de circa 25.000 de euro, pentru 2019 conducerea Consiergo are în vedere creşterea echipei şi dezvoltarea tehnologică. Astfel, compania va investi circa 50.000 euro în personal şi crearea unei aplicaţii pentru serviciile premium.

    Pe lângă statutul de membru fondator, Carmen Voicu ocupă şi funcţia de CEO al Consiergo. Ea a urmat un MBA româno-canadian în marketing şi resurse umane, iar de-a lungul carierei a ocupat poziţii în companii multinaţionale de publicitate, însă nu se află nici la prima iniţiativă antreprenorială. A dezvoltat, de asemenea, o agenţie de consultanţă în marketing şi publicitate, o companie de hobby-uri şi ateliere pentru companii şi o companie multilevel de produse de frumuseţe – Charlott, cu peste 100 de agenţi de vânzări în ţară. Printre pasiunile sale s-au numărat dintotdeauna moda, călătoriile şi cititul. Nici Mioara Ionescu nu este novice într-ale antreprenoriatului. Ea a fondat, încă din anii ’90, o companie de turism. În prezent, este membru fondator şi partener al Consiergo.
    Potrivit executivului companiei, concierge-ul reprezintă „asistenţa personalizată, la un nivel premium”, oferită de o echipă care se află la dispoziţia clienţilor şi a familiilor lor 24/7: „Concierge-ul reprezintă un diferenţiator major pe nişa serviciilor de lifestyle, iar nevoia oamenilor de a avea mai mult timp pentru ei îi va determina să apeleze la o echipă specializată, aflată oricând la dispoziţia lor. Acesta le oferă clienţilor acces rapid acolo unde uşile par a fi închise, cu maximă confidenţialitate şi, mai ales, salvând timpul oamenilor ocupaţi”, explică Carmen Voicu.

    În prezent, Consiergo are un portofoliu de peste 10.000 de clienţi premium, însă aşteptările celor două antreprenoare pentru anul acesta vizează o creştere de 20% a numărului celor care apelează la serviciile companiei. Cine sunt însă clienţii cu dare de mână dispuşi să plătească preţul în bani a ceea ce Carmen Voicu consideră a fi cea mai importantă resursă a vremurilor noastre, timpul? „Gestionăm cei mai importanţi clienţi ai primelor opt bănci din România, precum şi clienţi şi angajaţi de top ai companiilor din domeniile pharma, IT sau ai caselor de avocatură. Clienţii şi angajaţii lor ne apelează pentru serviciile de concierge în lifestyle, casă şi administrativ, medicină, turism şi evenimente.” În prezent, clienţii corporate reprezintă 80% dintre clienţii companiei. Cu toate acestea, companiile doar achită abonamentele de concierge pentru diverşi angajaţi şi colaboratori, pentru a-i recompensa, prin urmare aceştia sunt adevăraţii beneficiari, alături de familiile lor.

    Un procent mai mic este acoperit de familiile cu venituri peste medie care aleg să încheie un abonament de concierge direct cu compania. În acest caz, un abonament costă 3.000 euro/an şi include servicii de concierge all-inclusive cu solicitări nelimitate, 24/7. În schimb, pentru companii, bugetele sunt personalizate în funcţie de numărul beneficiarilor finali şi serviciile de concierge selectate. „Clientul de concierge este o persoană activă, ocupată, care are nevoie de timp şi acces rapid la servicii. De cele mai multe ori este antreprenor sau angajat în poziţii solicitante în companii. Ca medie de vârstă, acesta se situează între 35 şi 55 de ani, dar pentru că gestionăm familiile clienţilor noştri, avem şi clienţi tineri – copii sau adolescenţi care ne plasează direct solicitările”, descrie Carmen Voicu profilul celor care le solicită serviciile.

    În ceea ce priveşte angajaţii, numărul acestora a rămas constant de-a lungul anilor. Astfel, şi în prezent echipa numără în jur de 10 – 12 angajaţi, „cu experienţă pe client service, turism, evenimente şi administrativ”.

    Antreprenoarea spune că formarea pieţei de concierge în plan local a presupus „un efort maxim din cauza barierelor de percepţie: am început cu familii care au ales să apeleze la serviciile noastre de concierge cunoscând conceptul din străinătate sau îmbrăţişând această idee nouă. În anii ce au urmat, companiile au înţeles că au nevoie pentru clienţii şi angajaţii lor de top de un concierge local şi nu de o companie de concierge străină”.

    Ea îşi aminteşte că a trebuit să bată la multe uşi înainte de a reuşi să promoveze serviciile companiei şi în cele mai multe cazuri se lovea de refuzuri: „Am avut zeci de prezentări, zeci de solicitări rezolvate ca testări, pentru a demonstra că reuşim acolo unde nu reuşeau alţii – companiile de concierge din afară sau secretarele, aşa cum ne transmiteau iniţial potenţialii clienţi: «Nu avem nevoie de astfel de servicii, avem o armată de oameni în jurul nostru»”.

    Cu toate acestea, companiile au început în cele din urmă să sune cu solicitări de ultim moment sau evenimente sold-out ori confidenţiale, mai ales după ce au înţeles că „pentru companiile de concierge străine, un client din România e pus pe lista de aşteptare”, în timp ce pentru cele două antreprenoare „orice solicitare a unui client devine maximă prioritate.”

    Pentru anul acesta, compania urmează să îşi extindă activitatea şi în afara domeniilor în care activează în prezent: „2019 va fi anul deschiderii căre concierge-ul full-service în imobiliare sau clădiri de birouri, în clinici private de sănătate şi, de ce nu, în şcoli private. Consiergo poate prelua solicitările ce nu ţin strict de specificul instituţiei respective, astfel încât conducerea şi stafful să se concentreze pe afacere”, spune Carmen Voicu.

    Cât despre procesul de pornire a unui astfel de business pe piaţa locală, antreprenoarea spune că „nu este deloc uşor. Este un efort uriaş şi rezultatele apar după ani. Mai întâi clădeşti echipe, demonstrezi că poţi, dezvolţi şi consolidezi relaţii cu zeci, sute de parteneri locali şi internaţionali. Îţi trebuie implicare totală, pasiune. Au încercat atât alţi antrepenori români, cât şi companii străine, dar au renunţat pentru că îţi trebuie răbdare, specificul clientului român este cu totul altul decât al celui din străinătate”, spune antreprenoarea.

    În ciuda faptului că în cei şapte ani în care a rezolvat, alături de partenera sa de business, „mii de solicitări grele” şi au depăşit împreună o serie de obstacole care le-au ajutat să se obişnuiască cu provocările, reuşind să treacă, în primul rând, de cea mai mare barieră: mentalitatea, Carmen Voicu spune că în prezent provocările vin din nevoia de a se adapta rapid la schimbări din zona tehnologiei şi de a găsi angajaţi devotaţi şi bine pregătiţi.

    În România, ea spune că „nu avem competitori care să ofere servicii all-inclusive de concierge. Au mai fost încercări de intrare ale altor companii străine sau nou înfiinţate, dar nu au avut succes. Sunt companii de turism sau de intervenţii pentru casă ori auto care spun că oferă concierge, ceea ce e corect, dar o fac strict pe domeniul respectiv.” Şi asta, explică ea, pentru că solicitările clienţilor care apelează la servicii de concierge sunt mult mai complexe. 
    Faţă de alte pieţe din vestul Europei, „rata de utilizare în Romania a serviciilor de concierge este mică, 3-5%, dar aceasta este rata din toată Europa de Est. Ţări ca Polonia şi Ungaria au aceeaşi rată. Este departe de cea din Europa de Vest deoarece nu există cultura de a apela la un ajutor specializat, de a avea asistenţă la dispoziţie”, spune antreprenoarea.

    Iar când vine vorba de posibilitatea ca pe viitor resursa umană să fie înlocuită de inteligenţa artificială în domeniul în care activează, antreprenoarea se declară sceptică: „Eu sunt mai tradiţionalistă. Vor fi anumite proceduri în cadrul activităţii noastre care vor fi înlocuite de roboţi, dar nu în viitorul prea apropiat. Specificul activităţii de concierge, aşa cum o facem noi acum, la nivel premium, este tocmai această personalizare, această atenţie la detalii, înţelegerea nevoii clientului ce nu poate fi standardizată”, crede Carmen Voicu. „Un concierge de masă, pentru un target nesofisticat ar putea apela la roboţi. Dar targetul de masă în România, nu ştie acum nici ce este acela un concierge, deci va dura mult până acolo”, încheie ea.

  • Compania care rezolvă „to do listurile” clienţilor bogaţi

    Anul 2010 aducea cu el, în plină perioadă de criză, nevoia companiilor de a-şi păstra clienţii, de a-i fideliza, în condiţiile în care bugetele de marketing se micşorau şi perioada cadourilor ce constau în vacanţe pentru clienţii importanţi sau în discounturi era la final. Am identificat această nevoie de fidelizare şi, deci, oportunitatea de business. Ne-am unit eforturile şi cunoştinţele în marketing, finanţe, turism şi evenimente şi am iniţiat această nouă piaţă în România, cea a serviciilor de concierge”, descrie antreprenoarea Carmen Voicu începuturile businessului, pornit alături de Mioara Ionescu cu o investiţie de 200.000 de euro din resurse proprii.

    Ea spune că au ajutat-o „experienţa în marketing, dar şi cunoaşterea clienţilor şi a produselor financiare care aveau cea mai mare nevoie de a-şi păstra clienţii, deoarece fuseseră cel mai mult afectate de criză”. Compania a încheiat anul 2018 cu o cifră de afaceri de circa 1 milion de lei,  în creştere cu peste 40% faţă de anul anterior. În ceea ce priveşte investiţiile, acestea ocupă anual un procent de circa 10-15% din valoarea cifrei de afaceri. Dacă 2018 a fost „anul în care s-a investit în alinierea la cerinţe de GDPR şi dezvoltarea de alte proceduri interne”, proiecte cărora li s-au atribuit investiţii de circa 25.000 de euro, pentru 2019 conducerea Consiergo are în vedere creşterea echipei şi dezvoltarea tehnologică. Astfel, compania va investi circa 50.000 euro în personal şi crearea unei aplicaţii pentru serviciile premium.

    Pe lângă statutul de membru fondator, Carmen Voicu ocupă şi funcţia de CEO al Consiergo. Ea a urmat un MBA româno-canadian în marketing şi resurse umane, iar de-a lungul carierei a ocupat poziţii în companii multinaţionale de publicitate, însă nu se află nici la prima iniţiativă antreprenorială. A dezvoltat, de asemenea, o agenţie de consultanţă în marketing şi publicitate, o companie de hobby-uri şi ateliere pentru companii şi o companie multilevel de produse de frumuseţe – Charlott, cu peste 100 de agenţi de vânzări în ţară. Printre pasiunile sale s-au numărat dintotdeauna moda, călătoriile şi cititul. Nici Mioara Ionescu nu este novice într-ale antreprenoriatului. Ea a fondat, încă din anii ’90, o companie de turism. În prezent, este membru fondator şi partener al Consiergo.
    Potrivit executivului companiei, concierge-ul reprezintă „asistenţa personalizată, la un nivel premium”, oferită de o echipă care se află la dispoziţia clienţilor şi a familiilor lor 24/7: „Concierge-ul reprezintă un diferenţiator major pe nişa serviciilor de lifestyle, iar nevoia oamenilor de a avea mai mult timp pentru ei îi va determina să apeleze la o echipă specializată, aflată oricând la dispoziţia lor. Acesta le oferă clienţilor acces rapid acolo unde uşile par a fi închise, cu maximă confidenţialitate şi, mai ales, salvând timpul oamenilor ocupaţi”, explică Carmen Voicu.

    În prezent, Consiergo are un portofoliu de peste 10.000 de clienţi premium, însă aşteptările celor două antreprenoare pentru anul acesta vizează o creştere de 20% a numărului celor care apelează la serviciile companiei. Cine sunt însă clienţii cu dare de mână dispuşi să plătească preţul în bani a ceea ce Carmen Voicu consideră a fi cea mai importantă resursă a vremurilor noastre, timpul? „Gestionăm cei mai importanţi clienţi ai primelor opt bănci din România, precum şi clienţi şi angajaţi de top ai companiilor din domeniile pharma, IT sau ai caselor de avocatură. Clienţii şi angajaţii lor ne apelează pentru serviciile de concierge în lifestyle, casă şi administrativ, medicină, turism şi evenimente.” În prezent, clienţii corporate reprezintă 80% dintre clienţii companiei. Cu toate acestea, companiile doar achită abonamentele de concierge pentru diverşi angajaţi şi colaboratori, pentru a-i recompensa, prin urmare aceştia sunt adevăraţii beneficiari, alături de familiile lor.

    Un procent mai mic este acoperit de familiile cu venituri peste medie care aleg să încheie un abonament de concierge direct cu compania. În acest caz, un abonament costă 3.000 euro/an şi include servicii de concierge all-inclusive cu solicitări nelimitate, 24/7. În schimb, pentru companii, bugetele sunt personalizate în funcţie de numărul beneficiarilor finali şi serviciile de concierge selectate. „Clientul de concierge este o persoană activă, ocupată, care are nevoie de timp şi acces rapid la servicii. De cele mai multe ori este antreprenor sau angajat în poziţii solicitante în companii. Ca medie de vârstă, acesta se situează între 35 şi 55 de ani, dar pentru că gestionăm familiile clienţilor noştri, avem şi clienţi tineri – copii sau adolescenţi care ne plasează direct solicitările”, descrie Carmen Voicu profilul celor care le solicită serviciile.

    În ceea ce priveşte angajaţii, numărul acestora a rămas constant de-a lungul anilor. Astfel, şi în prezent echipa numără în jur de 10 – 12 angajaţi, „cu experienţă pe client service, turism, evenimente şi administrativ”.

    Antreprenoarea spune că formarea pieţei de concierge în plan local a presupus „un efort maxim din cauza barierelor de percepţie: am început cu familii care au ales să apeleze la serviciile noastre de concierge cunoscând conceptul din străinătate sau îmbrăţişând această idee nouă. În anii ce au urmat, companiile au înţeles că au nevoie pentru clienţii şi angajaţii lor de top de un concierge local şi nu de o companie de concierge străină”.

    Ea îşi aminteşte că a trebuit să bată la multe uşi înainte de a reuşi să promoveze serviciile companiei şi în cele mai multe cazuri se lovea de refuzuri: „Am avut zeci de prezentări, zeci de solicitări rezolvate ca testări, pentru a demonstra că reuşim acolo unde nu reuşeau alţii – companiile de concierge din afară sau secretarele, aşa cum ne transmiteau iniţial potenţialii clienţi: «Nu avem nevoie de astfel de servicii, avem o armată de oameni în jurul nostru»”.

    Cu toate acestea, companiile au început în cele din urmă să sune cu solicitări de ultim moment sau evenimente sold-out ori confidenţiale, mai ales după ce au înţeles că „pentru companiile de concierge străine, un client din România e pus pe lista de aşteptare”, în timp ce pentru cele două antreprenoare „orice solicitare a unui client devine maximă prioritate.”

    Pentru anul acesta, compania urmează să îşi extindă activitatea şi în afara domeniilor în care activează în prezent: „2019 va fi anul deschiderii căre concierge-ul full-service în imobiliare sau clădiri de birouri, în clinici private de sănătate şi, de ce nu, în şcoli private. Consiergo poate prelua solicitările ce nu ţin strict de specificul instituţiei respective, astfel încât conducerea şi stafful să se concentreze pe afacere”, spune Carmen Voicu.

    Cât despre procesul de pornire a unui astfel de business pe piaţa locală, antreprenoarea spune că „nu este deloc uşor. Este un efort uriaş şi rezultatele apar după ani. Mai întâi clădeşti echipe, demonstrezi că poţi, dezvolţi şi consolidezi relaţii cu zeci, sute de parteneri locali şi internaţionali. Îţi trebuie implicare totală, pasiune. Au încercat atât alţi antrepenori români, cât şi companii străine, dar au renunţat pentru că îţi trebuie răbdare, specificul clientului român este cu totul altul decât al celui din străinătate”, spune antreprenoarea.

    În ciuda faptului că în cei şapte ani în care a rezolvat, alături de partenera sa de business, „mii de solicitări grele” şi au depăşit împreună o serie de obstacole care le-au ajutat să se obişnuiască cu provocările, reuşind să treacă, în primul rând, de cea mai mare barieră: mentalitatea, Carmen Voicu spune că în prezent provocările vin din nevoia de a se adapta rapid la schimbări din zona tehnologiei şi de a găsi angajaţi devotaţi şi bine pregătiţi.

    În România, ea spune că „nu avem competitori care să ofere servicii all-inclusive de concierge. Au mai fost încercări de intrare ale altor companii străine sau nou înfiinţate, dar nu au avut succes. Sunt companii de turism sau de intervenţii pentru casă ori auto care spun că oferă concierge, ceea ce e corect, dar o fac strict pe domeniul respectiv.” Şi asta, explică ea, pentru că solicitările clienţilor care apelează la servicii de concierge sunt mult mai complexe. 
    Faţă de alte pieţe din vestul Europei, „rata de utilizare în Romania a serviciilor de concierge este mică, 3-5%, dar aceasta este rata din toată Europa de Est. Ţări ca Polonia şi Ungaria au aceeaşi rată. Este departe de cea din Europa de Vest deoarece nu există cultura de a apela la un ajutor specializat, de a avea asistenţă la dispoziţie”, spune antreprenoarea.

    Iar când vine vorba de posibilitatea ca pe viitor resursa umană să fie înlocuită de inteligenţa artificială în domeniul în care activează, antreprenoarea se declară sceptică: „Eu sunt mai tradiţionalistă. Vor fi anumite proceduri în cadrul activităţii noastre care vor fi înlocuite de roboţi, dar nu în viitorul prea apropiat. Specificul activităţii de concierge, aşa cum o facem noi acum, la nivel premium, este tocmai această personalizare, această atenţie la detalii, înţelegerea nevoii clientului ce nu poate fi standardizată”, crede Carmen Voicu. „Un concierge de masă, pentru un target nesofisticat ar putea apela la roboţi. Dar targetul de masă în România, nu ştie acum nici ce este acela un concierge, deci va dura mult până acolo”, încheie ea.

  • Cum a ajuns fiul unuia dintre CEI MAI MARI ACTORI DIN ROMÂNIA să fie cel mai cunoscut consultant român din mediul de business european

    „Am avut clienţi cu care am lucrat 10 ani şi am schimbat trei CEO. Un consultant ştie adesea mai mult decât managementul care sunt problemele din companie şi ce trebuie făcut pentru a le rezolva”, spune Andrei Caramitru, 42 de ani, poate cel mai cunoscut consultant român din mediul de business european.

     A lucrat 16 ani pentru McKinsey şi doi ani pentru Boston Consulting Group, două dintre cele mai influente firme de consultanţă în management strategic din lume. A renunţat la viaţa de consultant de un an şi, din vara acestui an, a intrat în antreprenoriat, într-un domeniu complet diferit de ceea ce a făcut până acum: comerţ online cu servicii. 

    Cel mai mare dintre cei trei fii ai actorilor Ion Caramitru şi Micaela Caracaş, Andrei Caramitru spune că a ales să studieze businessul pentru că, asemenea multora din generaţia lui, nu ştia către ce să se îndrepte după terminarea liceului.
    „Eu provin dintr-o familie de artişti: nu doar tatăl şi mama sunt actori, dar şi în familiile lor au fost pictori, cântăreţi la operă etc. Eu am vrut să fac ceva puţin diferit, să nu fiu tot timpul într-o comparaţie cu alţii din familie.”

    Absolvent al colegiului Sf. Sava din Capitală, profilul matematică – fizică, spune că a avut norocul să fie într-o clasă cu mulţi olimpici – el nefiind la acest „nivel de sofisticare” în matematică. A avut norocul, spune el, că sora tatălui său a fugit pe timpul comunismului în Geneva, iar în 1994, când a terminat el liceul, a avut şansa să locuiască la ea pe durata studiilor universitare.

    „Era o altă Românie atunci, nici bursă de studii nu aveai cum să iei. Am avut norocul să stau la mătuşa mea în Elveţia şi, neştiind exact ce să aleg ca domeniu de studiu, am zis că o să mă orientez spre economie- business.” Astfel, în perioada 1994 – 1998 el a urmat cursurile Facultăţii de Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii din Geneva, urmate de un program de masterat în finanţe în cadrul aceleiaşi instituţii.
    De ce nu a ales însă o carieră artistică?

    „Actoria este un domeniu extraordinar de greu, care se bazează mult pe noroc şi pe şansa de moment. Aş fi avut un cadru, teoretic, pentru a urma o carieră în domeniu, dar nu am vrut să îl exploatez poate dintr-o mândrie personală, nu am vrut să depind în cariera mea de altcineva sau să aud pe cineva că spune: «Andrei a reuşit în viaţă pentru că…». În plus, fiind perioada de după Revoluţie, se puteau încerca multe lucruri.”
    Pe de altă parte, mai spune el, când te naşti într-o familie de actori, te uiţi, încă din copilărie, cu un mai mare realism la această profesie, cu bune şi cu rele.

    „Cei care sunt în afara acestei lumi văd doar magia momentului, însă dacă observi zilnic ce se întâmplă, îţi dai seama că pentru foarte mulţi actori este foarte greu, frustrant, extrem de stresant, iar judecata nu este făcută pe cât de bun eşti neapărat, ci pe criteriul dacă te place lumea sau nu, iar acest lucru te poate afecta psihologic foarte mult. E un domeniu foarte dificil şi am o admiraţie pentru toţi cei care fac asta.”

    CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL

     

     

     

     

  • BUSINESS PENTRU ROMÂNIA: Antreprenorul care a renunţat la o carieră în cele mai influente firme de consultanţă din lume pentru ţara sa: „În Elveţia nu eram decât un migrant care ar trebui să zică mulţumesc pentru că i se permite să stea acolo”

    „Am avut clienţi cu care am lucrat 10 ani şi am schimbat trei CEO. Un consultant ştie adesea mai mult decât managementul care sunt problemele din companie şi ce trebuie făcut pentru a le rezolva”, spune Andrei Caramitru, 42 de ani, poate cel mai cunoscut consultant român din mediul de business european. A lucrat 16 ani pentru McKinsey şi doi ani pentru Boston Consulting Group, două dintre cele mai influente firme de consultanţă în management strategic din lume. A renunţat la viaţa de consultant de un an şi, din vara acestui an, a intrat în antreprenoriat, într-un domeniu complet diferit de ceea ce a făcut până acum: comerţ online cu servicii. 

    Cel mai mare dintre cei trei fii ai actorilor Ion Caramitru şi Micaela Caracaş, Andrei Caramitru spune că a ales să studieze businessul pentru că, asemenea multora din generaţia lui, nu ştia către ce să se îndrepte după terminarea liceului.

    „Eu provin dintr-o familie de artişti: nu doar tatăl şi mama sunt actori, dar şi în familiile lor au fost pictori, cântăreţi la operă etc. Eu am vrut să fac ceva puţin diferit, să nu fiu tot timpul într-o comparaţie cu alţii din familie.”

    Absolvent al colegiului Sf. Sava din Capitală, profilul matematică – fizică, spune că a avut norocul să fie într-o clasă cu mulţi olimpici – el nefiind la acest „nivel de sofisticare” în matematică. A avut norocul, spune el, că sora tatălui său a fugit pe timpul comunismului în Geneva, iar în 1994, când a terminat el liceul, a avut şansa să locuiască la ea pe durata studiilor universitare.

    „Era o altă Românie atunci, nici bursă de studii nu aveai cum să iei. Am avut norocul să stau la mătuşa mea în Elveţia şi, neştiind exact ce să aleg ca domeniu de studiu, am zis că o să mă orientez spre economie- business.” Astfel, în perioada 1994 – 1998 el a urmat cursurile Facultăţii de Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii din Geneva, urmate de un program de masterat în finanţe în cadrul aceleiaşi instituţii.

    De ce nu a ales însă o carieră artistică?

    „Actoria este un domeniu extraordinar de greu, care se bazează mult pe noroc şi pe şansa de moment. Aş fi avut un cadru, teoretic, pentru a urma o carieră în domeniu, dar nu am vrut să îl exploatez poate dintr-o mândrie personală, nu am vrut să depind în cariera mea de altcineva sau să aud pe cineva că spune: «Andrei a reuşit în viaţă pentru că…». În plus, fiind perioada de după Revoluţie, se puteau încerca multe lucruri.”

    Pe de altă parte, mai spune el, când te naşti într-o familie de actori, te uiţi, încă din copilărie, cu un mai mare realism la această profesie, cu bune şi cu rele.
    „Cei care sunt în afara acestei lumi văd doar magia momentului, însă dacă observi zilnic ce se întâmplă, îţi dai seama că pentru foarte mulţi actori este foarte greu, frustrant, extrem de stresant, iar judecata nu este făcută pe cât de bun eşti neapărat, ci pe criteriul dacă te place lumea sau nu, iar acest lucru te poate afecta psihologic foarte mult. E un domeniu foarte dificil şi am o admiraţie pentru toţi cei care fac asta.”

    Când a ajuns în Elveţia, prima experienţă a fost aceea a unui test la matematică, pe care l-au dat 600 de studenţi. Deşi era, după cum spune el, un elev „mediu plus” la liceul Sf. Sava, „nu cine ştie ce faţă de colegii din Bucureşti”, a luat nota maximă la matematică, el şi un student chinez.

    „Nivelul nostru de pregătire la matematică este extraordinar de bun şi atunci mi-am dat seama de faptul că, dacă fac un mic efort, probabil că o să mă descurc bine.”
    În acea perioadă românii nu aveau drept de muncă pe nicăieri în Europa, de aceea situaţia era complicată, iar studenţii aveau dreptul să lucreze doar pe timpul verii, ca stagiari, însă după absolvirea facultăţii nu aveau ce să facă.
    „Am fost nevoit să lucrez verile, am avut multe stagii neplătite, am lucrat inclusiv la un magazin de mobilă.”
    Viaţa în Elveţia, o ţară cu unul dintre cele mai ridicate niveluri ale costului vieţii, a fost o experienţă bună, pentru că „îţi dă o valoare mult mai clară a banilor şi a muncii”, iar mediul de business de acolo a ajutat la formarea viitorului consultant, deoarece dacă în România putea oricine să spună că e „băiatul lui Ion Caramitru”, în Elveţia nu era decât „un migrant care ar trebui să zică mulţumesc pentru că i se permite să stea acolo”.
    În 1997, când a terminat facultatea, spune că România era în „cvasifaliment”, iar oportunităţile de carieră pentru un absolvent de facultate care vrea să intre în sistemul bancar erau puţine, pentru că pe piaţă erau una sau două bănci străine, iar singura variantă pentru el era să lucreze la stat, la Banca Naţională sau la Ministerul de Finanţe, acestea fiind instituţiile în care ar fi putut aplica ce a învăţat în şcoală.
    „Neavând oportunităţi în ţară, am încercat să îmi fac relaţii în sistemul bancar din Elveţia. La 22 de ani am cunoscut pe cineva de la UBS (cea mai mare bancă elveţiană – n.red.) care finanţa nişte cursuri speciale la universitate, m-a plăcut şi m-a recrutat. Angajarea a fost un proces dificil, pentru că atunci, ca român, nu aveai dreptul să fii angajat cu avocaţi etc., dar până la urmă am rămas acolo.”

    A lăsat bankingul pentru consultanţă
    Iniţial, visul său era să ajungă trader la UBS, iar după două-trei departamente „de tatonare” în cadrul băncii, după câteva luni a reuşit să intre pe zona de trading. Despre profesia de trader spune că, din afară, părea foarte „cool”, însă în realitate munca este destul de plictisitoare.
    „Ce a fost interesant acolo era că te simţeai ca într-o grădină zoologică, era mai puţin informatizată zona şi erau mii de oameni într-un loc. Şi era colectivul foarte mixt: de la oameni îmbrăcaţi în ultimul model de Armani până la alţii supraponderali care veneau în şlapi, mâncau popcorn şi înjurau.”
    Spune că experienţa din trading l-a dus la concluzia că, pentru această profesie, trebuie să ai o mentalitate de „small businessman”, în care vinzi şi cumperi, deoarece nu trebuia să gândeşti prea mult, iar activitatea nu te stimula intelectual.
    „Stresul principal era să nu greşeşti, pentru că dacă greşeai o virgulă, daunele erau foarte mari. Însă în rest era muncă de execuţie, nonintelectuală, în trei zile puteai învăţa tot ce ai de făcut.”
    Ulterior, şi-a schimbat rolul în UBS şi a trecut în zona de fuziuni şi achiziţii, iar o perioadă de puţin peste un an a lucrat între Londra şi Zürich în departamentul de achiziţii al băncii. Apoi a fost contactat de un headhunter din Zürich care angaja consultanţi juniori pentru echipa de corporate finance a firmei de consultanţă în management strategic McKinsey, care să aibă minimă experienţă în investment banking. „M-am dus la interviu destul de reticent, aveam un job OK, dar zona de consultanţă mi s-a părut mult mai interesantă pentru că profilurile oamenilor erau mult mai diverse.” Astfel, a crezut că ar avea oportunităţi profesionale mai bune în consultanţă decât în investment banking, chiar dacă, din punct de vedere financiar, oferta celor de la McKinsey era similară sau poate puţin mai scăzută decât cea de la UBS.
    „În consultanţă oamenii erau mult mai diverşi, erau chiar şi medici care făceau consultanţă. În schimb, în investment banking toţi lucrau câte 20 de ore pe zi, nu aveau niciun fel de viaţă personală şi aşteptau bonusul de la finalul anului. Aveam 23 – 24 de ani şi mă uitam la cum arată cei de 35 de ani din investment banking faţă de cei din consultanţă, ca să văd unde vreau să fiu peste zece ani. În bancă erau toţi singuri, destul de deprimaţi, stăteau într-o casă imensă, dar veneau în weekend la birou pentru că nu aveau ce face.”


    A fost avansat
    ca junior partner mai repede decât se aştepta
    Deşi consultanţa părea mai interesantă în acel moment, planul său iniţial era să stea doi ani la McKinsey şi apoi să plece. De ce? Pentru că nu vorbea germana, nu credea că poate fi promovat, ca român, ca manager de proiecte sau să ajungă mai sus în ierarhia organizaţiei în Elveţia.
    „Era implauzibil, nu cunoşteam pe nimeni în comunitatea de business din Elveţia, am zis că îmi scriu pe CV că am lucrat doi ani la McKinsey şi asta e. Însă ce am descoperit atunci a fost că totul era pe bază de meritocraţie în McKinsey, dacă erai un pic mai bun decât altul, indiferent de ce relaţii avea el, tu erai promovat.”
    În McKinsey, el spune că a fost promovat destul de rapid ca manager, rol în care s-a specializat pe câteva industrii (telecom, media & tehnologie) şi a fost plimbat prin lume când apărea câte un proiect pe zona de corporate finance – strategie în aceste domenii. Apoi, a fost avansat – mult mai repede decât se aştepta – pe poziţia de junior partner, care este un job complet diferit de ceea ce făcuse până atunci.
    „Când am ajuns junior partner, m-au întrebat care sunt planurile mele în continuare. Atunci m-am gândit că ar fi un moment bun să mă ocup un pic de România, pentru că atunci au avut loc toate privatizările de bănci, au intrat multe firme străine, era perioada de dinainte de aderare a României la UE.”
    Deşi anterior nu a mai avut decât un proiect sau două în România, spune că ştia tot mecanismul necesar pentru a intra pe o piaţă nouă, plus că experienţa în proiecte de achiziţii şi integrare era o oportunitate pentru a atrage clienţi pe plan local.
    Biroul din România a fost un pariu bun pentru McKinsey, pentru că a fost deschis într-un moment în care era o avalanşă de investiţii străine în România, iar companiile străine care intrau pe piaţă aveau nevoie de consultanţă.
    „Eram tânăr, aveam 30 de ani şi mi s-a părut o oportunitate foarte bună să lansez, să conduc şi să dezvolt un business nou pe o piaţă la mine acasă. Şi aşa m-am mutat înapoi acasă în 2007, am construit totul de la zero. Am început într-o cameră de hotel.”
    Ulterior, partea administrativă a devenit „puţin obositoare” şi a vrut să aibă parte de diversitate, de aceea a preluat conducerea diviziei de telecom, media şi tehnologie pe regiune.

    Cum arată viaţa de consultant
    În companiile de consultanţă există trei tipuri mari de roluri, care cunosc diverse denumiri în funcţie de structurile interne ale organizaţiilor, spune Caramitru. Acestea sunt roluri de asociat, manager şi partener.
    În rolul de asociat, consultantul lucrează pe un singur proiect în mare parte, nu este responsabil de găsirea proiectului (ci partenerii îi dau proiectul) şi se ocupă de o situaţie specifică în cadrul unui proiect mai larg care trebuie rezolvată foarte repede împreună cu echipa.
    „La jobul de asociat este interesant că trebuie să vii destul de repede cu soluţii şi cu analize, deci partea cu teoria excesivă nu funcţionează. Rolul de asociat îţi dezvoltă foarte bine intuiţia şi înveţi să comunici, e interesantă partea de relaţionare cu colegii şi cu clienţii.”
    În consultanţă se dezvoltă foarte mult abilităţile de comunicare, pentru că „degeaba vii cu cea mai bună idee dacă nu înţelege nimeni de ce ai venit cu acea propunere şi ai făcut o analiză sofisticată, greu de descifrat”.
    Pe un absolvent de facultate, un rol de asociat într-o firmă de consultanţă îl ajută să înveţe foarte repede nişte abilităţi importante care pot fi folosite ulterior în absolut orice alt rol din orice industrie.
    „În general, se lucrează foarte mult în firmele de consultanţă, este o presiune mare pentru că tarifele sunt mari, timpul de livrare este scurt, iar clienţii pun presiune foarte mare pentru găsirea unei soluţii care să le rezolve problema. Automat, consultantul este sub presiune şi nu are cui să delege din sarcini.”
    Totuşi, spune el, există şi o parte culturală care are un impact în munca consultantului pentru că, de exemplu, în birourile din ţările nordice clienţii sunt mai relaxaţi, ceea ce nu se întâmplă în sudul Europei.
    „Dacă te descurci bine pe rolul de asociat, cam după un an poţi să faci acest rol destul de bine. Apoi, după 2 – 3 ani se ia decizia dacă eşti promovat sau nu ca manager.”
    Managerul are un cu totul alt rol. El trebuie să vadă rapid ce are de făcut şi îi ajută pe juniori să îşi facă proiectele mai repede.
    „Managerul are un rol important de coordonare şi de comunicare, pentru că toată lumea îl sună pe el, de la clienţi la parteneri. El este responsabil local şi trebuie să coordoneze echipa şi să se asigure că lucrurile merg în aceeaşi direcţie.”
    Andrei Caramitru spune că i-a plăcut foarte mult rolul de manager, pentru că i s-a părut că din această poziţie un consultant poate să aibă un control foarte mare pe proiecte importante şi chiar să îşi promoveze ideile proprii tot mai mult.
    „Dacă ştiai bine ce faci, practic după patru săptămâni puteai să ştii mai bine decât clienţii şi decât partenerii ce trebuia făcut. Şi ideile pe care le aveai puteau fi «împinse» cum voiai, de regulă lumea îţi dădea dreptate şi te verificau puţin. Dar pentru un tânăr este o oportunitate foarte bună să îşi vadă ideile implementate în proiect.”
    Rolul de partener – cel mai important dintr-o firmă de consultanţă – este complet diferit de cel de manager, pentru că un partener are atât responsabilitatea proiectelor în derulare (nu face munca de zi cu zi, dar vorbeşte de câteva ori pe săptămână cu managerul şi cu echipa fiecărui proiect), cât şi partea de dezvoltare a businessului.
    „Pentru zona de business development, trebuie să te întâlneşti cu clienţii şi să îi ajuţi să găsească o anumită direcţie, pentru că de multe ori e neclar. De exemplu, poate să fie o situaţie haotică la un client, unde trebuie să tai costurile şi nu ştii de unde să o apuci. Şi înainte de a face ceva trebuie să vorbeşti cu clientul de zeci de ori, pot dura luni de zile discuţiile până să identifici ce ai de făcut.”
    Partenerii buni din firmele de consultanţă în management au relaţii foarte bune pe termen lung cu unii dintre clienţi, cu care dezvoltă o relaţie personală de încredere, prietenie şi chiar mentorship.
    „De multe ori, un consultant ajunge să ştie o companie mai bine decât o persoană din management. Am avut clienţi cu care am lucrat 10 ani, am schimbat trei CEO şi ştiam mai mult decât majoritatea celor de acolo cam care erau problemele şi ce era de făcut.” Rolul de partener devine complex pentru că sunt, dincolo de acoperirea unor clienţi importanţi la nivel regional, multe responsabilităţi administrative şi ţine de inutiţia partenerului cum să se organizeze mai bine pentru a face faţă sarcinilor din acest job.


    Ce greşeli se fac în marile companii
    În topul greşelilor pe care le fac companiile care ajung să apeleze la consultanţii în management pentru a remedia problemele se află faptul că firmele aşteaptă prea mult până să ia unele decizii, iar când le iau, e prea târziu.
    „Toate companiile mari au o poziţie dominantă cât de cât pe o piaţă. Şi sunt pieţe bine structurate, cu competiţie mare, însă nu se mută 10 puncte procentuale din cota de piaţă dintr-o parte în alta de pe o zi pe alta. Este un sistem care aduce bune şi rele: partea bună e că îţi dă o stabilitate în business, partea proastă e că este mult mai greu să se facă schimbări mai brutale, mai dure.” Prin urmare, managerii acţionează prea târziu de multe ori, iar criza a şi demonstrat, de altfel, faptul că băncile, de exemplu, au început să acţioneze mai dur pe partea de management al riscului şi pe costuri la un an şi jumătate – doi ani distanţă de la începutul crizei.
    „Cel mai dificil este să schimbi o companie mare. Este o birocraţie imensă, sunt bătălii politice interne, managerii au targeturi scurte ca timp, iar aceste lucruri îngreunează schimbarea.”
    În general, greşelile din companii pornesc de la alocarea resurselor –  nu toate companiile au strategii „stupide”, dar multe planuri financiare sunt greşite.
    „Majoritatea strategiilor sunt OK, unele sunt chiar destul de specifice şi au sens. Întrebarea pe care eu mi-o puneam mereu este: Cât la sută din bugetul de anul viitor este alocat pentru aceste trei puncte din strategie, despre care spui că sunt principale? Şi răspunsul era, de obicei, că nu se alocă nimic. De ce? Pentru că aşa era bugetul şi anul trecut şi acum doi ani, iar ca să aloci altundeva trebuie să tai de undeva. Vrei să faci ceva, dar nu investeşti nimic.”
    Alte probleme pe care le au companiile sunt legate de unele planuri de business prelungite inutil de la un an la altul şi care sunt în general venite ca o cerinţă de la sediul central al companiei.
    „Managerii locali încearcă, pe cât pot, să le explice sau să «împingă» ideile lor. Însă se lovesc la headquarter de o birocraţie imensă pe zona financiară, pe departamentele de strategie etc. Şi de multe ori rezultatele acestor business planuri nu au sens, sunt imposibil de realizat matematic sau nu se corelează cu realitatea locală.” Un exemplu în acest sens este alocarea unui buget prea mic de creştere de salarii pentru anul următor – pentru a nu depăşi grila salarială din companie – care conduce la pierderea unor angajaţi foarte buni. Prin fluctuaţia mare de personal şi pierderea oamenilor valoroşi se produce o scădere a calităţii serviciilor pentru clienţi, iar acestea sunt greşeli greu de reparat.
    „Apoi, mai sunt greşeli de implementare. Majoritatea celor care lucrează în companii mari nu sunt antreprenori, sunt administratori. De multe ori, jumătate dintre cei care sunt în middle – upper management sunt semiinutili, pentru că ei doar translatează ce se întâmplă mai jos către cei de mai sus, sunt un fel de piramidă de informaţii şi de idei, dar de fapt nu se întâmplă nimic, nu sunt lideri reali. Există birocraţie care se menţine şi care se optimizează foarte încet.”

    Când ajungi partener senior la 38- 39 de ani, următorii 25 de ani arată la fel

    De ce a plecat din McKinsey?
    „Cred că am stat prea mult. Să stai 16 – 17 ani în acelaşi loc e mult. Şi, cumva, dacă aş fi vrut să evoluez în acea structură, era foarte complicat să o fac în Europa, pentru că nevoia de parteneri seniori era mai degrabă în America sau în Asia şi nu mă atrăgea ideea să mă mut în altă parte, mi se părea un efort imens să mut toată familia acolo.”
    El spune că la McKinsey a avut senzaţia că a atins tot ce putea să atingă în mod realist. „Cred că a fost o problemă faptul că le-am atins prea repede. Mulţi ajung unde am ajuns eu pe la 50 şi un pic de ani. Când ajungi partener senior la 38 – 39 de de ani într-o astfel de companie, următorii 25 de ani sunt cam la fel. Eu nu sunt atât de motivat de bani, iar după ce ajungi la un anumit nivel din punct de vedere financiar, banii nu mai contează aşa de mult.” Aşa a luat decizia de a pleca din McKinsey în toamna anului 2016, pentru că voia să facă ceva pe cont propriu, dar nu în domeniul consultanţei. Şase luni mai târziu, a acceptat oferta venită de la Boston Consulting Group, companie rivală a McKinsey, unde a fost partener pe o divizie care acoperea Austria, Germania şi Europa Centrală şi de Est.
    „Mi s-a părut interesant să văd cum funcţionează şi Boston Consulting Group, pentru că în McKinsey aveam un respect foarte mare pentru ei. Mi-a plăcut foarte mult şi acolo, însă după un an şi jumătate – doi mi-am dat seama că îmi lipsea să fac ceva al meu.”

    De ce a ales antreprenoriatul

    În acest an, Andrei Caramitru a devenit antreprenor, pentru că „a văzut câte se puteau vedea în consultanţă”.
    „Iar următorii 15 ani vor duce la nişte schimbări atât de fundamentale în toată structura socială a lumii încât, dacă vrei să faci ceva şi să ai un impact cât mai mare, trebuie să te poziţionezi pe valurile care urmează, iar aceste schimbări sunt legate foarte mult de zona de online”.
    Firma Kessel Run Ventures, pe care a fondat-o, este înregistrată în Olanda (pentru că acolo este un mediu prietenos pentru afacerile din domeniul IT), iar activitatea principală va fi, într-o primă instanţă, crearea unor platforme în special pe zona de business to consumer.
    „Practic, eu sunt fondator, iar la nivel de investiţii am pus o parte din bani şi mai am nişte investitori străini. Suntem 4 – 5 parteneri operaţionali, care vin din zona de tech, online marketing sau start-up, nu sunt nici consultanţi şi nici corporatişti. La început avem nevoie de creativitate maximă. În plus, mai avem şi un advisory board unde sunt foşti colegi din McKinsey şi unii manageri care lucrează prin Google sau Facebook.”
    Compania se adresează pieţei europene, iar pentru început va investi în marketing în câteva pieţe cu potenţial care pot fi urmărite mai bine pentru că „e total ineficient să bagi puţini bani în marketing pe multe pieţe”.
    „Dacă va merge bine, vom căuta finanţări semnificative în etapa a treia a businessului. Avem practic finanţate primele două etape, undeva pe la 20 – 25 de milioane de euro. Ne-am uitat la câteva criterii pentru crearea platformelor: să rezolve o problemă reală a oamenilor într-un moment important din viaţa lor şi să avem marje suficient de bune încât businessul să fie sustenabil financiar. Ne uităm la zona medicală, dar şi la aspecte legate de personalizarea vacanţelor sau a nutriţiei. Vom oferi o intermediere pe zona de servicii între consumator şi întreg ecosistemul de furnizori de servicii pentru a avea cea mai bună soluţie pentru fiecare.”


    Corporatiştii trebuie să îşi exprime fără teamă opiniile politice
    Deşi marile firme de consultanţă au – ca toate companiile mari, de altfel – reguli stricte în ceea ce priveşte comunicarea, Andrei Caramitru a fost unul dintre managerii care şi-au exprimat critic, de-a lungul timpului, părerea despre unele măsuri luate de guvern care au tulburat mediul de business. Vocea sa critică s-a intensificat însă de când a devenit antreprenor, astfel că, într-o postare de pe reţeaua de socializare Facebook de pe 20 august 2018, intitulată „Sclavia corporatistă şi curajul”, Andrei Caramitru a mustrat angajaţii şi liderii din corporaţiile locale pentru că nu au curajul să îşi exprime public nemulţumirea faţă de regimul politic de teamă să nu îi vadă sau să îi sancţioneze angajatorul.
    „Mi se pare inacceptabil să nu te implici şi aici am o critică foarte mare faţă de foştii mei clienţi, pentru că atunci când vorbeşti faţă în faţă cu ei au păreri destul de clare, dar le e frică să zică ceva, chiar şi pe Facebook, de teamă că îşi vor pierde jobul. Este o mentalitate de sclav, nimeni nu îţi poate îngrădi dreptul la opinie.” El a făcut o paralelă între situaţia politică şi situaţia unei persoane care este client al unei singure bănci care are monopol (cum are şi statul român monopol pe viaţa cetăţenilor).
    „Cât timp lucrurile merg cât de cât OK şi ai toţi banii blocaţi la o singură bancă – neavând voie să îi muţi la alte bănci – poate nu trebuie să te implici. Dar dacă banca începe să îţi fure bani din cont, să îţi blocheze contul, te mai şi bat angajaţii dacă intri la ei în sucursală şi nu faci ceva, atunci s-ar putea să ai o problemă. Pentru că poate pe moment mai scoţi banii de la ATM, dar la un moment dat s-ar putea să rămână şi ATM-ul fără resurse. Sunt lucruri de bun simţ.”


    CARTE DE VIZITĂ
    Andrei Caramitru
    42 de ani
     Este cel mai mare dintre cei trei fii ai actorilor Ion Caramitru şi Micaela Caracaş
     A absolvit Colegiul Naţional „Sf. Sava” (specializarea matematică- fizică) şi şi-a continuat studiile universitare în domeniul finanţelor la Universitatea din Geneva (Elveţia)
     Şi-a început cariera în Geneva, ca asociat în cadrul băncii elveţiene UBS
     A lucrat 16 ani pentru McKinsey, una dintre cele mai influente firme de consultanţă în management strategic din lume, unde cea mai înaltă poziţie a fost de senior partner (responsabil de divizia de telecom, media şi tehnologie în Europa de Est). În 2007, a pus bazele biroului McKinsey de la Bucureşti
     Timp de un an şi jumătate a lucrat pentru firma de consultanţă Boston Consulting Group, ca partener pe o divizie responsabilă de zonele Austria, Germania, Europa Centrală şi de Est
     Din 2018, este antreprenor; a fondat compania IT Kessel Run Ventures cu sediul în Olanda, care oferă servicii online
     Are doi copii, o fetiţă de 2 ani şi jumătate şi un băiat de 12 ani

  • La 18 ani fugise de acasă, trăia în ghetou şi avea probleme cu poliţia. Astăzi conduce un imperiu de 20 de milioane de dolari

    Tom Ferry trăia în suburbiile Californiei, având o gaură de glonţ în geam, părul vopsit violet şi un apetit crescut pentru violenţă. La 18 ani avea probleme cu rudele, cunoscuţii şi cu autorităţile; drumul în viaţă părea să-i fi fost aşternut.

    Au trecut 12 ani de atunci, iar Tom Ferry conduce astăzi una dintre cele mai mari companii de consultanţă în imobiliare din Statele Unite. Compania sa, Tom Ferry – Your Coach, îi învaţă pe agenţii imobiliari cum să facă milioane prin stăpânirea tehnicilor de vânzare şi marketing. “Un agent decent vinde între 5 şi 30 de case pe an”, spune Ferry. “Agenţii pregătiţi de noi vând peste 100.”

    Compania sa a înregistrat creşteri de peste 50% ale cifrei de afaceri în ultimii trei ani, iar Ferry a fost numit cel mai bun trainer de vânzări în imobiliare pentru al treilea an consecutiv.

    Cum a reuşit însă să se transforme dintr-un adolescent tulburat într-un om de afaceri de succes?

    Când avea 18 ani şi se afla într-o situaţie extrem de proastă, Ferry şi-a dat seama că trebuie să acţioneze pentru a avea o şansă în viaţă. Spre nococul lui, avea modelul perfect la câteva case distanţă: un om de succes care avea un Rolls Royce, un Porsche şi un S-Class şi conducea un business de succes. Partea proastă: era exact omul de la care fugise, tatăl său.

    “Unii oameni au fost crescuţi de oameni pasionaţi de şcoală sau de sport. Eu am fost crescut de un om care a ajuns cel mai bun vânzător al lui Earl Nightingale”, povesteşte Ferry. Nightingale, o personalitate în lumea media, pornise o compania care vindea materiale motivaţionale. Tatăl lui Ferry învăţase arta vânzării chiar de la Nightingale, punând apoi bazele propriei sale afaceri de succes în domeniul imobiliar.

    Ferry a decis să lucreze pentru tatăl său, aşa că într-o zi s-a dus şi i-a spus acestuia că vrea să îi conducă, într-o bună zi, compania. Răspunsul a fost unul rece: “Atunci când o să fii serios în legătură cu viaţa ta şi dispuşi să munceşti, vino să vorbeşti cu mine.”

    La scurt timp după, tatăl său l-a angajat totuşi pe o poziţie de jos în compania sa, dându-i sarcina de a sorta corespondenţa. Tânărul a învăţat totul despre logistică şi a aflat tot felul de informaţii despre piaţa imobiliară. Şi-a propus să ajungă la conducerea companiei în 5 ani; i-a luat însă 9, dar pe parcurs a ajuns să stăpânească toate tehnicile folosite de agenţii de vânzări.

    După trei ani petrecuţi la cârma companiei construită de tatăl său, Ferry a decis că e timpul să pornească propriul său business: o companie ce oferă cursuri agenţilor de vânzări. În 2015, veniturile companiei sale au fost de 20 de milioane de dolari, iar estimările pentru 2016 arată o dublare a veniturilor.

     

  • Povestea fabuloasă a antreprenorului român care a renunţat la cariera de 16 ani de consultant la cele mai influente firme din lume pentru a-şi porni o afacere

    „Am avut clienţi cu care am lucrat 10 ani şi am schimbat trei CEO. Un consultant ştie adesea mai mult decât managementul care sunt problemele din companie şi ce trebuie făcut pentru a le rezolva”, spune Andrei Caramitru, 42 de ani, poate cel mai cunoscut consultant român din mediul de business european. A lucrat 16 ani pentru McKinsey şi doi ani pentru Boston Consulting Group, două dintre cele mai influente firme de consultanţă în management strategic din lume. A renunţat la viaţa de consultant de un an şi, din vara acestui an, a intrat în antreprenoriat, într-un domeniu complet diferit de ceea ce a făcut până acum: comerţ online cu servicii. 

    Cel mai mare dintre cei trei fii ai actorilor Ion Caramitru şi Micaela Caracaş, Andrei Caramitru spune că a ales să studieze businessul pentru că, asemenea multora din generaţia lui, nu ştia către ce să se îndrepte după terminarea liceului.

    „Eu provin dintr-o familie de artişti: nu doar tatăl şi mama sunt actori, dar şi în familiile lor au fost pictori, cântăreţi la operă etc. Eu am vrut să fac ceva puţin diferit, să nu fiu tot timpul într-o comparaţie cu alţii din familie.”

    Absolvent al colegiului Sf. Sava din Capitală, profilul matematică – fizică, spune că a avut norocul să fie într-o clasă cu mulţi olimpici – el nefiind la acest „nivel de sofisticare” în matematică. A avut norocul, spune el, că sora tatălui său a fugit pe timpul comunismului în Geneva, iar în 1994, când a terminat el liceul, a avut şansa să locuiască la ea pe durata studiilor universitare.

    „Era o altă Românie atunci, nici bursă de studii nu aveai cum să iei. Am avut norocul să stau la mătuşa mea în Elveţia şi, neştiind exact ce să aleg ca domeniu de studiu, am zis că o să mă orientez spre economie- business.” Astfel, în perioada 1994 – 1998 el a urmat cursurile Facultăţii de Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii din Geneva, urmate de un program de masterat în finanţe în cadrul aceleiaşi instituţii.

    De ce nu a ales însă o carieră artistică?

    „Actoria este un domeniu extraordinar de greu, care se bazează mult pe noroc şi pe şansa de moment. Aş fi avut un cadru, teoretic, pentru a urma o carieră în domeniu, dar nu am vrut să îl exploatez poate dintr-o mândrie personală, nu am vrut să depind în cariera mea de altcineva sau să aud pe cineva că spune: «Andrei a reuşit în viaţă pentru că…». În plus, fiind perioada de după Revoluţie, se puteau încerca multe lucruri.”

    Pe de altă parte, mai spune el, când te naşti într-o familie de actori, te uiţi, încă din copilărie, cu un mai mare realism la această profesie, cu bune şi cu rele.
    „Cei care sunt în afara acestei lumi văd doar magia momentului, însă dacă observi zilnic ce se întâmplă, îţi dai seama că pentru foarte mulţi actori este foarte greu, frustrant, extrem de stresant, iar judecata nu este făcută pe cât de bun eşti neapărat, ci pe criteriul dacă te place lumea sau nu, iar acest lucru te poate afecta psihologic foarte mult. E un domeniu foarte dificil şi am o admiraţie pentru toţi cei care fac asta.”

    Când a ajuns în Elveţia, prima experienţă a fost aceea a unui test la matematică, pe care l-au dat 600 de studenţi. Deşi era, după cum spune el, un elev „mediu plus” la liceul Sf. Sava, „nu cine ştie ce faţă de colegii din Bucureşti”, a luat nota maximă la matematică, el şi un student chinez.

    „Nivelul nostru de pregătire la matematică este extraordinar de bun şi atunci mi-am dat seama de faptul că, dacă fac un mic efort, probabil că o să mă descurc bine.”
    În acea perioadă românii nu aveau drept de muncă pe nicăieri în Europa, de aceea situaţia era complicată, iar studenţii aveau dreptul să lucreze doar pe timpul verii, ca stagiari, însă după absolvirea facultăţii nu aveau ce să facă.
    „Am fost nevoit să lucrez verile, am avut multe stagii neplătite, am lucrat inclusiv la un magazin de mobilă.”
    Viaţa în Elveţia, o ţară cu unul dintre cele mai ridicate niveluri ale costului vieţii, a fost o experienţă bună, pentru că „îţi dă o valoare mult mai clară a banilor şi a muncii”, iar mediul de business de acolo a ajutat la formarea viitorului consultant, deoarece dacă în România putea oricine să spună că e „băiatul lui Ion Caramitru”, în Elveţia nu era decât „un migrant care ar trebui să zică mulţumesc pentru că i se permite să stea acolo”.
    În 1997, când a terminat facultatea, spune că România era în „cvasifaliment”, iar oportunităţile de carieră pentru un absolvent de facultate care vrea să intre în sistemul bancar erau puţine, pentru că pe piaţă erau una sau două bănci străine, iar singura variantă pentru el era să lucreze la stat, la Banca Naţională sau la Ministerul de Finanţe, acestea fiind instituţiile în care ar fi putut aplica ce a învăţat în şcoală.
    „Neavând oportunităţi în ţară, am încercat să îmi fac relaţii în sistemul bancar din Elveţia. La 22 de ani am cunoscut pe cineva de la UBS (cea mai mare bancă elveţiană – n.red.) care finanţa nişte cursuri speciale la universitate, m-a plăcut şi m-a recrutat. Angajarea a fost un proces dificil, pentru că atunci, ca român, nu aveai dreptul să fii angajat cu avocaţi etc., dar până la urmă am rămas acolo.”

    A lăsat bankingul pentru consultanţă
    Iniţial, visul său era să ajungă trader la UBS, iar după două-trei departamente „de tatonare” în cadrul băncii, după câteva luni a reuşit să intre pe zona de trading. Despre profesia de trader spune că, din afară, părea foarte „cool”, însă în realitate munca este destul de plictisitoare.
    „Ce a fost interesant acolo era că te simţeai ca într-o grădină zoologică, era mai puţin informatizată zona şi erau mii de oameni într-un loc. Şi era colectivul foarte mixt: de la oameni îmbrăcaţi în ultimul model de Armani până la alţii supraponderali care veneau în şlapi, mâncau popcorn şi înjurau.”
    Spune că experienţa din trading l-a dus la concluzia că, pentru această profesie, trebuie să ai o mentalitate de „small businessman”, în care vinzi şi cumperi, deoarece nu trebuia să gândeşti prea mult, iar activitatea nu te stimula intelectual.
    „Stresul principal era să nu greşeşti, pentru că dacă greşeai o virgulă, daunele erau foarte mari. Însă în rest era muncă de execuţie, nonintelectuală, în trei zile puteai învăţa tot ce ai de făcut.”
    Ulterior, şi-a schimbat rolul în UBS şi a trecut în zona de fuziuni şi achiziţii, iar o perioadă de puţin peste un an a lucrat între Londra şi Zürich în departamentul de achiziţii al băncii. Apoi a fost contactat de un headhunter din Zürich care angaja consultanţi juniori pentru echipa de corporate finance a firmei de consultanţă în management strategic McKinsey, care să aibă minimă experienţă în investment banking. „M-am dus la interviu destul de reticent, aveam un job OK, dar zona de consultanţă mi s-a părut mult mai interesantă pentru că profilurile oamenilor erau mult mai diverse.” Astfel, a crezut că ar avea oportunităţi profesionale mai bune în consultanţă decât în investment banking, chiar dacă, din punct de vedere financiar, oferta celor de la McKinsey era similară sau poate puţin mai scăzută decât cea de la UBS.
    „În consultanţă oamenii erau mult mai diverşi, erau chiar şi medici care făceau consultanţă. În schimb, în investment banking toţi lucrau câte 20 de ore pe zi, nu aveau niciun fel de viaţă personală şi aşteptau bonusul de la finalul anului. Aveam 23 – 24 de ani şi mă uitam la cum arată cei de 35 de ani din investment banking faţă de cei din consultanţă, ca să văd unde vreau să fiu peste zece ani. În bancă erau toţi singuri, destul de deprimaţi, stăteau într-o casă imensă, dar veneau în weekend la birou pentru că nu aveau ce face.”


    A fost avansat
    ca junior partner mai repede decât se aştepta
    Deşi consultanţa părea mai interesantă în acel moment, planul său iniţial era să stea doi ani la McKinsey şi apoi să plece. De ce? Pentru că nu vorbea germana, nu credea că poate fi promovat, ca român, ca manager de proiecte sau să ajungă mai sus în ierarhia organizaţiei în Elveţia.
    „Era implauzibil, nu cunoşteam pe nimeni în comunitatea de business din Elveţia, am zis că îmi scriu pe CV că am lucrat doi ani la McKinsey şi asta e. Însă ce am descoperit atunci a fost că totul era pe bază de meritocraţie în McKinsey, dacă erai un pic mai bun decât altul, indiferent de ce relaţii avea el, tu erai promovat.”
    În McKinsey, el spune că a fost promovat destul de rapid ca manager, rol în care s-a specializat pe câteva industrii (telecom, media & tehnologie) şi a fost plimbat prin lume când apărea câte un proiect pe zona de corporate finance – strategie în aceste domenii. Apoi, a fost avansat – mult mai repede decât se aştepta – pe poziţia de junior partner, care este un job complet diferit de ceea ce făcuse până atunci.
    „Când am ajuns junior partner, m-au întrebat care sunt planurile mele în continuare. Atunci m-am gândit că ar fi un moment bun să mă ocup un pic de România, pentru că atunci au avut loc toate privatizările de bănci, au intrat multe firme străine, era perioada de dinainte de aderare a României la UE.”
    Deşi anterior nu a mai avut decât un proiect sau două în România, spune că ştia tot mecanismul necesar pentru a intra pe o piaţă nouă, plus că experienţa în proiecte de achiziţii şi integrare era o oportunitate pentru a atrage clienţi pe plan local.
    Biroul din România a fost un pariu bun pentru McKinsey, pentru că a fost deschis într-un moment în care era o avalanşă de investiţii străine în România, iar companiile străine care intrau pe piaţă aveau nevoie de consultanţă.
    „Eram tânăr, aveam 30 de ani şi mi s-a părut o oportunitate foarte bună să lansez, să conduc şi să dezvolt un business nou pe o piaţă la mine acasă. Şi aşa m-am mutat înapoi acasă în 2007, am construit totul de la zero. Am început într-o cameră de hotel.”
    Ulterior, partea administrativă a devenit „puţin obositoare” şi a vrut să aibă parte de diversitate, de aceea a preluat conducerea diviziei de telecom, media şi tehnologie pe regiune.

    Cum arată viaţa de consultant
    În companiile de consultanţă există trei tipuri mari de roluri, care cunosc diverse denumiri în funcţie de structurile interne ale organizaţiilor, spune Caramitru. Acestea sunt roluri de asociat, manager şi partener.
    În rolul de asociat, consultantul lucrează pe un singur proiect în mare parte, nu este responsabil de găsirea proiectului (ci partenerii îi dau proiectul) şi se ocupă de o situaţie specifică în cadrul unui proiect mai larg care trebuie rezolvată foarte repede împreună cu echipa.
    „La jobul de asociat este interesant că trebuie să vii destul de repede cu soluţii şi cu analize, deci partea cu teoria excesivă nu funcţionează. Rolul de asociat îţi dezvoltă foarte bine intuiţia şi înveţi să comunici, e interesantă partea de relaţionare cu colegii şi cu clienţii.”
    În consultanţă se dezvoltă foarte mult abilităţile de comunicare, pentru că „degeaba vii cu cea mai bună idee dacă nu înţelege nimeni de ce ai venit cu acea propunere şi ai făcut o analiză sofisticată, greu de descifrat”.
    Pe un absolvent de facultate, un rol de asociat într-o firmă de consultanţă îl ajută să înveţe foarte repede nişte abilităţi importante care pot fi folosite ulterior în absolut orice alt rol din orice industrie.
    „În general, se lucrează foarte mult în firmele de consultanţă, este o presiune mare pentru că tarifele sunt mari, timpul de livrare este scurt, iar clienţii pun presiune foarte mare pentru găsirea unei soluţii care să le rezolve problema. Automat, consultantul este sub presiune şi nu are cui să delege din sarcini.”
    Totuşi, spune el, există şi o parte culturală care are un impact în munca consultantului pentru că, de exemplu, în birourile din ţările nordice clienţii sunt mai relaxaţi, ceea ce nu se întâmplă în sudul Europei.
    „Dacă te descurci bine pe rolul de asociat, cam după un an poţi să faci acest rol destul de bine. Apoi, după 2 – 3 ani se ia decizia dacă eşti promovat sau nu ca manager.”
    Managerul are un cu totul alt rol. El trebuie să vadă rapid ce are de făcut şi îi ajută pe juniori să îşi facă proiectele mai repede.
    „Managerul are un rol important de coordonare şi de comunicare, pentru că toată lumea îl sună pe el, de la clienţi la parteneri. El este responsabil local şi trebuie să coordoneze echipa şi să se asigure că lucrurile merg în aceeaşi direcţie.”
    Andrei Caramitru spune că i-a plăcut foarte mult rolul de manager, pentru că i s-a părut că din această poziţie un consultant poate să aibă un control foarte mare pe proiecte importante şi chiar să îşi promoveze ideile proprii tot mai mult.
    „Dacă ştiai bine ce faci, practic după patru săptămâni puteai să ştii mai bine decât clienţii şi decât partenerii ce trebuia făcut. Şi ideile pe care le aveai puteau fi «împinse» cum voiai, de regulă lumea îţi dădea dreptate şi te verificau puţin. Dar pentru un tânăr este o oportunitate foarte bună să îşi vadă ideile implementate în proiect.”
    Rolul de partener – cel mai important dintr-o firmă de consultanţă – este complet diferit de cel de manager, pentru că un partener are atât responsabilitatea proiectelor în derulare (nu face munca de zi cu zi, dar vorbeşte de câteva ori pe săptămână cu managerul şi cu echipa fiecărui proiect), cât şi partea de dezvoltare a businessului.
    „Pentru zona de business development, trebuie să te întâlneşti cu clienţii şi să îi ajuţi să găsească o anumită direcţie, pentru că de multe ori e neclar. De exemplu, poate să fie o situaţie haotică la un client, unde trebuie să tai costurile şi nu ştii de unde să o apuci. Şi înainte de a face ceva trebuie să vorbeşti cu clientul de zeci de ori, pot dura luni de zile discuţiile până să identifici ce ai de făcut.”
    Partenerii buni din firmele de consultanţă în management au relaţii foarte bune pe termen lung cu unii dintre clienţi, cu care dezvoltă o relaţie personală de încredere, prietenie şi chiar mentorship.
    „De multe ori, un consultant ajunge să ştie o companie mai bine decât o persoană din management. Am avut clienţi cu care am lucrat 10 ani, am schimbat trei CEO şi ştiam mai mult decât majoritatea celor de acolo cam care erau problemele şi ce era de făcut.” Rolul de partener devine complex pentru că sunt, dincolo de acoperirea unor clienţi importanţi la nivel regional, multe responsabilităţi administrative şi ţine de inutiţia partenerului cum să se organizeze mai bine pentru a face faţă sarcinilor din acest job.


    Ce greşeli se fac în marile companii
    În topul greşelilor pe care le fac companiile care ajung să apeleze la consultanţii în management pentru a remedia problemele se află faptul că firmele aşteaptă prea mult până să ia unele decizii, iar când le iau, e prea târziu.
    „Toate companiile mari au o poziţie dominantă cât de cât pe o piaţă. Şi sunt pieţe bine structurate, cu competiţie mare, însă nu se mută 10 puncte procentuale din cota de piaţă dintr-o parte în alta de pe o zi pe alta. Este un sistem care aduce bune şi rele: partea bună e că îţi dă o stabilitate în business, partea proastă e că este mult mai greu să se facă schimbări mai brutale, mai dure.” Prin urmare, managerii acţionează prea târziu de multe ori, iar criza a şi demonstrat, de altfel, faptul că băncile, de exemplu, au început să acţioneze mai dur pe partea de management al riscului şi pe costuri la un an şi jumătate – doi ani distanţă de la începutul crizei.
    „Cel mai dificil este să schimbi o companie mare. Este o birocraţie imensă, sunt bătălii politice interne, managerii au targeturi scurte ca timp, iar aceste lucruri îngreunează schimbarea.”
    În general, greşelile din companii pornesc de la alocarea resurselor –  nu toate companiile au strategii „stupide”, dar multe planuri financiare sunt greşite.
    „Majoritatea strategiilor sunt OK, unele sunt chiar destul de specifice şi au sens. Întrebarea pe care eu mi-o puneam mereu este: Cât la sută din bugetul de anul viitor este alocat pentru aceste trei puncte din strategie, despre care spui că sunt principale? Şi răspunsul era, de obicei, că nu se alocă nimic. De ce? Pentru că aşa era bugetul şi anul trecut şi acum doi ani, iar ca să aloci altundeva trebuie să tai de undeva. Vrei să faci ceva, dar nu investeşti nimic.”
    Alte probleme pe care le au companiile sunt legate de unele planuri de business prelungite inutil de la un an la altul şi care sunt în general venite ca o cerinţă de la sediul central al companiei.
    „Managerii locali încearcă, pe cât pot, să le explice sau să «împingă» ideile lor. Însă se lovesc la headquarter de o birocraţie imensă pe zona financiară, pe departamentele de strategie etc. Şi de multe ori rezultatele acestor business planuri nu au sens, sunt imposibil de realizat matematic sau nu se corelează cu realitatea locală.” Un exemplu în acest sens este alocarea unui buget prea mic de creştere de salarii pentru anul următor – pentru a nu depăşi grila salarială din companie – care conduce la pierderea unor angajaţi foarte buni. Prin fluctuaţia mare de personal şi pierderea oamenilor valoroşi se produce o scădere a calităţii serviciilor pentru clienţi, iar acestea sunt greşeli greu de reparat.
    „Apoi, mai sunt greşeli de implementare. Majoritatea celor care lucrează în companii mari nu sunt antreprenori, sunt administratori. De multe ori, jumătate dintre cei care sunt în middle – upper management sunt semiinutili, pentru că ei doar translatează ce se întâmplă mai jos către cei de mai sus, sunt un fel de piramidă de informaţii şi de idei, dar de fapt nu se întâmplă nimic, nu sunt lideri reali. Există birocraţie care se menţine şi care se optimizează foarte încet.”

    Când ajungi partener senior la 38- 39 de ani, următorii 25 de ani arată la fel

    De ce a plecat din McKinsey?
    „Cred că am stat prea mult. Să stai 16 – 17 ani în acelaşi loc e mult. Şi, cumva, dacă aş fi vrut să evoluez în acea structură, era foarte complicat să o fac în Europa, pentru că nevoia de parteneri seniori era mai degrabă în America sau în Asia şi nu mă atrăgea ideea să mă mut în altă parte, mi se părea un efort imens să mut toată familia acolo.”
    El spune că la McKinsey a avut senzaţia că a atins tot ce putea să atingă în mod realist. „Cred că a fost o problemă faptul că le-am atins prea repede. Mulţi ajung unde am ajuns eu pe la 50 şi un pic de ani. Când ajungi partener senior la 38 – 39 de de ani într-o astfel de companie, următorii 25 de ani sunt cam la fel. Eu nu sunt atât de motivat de bani, iar după ce ajungi la un anumit nivel din punct de vedere financiar, banii nu mai contează aşa de mult.” Aşa a luat decizia de a pleca din McKinsey în toamna anului 2016, pentru că voia să facă ceva pe cont propriu, dar nu în domeniul consultanţei. Şase luni mai târziu, a acceptat oferta venită de la Boston Consulting Group, companie rivală a McKinsey, unde a fost partener pe o divizie care acoperea Austria, Germania şi Europa Centrală şi de Est.
    „Mi s-a părut interesant să văd cum funcţionează şi Boston Consulting Group, pentru că în McKinsey aveam un respect foarte mare pentru ei. Mi-a plăcut foarte mult şi acolo, însă după un an şi jumătate – doi mi-am dat seama că îmi lipsea să fac ceva al meu.”

    De ce a ales antreprenoriatul

    În acest an, Andrei Caramitru a devenit antreprenor, pentru că „a văzut câte se puteau vedea în consultanţă”.
    „Iar următorii 15 ani vor duce la nişte schimbări atât de fundamentale în toată structura socială a lumii încât, dacă vrei să faci ceva şi să ai un impact cât mai mare, trebuie să te poziţionezi pe valurile care urmează, iar aceste schimbări sunt legate foarte mult de zona de online”.
    Firma Kessel Run Ventures, pe care a fondat-o, este înregistrată în Olanda (pentru că acolo este un mediu prietenos pentru afacerile din domeniul IT), iar activitatea principală va fi, într-o primă instanţă, crearea unor platforme în special pe zona de business to consumer.
    „Practic, eu sunt fondator, iar la nivel de investiţii am pus o parte din bani şi mai am nişte investitori străini. Suntem 4 – 5 parteneri operaţionali, care vin din zona de tech, online marketing sau start-up, nu sunt nici consultanţi şi nici corporatişti. La început avem nevoie de creativitate maximă. În plus, mai avem şi un advisory board unde sunt foşti colegi din McKinsey şi unii manageri care lucrează prin Google sau Facebook.”
    Compania se adresează pieţei europene, iar pentru început va investi în marketing în câteva pieţe cu potenţial care pot fi urmărite mai bine pentru că „e total ineficient să bagi puţini bani în marketing pe multe pieţe”.
    „Dacă va merge bine, vom căuta finanţări semnificative în etapa a treia a businessului. Avem practic finanţate primele două etape, undeva pe la 20 – 25 de milioane de euro. Ne-am uitat la câteva criterii pentru crearea platformelor: să rezolve o problemă reală a oamenilor într-un moment important din viaţa lor şi să avem marje suficient de bune încât businessul să fie sustenabil financiar. Ne uităm la zona medicală, dar şi la aspecte legate de personalizarea vacanţelor sau a nutriţiei. Vom oferi o intermediere pe zona de servicii între consumator şi întreg ecosistemul de furnizori de servicii pentru a avea cea mai bună soluţie pentru fiecare.”


    Corporatiştii trebuie să îşi exprime fără teamă opiniile politice
    Deşi marile firme de consultanţă au – ca toate companiile mari, de altfel – reguli stricte în ceea ce priveşte comunicarea, Andrei Caramitru a fost unul dintre managerii care şi-au exprimat critic, de-a lungul timpului, părerea despre unele măsuri luate de guvern care au tulburat mediul de business. Vocea sa critică s-a intensificat însă de când a devenit antreprenor, astfel că, într-o postare de pe reţeaua de socializare Facebook de pe 20 august 2018, intitulată „Sclavia corporatistă şi curajul”, Andrei Caramitru a mustrat angajaţii şi liderii din corporaţiile locale pentru că nu au curajul să îşi exprime public nemulţumirea faţă de regimul politic de teamă să nu îi vadă sau să îi sancţioneze angajatorul.
    „Mi se pare inacceptabil să nu te implici şi aici am o critică foarte mare faţă de foştii mei clienţi, pentru că atunci când vorbeşti faţă în faţă cu ei au păreri destul de clare, dar le e frică să zică ceva, chiar şi pe Facebook, de teamă că îşi vor pierde jobul. Este o mentalitate de sclav, nimeni nu îţi poate îngrădi dreptul la opinie.” El a făcut o paralelă între situaţia politică şi situaţia unei persoane care este client al unei singure bănci care are monopol (cum are şi statul român monopol pe viaţa cetăţenilor).
    „Cât timp lucrurile merg cât de cât OK şi ai toţi banii blocaţi la o singură bancă – neavând voie să îi muţi la alte bănci – poate nu trebuie să te implici. Dar dacă banca începe să îţi fure bani din cont, să îţi blocheze contul, te mai şi bat angajaţii dacă intri la ei în sucursală şi nu faci ceva, atunci s-ar putea să ai o problemă. Pentru că poate pe moment mai scoţi banii de la ATM, dar la un moment dat s-ar putea să rămână şi ATM-ul fără resurse. Sunt lucruri de bun simţ.”


    CARTE DE VIZITĂ
    Andrei Caramitru
    42 de ani
     Este cel mai mare dintre cei trei fii ai actorilor Ion Caramitru şi Micaela Caracaş
     A absolvit Colegiul Naţional „Sf. Sava” (specializarea matematică- fizică) şi şi-a continuat studiile universitare în domeniul finanţelor la Universitatea din Geneva (Elveţia)
     Şi-a început cariera în Geneva, ca asociat în cadrul băncii elveţiene UBS
     A lucrat 16 ani pentru McKinsey, una dintre cele mai influente firme de consultanţă în management strategic din lume, unde cea mai înaltă poziţie a fost de senior partner (responsabil de divizia de telecom, media şi tehnologie în Europa de Est). În 2007, a pus bazele biroului McKinsey de la Bucureşti
     Timp de un an şi jumătate a lucrat pentru firma de consultanţă Boston Consulting Group, ca partener pe o divizie responsabilă de zonele Austria, Germania, Europa Centrală şi de Est
     Din 2018, este antreprenor; a fondat compania IT Kessel Run Ventures cu sediul în Olanda, care oferă servicii online
     Are doi copii, o fetiţă de 2 ani şi jumătate şi un băiat de 12 ani