BusinessMagazin

Category: Turism

Analize detaliate din domeniul turismului – destinații de vacanță inedite, idei pentru călătorii și multe altele pentru cei pasionați de turism

  • Incredibila ţară a contrastelor unde „apa se dă o dată pe săptămână”, iar jumătate din ea este în sărăcie lucie, în timp ce cealaltă seamănă cu o carte poştală – GALERIE FOTO

    Iordania este o ţară a extremelor, pornind de la diferenţa dintre nordul ţării, cu păduri, la sud unde domneşte deşertul. În unele zone vezi sărăcie, în altele pare că eşti într-o carte poştală din New York. În mod sigur, nu este o destinaţie pentru turiştii obişnuiţi doar cu luxul, însă pentru cei care se pot adapta, Iordania are multe surprize. Top trei personal? Oraşele Petra, Jerash şi misteriosul deşert. Şi o notă specială pentru cei care vor să ajungă în Iordania: să aveţi în bagaj un adaptor de priză, majoritatea sunt triple, pe modelul englezesc.

    Welcome to Jordan” – Bun venit în Iordania! este propoziţia pe care am auzit-o cel mai des în această ţară. Iar fiecare iordanian, de la vânzătorii de suveniruri, la oamenii care te ajută să găseşti un loc, dau impresia că sunt nişte registre care notează în minte cine le-a vizitat ţara. Spun asta pentru că în Iordania am fost întrebată cel mai des de unde sunt. Îl întreb curioasă pe un vânzător de ce toată lumea se bucură când spunem că suntem din România. „Ei bine, uitaţi-vă la voi! Voi sunteţi motivul” vine replica lui şi cred că nu a fost citită într-o carte de marketing, ci învăţată natural, din interacţiunea cu sute de oameni zilnic. Posibil că şi turiştii de alte naţionalităţi au parte de acelaşi răspuns, dar pentru câteva secunde, te simţi un pic mai special. „Iordania şi România au o relaţie veche de prietenie”, explică ghidul nostru, Husam, vorbitor de limba română, după ce anii de studenţie i-a petrecut la Cluj. El adaugă şi că România este una dintre ţările de unde vin mulţi turişti, pe primele locuri fiind însă Spania, Italia, Tunisia, India, Germania. Mai subliniază ideea prieteniei iordaniano-română şi la unul dintre controalele poliţiei asupra maşinilor care treceau prin anumite puncte. Când şoferul autobuzului a spus că suntem turişti români, am primit imediat unda verde să ne continuăm drumul.

    „Apa se dă o dată pe săptămână, şi pentru bogaţi, şi pentru săraci”

    Încă din prima zi în care am ajuns, am aflat de la ghid că 90% din suprafaţa Iordaniei este deşert. Cu câteva zeci de minute înainte de această informaţie, îmi notam pe telefon prima impresie de turist: „totul este arid”. Aveam să înţeleg în zilele următoare că turismul în Iordania chiar se naşte din piatră seacă, aşa cum spune proverbul. Circa 10% din PIB-ul Iordaniei, de peste 44 miliarde de dolari, este realizat din turism, mai spune ghidul. Dar ca ramuri de activitate, în Iordania se produce de la petrol, la conserve şi ulei de măsline, având o activitate semnificativă în domeniul agriculturii. Chiar şi în mijlocul deşertului. În nordul ţării sunt păduri, în sud şi est deşertul este rege. În Iordania, apa ajunge o dată pe săptămână la populaţie şi când aflu informaţia, mâ gândesc la sute de kilometri distanţă, la Bucureşti. Iarna, mulţi locuitori ai Capitalei României pot experimenta o bucăţică din Iordania. Nu cea dorită însă. Iordanienii îşi fac pe acoperişurile caselor adevărate rezerve de apă, cât să dureze o săptămână, iar pentru băut şi gătit cumpără de la magazin. Îmi rămâne în minte o frază a ghidului: „apa se dă o dată pe săptămână, şi pentru bogaţi, şi pentru săraci”. Ghidul continuă să ne explice cum putem lua cea mai ieftină bere, aceasta fiind punctul de reper în ceea ce priveşte băuturile alcoolice. Ne spune că la Petra sigur va fi dublu faţă de oraşe ca Amman sau Akaba. Cât costă? Ei bine, o bere costă chiar şi 7 sau 10 dolari, în funcţie de cum negociezi cu vânzătorul, acolo unde se poate. La nivel de preţuri, Iordania este o ţară destul de scumpă, având în vedere paritatea dinar iordanian / leu, unde cu mai bine de şapte lei poţi cumpăra un dinar. În obiectivele turistice, cu un dinar poţi cumpăra o sticlă de apă, însă în zone ca Amman, Akaba, preţurile sunt mai prietenoase cu turiştii. Tot ghidul ne povesteşte că salariul minim lunar este de 350 de dolari.

    Ambasadorii României peste hotare şi o capitală plină

    Iordania reuşit şi continuă să se menţină departe de conflictele care au măcinat vecini precum Siria sau Irak. „În jur sunt multe conflicte, dar regele a menţinut pacea, Iordania are linişte”, spune din nou ghidul, ca şi cum mi-ar fi citit gândurile. Aminteşte şi de refugiaţii pe care Iordania i-a primit, arătând din loc în loc zone unde aceştia şi-au găsit un nou „acasă”. Ce poate observa orice turist la iordanieni este dorinţa lor de a-i ajuta pe turişti. Fără agresivitate, ci cu prietenie, oamenii încearcă să îşi vândă produsele, însă dacă nu cumperi, nu te simţi pus la colţ. Deşi nu toată lumea cumpără ceva, iordanienii „vând”, poate fără să ştie, o imagine bună despre ţara pe care o reprezintă. Într-una dintre opririle noastre, după ce au auzit de unde suntem, doi iordanieni au spus ca la un semn tot ce ştiau despre România: „Hagi, Comăneci, Steaua”. Am răspuns afirmativ şi am mers mai departe în drumul nostru prin Iordania, având sportul ca ambasador, la sute de kilometri distanţă. Am ajuns şi în capitala Amman, cel mai important centru comercial şi industrial. Forfota din centru, lipsa sau ignorarea semafoarelor de către şoferi, dar şi zecile de magazine sunt pentru turiştii care vin prima dată în Iordania ca un carusel. În zilele de lucru, populaţia Ammanului se dublează cât durează programul, iar seara se înjumătăţeşte, când muncitorii pleacă acasă. Astfel, numărul de oameni fluctuează între 4 milioane şi şapte, opt milioane de oameni care calcă zilnic străzile din Amman. Şi, cu toate că centrul oraşului este aglomerat, iar amprenta milioanelor de oameni se vede, dând o impresie mai degrabă de sărăcie, la periferia capitalei Iordaniei turiştii descoperă străzi care duc cu gândul mai degrabă la New York şi hoteluri cu patru, cinci stele, restaurante cu terase, o adevărată oază a luxului.

    Petra, a şaptea minune a lumii moderne

    Despre Petra, perla coroanei turismului iordanian, s-au scris multe pagini şi misterul încă nu este pe deplin elucidat. Nabateenii, poporul despre care se spune că a construit acest oraş în stâncă nu au lăsat prea multe indicii pentru curioşii de peste ani. Ghidul ne povesteşte despre sistemul de colectare a apei care a dus la dezvoltarea spectaculoasă a oraşului în urmă cu mii de ani, ne arată unde făceau nunţile, cum stabileau sensul de mers al caravanelor, sculptând în piatră siluete de cămile. Mintea noastră zburdă însă prin canionul înalt, săpat în stâncă, însă îngust de doar câţiva metri pe alocuri, încât e greu să nu te gândeşti ce se poate întâmpla mai rău. Drumul de circa 1,2 kilometri prin stâncă te face să te simţi mic, mic, însă este şi o dovadă a măreţiei vechiului oraş. După ce am intrat printre cotloanele canionului, aproape fără veste se arată, după o stâncă, Trezoreria, poate cel mai fotografiat loc din Iordania. Monumentul săpat integral în stâncă, înalt de circa 40 de metri, este de fapt mormântul unui rege nabateean şi nu se poate vizita în interior. Turiştilor le rămâne de admirat din afară templul şi de pus la lucru imaginaţia pentru a găsi răspuns la întrebarea: „cum a fost posibilă acum mii de ani o asemenea construcţie?”. Pentru cinci dolari, beduinii pot duce turiştii pe un drum de cinci-zece minute, pe stânca din faţa Trezoreriei, pentru o poză de sus a clădirii. Misterul care înconjoară vechiul oraş însă nu se lasă descoperit nici de la înălţime.

    Jerash, o bijuterie romană

    Surpriza călătoriei în Iordania a fost oraşul Jerash, despre care nu ştiam nimic la sosire, dar care impresionează şi rămâne în amintirea oricărui turist. Este cel mai bine păstrat oraş roman din afara Italiei. De istoria acestui oraş sunt legate nume precum Alexandru cel Mare sau împăratul Hadrian, iar pentru câteva ore în care poţi vizita oraşul, cartea de istorie pare că se deschide în faţa ochilor. În Jerash au fost 1.000 de coloane imense de piatră, din care au rămas mai puţine, în urma cutremurelor. Astăzi, coloanele care au rezistat sunt de fapt goale în interior, pentru a rezista mai bine mişcărilor pământului şi a rămâne totuşi dovadă a măreţiei poporului iordanian.

    În casa beduinilor

    Deşertul Wadi Rum, care a fost scena mai multor filme celebre, de la Marţianul, la Star Wars, se dezvoltă încet, dar sigur, ca un adevărat campus al corturilor în care turiştii pot petrece o noapte în deşert. Mai multe construcţii, mai luxoase sau mai rudimentare, găzduiesc turiştii, iar altele urmează să fie construite. Juma, un beduin din Wadi Rum, care a învăţat engleză de la turişti, spune că va dezvolta alături de cei patru băieţi ai săi, câteva corturi în deşert, pentru a le da turiştilor o mostră de viaţă aşa cum o trăiau beduinii. „Familia mea locuieşte aici de peste 300 de ani. Voi face un mic campus privat în mijlocul deşertului, doar cinci corturi. Nu va fi cu muzică, electricitate, turiştii vor trăi ca vechii beduini”, spune Juma. În deşert, turiştii pot merge fie la apus, fie la răsărit, alături de beduini cu maşini de teren pentru a explora puţin din ceea ce deşertul are să le ofere.

    O alternativă pentru Egipt

    Pe fondul cererii crescute pentru Egipt, unde Christian Tour, unul dintre cei mai mari jucători din piaţa agenţiilor de turism, după cifra de afaceri şi volumul de vânzări, chiar a suplimentat zborurile, agenţia de turism a pus un nou punct pe hartă pentru turiştii care vor vreme caldă ‒ Iordania. Din octombrie 2022, Christian Tour organizează zboruri charter prin compania Animawings, din acelaşi grup, către Iordania, pentru lunile octombrie şi noiembrie. În total, sunt opt zboruri în Iordania, dintre care locurile pentru primele patru sunt deja vândute. Din martie 2023, compania va relua programul. „Noi nu am avut charter în Iordania până acum. Ne-am gândit ca acest charter şi Iordania să fie o alternativă la Egipt, unde vom merge în continuare, dar am căutat încă o destinaţie caldă. Este o destinaţie care va prinde la public, este aproape de Bucureşti, zborul este direct în Amman. Sunt opt zboruri în aceste două luni, sunt 174 de locuri în avion“, a mai spus Marius Berca. Din calculele ZF, în Iordania ar urma să ajungă aproape 1.400 de turişti români până la final de noiembrie, prin intermediul Christian Tour. Două pachete sunt religoase, incluzând Iordania şi Israel. Preţurile pentru turişti pornesc de la 750 de euro de persoane şi pot ajunge la 1.300 de euro de persoană, în funcţie de clasificarea hotelurilor alese de turişti.

    Foto: hisham zayadnh, hisham zayadnh, jorick roels, simon goetz /unsplash

  • OUT-IN-EUROPE. Acasă la Contele de Monte Cristo

    Când plănuieşti un city-break la Paris, probabil că vei pune pe lista de „things to do” Turnul Eiffel, uriaşul Luvru, rămăşiţele catedralei Notre-Dame, Arcul de Triumf şi o vizită la Versailles. Sunt obiectivele pe care majoritatea vor să le bifeze când ajung în Oraşul Luminilor, dar pasionaţilor de lectură şi nu numai le propun o destinaţie mai puţin cunoscută, dar plină de farmec: Château de Monte Cristo. Nu e doar o locaţie tematică, ci chiar reşedinţa rurală a lui Alexandre Dumas, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori francezi, şi locul în care au luat naştere, pe hârtie, personaje celebre ca Edmond Dantès sau Cei Trei Muschetari. Cum se ajunge însă acasă la Conte?

     

    După ce am epuizat mare parte dintre cele mai cunoscute atracţii ale capitalei pariziene, am descoperit printr-o întâmplare fericită că la doar câteva zeci de minute de mers cu trenul de Paris, în staţiunea balneară Le Port-Marly, se află casa „de la ţară” a unuia dintre scriitorii care mi-au încântat copilăria cu eroii din romanele de capă şi spadă cu care v-aţi delectat, probabil, mulţi dintre voi: Alexandre Dumas. Am luat trenul din Chatelet Les Halles spre Saint Germain-en Laye, care la rândul său îşi întâmpină turiştii cu un monumental palat omonim, în prezent sediu al Muzeului Naţional de Arheologie. Din staţia centrală am ales să străbat pe jos, într-un drum şerpuit, de circa jumătate de oră, distanţa până la obiectivul dorit. Întâlnirea cu locul în care au fost scrise cărţile pe care le citisem, cândva, pe nerăsuflate, a fost una încărcată de emoţie. Mi-am dat seama încă dinainte de a păşi dincolo de poarta proprietăţii de ce sutele de pagini şi-au găsit cursivitatea într-un astfel de loc. Mă aştepta o grădină idilică amenajată în stil englezesc, pe alocuri ordonată, pe alocuri sălbatică, cu alei umbroase, în care toamna se jucase după plac cu paletarul de sezon, colorând în arămiu, muştar şi bordo frunzele ce abia se mai ţineau de crengile stejarilor, frasinilor şi mestecenilor bătrâni. Spiritul de aventură al proprietarului îşi lăsase amprenta peste tot: din loc în loc, pentru a străbate mai departe poteca, treceai prin grote de diferite mărimi, ba chiar într-un colţ de pădure am găsit chiar şi o pivniţă ascunsă de gratii, întocmai cum îmi închipuisem carcera eroului din roman.

    Primul care mi-a ieşit în cale a fost un mic castel din piatră proiectat în stil neogotic  – Château d’If, numit astfel după fortăreaţa care inspirase povestea Contelui de Monte Cristo –, căruia i se adăugase o anexă bavareză. Pancarda roşie de la baza scărilor îi explica rolul: cabinet de travail (biroul de lucru). Deşi accesul era interzis la interior, prin geamul de sticlă al uşii am putut zări biroul şi scaunul la care prindeau contur rândurile scrise cu o pană albă, uşor zdrenţuită, un şemineu pictat în nuanţe contrastante de albastru, auriu şi roşu, şi unul dintre „outfiturile” lui Dumas. Edificiul a fost înconjurat, la dorinţa proprietarului, de un canal în care se alergau câţiva peşti, iar pe ziduri au fost adăugate inserţii în care sunt sculptate numele câtorva dintre cele mai cunoscute romane ale francezului. Un loc special îi fusese rezervat căţelului lui Dumas, doar unul dintre numeroasele animale de companie care şi-au găsit locul în casa sa, alături de pisici, papagali, maimuţe şi chiar şi un vultur.

    Nu foarte departe se înălţa locuinţa propriu-zisă: un conac din piatră gălbuie, proiectat în stil renascentist de Hippolyte Durand, unul dintre cei mai cunoscuţi arhitecţi ai vremii. O reşedinţă deloc modestă, dacă e să luăm în seamă cele două etaje şi încăperile spaţioase, ornate cu vitralii şi tapeturi de calitate, în care Dumas, un gurmand înrăit, îşi invita adesea prietenii pentru a le găti diverse preparate. Una dintre cele mai frumoase camere ale casei este însă un superb salon maur, împodobit cu sculpturi migăloase, divane tapiţate şi arabescuri atent lucrate, aduse de scriitor din Tunisia într-una dintre numeroasele sale călătorii. Nu a apucat să se bucure însă prea mult de luxoasa locuinţă – în 1848, după doar patru ani, încărcat de datorii, a fugit în Belgia, pas de unde care avea să înceapă să înceapă o lungă serie de experienţe şi călătorii internaţionale.

    Printre diverse portete, manuscrise şi alte obiecte ale scriitorului, în vitrine fuseseră expuse cotidianul în care se făcuse recenzia cărţii Cei trei muschetari, pe care am fost plăcut surprinsă să o regăsesc, pe un birou, şi în limba română, alături de exemplare ale mai multor romane în limbile japoneză, mandarină, rusă şi nu numai, dar şi un costum specific celebrilor infanterişti.

    Deşi am rămas ore bune, cu mult mai mult decât plănuisem, întreaga experienţă m-a încărcat cu o energie aparte, pe care nu am regăsit-o în multe locuri. La plecare, înainte de a mă urca în trenul de Paris, am dat o raită prin pădurea Saint-Germain, după ce am străbătut, obosită, parcul din jurul palatului, în spatele căruia puteai vedea cum curge molcomă Sena. Mai departe, la orizont, se întrezăreau timid cupolele de piatră ale vechilor clădiri pariziene, prinse între zgârie-nori moderni, iar printre ele, Turnul Eiffel.    

    CHÂTEAU DE MONTE CRISTO

    5 locuri pe care să le mai vezi în Paris:

    1. Montmartre, Arondismentul 18

    Inspiraţie a celebrei melodii La bohème a lui Charles Aznavour, Montmartre mai este cunoscut şi drept „Cartierul artiştilor”, pentru că, pe vremuri, locuiau aici pictori celebri ca Picasso şi van Gogh. Dacă în trecut era un cartier sărac, în care artiştii trăiau de pe-o zi pe alta, astăzi, din cauza popularităţii, are unele dintre cele mai mari preţuri din Paris. Cu toate acestea, încă mai vezi din loc în loc şevalete şi caricaturişti, care vor parcă să reînvie o epocă de mult uitată.

    Fie că alegi să urci pe jos cele 222 de trepte ori optezi pentru varianta mai comodă, cu funicularul, care are acelaşi preţ – 1,9 euro – cu al unui bilet de autobuz/metrou, la capătul drumului te aşteaptă o privelişte panoramică asupra Capitalei, dar şi impunătoarea Bazilica Sacré-Coeur, aşezată în cel mai înalt punct al oraşului, în care intrarea este liberă. Serile, pe treptele catedralei, pe care se strâng tinerii parizieni pentru a sta la poveşti alături de o bere, se crează o atmosferă haotică, dar parte, până la urmă, din viaţa citadină.

    2. Panteonul, Arondismentul 5

    Proiectat în stil neoclasic, de arhitectul Jacques-Germain Soufflot, şi inaugurat în 1790, Panteonul din Paris este amplasat în Cartierul Latin, în apropierea Universităţii Sorbona. Prin definiţie loc în care sunt înmormântaţi oameni iluştri, în criptele aflate în subsolul acestuia îi vom găsi pe Voltaire, Victor Hugo, Émile Zola, Louis Braille, Marie Curie şi Alexandre Dumas, doar câteva nume din cele peste 70 de personalităţi. Datorită acusticii perfecte, un moment bun pentru a fi vizitat e când se susţin, la interior, concerte, cum a fost cel al fanfarei militare aviatice, la care am avut norocul să asist. Alături, puteţi vizita, gratuit, catedrala Saint-Étienne-du-Mont, decorată cu o serie de vitralii spectaculoase şi scări circulare sculptate în lemn şi piatră, şi în care se află, mormântul matematicianului Blaise Pascal.

    3. Grădina Luxemburg, Arondismentul 6

    Amenajată în 1612, la cererea Mariei de Medici, Grădina Luxemburg e un loc plin de freamăt datorită faptului că reprezintă unul dintre spaţiile preferate de socializare ale parizienilor. Veţi găsi aici Palatul Luxemburg, reşedinţă a faimoasei regine, o încântătoare livadă de pomi fructiferi, peste 100 de sculpturi şi o fântână în bazinul căreia copiii se pot juca cu velierele pe care vânzătorii ambulanţi le închiriază în apropiere pentru câţiva euro.

    4. Galeriile Lafayette, Arondismentul 9

    Dacă în vizita la Paris vreţi să vă rezervaţi timp şi pentru o sesiune de shopping, lucru deloc de condamnat, din moment ce vorbim de una dintre marile capitale ale modei, locul perfect în care puteţi să vă cheltuiţi banii, lăsând la o parte luxoasele magazine de pe Champs-Élysées, este la Galeriile Lafayette. Ies, cu siguranţă, din tiparele unui centru comercial obişnuit, dacă luăm în considerare impunătoarea cupolă bizantină decorată cu vitralii, elementele arhitecturale în stil Art Déco cu care au fost decorate şi balcoanele în formă de lojă, din fier forjat, montate pe fiecare etaj. În vecinătate se află Opéra Garnier, una dintre cele mai frumoase şi impozante clădiri ale oraşului.

    5. Cimitirul Montparnasse, Arondismentul 14

    Este unul dintre cele trei mari cimitire ale Parisului şi locul în care sunt înmormântate personalităţi celebre – inclusiv români –, printre care poetul Charles Baudelaire, arhitectul Charles Garnier, scriitoarea Simone de Beauvoir, sculptorul Constantin Brâncuşi, filosofii Emil Cioran şi Jean-Paul Sartre, industriaşul André Citroën şi scriitorul Tristan Tzara.

    Lucruri pe care nu le ştiai despre Alexandre Dumas:

    (24 iulie 1802 – 5 decembrie 1870)

    1. Fiind unul dintre cei mai citiţi scriitori francezi, a publicat peste 100.000 de pagini iar operele sale au fost traduse în 100 de limbi;

    2. A fost, de asemenea, jurnalist;

    3. Ca gurmand înrăit, a început să scrie un dicţionar culinar, terminat după moartea sa de Anatole France; a semnat, de asemenea, o serie de jurnale de călătorie, dar şi numeroase piese de teatru, unele regizate chiar de el;

    4. Pentru a scăpa de datorii, a fugit în Belgia, iar apoi a trăit timp de mulţi ani în Rusia, pentru a se muta, ulterior, în Italia;

    5. A fost căsătorit cu actriţa Ida Ferrier şi a avut, din căsnicia cu aceasta şi alte aventuri cu cele 40 de amante, patru copii, iar unul dintre fii, care îi poartă numele, a devenit la rândul său scriitor, fiind cunoscut mai ales pentru cartea Dama cu camelii.

  • OUT-OF-TOWN. Invitaţie la munte

    Pentru Ramona şi Septimiu Sîrbu, muntele a scris o poveste aparte şi le-a dat un nou sens în viaţă. Povestea a început şi continuă să se scrie mai exact în satul Mătişeşti, comuna Horea, din judeţul Alba. Când anume a început? Ei bine, era anul 2016 când, la recomandarea unei prietene care se perinda de ceva vreme în zonă, au ajuns să viziteze locul în care aveau să-şi întemeieze propriul proiect turistic format din şapte case, atât de sincer denumit La noi la munte.

    Ştiau de la prietena lor că, în Mătişeşti, exista o casă de vânzare, însă Ramona îşi aminteşte că nu s-ar fi gândit nicio secundă că ei ar fi putut s-o cumpere. Au plecat totuşi spre Mătişeşti s-o vadă, iar odată ajunşi acolo au rămas uimiţi de frumuseţea locului. Era septembrie, o zi cu soare, iar peisajul din curtea casei care a şi devenit rapid a lor i-a fermecat. Cu ei era şi mama Ramonei, care s-a bucurat nespus de descoperire.

    „Din primul moment, am simţit că ne integrăm perfect în acel loc, ca şi când îl ştiam dintotdeauna. Ne-am îndrăgostit iremediabil de căsuţa veche de 60 de ani, acoperită cu şindrila ce purta demnă patina timpului. A fost a unei bunicuţe, Sava, care a construit-o şi a locuit acolo până s-a stins”, îşi aminteşte Ramona Sîrbu.

    Casa era plină de lucrurile făcute de Sava în cursul vieţii, curată şi bine întreţinută. Cum ei sunt de profesie artişti plastici, Ramona şi Septimiu au simţul fin pentru detalii deosebite, aşa că au văzut potenţial şi surse de creativitate în fiecare colţ al casei, mai ales că visaseră dintotdeauna la o căsuţă atât de simplă, pe care s-o conserve, în încercarea de a contribui la păstrarea lucrurilor vechi şi valoroase.

    Cei mai frumoşi ani, pentru ei, au fost aceia în care mergeau acolo şi stăteau în căsuţa pe care doar o văruiseră, luau apă din izvor cu găleata şi se încălzeau cu sobiţa din cameră, pe care o alimentau cu vreascuri din pădurea din spatele casei. Atunci au simţit pe deplin conexiunea cu natura.

    Starea bună pe care le-o dădea locul îi îndemna să împărtăşească şi cu alţii această vibraţie. Cum tot postau fotografii pe paginile lor de pe reţelele de socializare, au trezit şi în rândul prietenilor lor interesul de a vedea cu ochii proprii acel loc de la munte. Şi aşa, treptat, Ramona şi Septimiu Sîrbu au început să se gândească la renovarea mai profundă a casei pentru un confort sporit, păstrând totuşi multe din elementele originale.

    „Cel mai mare accent de noutate este geamul mare de la mansardă, de unde poţi vedea peisajul care îţi taie răsuflarea, direct din pat. Practic, de la această mansardă începe proiectul nostru, pentru că toată lumea voia să stea într-o cameră cu aşa vedere. Iniţial, a fost căsuţa noastră. Ulterior, datorită cererilor, am decis să aibă şi alţii parte de ea.”

    Timp de un an, au închiriat doar casa veche în curtea căreia au construit şi o căbănuţă cu tera­să, pentru ca, atunci când merg cu toată familia la Mătişeşti, să aibă cu toţii loc. Acea cabană avea să fie doar prima, şi nu singura, pentru că, treptat, au mai făcut încă patru astfel de construcţii în stil nordic, cu ferestre mari, care să asigure legătura directă cu natura. A cincea cabană este strămutată din împrejurimi, după ce văzuseră ani de zile pe ea anunţul că este de vânzare şi au decis să fie ei cei care să-i mai dea o şansă.

    „Aceasta este casa tradiţională reinterpretată, deoarece am restaurat-o, adăugându-i accente moderne pentru confort. Am încercat însă să nu obturăm peisajul, aşa că am montat o balustradă din sticlă, astfel încât să poţi vedea peisajul din pat”, povesteşte Ramona.

    De altfel, fiecare cameră vine cu o amenajare diferită a interiorului, astfel că şansele sunt mari ca orice turist să găsească ceva pe gustul său. Ramona şi Septimiu explică această alegere şi prin faptul că ei, ca artişti, sunt obişnuiţi să fugă de rutină şi repetiţie. Nu i-au scăpat din vedere nici pe iubitorii de animale, aşa că una dintre cabane a fost gândită să fie pet-friendly.

    „Construcţia cabanelor a durat aproximativ opt luni. Au fost construite de meşteri din sat şi din zonă, iar detaliile interioare le-am făcut noi, în familie. Tata a construit toată viaţa, este priceput la orice şi ne-a transmis şi nouă multe dintre aptitudinile sale.”

    Cel mai dificil din întregul proces de amenajare şi pregătire pentru oaspeţi a fost ceea ce ţinea de infrastructură şi utilităţi.Ţevile de apă au fost aduse de la distanţă, obţinerea contoarelor de curent a durat mai mult de şase luni. Ulterior, au montat şi generatoare profesionale, pentru a evita căderea curentului. În plus, pentru că iarna drumul poate deveni impracticabil din cauza zăpezii, Ramona şi Septimiu a trebuit să cumpere un utilaj pentru deszăpezire. La final, când au tras linie şi după ultima cabană achiziţionată cu credit, investiţiile au ajuns la 500.000 de euro.

    „Nu a fost uşor, nici lipsit de costuri, însă feedbackul clienţilor noştri ne aduce mulţumire. În plus, o altă mulţumire sufletească avem şi datorită faptului că implicăm comunitatea, întrucât lucrăm momentan cu nouă-zece persoane, toate din sat.”

    La noi la munte a devenit destinaţie de vacanţă pentru numeroşi români până acum, dar n-au lipsit nici turiştii din alte ţări europene sau chiar din America. În medie, gradul de ocupare ajunge la circa 70% anual. Preţul de cazare porneşte de la 500 de lei pe noapte pentru cabane­le de trei persoane şi ajunge la 1.250 de lei pe noapte, pentru cabana Montesse, cu o capacitate de şase persoane. Toate au zone de relaxare cu cadă pe terasă sau în interior, ciubăr şi hamac.

    Cei care ajung acolo se pot bucura şi de câteva atracţii turistice în zonă, precum drumul Transursoaia, care leagă judeţul Alba de judeţul Cluj, lacul Beliş-Fântânele, pârtia de la Arieşeni, gheţarul de la Scărişoara sau punctul panoramic care oferă o privelişte de neuitat asupra Apusenilor.

    „Misiunea noastră este să ajutăm oamenii să se reconecteze cu natura, cu ei înşişi, cu creaţia divină”, mărturiseşte Ramona Sîrbu.

    Deşi ar mai fi loc pentru câteva cabane, ea şi Septimiu au decis ca, pentru moment, să se oprească din construit şi să se bucure de ceea ce au realizat până acum. Nu exclud însă ca în următorii cinci ani să mai găsească vreo sursă de inspiraţie care să le schimbe planurile. Până atunci însă, se bazează pe inspiraţia pe care le-o aduce proiectul La noi la munte.  

    Fiecare cameră vine cu o amenajare diferită a interiorului, astfel că şansele sunt mari ca orice turist să găsească ceva pe gustul său.

    Preţul de cazare porneşte de la 500 de lei pe noapte pentru cabanele de trei persoane şi ajunge la 1.250 de lei pe noapte, pentru cabana Montesse, cu o capacitate de şase persoane.

  • Vacanţă în copac

    Căsuţa din copac nu e doar un loc de joacă pentru copii sau unul în care părinţii se duc în căutarea unui pic de linişte sau să lucreze, ci a devenit chiar un loc de primit turişti care nu vor să se cazeze într-un hotel obişnuit.

    Printre cele mai spectaculoase astfel de structuri de cazare, în viziunea Financial Times, se numără Casa Barthel, din apropiere de Florenţa, situată pe proprietatea unui designer cunoscut al ţării, Ricardo Barthel, şi proiectată de acesta şi fiica sa. Căsuţa are un aspect rustic şi oferă doar dormitor şi baie, având geamuri de sus până jos pe trei părţi şi un balcon din care se poate admira peisajul rural.

    Un alt exemplu sunt căsuţele cu aspect modern din cadrul Post Ranch Inn din zona muntoasă Big Sur din California, SUA, cocoţate pe platforme speciale între arbori şi suficient de izolate unele de altele, încât să le dea turiştilor senzaţia de solitudine pe care o caută. De cealaltă parte a lumii, în Bali, se găseşte o căsuţă care seamănă cu cele din poveşti, construită între trei copaci şi care face parte din complexul turistic Bambu Indah.

    Căsuţa la care se ajunge printr-o scară în spirală este dotată cu luminator în tavan, dormitor cu pat cu baldachin şi zonă separată de zi. În Baja, California există Acre, un hotel format din căsuţe din bambus şi stuf suspendate într-o pădurice de palmieri pe coasta Pacificului. Hotelul are şi un adăpost pentru animale, în special câini, cărora le caută stăpâni, la care turiştii pot face o donaţie sau pot apela dacă vor să adopte un animăluţ.

     

  • OUT-AND-AWAY. Cum să cucereşti o capitală într-o zi

    Fie că poposeşti în Malaysia doar într-o scurtă escală sau ai ales această destinaţie pentru un concediu în adevăratul sens al cuvântului, trebuie să dedici măcar o zi spectaculoasei Kuala Lumpur, capitala ţării. Cum îţi poţi petrece aici câteva ore?

    Am ajuns în metropola asiatică în august, în miez de noapte, şi, când am trecut de uşile automate ale aeroportului, am simţit că păşesc într-o saună uriaşă, înconjurată de vegetaţia luxuriantă a grădinilor de la nivelul inferior.

    Decolasem din Dubai, având o scurtă escală în aeroportul (neprietenos şi rece) Jeddah din Arabia Saudită, pe un zbor în care mi-a fost dat să asist la multe curiozităţi, de la rugăciunea musulmană făcută înainte de zbor şi cele din timpul zborului, în spaţiul special alocat în aeronavă pentru practicile religioase islamice, la rugămintea – destul de imperativă – a unui bărbat de a face schimb de locuri cu noi pentru ca soţia sa să nu stea lângă o persoană de sex opus pe durata zborului.

    După ce am aterizat, am lăsat bagajele la un punct de stocare din terminal, pentru că nu aveam să petrecem în oraş mai mult de 24 de ore, a doua zi având – spre seară – un ultim zbor spre Bali, pentru ca vacanţa să înceapă în sfârşit.

    A urmat negocierea taxiului, în moneda locală (ringgit), care are aproape aceeaşi valoare cu leul românesc, lucru care a simplificat enorm calculele. Am ajuns la cazare spre dimineaţă, arzând de nerăbdare să vedem loftul de la etajul 57 pe care îl rezervasem cu un preţ derizoriu luând în calcul ce oferea – 110 euro pentru o cazare ultramodernă dotată cu sistem smart home, două dormitoare cu baie proprie, o bucătărie open-space şi un living minimalist cu o privelişte de vis. Odată intraţi pe uşă, am rămas fără grai. Capitala, supranumită în trecut Grădina Oraşului Luminilor, pe bună dreptate, se întindea ameţitoare la picioarele noastre, panorama fiind dominată de faimoşii zgârie nori îngemănaţi, Petronas Towers.

    Am rămas tăcuţi, în aşteptarea zorilor, martori la naşterea unei noi zile în viaţa oraşului. După doar câteva ore de somn, alarmele ne-au amintit că timpul e limitat şi că trebuie să profităm la maximum de orele rămase.  

    Batu Caves reprezintă unul dintre cele mai spectaculoase locuri pe care le-am vizitat până acum şi în care visam de mulţi ani să ajung. Celebra atracţie e reprezentată de un mogote (stâncă abruptă, calcaroasă) în vârful căreia se află o serie de peşteri în care au fost amenajate temple hinduse, închinate zeului războiului, Murugan, a cărui statuie de aproape 48 de metri se înalţă, semeaţă, la intrare.

    Pentru a putea urca cele 272 de trepte multicolore, femeile trebuie să poarte fustă lungă sau să se acopere cu un sarong (ce poate fi cumpărat de la puzderia de magazine cu suveniruri din jur), necesar şi bărbaţilor îmbrăcaţi în pantaloni scurţi. La capătul urcuşului anevoios te aşteaptă o peşteră uriaşă, urmată de o alta, în care stalactitele ascuţite străpung hăul de dedesubt.

    Altarele cocoţate în vârf de stâncă nu sunt singurele lăcaşuri religioase de aici. În jur, păzite de macaci obraznici, se întind alte câteva temple hinduse, zugrăvite într-o înşiruire contrastantă de portocaliu aprins, verde crud, azuriu intens şi multe alte nuanţe ce încântă ochiul.

    Poate cea mai populară atracţie din Kuala Lumpur (mai exact, din apropiere, căci se poate ajunge aici cu taxi/Grab (echivalentul Uber/Bolt), în circa 15-20 de minute), Batu Caves reprezintă şi un cunoscut loc de pelerinaj pentru adepţii credinţei hinduse, cu care ne-am întâlnit atât la dus, cât şi la zborul de întoarcere, în care erau îmbrăcaţi diferit, înveşmântaţi în pânze albe, probabil semn al purificării prin care trecuseră în ritualurile religioase la care participaseră aici.

    Proiectate de arhitectul César Pelli, Petronas Towers au fost inaugurate în 1999 şi au o înălţime de 451,9 metri. La interior, cele 88 de etaje găzduiesc birouri ale mai multor companii, cel mai important chiriaş fiind Petronas, compania naţională petrolieră a Malaysiei. În 1996, după ce fiecăruia i-a fost anexată o turlă metalică de aproape 74 de metri, ajungând la înălţimea din prezent, au fost numite cele mai înalte clădiri din lume, titlu pe care l-au pierdut abia şapte ani mai târziu. Unite de o pasarelă, turnurile pot fi vizitate de turişti pentru suma de aproximativ 80 de lei. Pentru a le admira din exterior nu trebuie să plăteşti însă nimic.

    Unul dintre motivele pentru care alesesem întocmai cazarea de care v-am povestit a fost infinity poolul de pe acoperişul clădirii, unde am şi avut prima oprire din scurta noastră vizită. Dacă în Dubai trebuie să scoţi zeci de euro din buzunar doar pentru a avea acces ca vizitator la o atracţie similară, Kuala Lumpur în schimb e locul perfect pentru un astfel de răsfăţ, date fiind preţurile accesibile ale aparthotelurilor dotate cu acest tip de facilitate şi priveliştea panoramică de care beneficiezi.

    Templul chinezesc Thean Hou a fost ultimul popas făcut în capitala Malaysiei, chiar în drum spre aeroport. Deoarece este amplasat pe un deal izolat, este ideal să mergeţi cu un taxi dispus să vă aştepte până vă terminaţi vizita, aşa cum am făcut noi.

    Ca şi Batu Caves, Thean Hou e o explozie de culoare, parcă invers proporţională cu liniştea deplină aşternută pe băncile de piatră şi treptele pe care vizitatorii îşi ordonează încălţămintea pentru a nu pângări cu nimic spaţiul sacru în care păşesc.

    Intrarea este gratuită şi, indiferent de religia din care faceţi parte, dacă faceţi parte, e un loc perfect de reculegere.

    De la o scurtă vizită în Piaţa Independenţei la o plimbare pe străzi, pierdut în amalgamul de clădiri coloniale şi zgârie-nori, sau în malluri şi buticuri, la vânătoare de suveniruri, Kuala Lumpur e un oraş divers, plin de picturi murale, contraste, freamăt, şi trebuie explorat, măcar preţ de o oră-două, la pas. Nu uita să testezi bucătăria locală, cu preparate apetisante şi pline de culoare ca şi obiectivele acestui oraş, dar şi snacksurile interesante pe care nu le găseşti pe Bătrânul Continent.

  • Cum se simte în ţara noastră unul dintre cei mai cunoscuţi oameni de afaceri străini şi ce părere are el despre angajaţii români şi despre România

    Pentru Javier Garcia del Valle, CEO şi, de un an, şi proprietar al agenţiei de turism Happy Tour, România a devenit, în 2008, al doilea loc căruia îi spune „acasă”. Deşi îi lipsesc tapasurile spaniole savurate alături de prietenii din ţara natală pe malul mării, nici experienţele din România nu se lasă mai prejos, oferindu-i doze memorabile de adrenalină când străbate Transfăgărăşanul şi Transalpina pe motocicletă. Cât de provocatoare a fost plecarea în „cealaltă parte a continentului” şi cum se vede, prin ochii săi, evoluţia pieţei locale în ultimul deceniu şi jumătate?

    „Primul meu contact cu România a fost în 2007, când GED mi-a propus să intru în boardul Happy Tour. Da, auzisem de România, dar nu fusesem niciodată, iar poveştile pe care le auzisem nu erau cele mai frumoase. Însă odată ajuns aici, mi-am schimbat opinia total”, spune Javier Garcia del Valle, CEO şi proprietar al agenţiei de turism Happy Tour, un business prezent în România, Bulgaria şi Turcia, ţări în care operează cu echipă de circa 80 de angajaţi şi vânzări de aproximativ 18 milioane de euro, estimările pentru acest an vizând o dublare, ba chiar şi mai mult. Executivul a preluat anul trecut compania de la GED Capital.

    Aici a ajuns să se simtă ca acasă – termenul cu care şi descrie România într-un cuvânt, spunând, de asemenea, că este o ţară extraodinară, care are atât de multe lucruri de oferit, de la natură şi locurile unice de pe aceste meleaguri, la oamenii „frumoşi”. „Îmi plac foarte mult românii, sunt nişte oameni ospitalieri, vorbesc engleza, sunt similari nouă, spaniolilor, sunt deschişi şi nu te fac să te simţi ca un străin. Din punct de vedere profesional, sunt muncitori, excelează în anumite domenii şi sunt profesionişti.” Când i-a fost propus rolul actual, povesteşte că primul său gând a fost că este o provocare să meargă în Europa de Est. „Pentru mine, ca spaniol, România este poziţionată la capătul celălalt al continentului şi reprezenta o mutare în partea cealaltă a Europei. Dar cum nu am refuzat niciodată o provocare, nu mi-a trebuit mult să o accept. Am primit propunerea la finalul lui decembrie (2007 – n. red.) şi pe 1 februarie, anul care urma, m-am relocat în România.”

    „Un business, oricare ar fi acela, va avea momente de răscruce şi, dacă la primul impediment renunţi, dacă te împotmoleşti la primul hop, nu ai cum să mergi mai departe, să creşti, să te dezvolţi. Şi hopuri vor fi multiple. Dacă ne raportăm la industria noastră, turismul, doar în ultimul an am avut pandemie, război, Blue Air, zboruri anulate, overbooking. Dacă nu perseverăm, nu reuşim să le depăşim şi să mergem mai departe, businessul nu va fi pe drumul cel bun.”

     Javier Garcia del Valle, CEO şi proprietar, Happy Tour

    Cu bune şi cu rele. În opinia lui, în ultimii 15 ani România s-a dezvoltat foarte mult din toate punctele de vedere, inclusiv pe partea de infrastructură rutieră, „de care ne plângem cu toţii şi care încă are nevoie de dezvoltare”. Bucureştiul, spune executivul, este foarte cosmopolit comparativ cu 2007 şi poate fi comparat cu orice altă capitală europeană. „Spre deosebire de ce era în 2007, acum a devenit un hub regional de business. Mai toate multinaţionalele sunt prezente în România. Iar engleza nu a fost niciodată o problemă, lucru care a ajutat comunitatea de expaţi.” Este însă de părere că sunt în continuare multe lucruri de îmbunătăţit în România, ca, de altfel, în orice altă ţară. Aici consideră că e nevoie, cu certitudine, de un mai bun trafic management şi mai multe drumuri. „Infrastructura rutieră este o problemă vizibilă şi care, cumva, ţine în loc şi dezvoltarea ţării. De asemenea, stabilitatea şi credibilitatea în mediul politic şi de business este ceva la care orice ţară trebuie să fie atentă. Aş mai adăuga şi o supraveghere mai atentă a companiilor care nu respectă legea.”

    Între Spania şi România spune că sunt multe diferenţe, „de la felul în care acţionăm în business, până la felul în care manageriem businessul”. Cea mai mare provocare pe care o vede în România sunt taxele pe angajaţi, mari comparativ cu Spania, şi faptul că există companii care sunt „inventive” pentru a scăpa de ele. Despre beneficiile pe care le ai ca expat, el subliniază că fiecare contract pentru fiecare expat e diferit, dar lucrurile de bază spune că sunt similare pentru toţi, însă „fiecare îşi negociază contractele. Unele oferă chiria, altele plătesc pentru educaţia copiilor, altele oferă un buget de călătorie şi tot aşa. Beneficiile sunt diferite”.

    Carte de vizită Javier Garcia del Valle, CEO şi proprietar, Happy Tour

    1. Are o experienţă internaţională de peste trei decenii în industria turismului, în poziţii de top management, formată pe pieţe din SUA, Europa şi China;

    2. Din 2008 face parte din echipa Happy Tour, companie al cărei proprietar a devenit în urmă cu un an;

    3. Primul său vis a fost să îşi construiască o carieră în aviaţia militară;

    4. A studiat economia, dar pentru că nu i-a plăcut suficient, a renunţat la cursuri şi s-a înscris la o altă facultate, specializându-se pe managementul ospitalităţii;

    5. Este pasionat de sport, în special golf şi motociclism.

    Printre lucrurile din ţara natală cărora le duce dorul spune că iarna îi lipsesc familia şi prietenii, aperitivele de la unu după-amiaza – bere cu tapas, servite alături de prieteni, privind marea, dar şi clima din Spania. „M-am obişnuit, dar uneori când este foarte frig, aşa tare aş vrea să fug la căldură!” Un alt lucru care îi lipseşte este să trăiască şi să petreacă mult timp afară. Acum însă reuşeşte să ajungă acasă mai des decât în pandemie. „În trecut mergeam de cel puţin 4-5 ori pe an, în pandemie am mers de vreo două ori, dar anul acesta pare că lucrurile se aşează şi pot ajunge acasă mai des.” Aici, mâncarea sa preferată este ciolanul de porc şi zacusca, iar ca destinaţie de vacanţă îi place foarte mult Transilvania şi Delta Dunării şi, când prinde ocazia, străbate ţara pe două roţi. „Am motocicletă şi ador să merg pe Transfăgărăşan sau Transalpina.” Despre personalităţile româneşti pe care le admiră cel mai mult, spune că îi este foarte greu să nominalizeze doar o singură persoană. „Sunt sportivi care excelează şi sunt de admirat, precum Nadia Comăneci, Năstase, Halep, Virgil Stănescu, Hagi, mari compozitori precum Enescu, scriitori mari, Eminescu, Cioran şi alte personalităţi precum Henri Coandă, aproape de domeniul meu de activitate, şi mulţi alţii. În zona de business, i-am urmărit şi îi admir pe fraţii Pavăl.”

     

    Tot răul spre bine. Deşi a reuşit să îşi construiască un parcurs de succes în turism, primul vis al lui del Valle, încă din copilărie, a fost să aibă o carieră aviatică. S-a înscris ca voluntar în Forţele Aeriene Spaniole, „pentru că, dacă veneai din interior, aveai nişte avantaje în momentul în care te înscriai la Academia Militară”, însă când a venit vremea înscrierilor, câteva puncte în minus l-au trecut pe lista de respinşi. A aplicat apoi către Academia de Forţe Aeriene, dar din cauza unei probleme de sănătate, nu a fost admis nici acolo. A urmat apoi un program susţinut de operatorul aerian naţional al Spaniei, Iberia, pentru a deveni pilot însă, cu toate că fusese selectat, momentul a coincis cu o grevă în urma căreia s-au oferit mai puţine posturi, aşa că nu a mai avut ocazia să obţină un job. „Pentru acest motiv, m-am gândit că Dumnezeu nu vrea ca eu să fiu la manşa avionului, aşa că am decis să mă reorientez. Cum tatăl meu avea o agenţie de turism, m-am orientat către turism, şi astfel am ajuns aici. Am studiat economia, dar nu mi-am terminat studiile, pentru că nu mi-a plăcut. Am renunţat la această facultate şi m-am orientat către managementul ospitalităţii, facultate pe care am terminat-o şi iată-mă aici.” La capitolul work-life balance, executivul spune că ţine tare mult să păstreze balanţa viaţă personală – viaţă profesională, deşi recunoaşte că au  fost momente în care a fost greu şi balanţa s-a înclinat către viaţa profesională, dar în acelaşi timp, pandemia, în felul ei, „ne-a făcut pe toţi să privim către viaţa personală.” În timpul liber petrece mult timp cu familia, prietenii, îi place să joace golf şi alocă timp acestei pasiuni. Ziua sa începe dimineaţa devreme, şi de cele mai multe ori alege să facă sport înainte de a pleca spre birou, unde, în majoritatea cazurilor, are agenda plină, fie cu call-uri, fie cu meetinguri în afara biroului.  „Rar se întâmplă să plec de la birou mai devreme de 18:30-19:00, şi atunci când o fac, merg către un eveniment.”

    „Pentru mine, ca spaniol, România este poziţionată la capătul celălalt al continentului şi reprezenta o mutare în partea cealaltă a Europei. Dar cum nu am refuzat niciodată o provocare, nu mi-a trebuit mult să o accept.”

     Javier Garcia del Valle, CEO şi proprietar, Happy Tour

    Perseverenţa, esenţa leadershipului? În opinia lui Javier Garcia del Valle, o trăsătură esenţială pentru un lider este perseverenţa. „Un business, oricare ar fi acela, va avea momente de răscruce şi dacă la primul impediment renunţi, dacă te împotmoleşti la primul hop, nu ai cum să mergi mai departe, să creşti, să te dezvolţi. Şi hopuri vor fi multiple. Dacă ne raportăm la industria noastră, turismul, doar în ultimul an am avut pandemie, război, Blue Air, zboruri anulate, overbooking. Dacă nu perseverăm, nu reuşim să le depăşim şi să mergem mai departe, businessul nu va fi pe drumul cel bun. Şi acesta este doar un exemplu. În istoria unei companii, momentele tensionate vor fi multe. Nu există altfel.” Deşi nu pretinde că a avut o carieră fără cusur, Garcia e de părere că a greşi e omeneşte şi că problema nu e să faci o greşeală, ci să o faci şi să nu o corectezi, să nu înveţi din ea. „Eu continui să învăţ din greşelile mele.” La angajaţii din echipă caută, în primul rând, onestitatea, „crucială” în ceea ce-l priveşte. „Apoi, în funcţie de poziţia pe care au, sunt calităţi relaţionate postului – munca în echipă, angajament, etică etc. Nu voi tolera miniciunile şi tot ce ţine de asta.” Tinerilor aflaţi la începutul carierei le recomandă două lucruri. „Primul lucru este să fii cu ochii în patru, să te trezeşti dacă vrei să-ţi vezi visul cu ochii (M.J. Powell). Şi al doilea este ca atunci când vrei să faci un lucru, să-l priveşti din toate unghiurile.” În încheiere recomandă şi o carte, pe care a citit-o recent: The Ride of Lifetime, de Robert Iger (fost CEO al Walt Disney).   

  • Iordania, o filă de istorie. „Apa se dă o dată pe săptămână, şi pentru bogaţi, şi pentru săraci”

    Iordania este o ţară a extremelor, pornind de la diferenţa dintre nordul ţării, cu păduri, la sud unde domneşte deşertul. În unele zone vezi sărăcie, în altele pare că eşti într-o carte poştală din New York. În mod sigur, nu este o destinaţie pentru turiştii obişnuiţi doar cu luxul, însă pentru cei care se pot adapta, Iordania are multe surprize. Top trei personal? Oraşele Petra, Jerash şi misteriosul deşert. Şi o notă specială pentru cei care vor să ajungă în Iordania: să aveţi în bagaj un adaptor de priză, majoritatea sunt triple, pe modelul englezesc.

    Welcome to Jordan” – Bun venit în Iordania! este propoziţia pe care am auzit-o cel mai des în această ţară. Iar fiecare iordanian, de la vânzătorii de suveniruri, la oamenii care te ajută să găseşti un loc, dau impresia că sunt nişte registre care notează în minte cine le-a vizitat ţara. Spun asta pentru că în Iordania am fost întrebată cel mai des de unde sunt. Îl întreb curioasă pe un vânzător de ce toată lumea se bucură când spunem că suntem din România. „Ei bine, uitaţi-vă la voi! Voi sunteţi motivul” vine replica lui şi cred că nu a fost citită într-o carte de marketing, ci învăţată natural, din interacţiunea cu sute de oameni zilnic. Posibil că şi turiştii de alte naţionalităţi au parte de acelaşi răspuns, dar pentru câteva secunde, te simţi un pic mai special. „Iordania şi România au o relaţie veche de prietenie”, explică ghidul nostru, Husam, vorbitor de limba română, după ce anii de studenţie i-a petrecut la Cluj. El adaugă şi că România este una dintre ţările de unde vin mulţi turişti, pe primele locuri fiind însă Spania, Italia, Tunisia, India, Germania. Mai subliniază ideea prieteniei iordaniano-română şi la unul dintre controalele poliţiei asupra maşinilor care treceau prin anumite puncte. Când şoferul autobuzului a spus că suntem turişti români, am primit imediat unda verde să ne continuăm drumul.

    „Apa se dă o dată pe săptămână, şi pentru bogaţi, şi pentru săraci”

    Încă din prima zi în care am ajuns, am aflat de la ghid că 90% din suprafaţa Iordaniei este deşert. Cu câteva zeci de minute înainte de această informaţie, îmi notam pe telefon prima impresie de turist: „totul este arid”. Aveam să înţeleg în zilele următoare că turismul în Iordania chiar se naşte din piatră seacă, aşa cum spune proverbul. Circa 10% din PIB-ul Iordaniei, de peste 44 miliarde de dolari, este realizat din turism, mai spune ghidul. Dar ca ramuri de activitate, în Iordania se produce de la petrol, la conserve şi ulei de măsline, având o activitate semnificativă în domeniul agriculturii. Chiar şi în mijlocul deşertului. În nordul ţării sunt păduri, în sud şi est deşertul este rege. În Iordania, apa ajunge o dată pe săptămână la populaţie şi când aflu informaţia, mâ gândesc la sute de kilometri distanţă, la Bucureşti. Iarna, mulţi locuitori ai Capitalei României pot experimenta o bucăţică din Iordania. Nu cea dorită însă. Iordanienii îşi fac pe acoperişurile caselor adevărate rezerve de apă, cât să dureze o săptămână, iar pentru băut şi gătit cumpără de la magazin. Îmi rămâne în minte o frază a ghidului: „apa se dă o dată pe săptămână, şi pentru bogaţi, şi pentru săraci”. Ghidul continuă să ne explice cum putem lua cea mai ieftină bere, aceasta fiind punctul de reper în ceea ce priveşte băuturile alcoolice. Ne spune că la Petra sigur va fi dublu faţă de oraşe ca Amman sau Akaba. Cât costă? Ei bine, o bere costă chiar şi 7 sau 10 dolari, în funcţie de cum negociezi cu vânzătorul, acolo unde se poate. La nivel de preţuri, Iordania este o ţară destul de scumpă, având în vedere paritatea dinar iordanian / leu, unde cu mai bine de şapte lei poţi cumpăra un dinar. În obiectivele turistice, cu un dinar poţi cumpăra o sticlă de apă, însă în zone ca Amman, Akaba, preţurile sunt mai prietenoase cu turiştii. Tot ghidul ne povesteşte că salariul minim lunar este de 350 de dolari.

    Ambasadorii României peste hotare şi o capitală plină

    Iordania reuşit şi continuă să se menţină departe de conflictele care au măcinat vecini precum Siria sau Irak. „În jur sunt multe conflicte, dar regele a menţinut pacea, Iordania are linişte”, spune din nou ghidul, ca şi cum mi-ar fi citit gândurile. Aminteşte şi de refugiaţii pe care Iordania i-a primit, arătând din loc în loc zone unde aceştia şi-au găsit un nou „acasă”. Ce poate observa orice turist la iordanieni este dorinţa lor de a-i ajuta pe turişti. Fără agresivitate, ci cu prietenie, oamenii încearcă să îşi vândă produsele, însă dacă nu cumperi, nu te simţi pus la colţ. Deşi nu toată lumea cumpără ceva, iordanienii „vând”, poate fără să ştie, o imagine bună despre ţara pe care o reprezintă. Într-una dintre opririle noastre, după ce au auzit de unde suntem, doi iordanieni au spus ca la un semn tot ce ştiau despre România: „Hagi, Comăneci, Steaua”. Am răspuns afirmativ şi am mers mai departe în drumul nostru prin Iordania, având sportul ca ambasador, la sute de kilometri distanţă. Am ajuns şi în capitala Amman, cel mai important centru comercial şi industrial. Forfota din centru, lipsa sau ignorarea semafoarelor de către şoferi, dar şi zecile de magazine sunt pentru turiştii care vin prima dată în Iordania ca un carusel. În zilele de lucru, populaţia Ammanului se dublează cât durează programul, iar seara se înjumătăţeşte, când muncitorii pleacă acasă. Astfel, numărul de oameni fluctuează între 4 milioane şi şapte, opt milioane de oameni care calcă zilnic străzile din Amman. Şi, cu toate că centrul oraşului este aglomerat, iar amprenta milioanelor de oameni se vede, dând o impresie mai degrabă de sărăcie, la periferia capitalei Iordaniei turiştii descoperă străzi care duc cu gândul mai degrabă la New York şi hoteluri cu patru, cinci stele, restaurante cu terase, o adevărată oază a luxului.

    Petra, a şaptea minune a lumii moderne

    Despre Petra, perla coroanei turismului iordanian, s-au scris multe pagini şi misterul încă nu este pe deplin elucidat. Nabateenii, poporul despre care se spune că a construit acest oraş în stâncă nu au lăsat prea multe indicii pentru curioşii de peste ani. Ghidul ne povesteşte despre sistemul de colectare a apei care a dus la dezvoltarea spectaculoasă a oraşului în urmă cu mii de ani, ne arată unde făceau nunţile, cum stabileau sensul de mers al caravanelor, sculptând în piatră siluete de cămile. Mintea noastră zburdă însă prin canionul înalt, săpat în stâncă, însă îngust de doar câţiva metri pe alocuri, încât e greu să nu te gândeşti ce se poate întâmpla mai rău. Drumul de circa 1,2 kilometri prin stâncă te face să te simţi mic, mic, însă este şi o dovadă a măreţiei vechiului oraş. După ce am intrat printre cotloanele canionului, aproape fără veste se arată, după o stâncă, Trezoreria, poate cel mai fotografiat loc din Iordania. Monumentul săpat integral în stâncă, înalt de circa 40 de metri, este de fapt mormântul unui rege nabateean şi nu se poate vizita în interior. Turiştilor le rămâne de admirat din afară templul şi de pus la lucru imaginaţia pentru a găsi răspuns la întrebarea: „cum a fost posibilă acum mii de ani o asemenea construcţie?”. Pentru cinci dolari, beduinii pot duce turiştii pe un drum de cinci-zece minute, pe stânca din faţa Trezoreriei, pentru o poză de sus a clădirii. Misterul care înconjoară vechiul oraş însă nu se lasă descoperit nici de la înălţime.

    Jerash, o bijuterie romană

    Surpriza călătoriei în Iordania a fost oraşul Jerash, despre care nu ştiam nimic la sosire, dar care impresionează şi rămâne în amintirea oricărui turist. Este cel mai bine păstrat oraş roman din afara Italiei. De istoria acestui oraş sunt legate nume precum Alexandru cel Mare sau împăratul Hadrian, iar pentru câteva ore în care poţi vizita oraşul, cartea de istorie pare că se deschide în faţa ochilor. În Jerash au fost 1.000 de coloane imense de piatră, din care au rămas mai puţine, în urma cutremurelor. Astăzi, coloanele care au rezistat sunt de fapt goale în interior, pentru a rezista mai bine mişcărilor pământului şi a rămâne totuşi dovadă a măreţiei poporului iordanian.

    În casa beduinilor

    Deşertul Wadi Rum, care a fost scena mai multor filme celebre, de la Marţianul, la Star Wars, se dezvoltă încet, dar sigur, ca un adevărat campus al corturilor în care turiştii pot petrece o noapte în deşert. Mai multe construcţii, mai luxoase sau mai rudimentare, găzduiesc turiştii, iar altele urmează să fie construite. Juma, un beduin din Wadi Rum, care a învăţat engleză de la turişti, spune că va dezvolta alături de cei patru băieţi ai săi, câteva corturi în deşert, pentru a le da turiştilor o mostră de viaţă aşa cum o trăiau beduinii. „Familia mea locuieşte aici de peste 300 de ani. Voi face un mic campus privat în mijlocul deşertului, doar cinci corturi. Nu va fi cu muzică, electricitate, turiştii vor trăi ca vechii beduini”, spune Juma. În deşert, turiştii pot merge fie la apus, fie la răsărit, alături de beduini cu maşini de teren pentru a explora puţin din ceea ce deşertul are să le ofere.

    O alternativă pentru Egipt

    Pe fondul cererii crescute pentru Egipt, unde Christian Tour, unul dintre cei mai mari jucători din piaţa agenţiilor de turism, după cifra de afaceri şi volumul de vânzări, chiar a suplimentat zborurile, agenţia de turism a pus un nou punct pe hartă pentru turiştii care vor vreme caldă ‒ Iordania. Din octombrie 2022, Christian Tour organizează zboruri charter prin compania Animawings, din acelaşi grup, către Iordania, pentru lunile octombrie şi noiembrie. În total, sunt opt zboruri în Iordania, dintre care locurile pentru primele patru sunt deja vândute. Din martie 2023, compania va relua programul. „Noi nu am avut charter în Iordania până acum. Ne-am gândit ca acest charter şi Iordania să fie o alternativă la Egipt, unde vom merge în continuare, dar am căutat încă o destinaţie caldă. Este o destinaţie care va prinde la public, este aproape de Bucureşti, zborul este direct în Amman. Sunt opt zboruri în aceste două luni, sunt 174 de locuri în avion“, a mai spus Marius Berca. Din calculele ZF, în Iordania ar urma să ajungă aproape 1.400 de turişti români până la final de noiembrie, prin intermediul Christian Tour. Două pachete sunt religoase, incluzând Iordania şi Israel. Preţurile pentru turişti pornesc de la 750 de euro de persoane şi pot ajunge la 1.300 de euro de persoană, în funcţie de clasificarea hotelurilor alese de turişti.

    Foto: hisham zayadnh, hisham zayadnh, jorick roels, simon goetz /unsplash

  • Cât a costat cazarea într-unul dintre cele mai frumoase şi exotice locuri de pe planetă

    După un concediu mult râvnit, anulat de pandemie, alţi doi ani de aşteptare pentru a primi undă verde pentru un bilet spre Indonezia şi un zbor obositor, cu popasuri toride în sufocantul Dubai şi efervescentul Kuala Lumpur, am aterizat în Insula Zeilor plină de curiozitate, întrebându-mă dacă celebra destinaţie e, în realitate, un paradis sau o destinaţie supraevaluată, îmbătată de turism. Dar Bali, cu tărâmurile sale roditoare, plajele ca-n cărţi poştale, o fascinantă lume subacvatică, oameni autentici şi tradiţii fascinante nu m-a dezamăgit nicicum, ba din contră. Niciodată despărţirea nu a fost mai grea.

    Am petrecut în Bali ultimele două săptămâni de vară, două săptămâni presărate cu aventură, contraste, deconectare şi reconectare, cu un amalgam de emoţii şi trăiri, de fascinaţie şi bucurie pură. Ca după fiecare călătorie de neuitat, încerc să rememorez cu toate simţurile experienţa indoneziană: mirosul apetisant al peştelui fript şi aroma greoaie a regelui fructelor, durianul, sunetul molcom al valurilor şi ţipetele ascuţite, din miez de noapte, ale şopârlelor gecko strecurate în acoperişul de paie al bungalow-ului, carapacea alunecoasă a ţestoaselor gigant şi stropii de gheaţă ai cascadelor din vârf de munte, priveliştea firelor plăpânde de orez pictate în verde crud şi a lianelor încâlcite din jungla sălbatică, aroma puternică a cafelei Luwak şi gustul dulceag al clătitelor de banane savurate la răsărit, pe malul Oceanului Indian.

     

    Dolce far niente în Insula Zeilor

    Mi-am luat mai multe perechi de încălţăminte în bagajul pentru Bali. Dar am stat mai mult în şlapi şi în picioarele goale, căci în multe locuri, fie ele magazine, cafenele sau centre medicale, intrai desculţ. Când ajungi în paradis îţi dai seama că nu mai ai nevoie de make-up, de ondulatorul de păr, de bijuteriile cărate mii de kilometri. Vrei să te simţi liber. Şi cum ai putea altfel, când te afli pe o insulă înconjurat(ă) de plaje, palmieri şi simplitate, pe care nu există maşini şi în care mijloacele de transport sunt per pedes, cu bicicleta, cu căruţa ori, în foarte puţine cazuri, cu scuterul electric, iar tot ce ai de făcut e să trăieşti clipa? E cazul arhipelagului Gili, cu ale sale insule Air, Meno şi Trawangan, vecine cu Bali, şi pe care le străbaţi, la pas, în doar câteva zeci de minute.

     

    Mănâncă, roagă-te, iubeşte

    Bali e locul în care celebrul titlu al la fel de celebrei producţii în urma căreia a şi devenit mai mult cunoscută mica insulă de la capătul lumii capătă un înţeles deplin. Indonezienii fac mâncare simplă, sănătoasă şi apetisantă, servită pe frunze proaspete de bambus, la preţuri mici, dar aranjată ca la restaurantele de lux. Când te plictiseşti de tradiţionalele Nasi Goreng şi Mie Goreng (preparate cu orez sau tăiţei, carne de pui şi sos de alune) ai la dispoziţie o paletă largă de opţiuni europene. Cel mai bine am mâncat însă într-o piaţă de noapte plină de forfot, pierdută într-un amalgam de localnici flămânzi şi turişti curioşi, îmbătaţi de aromele peştelui proaspăt, al creveţilor mânjiţi generos cu usturoi şi al frigăruilor de legume colorate, coapte pe foc.

    În viaţa balinezilor religia e foarte importantă. Majoritar hinduşi, aşează conştiincioşi mici ofrande pe treptele magazinelor, pe balcoanele caselor, pe bordul maşinilor şi pe altarele multitudinii de temple aflate la tot pasul. Am avut şansa să asistăm şi la una dintre cele mai importante ceremonii, Ngaben, dedicată celor decedaţi, în care o procesiune spectacu­loasă, însoţită de cântece acompaniate de tobe şi alte instrumente, e urmată de o incinerare menită să elibereze sufletele morţilor pentru a se putea reîncarna. O experienţă memorabilă.

    Balinezii, cei mai modeşti şi prietenoşi oameni pe care i-am întâlnit, te învaţă să iubeşti viaţa şi să fii mulţumitor pentru ce ai. Să iubeşti simplitatea şi liniştea, să te deconectezi de tehnologie şi să te conectezi cu oceanul, cu natura, cu oamenii. Iubirea prinde noi nuanţe în Insula Zeilor.

    Veni, vidi, mansi (Am venit, am văzut, am rămas)

    În cele două săptămâni petrecute în Bali am întâlnit nomazi digitali pe toate drumurile, de la grădina hotelului în care eram cazaţi, la pub-ul irlandez înţesat de glasuri în care ne-am oprit să urmărim, cu multe întreruperi, cursa de F1 din Belgia. Ba chiar şi la piscina de tip infinity cu vedere spre junglă. Stăteau cuminţi cu laptopul în braţe şi, când, în final, terminau lucrul, se recompensau cu o baie revigorantă şi un cocktail apetisant. Dar mulţi vin şi nici nu mai părăsesc insula. Investesc în case, în afaceri. Aşa cum e cazul lui Lost LeBlanc, un travel vlogger cu peste 2 milioane de urmăritori pe YouTube, care s-a îndrăgostit de Bali şi acum îşi construieşte acolo o casă din care va conduce şcoala de creatori de conţinut Lost Creator Academy.

     

    „From zero to hero”

    E deviza lui Rudi, proprietarul unui mic şir de bungalow-uri din Gili Trawangan. Ne-a povestit cu ochi trişti dar cumva încrezători cum, odată cu cutremurul de aproape 7 grade din vara anului 2018, care a avut loc în insula vulcanică Lombok, din vecinătatea celei pe care ne aflam, proprietatea sa a fost devastată, iar la întoarcere, după evacuarea grăbită, nu a mai găsit nimic. „Aveam rezervări toată vara, dar a trebuit să sun agenţiile şi să anulez tot. Nu mai aveam unde să primesc turiştii.” A luat-o de la capăt, dar apoi a venit pandemia, care a adâncit criza în care se aflau el şi toţi ceilalţi locuitori care depindeau de turism. Pentru a supravieţui, a început să pescuiască, iar acum, odată cu ridicarea restricţiilor, e din nou plin de speranţă, a reînceput să investească banii în renovarea căsuţelor şi aşteaptă să ajungă iar la nivelul precriză.

    Tot cu pescuitul s-a ocupat, în anii pandemici, şi Marissa. Am întâlnit-o într-un magazin de suveniuri, ascunsă de un voal, alb ca şi dreamcatch-urile de toate mărimile agăţate de tavanul buticului în care aştepta clienţi alături de soţul şi fiica sa de vreo patru ani. Şi ea avea ochi mari şi trişti. Mi-a povesit într-o engleză stâlcită că pentru un dream catcher de dimensiuni mari munceşte o zi şi că tot ce văd în magazin e făcut de mâinile sale, cu puţin ajutor din partea soţului şi a unui muncitor. Dar, cât a durat criza COVID a stat cu lacătul pe uşă şi a depins de peştele vândut altor localnici.

    Impresionantă e şi povestea lui Yan Kacret, pe care l-am avut şofer-ghid timp de o zi şi pe care, în timpul excursiei, l-am invitat să ni se alăture pentru masa de prânz. Ruşinos şi modest, ca aproape toţi balinezii, a acceptat cu greu, dar a fost o companie plăcută şi ne-a împărtăşit multe din experienţele de zi cu zi. Ne-a spus şi că a supravieţuit, în anii de criză, cu nici trei dolari pe zi, el, cei doi copii şi soţia. Pentru a avea un venit, a lucrat ca sculptor, mode-lând cranii de bivol pe care le transforma, cu mâini iscusite, dar şi cu riscuri importante (aduse de lipsa echipamentelor de protecţie şi inhalarea particulelor de os), în decoraţiuni artizanale trimise la export.

    „We foght for survive” (am luptat pentru a supravieţui – n. red.), ne-a povestit şi şoferul care ne-a condus, la plecare, la aeroport – un tip versat, care lucrase pe vase de croazieră şi vizitase numeroase ţări de pe mai multe continente, spre deosebire de alţi localnici care ne spuseseră că pentru a-şi permite un concediu ca noi ar trebui să lucreze zece ani şi care ne povestiseră că cel mai îndepărat loc de Bali în care au ajuns a fost insula Lombok, aflată la circa 3 ore de mers cu feribotul.

    Am citit, chiar nespuse, poveşti asemănătoare în ochii multor altor localnici întâlniţi. Copii care se alergau vioi prin lanul de orez necopt, fără jucării sofisticate, adolescenţi care îşi ajutau deja familia, vânzând clătite în zilele toride, femei purtând pe cap ligheane mari pline cu dulciuri pe care le vindeau în port ori pe marginea drumului, încălţate în papuci rupţi, bărbaţi asudaţi, îngenunchiaţi pe şantierul unui nou resort de lux.

    Sunt poveşti mai presus de speakerii motivaţionali îmbrăcaţi la costum, care umplu săli. Poveştile unor supravieţuitori care nu ies cu nimic în evidenţă, dar totuşi sunt eroi. Nu pentru mulţimi, ci pentru familiile lor. Şi asta e de-ajuns.  ■

    Foto: Andra Stroe

    Cât costă?

    1. Cazarea: O vilă cu piscină privată şi curte cu vegetaţie luxuriantă, două dormitoare, fiecare cu baie proprie, bucătărie şi spaţiu comun de dining costă în jur de 250 de lei/noapte în Ubud, una dintre cele mai frumoase şi turistice zone din Bali. Pe insulele Gili, un bungalow fără pretenţii, cu mic dejun inclus (omletă sau clătită cu banane, fresh din fructe exotice/platou de fructe şi cafea), în jur de 100 de lei/noapte/cuplu.

    2. Atracţiile turistice: Intrările la obiective costă, în medie, 15 lei.

    3. Mâncare: Un preparat tradiţional cu aspect de fine dining, cam 25 de lei. Un fel de mâncare (de pildă burger cu cartofi prăjiţi) la un restaurant fără pretenţii, numit adesea warung, cam 9 lei.

    4. Băutură: Cappuccino la o terasă cu vedere panoramică, 12 lei, un fresh, 5-10 lei. O bere, 7,5-10 lei la magazin şi 12-16 lei la restaurant. Cocktailurile sunt ceva mai scumpe, cu excepţii, şi nu sunt foarte gustoase. Nu le-aş recomanda, în special pentru că e indicat să nu consumi gheaţă în Bali.

    5. Transport: Biletul de avion, 700-1.400 de euro, închiriatul unui scuter, cam 20 de lei/zi, închiriatul unei maşini cu şofer şi benzină inclusă, circa 230 de lei/zi (12 ore)/patru persoane, închirierea bicicletei, aprox. 10-15 lei/zi.

    6. Activităţi:
    O sesiune de rafting, cca. 75 lei/persoană, negociată la faţa locului, iar o cursă prin junglă cu ATV-ul, 110 lei.

    7. Extra: Un masaj balinez full body, pe plajă, în sunetul valurilor, aprox. 30 de lei; Serviciile de curăţătorie şi călcat pentru un pachet de 5 kg. de haine, în jur de 35 de lei. O cartelă cu trafic de date, luată din aeroport, circa 75 de lei.

    Ce să pui pe listă?

    1. Dedică măcar şapte zile Ubudului, un sat tradiţional în care vei descoperi Bali-ul autentic şi de unde ai acces facil în orice parte a insulei;

    2. Arhipelagul Gili, cu cele trei insule: Trawangan pentru party şi sporturi acvatice, inclusiv înotul cu ţestoase/paddeling etc.; Meno pentru linişte şi o sesiune spectaculoasă de snorkeling deasupra unui cunoscut şirag subacvatic de statui înlănţuite, iar Air, pentru apusuri spectaculoase, focuri de tabără pe plajă şi cine cu muzică live – definiţia perfectă a lui „dolce far niente”.

    3. Templele Tirta Empul, Tirta Gangga, Pura Ulun Danu Beratan şi Tanah Lot;

    4. Cascadele Tukad Cepung şi Banyu Wana Amertha;

    5. Terasa de orez Tegalalang pentru mic dejun şi plantaţia de cafea Bali Pulina, pentru a degusta celebra cafea Luwak;

    6. O zi de relaxare la infinity pool-ul de la Jungle Fish – fără taxă de acces şi consumaţie minimă;

    7. O plimbare prin Pădurea maimuţelor (dar lasă acasă orice obiect atractiv – vei fi furat ca-n codru – de maimuţe, bineînţeles);

    8. Câteva ore de adrenalină cu o sesiune de rafting pe apele calde ale râului Ayung, străbătând canioanele „decorate” cu zeităţi săpate în stâncă şi udate de apele reci ale cascadelor, într-o şerpuire verde de floră tropicală, cu palmieri şi liane sălbatice,  şi o cursă cu ATV-urile prin jungle;

    9. Dacă ai timp, poţi să faci şi o drumeţie matinală pe muntele Batur;

    10. În sud se recomandă zona Uluwatu, iar dacă practici surf, dedică câteva zile staţiunilor de pe coasta vestică;

    11. Spectaculoase sunt şi insulele Nusa (Penida, Ceningan, Lembongan), dar şi vulcanica insulă Lombok;

    12. Fă-ţi timp, de asemenea, să vizitezi şi instagramabilele cafenele, să stai de vorbă cu localnicii, să negociezi (cu bun simţ) un superb sarong sau alte suveniruri, să îţi afunzi tălpile în solul umed al plantaţiilor de orez şi să admiri verdele crud al bananierilor semeţi.

    Când să mergi?
    Vara. Deşi în multe ţări din Asia sezonul de uscat este iarna, în Indonezia (şi Malaezia) lucrurile stau invers, aşa că cel mai indicat e să îţi fixezi vizita în intervalul iunie-septembrie.

    Ce acte sunt necesare?
    Sunt de ajuns două doze de vaccin anti-COVID-19, iar aplicaţia Penduli Lindungi, implementată de guvernul indonezian, nu mai este verificată. Asigură-te, de asemenea, că ai paşaportul valabil minim şase luni la data călătoriei.

    Ce să nu-ţi lipsească din bagaj?
    Echipamentul de snorkeling, bateria externă, o cameră subacvatică, articole de igienă intimă, medicamente uzuale, protecţie anti-ţânţari.

    Ce vaccinuri sunt obligatorii?
    Nu sunt. Cel mai mare pericol e febra dengue, care se transmite prin ţânţari, dar pentru asta nu există vaccin, aşa că nu uita să închei asigurare medicală şi de călătorie. Îţi va salva bugetul în caz că ai ghinion. Recomandate sunt şi vaccinurile pentru hepatita A, poliomielită, febră galbenă şi antitetanos.

    Terasele de orez Tegalalang, un paradis verde

    Plajele pustii din Gili Meno

    Marissa are în STAŢIUNEA SEMINYAK DIN Bali un butic cu suveniruri pe care le fabrică singură, trimiţându-le, în mare parte, la export, cumpărate de Grecia, Spania, Italia şi vândute cu adaos mare. Pe timpul pandemiei, pentru a supravieţui în perioada în care turismul a fost pus „pe hold”, s-a ocupat cu pescuitul.

  • Povestea unei familii de corporatişti din Bucureşti care, sătui de agitaţia Capitalei au construit un „sat” unde poţi merge să te cazezi dacă vrei să experimentezi viaţa simplă de la ţară

    La Sat are doar trei case şi niciun locatar permanent, însă îi aşteaptă pe cei care caută liniştea pentru câteva zile. Mândră Ioană, Radu Dragu şi Blândă Mărie sunt numele celor trei unităţi de cazare „mândre”, care alcătuiesc satul aflat la 100 de kilometri de Bucureşti, imaginat de Andreea Chiva şi de soţul ei. 

    Noi suntem doi corporatişti fără preocupări în arhitectură sau design şi nu suntem deloc pricepuţi tehnic, probabil am putea să batem un cui, dar cu greutate am face mai mult de atât”, aşa se descrie familia Chiva, care a reuşit nu doară să bată un cui, dar să facă trei case tradiţionale, însă cu ajutorul meşterilor populari. Arhitectura tradiţională nu a fost aleasă întâmplător, Andreea Chiva spune că scopul unor astfel de case a fost tocmai de a le da oamenilor impresia că timpul stă în loc, cel puţin în comuna Bertea, judeţul Prahova.

    Ideea unităţilor de cazare a pornit încă din 2016, când Andreea Chiva şi soţul său au construit în aceeaşi localitate o casă pentru a veni în weekend cu copiii şi a sta la aer curat, departe de agitaţia oraşului. Ulterior, şi-au dat seama că de o astfel de casă se pot bucura şi alţii, care caută la fel ca ei aerul curat şi viaţa simplă de la sat. „Odată cu pandemia, interesul oamenilor pentru a petrece timp la ţară a crescut şi astfel şi cererile de rezervare a casei.

    Atunci ne-am gândit să construim şi alte locuri de cazare în acelaşi sat. Fiecare dintre cele trei case nou construite au fost ridicate cu ajutorul unor meşteri locali pricepuţi, folosind materiale naturale precum lemn, piatră, şi au primit un nume reprezentativ pentru noi, numele copiilor noştri şi ai bunicilor, Mândră Ioană, Radu Dragu şi Blândă Mărie”, spune Andreea Chiva. Prima dintre case a fost deschisă în luna martie a acestui an, anume Mândră Ioană, pe când celelalte două au primit turiştii începând cu luna august.

    Construcţia caselor a început însă anul trecut, când preţurile la materialele de construcţii nu erau majorate, însă Andreea Chiva spune că cei care ar dori să îşi deschidă o unitate de cazare să aibă încă 50% din suma bugetată iniţial pentru investiţie, pentru că pot apărea costuri neprevăzute. „Ne-am gândit multă vreme ce tip de case ne dorim să construim, tradiţionale, timeless, care îţi lasă impresia că sunt acolo din totdeauna, şi care să fie la fel de apreciate peste ani sau să construim case cu un design nou. Am ales în final un design tradiţional pentru toate cele trei case, din dragoste de sat. În toate plimbările noastre de-a lungul timpului prin ţară ne-am dat seama că iubim casele tradiţionale pentru mobila veche cu care au fost decorate, ţesături  facute manual, corpuri de iluminat unicat, cu forme atât de speciale şi specifice unei perioade demult apuse”, explică Andreea Chiva.

    Ea adaugă faptul că până la a se hotărî pentru acest tip de design a mers timp de câteva luni prin ţară ca să îşi dea seama care case ar fi cele potrivite, având de ales între un stil modern şi unul tradiţional. „Am realizat că ne place modernul, dar casele tradiţionale sunt mai pe sufletul nostru, în general oferă la început o senzaţie de modestie sau, mai simplu spus, te întrebi ce o fi aşa grozav aici, însă după puţin timp, 20-30 de minute de stat în ele, dau o stare de bine”, precizează ea. Cei doi antreprenori iau în calcul ca pe viitor să mai construiască cel puţin o astfel de casă, însă momentan toată atenţia lor se concentrează pe îmbunătăţirea experienţei turiştilor prin oferirea unor activităţi pe care le pot face acolo. Andreea Chiva spune că, pe lângă meşterii locali care au ajutat la construirea celor trei case, sunt implicaţi şi alţi localnici din zonă în acest business, ajutând astfel şi comunitatea din zonă. „Avem persoane din sat cu care colaborăm pentru a ajuta turiştii să aibă parte de o experienţă cât mai autentică.

    Sunt doamne în sat care pot pregăti mâncare tradiţională, folosind ingrediente fie din ogradă, fie din târguri în care vin săteni şi îşi vând produsele proprii şi pot aduce mâncare la casă. Tot în sat este o doamnă care organizează plimbări cu căruţa, calul sau poneiul, iar la sfârşitul plimbării copiii pot merge acasă la ea pentru a îngriji animalele. Mai avem persoane în sat care organizează plimbări la stâne montane sau degustări de ţuică”, adaugă ea. Andreea Chiva şi soţul ei sunt şi proprietarii paltformei de rezervări Localm, iar ea spune că deschiderea celor trei case  i-a ajutat să înţeleagă mai bine nevoile proprietarilor de unităţi de cazare. Localm este o platformă locală de turism care merge în trei direcţii, anume odihnă (cazare), bucate şi obiceiuri.

    Andreea Chiva spune că această platformă se doreşte a fi un soi de punte de legătură între viaţa la sat şi oamenii de la oraş, cei care sunt în căutarea liniştii. „Am avut norocul să descoperim locuri binecuvântate cu calm, bucate sănătoaseşi meşteşugari care ştiu de la moşii lor cum se lucrează lemnul, când e mărul numai bun de cules sau cum se întoarce fânul. Ne-am dorit să le facem viaţa mai uşoară celor care ne-au primit cu drag în casele, curţile şi livezile lor. Şi ne-am dorit să le punem la îndemână şi altora asemenea descoperiri. Aşa că am pornit această platformă ca punte de legătură între ei şi cei ca noi, cei care vor să îşi amintească de copilăria petrecută cu bunicii la sat, şi să le ofere şi copiilor lor zile de poveste. Cei care vin de departe pentru că vor să descopere locuri de odihnă, bucate şi obiceiuri româneşti. Cei care vor să afle şi o altă Românie”, scrie pe site-ul Localm.

    Mândră Ioană, Radu Dragu şi Blândă Mărie îşi aşteaptă în tihnă turiştii, iar Localm îi ajută pe aceştia să îşi găsească locul, dar şi experienţele, potrivite pentru nevoile lor. Atât casele, cât şi platforma reprezintă punţi de legătură între simplitatea satului şi agitaţia oraşelor.  ■

    Mândră Ioană are o capacitate de cazare de şase locuri, adică patru adulţi şi doi copii, Radu Dragu poate acomoda opt adulţi, pe când Blândă Mărie are cinci locuri. Costul pentru o noapte de cazare variază între 500 lei şi 1.000 lei.

    „Odată cu pandemia, interesul oamenilor pentru a petrece timp la ţară a crescut şi astfel şi cererile de rezervare a casei. Atunci ne-am gândit să construim şi alte locuri de cazare în acelaşi sat. Fiecare dintre cele trei case nou construite au fost ridicate cu ajutorul unor meşteri locali pricepuţi, folosind materiale naturale precum lemn, piatră, şi au primit un nume reprezentativ pentru noi, numele copiilor noştri şi ai bunicilor, Mândră Ioană, Radu Dragu şi Blândă Mărie.”

    Andreea Chiva, cofondator, La Satâ

    La Sat îşi propune să fie locul unde oamenii, obişnuiţi poate cu cotidianul din marile oraşe, să experimenteze chiar şi pentru câteva zile viaţa simplă din mediul rural, unde timpul are răbdare, iar natura şi omul formează un întreg armonios. Andreea Chiva se gândea să pună un ciubăr pentru turişti, însă şi-a dat seama că vrea ca oaspeţii care ajung La Sat să se bucure de lucrurile mici, din jurul lor, cât şi de o viaţă simplă. Dimineţile răcoroase, plimbarea cu căruţa, bucatele gătite de oamenii din zonă sau căpiţele de fân de pe dealurile din zare să fie experienţele care îi va determina pe turişti să se întoarcă.

  • Noul tip de croazieră: sub mare

    Chiar dacă submarinele au ajuns acum accesibile şi celor care doresc să deţină propriul lor submersibil, nu toţi sunt dispuşi să-şi bată capul cu întreţinerea unuia, preferând doar experienţa în sine. Ca atare, firmele care organizează croaziere pe mări şi oceane s-au adaptat dotându-şi navele cu mici submarine pentru clienţi. Un exemplu îl reprezintă Seabourn Cruise Line, specializată în croaziere de lux cu număr mic de participanţi, care a lansat anul acesta nava „Venture” dotată cu două submarine care să-i plimbe pe clienţi prin adâncul mării dacă doresc, putând coborî cam până la 300 de metri.