BusinessMagazin

Tag: africa de sud

  • Povestea lui Cecil Rhodes, omul care caută diamante în America şi Africa

    Cecil Rhodes a fondat De Beers Jewellery, una dintre cele mai importante companii în domeniul prelucrării şi comerţului cu diamante, cu peste 20.000 de angajaţi, o cifră de afaceri de peste 7,1 miliarde de dolari în 2014 şi exploatări miniere în Canada, Namibia, Botswana şi Africa de Sud.

    Cecil John Rhodes a fost un simbol al oamenilor de afaceri din perioada Imperiului Britanic, un magnat în domeniul minier şi politician în Africa de Sud. A fost al cincilea fiu al familiei reverendului Francis William Rhodes şi al soţiei sale Louisa Peacock. Născut în Hertfordshire, Anglia, în 1853, a fost trimis la 16 ani peste hotare de către părinţii săi, deoarece avea o sănătate precară, iar clima din Marea Britanie nu-i făcea bine.

    Pe 1 septembrie 1870 el a pus pentru prima oară piciorul pe pământ african, unde un frate mai mare conducea o fermă la care se cultiva bumbac. Când Cecil Rhodes avea 18 ani, cei doi fraţi au început activitatea în domeniul minelor de diamante, în regiunea Kimberley, iar cu finanţarea asigurată de compania N M Rothschild & Sons cei doi Rhodes au cumpărat micile operaţiuni miniere din întreaga zonă în decurs de 17 ani. Cecil Rhodes s-a întors în UK în 1973, pentru a studia la Oxford, iar după absolvire a revenit în Africa, unde a ajuns cel mai important om de afaceri din domeniul minelor de diamante în 1890, după încheierea unui parteneriat cu Sindicatul Diamantelor, aflat la Londra.

    Prin acest acord, Rhodes şi sindicatul de profil au stabilit să menţină preţuri ridicate în comerţul mondial cu diamante. În 1888, Rhodes şi asociatul său, C. D. Rudd, înfiinţau De Beers Consolidated Mines, după ce au unificat mai multe titluri de proprietate pentru exploatarea minelor de diamante. Rhodes era secretarul acestei companii. De-a lungul anilor care au urmat, Rhodes şi-a diversificat investiţiile, mizând pe producţia şi comerţul cu fructe, dar şi pe achiziţii de teren.

    Fiind un susţinător înfocat al ideii colonialismului britanic, Cecil Rhodes a avut şi activităţi pe scena politică din continentul african, fiind cel care a fondat aşa-numitul teritoriu Rhodesia (acum Zimbabwe şi Zambia). În Africa de Sud există o universitate care îi poartă numele şi a înfiinţat şi bursele finanţate din averea sa. În cariera sa politică a luat decizii controversate, într-o perioadă plină de frământări în sudul continentului african. De pildă, a fost susţinătorul unui raid militar care s-a dovedit dezastruos, Cecil Rhodes fiind nevoit să renunţe la funcţia de prim-ministru al coloniei; unul dintre fraţii săi, militar de carieră, a fost judecat pentru înaltă trădare, dar a scăpat totuşi de pedeapsa capitală.

    Cecil Rhodes şi-a folosit averea pentru a extinde influenţa imperiului britanic în noi teritorii, cumpărând de la şefii de triburi africane dreptul de proprietate a terenurilor, fiind interesat de exploatări miniere.

    La moartea sa, în 1902, la 48 de ani, era considerat unul dintre cei mai bogaţi oameni din întreaga lume. Nu s-a căsătorit niciodată, declarând că din pricina muncii nu ar fi un soţ bun; o parte din averea sa a lăsat-o naţiunii sud-africane – de pildă pe o porţiune din terenul deţinut a fost construit campusul Universităţii Cape Town.

  • Copii care au făcut înconjorul lumii pe apă

    În 1974 actorul Gregory Peck producea filmul “The Dove”, regizat de Charles Jarrott, care spune povestea tânărului Robin Lee Graham, primul adolescent pornit în jurul lumii. Graham a călătorit timp de cinci ani şi şi-a început călătoria la 16 ani, cu un vas de 20 de metri şi cu două pisici la bord, Joliette şi Suzette (în timpul călătoriei a pierdut dar a şi căpătat alte pisici, aşa că la final îl însoţeau Kili, Pooh şi Piglet).

    În 1969 Graham a vândut yachtul “Dove” în Insulele Virgine şi şi-a continuat drumul cu mai marele “Return of Dove”. În timpul călătoriei Robin Graham s-a căsătorit (în Africa de Sud) iar fiica sa, Quimby, s-a năcut la două luni după ce şi-a terminat călătoria. A scris, desigur, şi nu una, ci două cărţi, iar filmul îi romanţează îndeajuns de mult experienţa pentru a-l transforma într-un personaj. “Dove” s-a scufundat în 1989 în timpul uraganului Hugo, iar “Return of Dove” este undeva în Hawaii. 

    Laura Dekker este cea mai tânără persoană care a navigat în jurul lumii, între ianuarie 2011 şi ianuarie 2012; avea, la terminarea călătoriei, 16 ani şi 4 luni. Autorităţile olandeze au intervenit încă înainte de începerea călătoriei şi un tribunal a oprit proiectul o bucată de vreme, şi după un şir întreg de evenimete, tânăra a plecat din Antile.

    Vasul Laurei se numeşte Guppy, are 12 metri şi este special echipat pentru călătorii de o asemenea anvergură. Vârsta i-a făcut probleme tinerei nu numai în Olanda, ci şi alte ţări, iar recordul de cea mai tânără navigatoare în jurul lumii nu este recunoscut de Guiness World Records.

  • Elon Musk şi misiunea construirii unui viitor fantastic

    Există, ne place sau nu, inşi predestinaţi să devină figuri publice; în afaceri cu atât mai mult, apare la un moment dat sau altul câte cineva care încalecă valul cel mare şi, ca un surfist de succes, rămâne pe creastă. Jurnalistul Ashlee Vance, colaborator al Bloomberg Businessweek, The Economist, Chicago Tribune, CNN.com, Globe and Mail sau International Herald Tribune, îi face portretul lui Elon Musk, antreprenorul şi omul de afaceri care pare să-i fi luat locul legendarului Steve Jobs în mitologia populară a afacerilor americane.

    Musk, în vârstă de 43 de ani, este părintele maşinii electrice Tesla şi numele din spatele companiei SpaceX, jucător important în ceea ce se numeşte transport spaţial privat, şi a colaborat cu jurnalistul la scrierea cărţii, dar nu şi-a dat binecuvântarea finală asupra acesteia. Imaginea pe care Vance o trasează este amănunţită şi descoperim un Musk dur cu sine, pentru că lucrează în mod curent 100 de ore pe săptămână, dar la fel de dur şi cu colaboratorii săi, iar povestea concedierii asistentei sale Mary Beth Brown, în 2014, este relevantă în acest sens.

    Mai aflăm de un Musk care este obsedat de-a binelea de greşelile de scriere din e-mailuri şi care ignoră, pur şi simplu, astfel de mesaje, dar şi de un Musk care se ridică de la masă şi iese fără un cuvânt, pentru a privi cerul, pentru că nu mai suportă discuţiile anapoda sau proştii. Altfel, povestea adolescentului plecat din Africa de Sud spre Canada, trăind din mila rudelor şi tăind lemne pentru a câştiga câţiva bănuţi, sau începuturile averii sale, astăzi estimată la 13 miliarde de dolari, este menită să captiveze şi să ofere idei, întrebări şi răspunsuri oricui are un vis.

  • Planul prin care China îşi extinde influenţa în Africa

    Preşedintele chinez a anunţat că va anula anumite datorii ale Africii şi va susţine dezvoltarea agriculturii printr-un plan stabilit pe o durată de trei ani care va permite extinderea influenţei Chinei pe continentul african.

    Xi Jinping a precizat că statul chinez nu va interveni în domeniul afacerilor interne ale ţărilor africane.

    “Pentru a asigura implementarea cu succes a celor zece planuri de cooperare, China a decis să acorde o sumă totală de 60 miliarde de dolari pentru finanţarea acestora”, a declarat Xi Jinping la summitul din cadrul Forumului de cooperare dintre China şi Africa, care se desfăşoară vineri şi sâmbătă în Africa de Sud.

    “Aceste planuri au scopul de a aborda trei probleme care împiedică dezvoltarea Africii, anume infrastructura neadecvată, lipsa de personal instruit şi fondurile insuficiente”, a subliniat preşedintele chinez.

    China este cel mai mare partener de comerţ al Africii. La finalul anului 2014, investiţiile Chinei în Africa ajunseseră la 32,4 miliarde de dolari.

  • Zece ani de carieră în Africa. „Cel mai greu lucru era că eram femeie, tânără, şi albă“

    În Asia – Filipine, în America Centrală – Haiti, în Europa – Grecia, România, Albania, Serbia, Moldova. În Africa – Ghana, Kenya, Tanzania, Uganda, Rwanda, Africa de Sud, Mozambic, Zambia, Malawi, Republica Democrată Congo. Nu, nu sunt destinaţii de vacanţă, ci locurile în care a lucrat până acum Diana Cazacu, care s-a stabilit în Olanda şi a înfiinţat de mai bine de doi ani o firmă de consultanţă în domeniul microfinanţării, AdVision Finance. După un asemenea traseu în carieră, alegerea ţării lalelelor şi a morilor de vânt pare puţin surprinzătoare, dar nu neapărat o decizie grea. „Închizi ochii şi pui degetul pe hartă“, glumeşte Diana Cazacu, care adaugă însă că decizia de a părăsi, cel puţin pentru moment, continentul negru se leagă de faptul că a hotărât, împreună cu soţul său, să ofere copilului lor o bază de educaţie europeană. Africa nu este doar continentul în care Diana Cazacu şi-a construit o carieră solidă, ci şi locul în care a trăit mai bine de zece ani; în Malawi l-a cunoscut pe soţul său, iar copilul s-a născut în Kenya, unde au stat câţiva ani înainte de a se muta în Mozambic şi, mai apoi, în Olanda.

    Cum a ajuns însă o absolventă de Relaţii Economice Internaţionale să lucreze în atâtea ţări africane? Pe scurt, cariera ei a început într-o firmă românească, Logimax, apoi, povesteşte ea, s-a îndrăgostit de microfinanţare, în Africa de Sud, şi firma americană Opportunity International a angajat-o pentru a face parte din echipa care demara activităţile bancare pe continentul negru.

    Spusă mai pe larg, la o discuţie de mai bine de două ore pe terasa unei cafenele din Capitală, povestea începe chiar din vremea facultăţii, când a lucrat vreme de trei ani la RAO, ca asistentă personală a proprietarilor firmei, Ovidiu şi Anca Enculescu. La absolvirea facultăţii a fost angajată la Logimax, o companie cu activităţi în asamblarea calculatoarelor şi care dorea să se extindă în domeniul de software bancar. În 1998, fondatorul companiei a angajat-o pe Diana Cazacu spunându-i că vrea să înfiinţeze un nou departament în cadrul firmei, deşi, povesteşte ea, nu avea cunoştinţe despre domeniul bancar. Firma a comandat de pe Amazon 30 de cărţi, toate în engleză, şi avea 30 de zile ca să le citească (i-a luat trei luni) şi să înveţe softul unei companii elveţiene, Temenos, cu care Logimax încheiase un parteneriat. „Mi-am dat demisia de vreo cinci ori în trei luni. Eram singură, nu era nimeni care să mă înveţe nimic. Dar am intrat în legătură cu Temenos şi oamenii de-acolo m-au ajutat să înţeleg softul.“ În mai puţin de doi ani de la angajarea la Logimax, a format o echipă cu 15 analişti şi programatori pentru implementarea de software bancar în trei bănci din România şi Moldova. Departamentul s-a dezvoltat atât de mult, încât divizia de hardware a fost desfiinţată şi firma s-a reprofilat pe furnizare de servicii de software bancar. În 2002, compania elveţiană Temenos, unul dintre cei mai importanţi furnizori de software bancar a preluat Logimax.

    CAPE TOWN ŞI MICROFINANŢAREA.

    Până la plecarea de la Logimax, Diana Cazacu a avut ocazia să intre în contact cu domeniul microfinanţării, foarte diferit de piaţa bancară la acel moment. „Acum se cam întrepătrund, adică instituţiile de microfinanţare primesc licenţe să opereze ca bănci peste tot în lume, şi băncile fac downscale. Pe atunci erau domenii cu metodologii şi tehnologii diferite. Piaţa de microfinanţare este mult mai mare decât cea bancară. E aproape nelimitată. Serviciile de software pe piaţa de microfinanţare constituiau de pe atunci o foarte bună idee de afaceri“. A plecat la un training, pentru softurile de microfinanţare ale Temenos, în Africa de Sud, în ianuarie 2000; trainingul a durat trei săptămâni şi avea loc în Cape Town, „unde era frumos, o locaţie perfectă să te îndrăgosteşti de Africa. În plus, m-am îndrăgostit de microfinanţare“.

    A cunoscut acolo un domn care lucra de vreo 30 de ani în domeniu, era foarte pasionat, canadian care locuia în Africa de Sud. Povesteşte că din discuţiile cu el şi-a dat seama că prin munca sa nu făcea nicio diferenţă în lume, cariera pe care începuse să o construiască o conducea către domeniul bancar, iar partea comercială nu o tenta prea tare. „În momentul în care am descoperit microfinanţarea am înţeles că pot să îmbin abilităţile pe partea operaţională în domeniul bancar cu ideea de a ajuta nişte oameni. Este vorba de credite foarte mici, de 100 dolari, acordate unor oameni foarte săraci. Am vizitat foarte mulţi clienţi şi am văzut care este impactul microfinanţării, cât de mult îi «ridică» pe oameni.“ Îşi aminteşte că a vizitat o femeie care avea şase copii şi luase trei credite de la un ONG; înainte să obţină finanţare, vindea pâine în pungi, dar o cumpăra din alte părţi, iar după al treilea credit avea cuptorul ei, făcea singură pâine şi avea trei copii din şase la şcoală – înainte nu-şi permitea să-i ţină la şcoală, pentru că în Africa nu există învăţământ gratuit. „Mi-am dat seama că în acest domeniu pot să fac ceea ce îmi place şi să am un scop în viaţă. Am întâlnit oameni care m-au judecat, întrebând de ce nu am făcut aceste lucruri în România, dar aceasta a fost oportunitatea pe care am întâlnit-o şi am luat-o.“ Iar la training, pentru că ştia bine sistemul, a devenit trainer în prima săptămână, „m-au scos de la bancă în faţă“; şi tot acolo a cunoscut reprezentanţi ai Opportunity International, organizaţie cu activităţi în domeniul microfinanţării în 27 de ţări. 

  • O treime din vizitatorii mall-urilor merg doar să ia masa,iar 40% din fac şi cumpărături după ce iau masa

    Aproape o treime din consumatorii din Europa, Africa de Sud şi Orientul Mijlociu îşi propun să intre într-un restaurant sau într-o cafenea când merg într-un centru comercial, conform celui mai recent studiu Food&Beverages realizat de compania CBRE, lider global în consultanţă imobiliară. Mai mult, cumpărătorii din Emiratele Arabe Unite, Africa de Sud, Turcia, România şi Spania asociază centrele comerciale cu destinaţia lor favorită pentru a lua masa. Interesant este că 40% merg la cumparaturi după ce intră într-un restaurant sau o cafenea, chiar daca intenţia lor iniţială era doar să ia masa.

    Studiile CBRE arata tendinţa clară a consumatorilor de a căuta şi aprecia oferte consistente si diverse de restaurante şi cafenele în centrele comerciale ceea ce ar putea aduce tendinţe noi in realocarea spaţiilor pentru a oferi vizitatorilor opţiuni mai bune pentru zona de food court.

    „Rezultatele inregistrate la nivel EMEA se regasesc in piata locala – românii apreciază zona de restaurante si cafenele din cadrul unui centru comercial. In acelasi timp consumatorul roman devine mult mai pretentios – el asteapta calitate si o experienta memorabilia atunci cand ia masa intr-un centru comercial. Astfel, dezvoltatorii, proprietarii si companiile de property management trebuie sa ofere solutii inovative si sa livreze clientului aceasta experienta. In unele cazuri, asta poate insemna o reconfigurare totala a zonei de food, in altele poate insemna doar largirea mixului de operatori, prin aducerea de restaurante cu specific local sau cu profil special, iar pentru alte centre se poate lucra strict la partea de design (zona de sitting confortabila, scaune de masa pentru copii, terase, zone verzi)„, explică Laura Bencze-Dumea, Head of Retail CBRE EMEA.

    Realizatorii studiului au intervievat 22.000 de subiecţi din 22 de pieţe din Europa, Africa de Sud şi Orientul MIjlociu pentru a le afla perceptiile despre zona de food court din centrele comerciale. Rezultatele arată că 59% dintre cumpăraătorii din Emiratele Arabe Unite, 57% dintre sud-africani, 52% din turci, 51% dintre polonezi si 42% dintre spanioli merg la mall doar să mănânce şi să bea.

    CBRE Group, cu sediul central in Los Angeles, este cea mai mare companie in domeniul imobiliar din lume şi societate de investiţii (în termeni de venituri, 2014). Compania are mai mult de 70.000 de angajati (excluzand companiile afiliate), şi deserveşte proprietarii de active imobiliare, investitorii si chiriasii prin intermediul celor peste 400 de birouri (excluzand filialele) din intreaga lume.

  • Ţara unde se vând cele mai scumpe bilete la meciurile de fotbal

    Campionatul de fotbal, Premier League din Anglia, are cele mai scumpe bilete la meciuri. În medie, un bilet se vinde cu 82 de dolari. Podiumul este completat de Spania, 78 de dolari, şi de Italia cu 76. În timp ce biletul cel mai ieftin este în Africa de Sud, doar 9,6 dolari. Surprinzător, pe locurile 4 şi 5 se află Elveţia şi Statele Unite, cu bilete care se vând cu 52,8, respectiv 46,2 dolari.

    Însă cea mai bună ligă de fotbal (în funcţie de costul biletului şi valoarea fotbalului arătat) nu este Premier League, ci Bundesliga (Germania) cu o valoare de 12,6. În acest top, Bundesliga este urmată de La Liga (Spania), Primeira Liga (Portugalia), Premier League (Anglia) şi Primera Division (Argentina).

    Clasamentele au fost realizate de Compania de transport, Goeuro, împreună cu publicaţia OneFootball. 

    În 2014, Borussia Dormund a avut cea mai mare medie de spectatori (80.295), urmată de Manchester United (75.205) şi de Barcelona  (72.115). În topul 100 al echipelor de fotbal din Europa, din punct de vedere al spectatorilor, au fost 27 de cluburi din Angla, 23 din Germania, 12 din Spania, 10 din Italia, 8 din Franţa, 5 din Olanda, 4 din Belgia, 2 din Turcia, Portugalia, Ucraina, Scoţia şi un singur club din Elveţia.

  • Sute de persoane, rănite în coliziunea dintre două trenuri, în Africa de Sud – VIDEO

    Potrivit companiei feroviare Metrorail, cel puţin 100 dintre răniţi sunt în stare gravă, dar nu prezintă risc vital.

    Răniţii au fost transportaţi la spitalele din împrejurimi, în principal în Gauteng, la sud de Johannesburg.

    Un tren de pasageri a lovit din spate o altă garnitură feroviară, în apropierea gării din Booysens, în apropiere de Johannesburg.

    “Pot confirma că a existat o coliziune între două trenuri”, a declarat Lillian Mofokeng, purtătorul de cuvânt al companiei Metrorail.

  • Povestea unuia dintre cei mai puternici oameni din IT

    Plattner s-a născut pe 21 iunie 1944 în Germania, lângă Berlin. El a urmat cursurile Universităţii din Karlsruhe, lucrând apoi în cadrul mai multor firme cu profil tehnic, una dintre acestea fiind IBM.

    Pe 1 aprilie 1972, Hasso Plattner şi alţi patru foşţi angajaţi ai IBM au decis să îşi încerce norocul şi să înceapă o afacere pe cont propriu în industria software. SAP este una dintre cele mai de succes afaceri europene din această industrie apărută în America şi dominată în proporţie covârşitoare tot de America.

    Aplicaţiile software tradiţionale ale momentului presupuneau executarea programelor la momente ulterioare introducerii datelor, momente determinate în funcţie de disponibilitatea puterii de procesare a mainframe-ului central. Prin contrast cu acest model de execuţie, ambiţia noii companii era aceea de a crea aplicaţii care să le ofere utilizatorilor dialogul interactiv direct şi accesul instantaneu la date.

    În primii ani, SAP a funcţonat ca o companie „virtuală“, fără un birou real în afara unui apartament închiriat în Mannheim, câştigând noi clienţi în vecinătatea acestui oras. Compania a reuşit să finalizeze în 1973 prima versiune a aplicaţiei sale System R („R“ vine de la real-time), denumită apoi R/1, devenită arhetipul aplicaţiilor ulterioare R/2 şi R/3. Superioritatea acestei aplicaţii faţă de altele existente pe piaţă venea din următoarele elemente: procesarea în timp real, respectarea strictă a consistenţei datelor şi integrarea diverselor procese de business într-o singură bază de date.
    Plattner a fost CEO al SAP până în anul 2003, rămânând şi astăzi în consiliul de administraţie al companiei. În 2014, SAP avea peste 74.000 de angajaţi şi a generat venituri de 20 de miliarde de dolari.

    Plattner practică mai multe sporturi, printre care yachting, ski, snowboard şi tenis. El deţine un teren de golf în Africa de Sud şi este proprietarul echipei de fotbal american San Jose Sharks.

    În 2001, revista Time l-a numit pe Plattner „una dintre cele mai influente persoane din industria IT“. El este căsătorit şi are doi copii; averea sa este evaluată la 9,5 miliarde dolari.

  • Povestea românului care a facut carieră în Noua Zeelandă, Australia si Africa de Sud şi s-a întors în România la conducerea unei firme ce vinde tractoare

    George Stanson este un român pasionat de rugby, pentru care acasă este în Australia, unde s-a ocupat de înfiinţarea şi dezvoltarea unei companii  daneze. Cariera sa l-a purtat prin Danemarca, alte ţări nordice, iar apoi  în emisfera sudică, unde compania pentru care lucra nu avea activităţi.  A ajuns în Noua Zeelandă doar cu un card în buzunar, fără niciun fel de informaţii sau contacte, şi a construit de la zero o firmă care s-a extins apoi în Australia, Japonia şi Africa de Sud. Acum coordonează de la Bucureşti activitatea unuia dintre cei mai mari producători mondiali de tractoare. Fără falsă modestie, spune că a reuşit în viaţă.

    “E greu de cuantificat o zi de muncă, pentru că lumea e haotică, în sensul bun al cuvântului. E posibil să nu se întâmple nimic de luni până joi iar vineri să am pe masă un deal de 10 milioane de euro, pe care trebuie să-l rezolv până seara la 5“, spune George Stanson, business manager pentru România, Bulgaria, Croaţia şi Serbia pentru Case IH & Steyer Balkans.

    Vorbeşte relaxat şi exuberant, în biroul său cu doi pereţi de sticlă şi vedere spre lacul Herăstrău; când a venit, în urmă cu şapte ani, la conducerea operaţiunilor locale, a ales mai întâi biroul şi apoi locuinţa, la o distanţă de cinci minute de mers cu maşina. În puţine cuvinte, activitatea lui se poate rezuma la vânzarea de tractoare, produse peste hotare. Filiala pe care o conduce a realizat anul trecut o cifră de afaceri de 86 de milioane de euro, România reprezentând 38%, pentru că are cea mai mare suprafaţă agricolă. Pentru anul în curs, „toate previziunile arată bine. Dar noi trăim o ruletă rusească permanentă în agricultură. A fost un an fantastic şi anul trecut, până când au venit ploile, fix la vremea recoltei“.

    Acum, de pildă, fermierii au nevoie de 2-3 săptămâni de căldură, pentru a demara lucrările. „M-aş bucura cu un plus de 15%, la 10% aş avea o grimasă în colţul gurii.“ Acum echipa numără încă şase oameni, iar firma lucrează cu opt dealeri şi distribuitori pentru mărcile Steyer şi Case IH. Reţeaua locală de dealeri este dezvoltată în parteneriat cu cel mai mare vânzător al Case IH de pe glob, Titan Machinery, care are o cifră de afaceri anuală de 1,7 miliarde de dolari din vânzarea de utilaje agricole. Americanii doreau să se extindă, iar Europa de Est, exact zona coordonată de Stanson, este cea în care au făcut primii paşi peste graniţele SUA.

    În totalul afacerii Case IH & Steyer Balkans, partea de after sales este foarte importantă, şi ajunge, împreună cu vânzările de piese, la 40-45% din cifra de afaceri. „Evoluţia fermierului român vizavi de puterea tractoarelor este rapidă, sunt fermieri care au trecut în unul sau doi ani de la un tractor de 200 CP la unul de 700 CP, or neamţul şi francezul au făcut asta în 25 de ani.“ Vârful de gamă al portofoliului firmei este un tractor de 700 CP, cu şenile, care au aderenţă în solul ud, pe care nici nu-l tasează, ca să distrugă plantele. Preţul acestui tractor este de 250.000 de euro şi Stanson spune că în martie a vândut patru la Timişoara, către doi fermieri. Un astfel de produs, argumentează el, nu poate fi vândut arătând câteva flyere. „I-am dat unuia dintre ei, Mateiu Corvin, un tractor pentru o săptămână, de probă, iar apoi mi-a dat telefon, «Vreau două». End of story.“

    Oamenii coordonaţi de Stanson constituie echipa de suport, „cu funcţiunea ca atunci când clientul este ultranemul-ţumit de ceva să discute cu sursa, adică noi, care încercăm să rezolvăm cu importatorul sau dealerul. Oamenilor le place chestia asta foarte mult. Dar nu răspund la 100 de fermieri pe zi, pentru că nu am timp“. Echipa lui Stanson se ocupă, spune el, de toate aspectele afacerii, de la activităţi de marketing, demonstraţii în câmp, la training pentru operatori, training comercial, service, piese de schimb şi aspecte comerciale ale firmei.

    Cariera lui Stanson este însă atipică faţă de cea construită de alţi manageri care coordonează companii pe plan local. „A fost un tren mare de tot care vine în gară“, îşi începe povestea Stanson. Absolvent al Institutului Agronomic, de for-maţie zootehnist, a fost unul dintre cei trei români selectaţi de o delegaţie daneză, formată din oameni de afaceri şi politicieni. „Scandinavii au un mod foarte aparte de a face afaceri. Mai întâi îşi educă oamenii după care îşi deschid afacer-ile, nu invers.“ La acel moment, studenţii nu ştiau detalii despre proiect, ci doar că nişte danezi fac recrutări, iar selecţia a fost bazată pe trei teste distincte. Primul a fost de psihometrie, „nu avea nimic de a face nici cu meseria, nici cu ce în-văţasem, cu nimic. Ne întrebau, de pildă, ce credem că se va întâmpla, în 27 de ani, în locul cutare. Ca să vadă cum gândim proactiv, global“.