BusinessMagazin

Category: Turism

Analize detaliate din domeniul turismului – destinații de vacanță inedite, idei pentru călătorii și multe altele pentru cei pasionați de turism

  • O călătorie într-una dintre destinaţiile de concediu preferate ale românilor. Ce activităţi mai puţin clasice poţi face aici, pe care cei mai mulţi dintre români nu ştiu că le pot face

    O vacanţă într-un singur loc, unde turiştii să primească la picioare tot ce au nevoie în materie de răsfăţuri culinare, bahice sau aromatice – poate fi deseori o descriere des întâlniTĂ pentru tot ce înseamnă turismul pe litoralul turcesc. Antalya poate fi însă destinaţia potrivită şi pentru aventurierii care nu fac din relaxare scopul suprem al unei vacanţe, ci din contră, sunt în căutarea adrenalinei la tot pasul.

    În regiunea Antalya se află oraşul cu acelaşi nume, unde centrul vechi este format din străduţe înguste şi pavate, care m-au făcut să îmi doresc să mă pierd în ele. Centrul Antalyei, numit Kaleiçi, este o carte de istorie, unde file din vremea romană, alături de pagini din civilizaţia otomană şi elemente ale lumii moderne formează un peisaj de neratat. Poarta împăratului Adrian, construită în anul 130 î.Hr. în onoarea lui Adrian care a vizitat Antalya, şi Turnul cu Ceas, construit în anul 1244 şi singurul care a rezistat până în zilele noastre dintre cele circa 80 de asfel de turnuri, reprezintă două dintre cele mai importante obiective turistice ale centrului vechi din Antalya.

    Partea istorică a oraşului se împleteşte armonios cu magazinele micilor comercianţi care le oferă turiştilor de la delicii turceşti şi suveniruri, până la la covoare, bijuterii şi obiecte realizate din piele. Însă obiectivele turistice cu notă istorică se întind pe toată suprafaţa regiunii. Demre, Myra şi Kekova sunt doar câteva exemple. Demre este o localitate pe malul Mării Mediterane, iar cel mai important obiectiv este mormântul Sfântului Nicolae. Totodată, Demre este oraşul antic Myra, casa Sfântului Nicolae din Myra, acolo unde turiştii pot vizita situri arheologice, fiind renumit pentru mormintele săpate în stâncă. Un alt obiectiv turistic din zonă este insula Kekova, unde se află ruinele străvechii Apollonia, din secolul V î.Hr., parţial aflate în apă, fiind numit oraşul scufundat de pe insula Kekova.

    Partea mai puţin cunoscută a Antalyei este însă cea care le oferă turiştilor adrenalină, unde pot opta pentru o serie de activităţi precum rafting, buggy cross, truck safari sau tiroliană peste râu. Turiştii ajung în Antalya de cele mai multe ori prin intermediul unei agenţii de turism, care vinde sejururi de cel puţin şapte zile unde cazarea, masa şi transportul sunt incluse, însă le oferă celor care îşi doresc şi posibilitatea de a face anumite activităţi precum cele menţionate, contra cost. Preţul unei zile dedicate activităţilor de acest tip se învârte în jurul sumei de 70 de euro, în care este inclus transportul de la hotel până la locul de plecare pe traseu, plus o masă, iar de toate acestea se va ocupa însăşi agenţia de turism. Buggy cross, truck safari şi rafting se fac, de obicei, în aceeaşi zi, fiind toate activităţile în aceeaşi zonă, iar distanţele dintre acestea sunt scurte.

    Din zona Belek şi până la locul primei activităţi, anume buggy cross, în zona Manavgat, se ajunge în circa o oră, poate chiar o oră şi jumătate. După drumul parcurs cu maşina, turiştii merg cu un camion timp de 15-20 de minute, pe poteci înguste, însă drumul neasfaltat nici nu reprezintă o problemă pentru că peisajul fură privirea oricărui călător. Ajunşi la locul de pornire în prima cursă, ne-am urcat, doi câte doi, în buggy-uri, de unde am început prima activitate. Pe drumuri şerpuite, pline de praf, dorinţa de a duce la capăt pedala de acceleraţie parcă primează, însă niciun turist nu este lăsat să meargă singur pe traseu, astfel că atât în faţă, cât şi în spatele buggy-urilor se află alte vehicule conduse de către organizatori, siguranţa fiind cel mai important lucru. Cu toate acestea, adrenalina tot se instalează încet încet, iar după un drum prin pădure şi un luminiş, cursa cu buggy-urile se încheie printr-o trecere uşoară în apa de mică adâncime a unui rău. În funcţie de perioada anului, apa poate să fie mai rece sau mai caldă, însă nici disconfortul unei ape reci de râu nu te face să îţi doreşti să închei cursa.

    Cu toate că la drum porneşte un şofer, pe parcurs, copilotul îi poate lua locul, ceea ce este şi recomandat, însă nici pe locul din dreapta nu există mai puţine dezavantaje, pentru că drumul este presărat cu peisaje deloc de neglijat. Un râu de culoarea Mării Mediterane şi munţii înalţi şi stâncoşi, alături de o vegetaţie bogată, sunt principalele imagini pe care le urmăreşti de-a lungul cursei, care durează în jur de 45 de minute. După un „duş” rece în apa râului, cursa cu buggy-urile se încheie şi începe truck safariul, din acelaşi loc de start în care a pornit cursa iniţială. Truck safariul urmăreşte acelaşi drum, însă experienţa este diferită. Într-un astfel de camion, special amenajat pentru tipul acesta de curse, se vor putea aşeza mai mulţi turişti, circa 10-12. Faţă de buggy-cross, camionul este condus de cineva din echipa organizatoare, care, având experienţă, va putea să meargă cu o viteză mai mare, astfel, cursa se va simţi diferit faţă de prima.

    Urmând acelaşi drum, sfârşitul cursei se încheie la râu, după circa 30 de minute, unde turiştii au parte iar de un „duş”. După cele două curse, încă încărcaţi de adrenalină, am ajuns la tiroliană – aceasta însăşi o aventură, mai ales că în unele locuri traversează râul. Experienţa nu se încheie însă aici, aşa că ne-am întors la locul în care ne-a lăsat maşina cu care am venit de la hotel, de unde am pornit către startul cursei de rafting. Distanţele între activităţi sunt de doar câţiva kilometri, toate aflându-se în aceeaşi zonă şi anume Manavgat, care are atât munţi, cât şi un râu potrivit pentru rafting. La locul de pornire în ultima cursă, anume rafting, turiştii se vor echipa cu vâsle, costume de neopren, căşti şi veste de salvare.

    După un scurt instructaj, ne-am urcat într-o barcă de circa opt persoane şi am pornit încet pe râul Beşkonak. În funcţie de perioada anului, râul poate să fie mai liniştit, astfel că incidente precum căderea din barcă să nu se întâmple însă, chiar dacă acest lucru s-ar întâmpla, în barcă, turiştii sunt însoţiţi de personal specializat. Plimbarea cu barca pe râu e presărată cu momente mai liniştite, dar şi cu zone în care apa este învolburată, aşa cum am văzut în multe filme de aventură. Mai mult, pe parcursul acestei curse, turiştii se vor întâlni cu alte bărci, iar obiceiul este să incluzi în expediţie şi o „bătaie” cu apă. 

    Pe drumul parcurs de barcă, în jur de 30 – 45 de minute, pe malurile acestuia se pot zări turişti care şi-au instalat corturi, diverse terase, dar şi persoane care traversează râul cu tiroliana. Peisajul nu este de neglijat, împletindu-se perfect cu experienţa cursei de rafting. După câţiva kilometri parcurşi pe râu, barca ajunge la linia de sosire, unde ne-am dezechipat de costumele ude, iar acela este momentul şi când oboseala ia locul adrenalinei. Experienţele şi imaginile vor rămâne însă, înlocuindu-le pe cele legate de complexurile all-inclusive cu care am asociat mai mereu Antalya.

    Pe drumuri şerpuite, pline de praf, dorinţa de a duce la capăt pedala de acceleraţie parcă primează, însă niciun turist nu este lăsat să meargă singur pe traseu, astfel că atât în faţă, cât şi în spatele buggy-urilor se află alte vehicule conduse de către organizatori. 70 de euro preţul unei zile dedicate activităţilor pline de adrenalină pe care le poţi face în Antalya

  • Întrebarea săptămânii: Câţi bani vrei să cheltui în concediu vara asta?

    După doi ani în care turismul a fost suspendat, Japonia anunţă că îşi redeschide parţial graniţele şi reporneşte una dintre cele mai afectate industrii în urma apariţiei pandemiei. Doar pentru grupuri organizate şi doar pentru anumite naţionalităţi. Alte ţări de pe continent, precum Indonezia, Malaysia sau Filipine, au suspendat, în primăvara aceasta, majoritatea restricţiilor, ca urmare a scăderii ritmului de infectări cu SARS-CoV-2. Repornirea turismului în Asia-Pacific vine ca o gură de aer proaspăt pentru economiile din regiune, Asia fiind cel mai afectat continent la nivelul industriei, cu scăderi de 94% în 2021, comparativ cu media mondială, de 71%. În ciuda inflaţiei care a atins recent niveluri record, românii îşi păstrează încă apetitul pentru călătorii, Compania Naţională „Aeroporturi Bucureşti” anunţând o revenire a traficului aerian în primele patru luni ani ale anului curent la niveluri apropiate de cele prepandemie. Mă întreb dacă vor profita de noile destinaţii deschise sau vor alege obişnuitele sejururi all-inclusive, în Grecia şi Turcia. Dacă te numeri printre cei aventuroşi, scrie-ne în ce ţară ieşită din tipare îţi vei petrece concediul şi câţi bani plănuieşti să aloci pentru vacanţă.

    Andra Stroe, Redactor, Business MAGAZIN

    Aşteptăm răspunsurile pe adresa andra.stroe@businessmagazin.ro.

     

  • Natură cu golf

    Când te ajută spaţiul să atragi amatori de schi, snowboarding sau drumeţii, nu durează mult până să vină şi amatorii de altfel de sporturi, cum ar fi golful.

    Nu puţini dintre aceştia din urmă ajung să şi cumpere o proprietate care vine cu teren de golf, Canada devenind o destinaţie populară pentru astfel de cumpărători, scrie New York Times. Se acceptă, bineînţeles şi case situate în apropierea unui teren de golf, susţin experţii imobiliari, iar un  motiv al creşterii vânzărilor l-a constituit şi posibilitatea de izolare necesară în ultimii doi ani.

    Bineînţeles, peisajul contează, fiind la mare căutare mai ales proprietăţi situate în mijlocul naturii. Principalele destinaţii sunt astfel Okanagan, din provincia Columbia Britanică situată în sud-vestul Canadei sau Muskoka, din sud-estul ţării. În ambele există atât spaţii publice, cât şi particulare pentru practicat golful.

    Printre cele mai mari proiecte din Okanagan care se laudă cu terenuri de golf pentru a atrage clienţii se numără Predator Ridge, acesta având un teren cu 18 găuri. Locuinţele disponibile în complex – apartamente, case înşiruite sau case unifamiliale costă între 300.000 şi
    5.5 milioane de dolari. Pe lângă golf, locatarii pot merge, în funcţie de anotimp, la patinaj, tenis sau în drumeţie.

    De cealaltă parte a ţării, Muskoka, situată cam la două ore de Aeroportul Internaţional Pearson din Toronto atrage cumpărători din diverse ţări ca Franţa, Germania, Elveţia sau Marea Britanie, pe lângă cei canadieni sau americani. Proiectele din această zonă, în cazul în care se doreşte ceva de-a gata, includ Muskoka Bay Resort, un complex de apartamente, case şi vile, cu preţurile pornind de la 310.000 de dolari.

  • Până şi cei mai bogaţi oameni ai planetei au probleme cu parcarea, dar în cazul lor este vorba de parcare avioanelor private

    Numărul în creştere de persoane care doresc să călătorească cu avioane private, datorat în parte necesităţii izolării din ultimii doi ani, duce la o problemă: spaţiul de parcare pentru acestea, cel puţin în Statele Unite ale Americii, scrie New York Times.

    Ca atare, anumite companii se orientează spre construcţia de hangare, mai mari sau mai mici, în funcţie de puterea financiară a investitorului, pe care le vând sau le închiriază doritorilor, bazându-se pe cererea mare din partea proprietarilor de avioane particulare, fie ei persoane fizice, fie companii care permit clienţilor să achiziţioneze împreună cu alţi clienţi câte un avion. Aceşti investitori închiriază spaţiu în zona aeroporturilor după care construiesc, iar preţul variază în funcţie de amplasamentul noilor hangare. O mare problemă în acest sens o reprezintă disponibilitatea terenurilor, mai ales în cazul aeroporturilor situate mai aproape de centrele oraşelor. Pentru mulţi deţinători de avioane particulare, o soluţie la care recurg tot mai des este de a gara pe un aeroport la distanţă ceva mai mare de centru, pentru o chirie mai mică, ducându-se apoi unde au nevoie să ajungă cu elicopterul. Ca să nu-şi mai bată capul cu găsitul de loc într-un hangar sau de spaţii de parcare, unii apelează la firme specializate care gestionează flote de avioane particulare, lăsându-le pe ele să caute.

    Există şi cazuri în care investiţia în spaţii de garare pentru avioane se adaugă pachetului de servicii pentru clienţi, cum ar fi clubul de recreere Concours Club din Miami, unde se adună proprietarii de automobile de lux care vor să participe cu ele la cursele organizate acolo, dat fiind că majoritatea vin cu propriul avion.


     

     

  • Bocancii călători. Afacerea născută din drumeţiile unui cuplu de români pe plaiurile mioritice

    Ştefan şi Cristina au lucrat ca ghizi de turism şi însoţitori de grup, completându-şi astfel experienţa profesională de farmacist, respectiv profesoară. Cam 25 de zile pe lună, în sezonul cald, în calitate de angajaţi, cutreierau ţara în lung şi-n lat şi erau martorii aventurilor pe care le căutau cei la fel de activi ca ei. Aşa că, la un moment dat, s-au gândit că ar putea fi chiar ei organizatorii escapadelor. Astfel, au pus bazele Boots on Roots, numele pe care îl poartă excursiile cu rucsacul în spate pe care le pregătesc în cele mai mici detalii.

    “Eu, Cristina Cucu, sunt ghid montan de cinci ani, vorbitor de franceză, engleză, germană, spaniolă şi italiană. Am lucrat înainte ca profesoară de limbi străine şi de română pentru străini, majoritatea studenţilor fiind adulţi, dar am cochetat şi cu grupurile de copii. Pe munte am mers de când eram mică şi din ce în ce mai des ca adult. M-am îndrăgostit de acest stil de viaţă activ, sănătos şi mi-am dorit acel «dream job» în care biroul să fie în natură.” A urmat o şcoală de ghizi şi a căutat treptat cursuri de specializare pe ramurile montane – alpinism, escaladă, avalanşe, schi. O perioadă, Cristina a lucrat în paralel în ambele meserii: în timpul săptămânii era profesoară pe tocuri şi la costum, iar în weekend îmbrăca hainele sintetice de munte. În ambele roluri, avea aceeaşi satisfacţie la finalul zilei: aceea de a-i fi lăsat pe cei cu care lucra – elevi, turişti – cu o noţiune sau o experienţă nouă. Ulterior, a renunţat la predat pentru a se concentra doar pe ghidaj şi curând şi-a extins şi reţeaua de colaboratori. Cealaltă jumătate din Boots on Roots, Ştefan Mera, este farmacist de profesie, dar nu mai este activ în domeniu de ceva timp, orientându-se şi el către activităţile montane. „Amândoi am lucrat ca ghizi şi însoţitori de grup, angajaţi la câteva agenţii care aduceau turişti străini. Agenţiile se ocupau de găsirea clienţilor, noi ne ocupam de aventurile lor pe coclauri româneşti – vorbim de drumeţii, ciclism, rachete de zăpadă, descoperiri de zone izolate, autentice şi montane din Transilvania, Bucovina şi Maramureş. Asta făceam timp de şapte luni pe an în sezonul cald, fiind plecaţi de acasă vreo 25 de zile pe lună, şi mai rar în sezonul rece. Asta se întâmpla înainte de anul de graţie 2020, când ştim cu toţii că turismul internaţional a fost pus pe pauză.” Văzându-se fără perspective şi cu un viitor incert, au luat două hotărâri importante pentru vieţile personale şi profesionale: s-au mutat din Bucureşti la ţară, mai aproape de munţi, în judeţul Dâmboviţa, şi au început să lucreze cu turiştii români. Pandemia s-a transformat astfel într-un impuls de care Cristina şi Ştefan aveau nevoie, căci simţeau deja că viaţa de oraş mare nu le mai prieşte, dar şi că era timpul să se apuce de treabă individual, să aibă tururi proprii cu turiştii, să se ocupe ei de tot.

    „În acest sens, am achiziţionat un van cu care visam să le arătăm străinilor ţărişoara noastră frumoasă. Investiţia a ajuns la 14.000 de euro la finele lui 2019. Până la urmă, ne-a fost de mare folos în turele cu români!”, povesteşte Cristina Cucu. Lucratul cu turiştii români a însemnat o lume nouă cu provocări noi. Au investit, de asemenea, în 2020 aproximativ 4.000 de euro în echipament tehnic de munte pe care îl folosesc la comun sau îl închiriază individual clienţilor, cum ar fi corzi, accesorii de căţărat, căşti de protecţie, kituri de avalanşă. Activităţile pe munte cu Boots on Roots cuprind ture pentru adulţi ‒ de la drumeţii uşoare până la drumeţii tehnice cu porţiuni de căţărat şi rapeluri, la ture pentru familii cu copii ‒ drumeţii uşoare şi medii pentru generaţia de tineri montaniarzi care învaţă, de-a lungul traseului, diferite lucruri despre plante, animale, ecologie. „Facem, de asemenea, şi ture de alpinism iarna, ateliere de escaladă şi de tehnici alpine, drumeţii pe rachete şi schi de tură, precum şi traversări mai lungi cu dormit la cort. Acestea durează între una şi două-trei zile, iar mai rar, în special vara, găsim oameni dispuşi să petreacă mai multe zile în sălbăticie, la cort sau la cabane. Asta a fost una dintre multele deosebiri de lucrul cu străinii ‒ românii nu prea îşi iau liber pentru a sta mai multe zile prin munţi sau cel puţin nu angajează un ghid pentru asta. Prin urmare, am redus durata traseelor noastre şi am modificat multe aspecte din logistică. Majoritatea clienţilor vin din Bucureşti şi atunci când există cerere suficientă, oferim şi transportul.”

    În ceea ce priveşte turele pentru familii cu copii, acestea durează în general o zi, dar Cristina şi Ştefan au organizat şi mici tabere de două-trei zile în munţii Măcinului şi două ediţii de Perseide Family Camp, cu dormit la cort, admirat «ploaia de stele», ascultat poveşti şi petrecut timp pe munte. „Pe lângă acestea, mai facem voluntariat împreună cu o asociaţie care aduce copii cu dizabilităţi cognitive şi noi îi plimbăm pe trasee uşoare, povestindu-le despre natură. La excursii, iau parte şi familii cu copii tipici, tocmai pentru a crea atmosfera de incluziune şi de integrare. La final, toată lumea se simte bine şi se încarcă de energie.” Turele au loc mai ales în weekend, iar în restul săptămânii Cristina şi Ştefan merg pe teren să exploreze trasee noi, pentru a veni cu idei proaspete. Anul 2021 le-a adus venituri de 33.000 de lei din evenimentele pe care le organizează pe munte şi au de gând să tot crească, făcând exact ceea ce promit cu numele pe care şi l-au ales – Boots on Roots, un joc de cuvinte prin care şi-au dorit să ducă drumeţii cu gândul la nişte picioare vioaie, nişte bocanci curioşi să afle noi rute prin care, eventual, se întorc la origini, la rădăcinile de unde venim cu toţii.

    Turele au loc mai ales în weekend, iar în restul săptămânii Cristina şi Ştefan merg pe teren să exploateze trasee noi, pentru a veni cu idei proaspete.

    Intraţi pe platforma www.zf.ro/afaceri-de-la-zero şi descoperiţi universul de companii create de micii antreprenori.

    Cinci idei de afaceri de la zero

    Izvorul ideilor de business nu seacă niciodată, iar asta o demonstrează atât noile, cât şi vechile generaţii de antreprenori. Ziarul Financiar a pornit în căutare de idei proaspete de afaceri, într-un proiect susţinut de Banca Transilvania, menit să pună în lumină spiritul antreprenorial al României de astăzi. Găsiţi mai jos o selecţie de businessuri pornite de la zero şi mai multe proiecte similare pe platforma www.zf.ro/afaceri-de-la-zero.

    Za German Wurst Wagen – food truck cu specific german (Bucureşti)

    Fondatori: Corina  şi Mădălin Simon

    Investiţie iniţială: 50.000 de euro

    Prezenţă: naţională, la evenimente

    Korinthus Edu – şcoală online de istorie (Târgu-Mureş)

    Fondatoare: Corina Lenard

    Cifră de afaceri în 2021: 80.000 de euro

    Prezenţă: online

     

    Moţart – magazin online cu produse ilustrate (Braşov)

    Fondatori: Ruxandra Cristescu şi George Lebu

    Investiţii iniţiale: 10-12.000 de lei (peste 2.000 de euro)

    Prezenţă: online

    Fera Venti – atelier de modă (Bucureşti)

    Fondatoare: Antinela Elisei

    Investiţie iniţială: 50.000 de euro

    Cifră de afaceri în 2021: 70.000 de lei (14.000 de euro)

    Prezenţă: în magazinul propriu din curtea clubului Fabrica din Bucureşti

    Asteroidul B612 – librărie pentru copii (Bucureşti)

    Fondatoare: Ana Sipciu

    Investiţie iniţială: 20.000 de euro

    Cifră de afaceri în 2021: 54.000 de euro

    Prezenţă: zona Cotroceni din Bucureşti

    ZF, Banca Transilvania şi Vodafone  au lansat PROIECTUL AFACERI DE LA ZERO, o platformă dedicată micilor antreprenori, firmelor care au creat peste 1,7 milioane de locuri de muncă. Fiecare afacere de la zero este o poveste despre ambiţie, curaj şi determinare. Poveştile micilor antreprenori vor fi publicate în ZF şi pe platforma zf.ro/afaceri-de-la-zero.
    În România sunt peste 500.000 de microîntreprinderi şi firme mici, unde lucrează 1,7 milioane de salariaţi, companii cu afaceri anuale de 70-80 mld. euro.

     

  • O altă faţă a faimoasei Baba (Cappa) Dochia: regiunea istorică din inima Turciei îmbrăcată în alb

    Legenda Babei Dochia nu este străină nimănui. Mai cu seamă, întipărite în minte sunt cele 12 cojoace pe care le purta ca să se protejeze de frig, pe care a început să le dea jos pe măsură ce vremea se schimba şi se încălzea. De obicei, aşa se întâmplă în perioada aceasta şi în tărâmul magic din Turcia, Cappadocia.

    În luna martie temperatura în timpul zilei era, în medie, de 15℃, cu excepţia acestui an, când temperatura înregistrată a fost cu minus în faţă, a nins, iar de la o zi la alta simţeai nevoia să mai pui un cojoc pe tine. În noile haine, albe, am descoperit un loc, în percepţia mea, mai pur, poate şi fiincă încă nu era supraaglomerat de turişti.

    Distanţa dintre Bucureşti şi Antalya este de aproximativ 1.300 de kilometri, dar cu avionul ajungi în mai puţin de două ore în oraşul din sudul Turciei, aflat la poalele munţilor Taurus, pe litoralul Mării Meditarane. Iar de acolo până în inima Turciei, în zona Anatolia, mai precis în Cappadocia, unde se găsesc numeroase vestigii istorice şi oraşe subterane, drumul este mai scurt de o zi pe cale rutieră. În luna martie, drumul a fost cu atât mai lin cu cât pe măsură ce înaintai stratul de zăpadă de pe munţii Taurus era mai gros. Uimirea şi bucuria, în acelaşi timp, creşteau doar gândindu-te că în Antalya a nins pentru prima dată, în 2022, după 29 de ani. Apoi, ninsoarea de dimineaţă din Cappadocia ori Nevşehir (înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO pentru districtul său Cappadocia) a creat imagini spectaculoase în locuri precum Goreme, Cavuşin ori Valea Porumbeilor, un motiv în plus pentru care a meritat să fac călătoria. Brokerul de vacanţe Destine Holidays, parte a Destine Holding, un grup de firme cu afaceri de 130 de milioane de euro, controlat de antreprenori români, are în portofoliu un circuit spre Cappadocia, care porneşte de la 314 euro de persoană în cameră dublă pentru 7 zile, se arată pe site-ul acestora. În prima zi turiştii sosesc în Antalya, în următoarea merg spre Cappadocia, unde stau trei zile, iar pentru celelalte se întorc în Antalya.

    „Circuitele şi city breakurile se vând cât mai aproape de plecare, iar destinaţiile clasice sunt Turcia, Grecia, Bulgaria şi Spania”, spune Cosmin Cismaş, director de dezvoltare în cadrul Destine Holidays. Compania a luat naştere în 2018 şi astăzi are 12 sucursale la nivel naţional, dar planul reprezentanţilor companiei este să mărească de patru ori numărul lor până în 2024 şi să ajungă la 50 de sucursale. În programul circuitului oferit de Destine Holidays, în drumul spre Cappadocia, una dintre opririle turiştilor este în oraşul Konya, fosta capitală a Imperiului Selgiucid în Evul Mediu, pentru a vizita mănăstirea Mevlana. Aici se află mormântul lui Djalal al-Din Rumi, un învăţat mahomedan vestit, poreclit Mewlana (învăţătorul nostru – trad.) de către discipoli şi admiratori din ţinut, pentru că, în mijlocul haosului, în prima parte a secolului al XIII-lea, era un lider al tuturor musulmanilor. „Rumi a susţinut un jihad lăuntric, al cărui ţel era să lupţi împotriva propriului ego, nafs, şi în cele din urmă să învingi” (Elif Shafak, Cele patruzeci de legi ale iubirii, pag. 30). De altfel, Rumi a fost un poet pasionat, un mistic şi creator al dansului extatic al dervişilor rotitori, care a avut o strânsă legătură de prietenie cu un derviş pe nume Shams. Mănăstirea Mevlana este locul unde a luat fiinţă ordinul religios al dervişilor rotitori şi în prezent este un muzeu al artelor islamice –  unul dintre cele mai mari din ţară. Înainte să devină dervişi, adică sfinţi, pe vremuri, oamenii treceau prin anumite probe şi se mutau dintr-o cameră în alta. Toate acestea pot fi vizitate. Bucătăria, ultima cameră, unde ajungeau după o perioadă lungă de post, presupunea ca persoana care urmează să devină derviş să se abţină să mănânce. Aceasta este impresionantă chiar şi acum, căci în Mevlana există acum o reprezentare 1:1 a activităţii dervişilor în această cameră. Apoi, la o mică distanţă de Konya se află Sultan Han din provincia Aksaray. Acest caravanserai este un han de pe marginea drumului, din secolul al XIII-lea, unde călătorii puteau să se odihnească după o zi de călătorie. Caravanseraiul a fost construit de sultanul Selgiucid Alaeddin Keykubad I şi era o importantă oprirea de-a lungul Drumului Mătăsii. Acum, arhitectura este cea care atrage mai întâi trecătorii.

    Zăpadă, ceai turcesc şi balon cu aer cald

    În Turcia, un obicei vechi este ca atunci când cineva pleacă într-o călătorie să se arunce cu apă peste o oglindă ori pe drumul din spatele său, pentru a fi neted ca apa. Însă, turcilor cel mai mult le place să toarne ceai în orice moment al zilei. Ceiul turcesc, o formă de ceai negru, se serveşte într-un pahar special, de mici dimensiuni, potrivit pentru o zi friguroasă. De altfel, cu trupul încălzit, mai uşor parcurgi drumul până la Parcul Naţional Goreme, aflat în vechea Cappadocie. Acolo, ce-i drept, fiind un muzeu în aer liber, îţi îngheţa nasul oricât de corespunzător erai îmbrăcat pentru sezonul rece, însă toleranţa creştea instant văzând impresionantele fresce ale bisericilor, acoperite de zăpada ce rafina micile imperfecţiuni, precum fisurile apărute în timp. Bisericile sculptate în piatră de creştinii care au fugit din sud pentru a se ascunde de persecuţia romanilor fac parte din patrimoniul cultural UNESCO, iar în pofida lungilor cozi făcute de turişti pentru a intra în biserici, două dintre ele ar trebui neapărat vizitate: biserica Întunecată şi biserica Tokali, care este cea mai mare din vale. Apoi, nu departe de Goreme este Cavuşin, unde se află mai multe biserici şi capele, dar şi case săpate în piatră. Pe o culme înaltă din oraşul Goreme se află şi Castelul din Uchisar, o rocă în care pe vremuri au locuit oameni şi care acum este muzeu. Tot în Cappadocia se găseşte o salbă frumoasă de văi colorate, cu nume dintre cele mai diverse. Pe mine m-a „sedus” Pigeon Valley sau Valea Porumbeilor, care vine de la căsuţele acestora săpate în roca moale, ei fiind şi o sursă de fertilizare naturală, importantă la începuturi pentru producerea hranei. Apoi, fascinantă este şi Valea Cămilelor sau Valea Imaginaţiei, unde, de departe se obervă o formaţiune în formă de cămilă. În afara acesteia mai erau multe altele care lăsau loc imaginaţiei. În apropiere mai erau Valea Calugărilor, Valea Ihlara şi Valea Coşurilor de fum.

    Tot în Cappadocia se află un imens atelier de ţesut covoare, cu 100 de camere unde am descoperit întregul proces de realizare a faimoaselor ţesături, începând cu producerea materialelor: bumbac, mătase şi lână, până la ţeserea produsului finit. Chiar şi Angelina Jolie l-a vizitat, după spusele reprezentanţilor şi imaginile cu ea „la locul faptei” afişate pe pereţi. Într-o altă zi am făcut o plimbare în frumosul oraş Avanos, renumit pentru arta ceramicii, unde am asistat la un atelier explicativ şi exemplificat prin producerea unui vas de ceramică pentru păstrarea vinului, specific Turciei. Interesant era că pâmântul roşu folosit provenea din Râul Roşu, iar pământul alb era adus de la muntele Avanos, după cum povesteau reprezentanţii Hitit Seramik. De asemenea, Cappadocia are mai multe oraşe subterane, utilizate de primii creştini ca locuri de refugiu înainte de acceptarea creştinismului ca religie. Pe final, am lăsat întrebarea des întâlnită „merită zborul cu balonul cu aer cald în Cappadocia?”. Da sau nu, depinde de fiecare. Un tur de o oră costa în luna martie 150 euro/persoană şi începea dimineaţa devreme, la ora 06:00. Având în vedere frigul puternic şi teama de înălţime, am lăsat această aventură pentru altă dată. Însă experienţa celorlalţi parteneri de călătorie a fost una „de poveste”, iar acest lucru m-a determinat să-mi doresc să mă întorc în Cappadocia în sezonul estival chiar şi numai pentru plimbarea cu balonul cu aer cald. La întoarcerea în Antalya, am vizitat zona veche a oraşului, am mers pe străduţele înguste din centrul istoric, am ajuns în port, unde forfota a fost sub estimările mele, iar la finalul zilei am mers la cascada Karpuzkaldiran, numită şi Lower Duden, care se varsă direct în mare. Şi dacă în oraşul Antalya am văzut magazine succesive cu bijuterii din aur, aurul din Turcia fiind considerat cel mai ieftin de pe piaţă, într-una din zile am vizitat şi o fabrică de bijuterii din aur, unde am aflat tainele din spatele podoabelor ce înfrumuseţează femei din toate colţurile lumii. Dincolo de aur, Turcia este şi un important crescător de oi şi am ajuns şi într-o fabrică de articole de îmbrăcăminte şi încălţăminte din piele, de unde cu greu am mai găsit ieşirea, după ce am intrat în diverse încăperi ticsite cu astfel de articole, preţ de mai bine de o oră. Preţurile erau exorbitante, de mii ori zeci de mii de euro, dar, nu e o noutate, turcilor le place foarte mult să negocieze.

    Ce este de reţinut dacă mergeţi în Turcia: încercaţi din cât mai multe feluri de mâncare, dar mai ales, clasicele supă de linte roşie, shish kebap de pui, suberek, baklava, kunefe şi rahat. Neapărat, să beţi cafea turcească dimineaţa, chiar şi numai pentru a fi actori secundari în procesul de preparare a acesteia în nisip.

    În Avanos se practică arta ceramicii, mai cu seamă datorită resurselor naturale disponibile: pământul alb folosit este adus chiar de la muntele Avanos, iar cel roşu provine din Râul Roşu.

     

  • Cifra saptamanii 11 – 17 aprilie 2022

  • La răscruce de hărţi

    Încurajate de progresul tehnologiei, diverse staţiuni de schi încep să nu mai ofere sau să reducă numărul de hărţi tipărite pentru clienţi, explicând că astfel protejează mediul şi mai reduc din costuri, scrie New York Times. Schiorii au ca atare la dispoziţie tot felul de aplicaţii pe telefon, cu ajutorul cărora pot accesa hărţi ale traseelor din staţiunea aleasă sau planifica itinerarul, opţiune considerată mai comodă de susţinătorii ei.

    De cealaltă parte, artiştii creatori de hărţi de schi nu se aşteaptă să fie nevoiţi să se îndrepte către altceva, deoarece hărţile realizate de ei conţin tot felul de detalii care le arată schiorilor ce pot face şi în afara pârtiilor şi, mai mult, pot fi luate acasă ca suvenir şi consultate iar când oamenilor li se face dor de o tură la schi. Acest punct de vedere este susţinut şi de unele staţiuni, care consideră că o hartă tipărită frumoasă face parte din imaginea pe care vor să o proiecteze în rândul clienţilor.  Sunt şi voci care afirmă că utilizatul unei hărţi tipărite este mai comod pentru schiori, deoarece aceştia nu trebuie să-şi scoată mănuşile ca să umble cu ele, aşa cum sunt nevoiţi s-o facă în cazul telefoanelor.

  • Cum şi-a transformat un tânăr corporatist copilăria şi amintirile într-un loc unde îţi poţi petrece un concediu ca pe vremurile în care mergeai la bunici la ţară

    În Maramureş nu există prea multe prenume – ori eşti Ion, ori eşti Vasile, ori eşti Gheorghe. Aşa că Grădina lu’ Ion, un proiect turistic autentic din Vişeu de Mijloc, nu şi-a găsit greu numele, fiind o sinteză a tuturor Ionilor din familia Simon. Povestea începe cu multă vreme în urmă, într-o zonă cu dealuri şi văi, cu peisaje care te fac să spui „Eu nu mai plec de aici!”

    Am crescut în Maramureşul autentic, în satul simplu de la ţară, am crescut pe lângă animalele gospodăriei – cai, vaci, purcei, oi, găini, căţei şi pisici. Am crescut în modestia unei familii muncitoare, a unui cămin călduros, nu mi-a lipsit nimic, aveam şi jucării făcute de bunicul meu, din lemn. Aveam acadele de zahăr ars făcute pe lingura mică dintr-o cratiţă veche a bunicii mele. Am crescut alergând după mieii care zburdau de nebuni prin grădină, am crescut pe lângă caii pe care-i admiram şi mă apropiam de ei tremurând, dar cu mult curaj”, povesteşte Ionuţ Simon.

    Pe scurt, Ion este un „copil” simplu, crescut la ţară până la vârsta de 13 ani şi ajuns apoi în marele Cluj-Napoca. Astăzi lucrează într-o companie germană de IT ca HR manager, un job dificil, cu multe bătăi de cap, spune el, dar care îi aduce şi multe satisfacţii. Nici pe departe însă la fel de mari precum cele din Grădina lu’ Ion, o pensiune la care a început să muncească din 2018 şi pe care a deschis-o în 2020.

    „Mi-am dorit un loc de linişte, pentru că în viaţă trebuie să ai şi un loc unde să te relaxezi, să te bucuri de natură, de socializare, pe scurt – un loc care să-ţi dea o stare de bine. Totul este făcut diferenţiat, fiecare cameră este distinctă, iar decoraţiunile sunt unicat.” Sursa de inspiraţie pentru camerele pensiunii a fost chiar copilăria lui Ionuţ.

    Încăperile au denumiri diferite şi poveşti întocmai. Una dintre ele este Camera lu’ Mărie, cu coroniţă de lavandă şi mirosuri ameţitoare. E doar o bucăţică din proiectul mai mare, care are şi el o poveste aparte. „Când am terminat facultatea, tatăl meu mi-a zis: «Copile, ce maşină să-ţi iau?», iar eu i-am răspuns: «Tată, mie nu-mi trebuie maşini.

    Dacă vrei, fă-mi o casă!». A plâns atunci când a auzit, a adus meşteri şi a ridicat casa, mult mai mică decât e acum. Atunci ştiam că acea casă o să fie transformată într-o casă de oaspeţi. Vreau să le ofer turiştilor o experienţă, vreau să-i duc pe cărările pe care am fost eu cu laptele-n spate, să le arăt peisajele, să bea apă minerală direct din pământ, din grădina mea, să stea în hamace şi să se legene sub cântecul păsărilor. Vreau să vadă şi să simtă linişte. Sper să reuşesc.”

    Ionuţ Simon a plecat de mai bine de 20 de ani din satul natal, însă nu a putut părăsi cu mintea şi sufletul grădina copilăriei şi aşa a ajuns să ridice aici pensiunea. Şi-a vândut apartamentul din Cluj-Napoca după ce deja investise 170.000 de euro şi nu mai avea resurse pentru a continua şi a termina amenajările. Iar de la deschidere încoace a continuat să investească în dotări şi o face în continuare. Anul acesta, şi-a propus să pună în funcţiune un jacuzzi de exterior, saună, o masă de ping pong şi chilling spot (zonă de relaxare) în grădină.

    Ionuţ Simon, proprietarul Grădina lu’ Ion: Am o nouă idee de afaceri în turism, foarte diferită de cea pe care am creat-o deja. Pentru asta caut un investitor. Proiectul se ridică la peste 450.000 de euro.

    În Grădina lu’ Ion, un refugiu pentru dorul de copilărie al lui Ionuţ, din care a păstrat o mulţime de frânturi. „Sania din Camera lu’ Ion este sania pe care m-a adus bunicul meu de la spital când m-am născut. Sania mai mică este cea cu care mergeau bunicul şi tata după lemne în pădure. Paturile au fost făcute după modelul porţilor pe care le-am avut în curte. Balcoanele sunt exact ca acelea pe care le avea casa veche a străbunicilor.

    Funiile de la casa scărilor au fost împletite de bunica mea.” Coarnele de cerb le-a făcut bunicul din partea mamei lui Ionuţ, iar ţolurile (covoarele) de pe jos şi din spatele paturilor au fost realizate handmade de bunica şi mama lui, care şi-au pus „semnătura” şi pe păturile de lână şi ştergătorile de la farfurii. Farfuriile provin de la străbunica lui Ionuţ Simon şi au peste 100 de ani vechime.

    „Oraşul Vişeu de Sus are o încărcătură istorică şi culturală de o valoare impresionantă, datorată în principal poziţiei geografice favorabile, fiind situat din punct de vedere etno-cultural la confluenţa dintre Valea Vişeului şi Valea Vaserului, la limita unor zone de interes turistic şi intersecţia unor trasee şi circuite turistice deosebit de importante: Valea Vaserului alături de mocăniţă, Valea Vişeului, Valea Izei, Parcul Natural Munţii Maramureşului. Vişeu de Sus este una din cele mai noi staţiuni din România, recunoscută oficial în 2011”, spune Ionuţ Simon. Evoluţia Vişeului de Sus ca localitate urbană este legată de exploatarea lemnului şi de caracterul multicultural al locuitorilor săi.

    O legendă locală, adaugă Ionuţ Simon, spune că localitatea ar fi fost întemeiată de un tăietor de lemne al cărui fiu a murit lovit de un lemn în pădure. În amintirea fiului său, acesta a construit o biserică pe locul tragicului accident, iar în jurul bisericii ar fi crescut apoi şi localitatea numită la început „Între Râuri”, pentru că se întindea între râul Vişeu şi Vaser.

    Cum Vişeu de Sus este una dintre cele mai vizitate zone din Maramureş, Ionuţ Simon se gândeşte acum la un nou proiect turistic, pentru că nevoia de cazare acolo este încă foarte mare. „Am o nouă idee de afaceri în turism, foarte diferită de cea pe care am creat-o deja. Pentru asta caut un investitor. Proiectul se ridică la peste
    450.000 de euro.”

    Până atunci, Ionuţ se concentrează pe ce a reuşit deja să facă la Grădina lu’ Ion, unde au ajuns şi turişti din Anglia, Spania, Franţa sau Canada. Majoritatea turiştilor a fost însă din România, mai ales că pensiunea şi-a deschis uşile în plină pandemie, când posibilităţile de călătorie erau limitate. Chiar şi aşa, peste
    700 de persoane au ajuns în proiectul turistic al lui Ionuţ Simon de la deschidere până astăzi. Tarifele de cazare încep de la 260 de lei şi ajung la 480 de lei pe noapte, iar turiştii pot, pe lângă bucuria de a se relaxa într-un spaţiu amenajat în cel mai autentic stil, să facă plimbări cu căruţa sau chiar să meargă la cinema în aer liber. „Anul trecut a fost unul foarte bun şi trebuie să ţinem cont că, în extrasezon, pensiunea este deschisă doar în weekenduri. În timpul sezonului, adică perioada mai-octombrie, rata de rezervare a fost de 98%”, spune Ionuţ Simon.
     

     

  • O plimbare în spaţiu

    Deşi cei mai mulţi oameni nu vor putea părăsi vreodată planeta Pământ, unii dintre ei ar putea avea ocazia să se simtă ca şi cum se plimbă prin spaţiu, graţie unei sculpturi aparte. Intitulată „SpaceWalk”, sculptura lungă de 57 de metri şi înaltă de 25 de metri seamănă cu un montagne russe, fiind instalată în parcul Hwanho din oraşul Pohang din Coreea de Sud.

    Gândită ca un mijloc de promovare a turismului în zonă, sculptura a fost creată de artiştii germani Heike Mutter şi Ulrich Genth şi confecţionată de o companie producătoare de oţel din oraş, POSCO. „SpaceWalk” este deschisă publicului în toate zilele săptămânii, acesta putându-se plimba pe ea la înălţime, şi poate fi admirată chiar şi noaptea datorită unui sistem de iluminare cu leduri.