BusinessMagazin

Category: Turism

Analize detaliate din domeniul turismului – destinații de vacanță inedite, idei pentru călătorii și multe altele pentru cei pasionați de turism

  • La pas printre bicicliştii nemţi – GALERIE FOTO

    La final de septembrie, în vestul Germaniei este frig, poate mult prea frig. Am plecat din Bucureşti în tricou, de la 30 de grade, însă odată ajunsă în Dortmund, cel mai apropiat oraş de Münster că-tre care există o cursă directă de avion din Bucureşti, mi-am dat seama că la nemţi toamna s-a instalat deja. Dimineţile sunt foarte friguroase, 3, cel mult 5 grade, iar după-masa cu greu te poţi despărţi de o jachetă.

    Münster este situat pe râul Aa, la o oră şi jumătate de mers cu maşina din Dortmund. Şi de mers nu pe orice şosea, ci pe vestitele autobahn-uri, unde te pierzi în cele 4 sau 5 benzi pe fiecare sens de mers şi pe care poţi conduce fără limită de viteză. Dar dincolo de autostrăzi, în Münster nemţii au uitat de Volkswagen-uri sau de BMW-uri şi au ales un mijloc de transport mult mai simplu şi mai ecologic.

    Oraşul Münster este cunoscut ca fiind capitala germană a bicicletelor, în condiţiile în care cei circa 300.000 de locuitori deţin, împreună, 5-600.000 de vehicule pe două roţi. Iar aceasta este statistica oficială, care se referă la bicicletele înregistrate la primărie, dar locuitorii din Münster estimează că de fapt în oraş există peste 1 milion de biciclete. “O bicicletă este pentru timpul săptămânii, una este pentru weekend, iar alta este de plăcere”, spune Hilda, un ghid din Münster care nu a venit pe bicicletă doar pentru că voia să ne arate oraşul la pas.

    Ea recunoaşte că obiceiul de a folosi bicicletele a fost împrumutat de la vecinii olandezi, a căror graniţă se află la circa 100 de kilometri distanţă de Münster. Dar parcă şi mersul pe bicicletă este tipic nemţesc în acest orăşel, este poate chiar mai organizat decât în Amsterdam, unde nu de puţine ori am fost la un pas de a fi “călcată” de biciclişti. Recunosc, în cea mai mare parte a timpului, din vina mea, pentru că mergeam tipic româneşte şi uitam că în alte ţări chiar există piste pentru biciclişti.

    Revenind însă la Münster, unul dintre primele lucruri care îţi atrag atenţia, după ce te obişnuieşti cu vehiculele pe două roţi, este numărul mare de tineri. Iar acest lucru este explicabil prin faptul că Münster este unul dintre cele mai importante centre universitare din Germania. “50.000 de studenţi învaţă la Universitatea din Münster sau, cu alte cuvinte, 1 din 6 locuitori este tânăr şi studiază”, explică ghidul Hilda, care adaugă că, de altfel, universitatea este cel mai mare angajator din regiune, cu peste 12.000 de salariaţi.

    Iar atunci când nu sunt la cursuri sau în campus, cei mai mulţi studenţi vin în centrul vechi al oraşului pentru a bea o bere şi a fuma trabucuri parfumate. Una dintre cele mai cunoscute berării pentru studenţi, dar şi pentru turişti este Pinkus Müller, situată în centrul oraşului, lângă strada Uberwasser. Berea casei costă aici 5 euro, iar recomandarea mea de mâncare este un Pfeffersteak, friptură de vită în sânge cu piper roşu şi cartofi prăjiţi, care costă 20 de euro.

    Clădirile din Münsterul de astăzi par vechi, dar de fapt cea mai mare parte a lor este construită în ultimii 50-60 de ani. Münster a fost aproape “ras” de pe faţa pământului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după ce trupele Aliaţilor au bombardat oraşul, distrugând 90% din suprafaţa centrului vechi şi peste 60% din restul oraşului. Dar nemţii s-au mobilizat şi au luat decizia că îşi vor reconstrui oraşul de la zero, cu forţe şi bani proprii. “Toate faţadele clădirilor din centrul vechi al oraşului sunt realizate după planurile vechilor clădiri, distruse în război”, spune Hilda. Iar nemţii au organizat inclusiv o loterie prin care au strâns peste 1,5 milioane de mărci germane pentru a reconstrui Primăria.

  • Vacanţa a murit, trăiască vacanţa!

    În Hanoi, oraş cu smog şi arhitectură colonială, Club 51 poate fi acest pod. O cină pe fotoliile moi, în parfum de flori şi sunet de pian este esenţa decadenţei – meniu fusion în atmosfera de început de veac francez într-o ţară comunistă.

    Meniul poate cuprinde crabi cu carapace moale perpeliţi în uleiuri aromate, tăiţei ascunşi printre bucăţi de legume străine gurii occidentale şi supă de cartofi negri. Tranziţia este făcută.
    Următorul pas – un curs de gătit la Old Hanoi Cooking School. Ca orice curs care se respectă, şi acesta a început printr-o vizită la piaţă pentru prezentarea şi alegerea ingredientelor. Este o experienţă fantastică şi cu siguranţă unul din cele mai bune moduri de a-i cunoaşte pe vietnamezi.

    Să descrii o piaţă asiatică nu e uşor – sumedenia de legume ce stau de-a valma, munţii de orez gata fiert, peştii şi păsăretul tranşate pe loc, crabii care încă mişcă ne-amorţiţi de funiile cu care sunt legaţi, metri liniari de condimente vrac. Peste toate pluteşte un puternic miros de creveţi uscaţi şi pe sub toate curg mici râuri de apă menajeră. Odată obişnuit cu mirosul şi estetica nu-atât-de-curatului, masa la food stalls devine nu doar practicabilă, ci şi aşteptată. În ciuda locului de provenienţă, ceea ce primeşti în farfurie este absolut delicios şi de multe ori de un rafinament surprinzător.

    O călătorie în Vietnam poate fi de neuitat chiar şi concentrată exclusiv pe mâncare – ingrediente, cultivare, recoltare, comercializare şi da, mod de preparare. Locul de degustare? Oriunde, fără restricţii de buget sau dietă – pe stradă, în restaurantele franceze up-market, în pieţe sau în sate. Mâncarea e ieftină şi nu îngraşă.

    Dacă ar trebui să alegeţi un singur preparat cu care să vă îmbogăţiţi patrimoniul reţetelor – pho ar fi acela. Supa clară de tăiţei cu vită sau pui este unul din acele lucruri care nu trebuie ratat. Interesant este cum un gust atât de complex şi echilibrat este construit în faţa ta, ca un joc de lego – se pune lichidul cald dintr-un recipient înalt de metal aşezat direct pe asfalt, se adaugă tăiţeii, tipul de carne dorit şi puţină ceapă verde/arpagic tăiat mărunţel. Pare simplu, dar pentru un occidental un pho corect este o probă la MasterChef.

    Dacă piaţa înseamnă legume vândute pe bucăţi de plastic întinse pe asfalt şi trei butoaie de plastic la colţ de stradă înjgheabă un magazin alimentar, de ce nu ar fi şi restaurantele de cartier la fel?

    În Hanoi şi nu numai, restaurant înseamnă orice adunare de zece ligheane de plastic puse cu fundul în sus, aranjate în jurul unui grup de recipiente de metal ce ţin mâncarea caldă.
    Ligheanele ţin loc de scaune şi astfel restaurantul este gata; despre mâncare nu ştiu a vă spune, nu am avut prilejul/curajul să o încerc. Între vila franceză şi supa de la colţ de stradă, aceste localuri păreau cumva burgheze.

    Dacă mâncarea nu e un argument suficient pentru a vizita Vietnamul, în ciuda revoluţiei gastronomice prin care a trecut în ultimii ani ţara, alegeţi un port pentru câteva zile de soare, mare şi mătase. Coborâţi spre centrul ţării, pe coasta de est şi petreceţi un timp în Hoi An. Cândva – între secolele XV-XIX – unul din cele mai importante porturi pentru comerţul cu mirodenii, oraşul are o atmosferă atemporală, la care contribuie substanţial arhitectura clădirilor colorate, afumate şi devastate de timp, nu de război. Hoi An a fost ferit de evenimente militare şi păstrează aerul unui oraş-port tradiţional sud-est asiatic, fiind protejat de statutul World Heritage Site.

  • Italia nu mai vede razele soarelui – reconfigurarea traseului

    La Forli – cu accent pe ultima silabă, după cum aveam să constat abia la întoarcere – am aterizat după-amiază cu un zbor în care eram singurii doi turişti. Mai puţini italieni, mai mulţi români care se întorceau la serviciu, după vacanţa de vară, în ţara pe care acum ei o numesc acasă. Nu m-aş fi gândit la Rimini ca destinaţie de vacanţă, însă după ce am citit articolul pe această temă al BUSINESS Magazin de la începutul verii mi-am spus: “De ce nu?”, plaja şi soarele fiind cam tot ce aveam nevoie pentru concediu.

    Chiar dacă era mijloc de septembrie, soarele şi vântul cald de la Forli anunţau câteva zile de prins rădăcini pe plajă. De la Forli la Rimini ajungi cu trenul în patruzeci de minute, asta după ce treci, în drumul spre gară, prin micuţul oraş în care cei mai mulţi sosesc graţie biletelor ieftine de avion şi mai puţin pentru potenţialul turistic. Nu la fel e însă cu mai esticul Rimini, unde gara e plină de turişti, iar mirosul mării se simte de îndată ce atingi peronul.

    Pe străzi se aud în mod egal italiana, rusa şi româna, triunghiul localnici-turişti-muncitori fiind pe alocuri presărat cu pete de engleză sau germană. Din gara ce se află la doi paşi de centru până la plajă autobuzul face cam 15 minute, loc de unde se întind, pe mai bine de 15 kilometri, sute de hoteluri, majoritatea de trei stele, toate cu balcon înspre albastra Adriatică. Niciunul mai înalt de patru etaje, vopsite în culori plăcute şi specificele jaluzele care le acoperă ferestrele.

    Toate au restaurant sau terasă la parter, aşa că turiştii comozi pot simţi pulsul oraşului chiar din faţa hotelului în care sunt cazaţi. N-aş recomanda tocmai asta, dat fiind că restaurante à la carte sau mai pitoreşti, cafenele şi baruri dintre cele mai cochete stau ascunse pe străzile întortocheate ale urbei. Am ales un hotel de trei stele la care rezervasem anterior o cameră – cam 30 de euro pe noapte pentru o cameră dublă, preţ mai mic decât la unul similar din Mamaia sau Eforie – aflat la nici două minute de mers pe jos de plajă şi, bonus, cu vedere spre mare.

    Deşi n-am fost vreodată genul care să se plângă sau să aprecieze vreo plajă, nisipul din Rimini nu are cum să nu te uimească. Făina albă e primul lucru care mi-a venit în minte când am păşit pe el. Plaja are mai bine de o sută de metri lăţime, iar de-o parte şi de alta, cât poţi vedea cu ochii, stau aliniate şezlonguri de culori diferite, în funcţie de hotelul de care aparţin. Un contrast plăcut, însoţit în fundal de terenuri de volei, baschet, fotbal, spaţii de joacă pentru copii, locuri pentru gimnastică şi tot ce-ar mai putea avea loc într-un asemenea spaţiu: seifuri montate pe umbrela de soare sau scrumiere ataşate pe marginea şezlongului.

    Cam fiecare hotel oferă, în preţul cazării, dincolo de internet wireless gratuit, şi bicicletă pentru a explora fiecare colţ al oraşului, mai ales că de-a lungul falezei se află şi o alee pentru biciclişti, de care te desprinzi doar după ce spatele începe să doară. Sau doar dacă vine ploaia, pentru că soarele a fost deasupra noastră doar în prima zi. Cele 30 de grade s-au transformat în 15, apa caldă a mării a devenit una cu valuri mai înalte decât noi, iar briza plăcută avea să ne rupă în ziua următoare umbrela pe care ne-am văzut forţaţi să o cumpărăm.

    Deschizând balconul, ziua a doua avea să ofere priveliştea furtunii de pe mare, aşa că am decis să explorăm zona. Primul pont: San Marino – atraşi de produsele fără taxe vamale. Un drum cu autocarul pe serpentinele din micul stat durează o jumătate de oră şi costă nouă euro dus-întors. De la ceasuri, poşete şi parfumuri, până la bijuterii, San Marino era asaltat de ruşii care nu păreau să fie deranjaţi de ceaţa groasă şi de ploaia care ne uda până la piele.

    Restaurantele din cetate oferă meniuri la 15-20 de euro, iar pastele bolognese, vita şi desertul tiramisu au meritat fiecare cent. Cu două excepţii, de-a lungul traseului prin restaurantele din zonă am întâlnit doar chelneri români, până şi la hotelul unde eram cazaţi. Cetatea San Marino, construită în Evul Mediu, şi întreg centrul istoric sunt incluse în patrimoniul mondial UNESCO şi atrag anual zeci de mii de turişti, mai ales ruşi. Din San Marino ne-am întors în centrul vechi al oraşului Rimini, unde artera comercială şi clădirile vechi te pot face repede să crezi că eşti la Milano. De-o parte şi de alta a centrului – brăzdat de Corso D’Augusto – stau cele două obiective turistice ale oraşului: la sud, arcul lui Augustus, considerat de către localnici simbolul oraşului, construit în anul 27 î.Hr. la cererea împăratului, iar la nord podul lui Tiberius, peste unul din canalele oraşului, vechi din secolul I.

  • Rhodos, între modern şi istorie. Kalimera!

    de Roxana Bălcescu

    Recunosc că era prima dată când vizitam această insulă şi am plecat cu o curiozitate mai mare decât în mod obişnuit. Am plecat, aşadar, pe insulă cu un zbor charter Tarom şi după circa o oră şi 30 minute am aterizat pe aeroportul Diagoras din Rhodos. Zborul a fost undeva pe la ora 18:00 şi chiar dacă aparent am pierdut întreaga zi, am recuperat-o în ultima zi, zi în care zborul de retur era la ora 20:00.

    Transferul de la aeroport a fost scurt, cam 40 de minute, aşa încât am ajuns la hotel, mi-am despachetat toate lucrurile şi m-am dus într-o scurtă recunoaştere înaintea mesei de seară. În afară de asta, n-am făcut mare lucru, doar să iau cina şi să asist un pic la spectacolul de seară oferit de către hotel.Prin urmare m-am culcat cu gândul ca a doua zi să încep “bântuiala” insulei. Îmi propusesem din capul locului ca vacanţa mea să fie una activă şi nu una în care doar să zac atârnată la soare de un şezlong şi o umbrelă, aşa încât mi-am împărţit programul zilelor de vacanţă în jumătate vizite şi excursii şi jumătate plajă.A doua zi, odihnită şi cu chef de soare am purces către minunata plajă din faţa hotelului.

    Trebuie să vă spun că hotelul în care m-am cazat deţine o plajă proprie acreditată “Blue Flag” (steagul albastru). Plaja “Blue Flag” reprezintă o acreditare internaţională a plajelor din întreaga lume şi certifică faptul că apa mării este curată, nepoluată, clară şi fără alge toxice, cu toalete şi facilităţi multiple pentru turişti.
    Iniţial am vrut să stau doar un pic la plajă şi apoi să încep una dintre excursiile propuse, însă după ce am văzut eu cât de perfectă este apa mării, recunosc că mi-am cumpărat degrabă o saltea de la minimarketul din hotel şi “hai pe apă!”. Este incredibil cât m-am bălăcit şi dacă m-ar fi recunoscut cineva, ar fi zis că n-am mai mult de 7 ani. A fost absolut PERFECT! Apa te învăluia ca într-o mătase fină, temperatura era numai bună, plaja la fel, într-un cuvânt… superb.

    După-amiază am pornit în cercetarea insulei. Pentru că hotelul meu avea propriul debarcader, am folosit un mijloc de transport inedit, un vaporaş care m-a luat practic din faţa hotelului şi am “debarcat” în port.Primul lucru vizitat a fost capitala, oraşul Rhodos.Se spune că Rhodos este printre cele mai frumoase oraşe din Mediterana, fiind situat în cel mai nordic punct al insulei Rhodos, înconjurat de mare la est şi vest. Am fost surprinsă de aerul cosmopolit al oraşului, încântată în aceeaşi măsură de îmbinarea dintre vechi şi nou, cu ziduri antice şi străduţe înţesate de baruri şi restaurante.
    Rhodos este împărţit în mai multe zone: Oraşul Medieval încercuit de zidurile vechi, Oraşul Nou situat la nord şi vest de centrul istoric, Ţărmul de Est al oraşului cu portul nou comercial, cel de feriboturi şi iahturi Mandraki, plaja Elli şi Acropola, cu ruinele oraşului antic.

    Pentru a explora Oraşul Nou cel mai bine este să ieşiţi noaptea datorită mulţimii de baruri, cluburi şi taverne ce întreţin viaţa după lăsarea întunericului.
    Piaţa Martirilor Evrei, Palatul Marilor Maeştri, Centrul Istoric Medieval Rhodos, Zidurile Oraşului, Muzeul de Arheologie Rhodos, Moscheea lui Suleiman, Muzeul de Artă Decorativă, Galeriile Municipale de Artă Rhodos, Acvariul, Muzeul Bizantin sunt numai câteva dintre obiectivele pe care vi le recomand cu încredere să le vizitaţi.
    Cel mai bun mod de a vedea toate aceste minunăţii este pe jos, însă o variantă mai comodă este să achizionaţi un bilet pentru un tur de oraş cu maşina. Eu am luat acest tur din portul Mandraki şi m-a costat 7 euro. Turul durează cam 45 de minute, este comod şi ai avantajul că te poţi familiariza rapid cu oraşul.
    Ca pentru orice femeie, partea de shopping a fost extrem de importantă şi cum sunt înnebunită după pantofi şi sandale, am rămas plăcut surprinsă că oraşul este ca raiul de pe pământ din punctul acesta de vedere.

    Normal că într-un final am obosit şi m-am aşezat ca un nomad pe trotuar, încercând să mă decid la care din baruri sau restaurante să mă duc. Am ales Pink Panther din portul Mandraki, mai mult pe considerentul că eram extrem de obosită şi eram prin zonă. S-a dovedit a fi o alegere bună. Mi-am comandat un platou de fructe de mare. Preţurile sunt piperate mai ales la capitolul pescărie, însă acesta este paradoxul, unde este apă şi peştele este scump!Am revenit târziu în noapte, luând acelaşi mijloc de transport pe apă până la hotel. Cool!Zilele următoare mi le-am dedicat excursiilor.
    Primul lucru pe lista mea a fost insula Symi. M-am îmbarcat conform procedurii binecunoscute direct din faţa hotelului şi conform orarului de navigare la ora 8:20 am plecat pe un vas micuţ cu destinaţia mai întâi Faliraki, după care am schimbat vasul, care de fapt a făcut doar transferul, cu un alt vas mult mai mare.

    Excursia către insula Symi avea oprire şi în micul sat Panoramitis, unde principalul punct de atracţie este Mânăstirea Arhanghelului Mihail. Mânăstirea este pur şi simplu fascinantă şi te impresionează chiar şi numai văzând-o din exterior de pe mare, însă ceea ce este extraordinar este interiorul. Credincioşi de peste tot vin să se roage la icoana imensă din argint despre care se spune că ar fi făcătoare de minuni. În interiorul mânăstirii sunt şi două muzee care pot fi vizitate: unul cu icoane din argint şi obiecte religioase şi altul cu obiecte populare. Intrarea la aceste muzee costă 1,50 euro.
    După această minunată oprire unde m-am încărcat spiritual, m-am îmbarcat din nou pe vas şi am plecat mai departe spre orăşelul Symi, unde pentru circa 3 ore am avut posibilitatea de a bântui printr-un loc incredibil de pitoresc, iar cuvintele sunt puţine în a descrie acest lucru. Micul orăşel este adăpostit într-un golfuleţ, iar casele colorate în culori calde parcă stau agăţate de ţărm.
    Excursia a durat practic o zi şi m-a costat 25 euro. A meritat cu vârf şi îndesat.

    O altă excursie interesantă a fost vizitarea oraşului Lindos. Lindos se află situat la circa 55 km sud de oraşul Rhodos şi se remarcă prin aglomeraţia pitorească de clădiri văruite în alb, continue, ce par mai degrabă legate una de alta, majoritatea lor cu câte o curticică interioară.Lindos este totodată unul dintre cele trei oraşe antice de pe insula Rhodos şi atât de incredibil de frumos încât aproape îţi taie răsuflarea. Combinaţia dintre plajele de nisip fin, stâncile abrupte, castelul medieval şi Acropola Antică este absolut superbă. Trebuie musai să vizitaţi Acropola Antică! Accesul se poate face pe jos sau cu Lindos Taxi, iar ca tips trebuie să ştiţi că acest mijloc de transport denumit “Lindos Taxi” este de fapt un transport cu măgăruşul. Costă cam 7 euro de persoană şi pe lângă faptul că te scuteşte de un mare efort, mai este şi foarte haios.

    Ca întotdeauna, sunt nevoită să închei abrupt, oricum cuvintele sunt puţine în a descrie o destinaţie atât de frumoasă. În concluzie, Rhodos este de nota 10. Reţineţi-o pentru la anul. Nu veţi regreta.

  • Omul care aduce anual 200.000 de turişti străini în România

    Jumătate din an Gheorghe Mărginean participă la târguri în străinătate, iar nopţile şi le petrece scriind tratate despre vaci şi cai. În fiecare zi de luni profesorul doctor Gheorghe Mărginean, decanul Facultăţii de Zootehnie din Bucureşti, predă cursuri de bovine şi cabaline. Marţea este ocupat cu consiliul de administraţie al universităţii, iar în restul săptămânii, inclusiv sâmbăta şi duminica, lucrează pentru grupul de firme Karpaten, pe care l-a înfiinţat în urmă cu 16 ani. Mărginean a început afacerile în turism când a înţeles, în 1996, că banii pe care îi câştiga ca universitar în România nu-l ajutau să supravieţuiască şi a ajuns acum să se ocupe de serviciile pe teritoriul României a aproape 200.000 de turişti străini pe an.

    Născut în 1962 la Mediaş, Mărginean spune că a iubit de mic animalele şi a ţinut neapărat să facă liceul agricol, cu toate că familia s-a împotrivit. După absolvire, între 1981 şi 1983 a lucrat la un IAS, ca şef de fermă. “Aveam un Aro de serviciu şi aveam şi mâncare, ceea ce pe vremea aia era foarte important”, povesteşte Mărginean. Nu s-a mulţumit cu Aro şi mâncarea asigurată şi s-a înscris la facultate la Bucureşti, la Zootehnie, unde a intrat “al treilea deasupra liniei”, cu media 5.82. A absolvit facultatea în 1987, şef de promoţie, şi a fost repartizat la staţiunea didactică a Universităţii – “şef de complex de vacă şi cai”, lucrând concomitent ca asistent la facultate din 1987 până în 1991. În 1991 a devenit şef de lucrări, iar în 1993 doctor în zootehnie.

    Din 1993 până în 1996 Mărginean a lucrat ca asistent universitar la Facultatea de Zootehnie din Viena. “În 1996 mă gândeam să rămân acolo, dar mi-a zis decanul că mai mult de lector nu voi putea avansa, pentru că sunt străin. Şi mi-a spus: <Du-te acasă, pentru că în ţara orbilor cel cu un ochi este împărat>. Am fost foarte deprimat. Eu aveam acolo, în 1996, ca conferenţiar, 2.300 de dolari, iar aici, la facultate, am venit cu echivalentul a 70 de dolari pe lună. Era groaznic”, îşi aminteşte Mărginean.

    Pentru că lucrase în studenţie ca ghid de limbă germană, s-a gândit să intre cu o afacere în turism. “Am pornit de la faptul că nu renunţ la meseria de zootehnist. Pentru a câştiga ceva în plus faţă de salariul din universitate mi se părea imoral să fac o afacere în zootehnie sau să dau meditaţii. Şi aşa, în 1996, am deschis agenţia Karpaten Turism.”

    Grupul Karpaten a avut anul trecut venituri de 17,2 milioane de euro şi, în afară de partea de incoming, care este cea mai importantă, deţine şi operează şi două hoteluri – Piemonte din Predeal (46 de camere) şi Casa Bazna de lângă Mediaş (42 de camere). “Suntem în faza de a concesiona pe 49 de ani biserica fortificată de la Boian, din Sibiu, pentru că este într-o stare deplorabilă, iar noi ducem zilnic grupuri de turişti acolo. Vom investi în renovarea ei cam 100.000 de euro. Întâmplător am aflat că o firmă de construcţii voia să facă depozit de materiale de construcţii din acea biserică. E un monument istoric din secolul XV şi ar fi o impietate să-l faci magazin de ciment şi de var. În extrasezon ne vom apuca de reparat şi în primăvară va fi gata”, spune Mărginean. Din grup mai fac parte şi firma Karpaten Logistic, cu şase autocare, şapte pontoane pe Dunăre şi două nave pentru excursii de o zi în Deltă, şi o altă firmă specializată în trimisul românilor în străinătate, de care se ocupă fiul lui Mărginean, la doar 25 de ani, şi care a absolvit ASE, deşi tatăl său a fost decan la Zootehnie două legislaturi, între 2000 şi 2008, iar din acest an conduce din nou facultatea. “Conform legii, ai voie maximum două legislaturi consecutive ca decan. Apoi patru ani am fost simplu profesor universitar”, explică el.

  • Acasă la cei mai fericiţi oameni de pe pământ

    Mori de vânt care răsar din mare şi un pod care se termină brusc în mijlocul valurilor. E curatul peisaj care te întâmpină la aterizarea în Danemarca, până ce avionul loveşte pista uneia dintre cele mai mari aerogări scandinave, de unde au zburat anul trecut cam 23 de milioane de pasageri, mai mult decât întreaga populaţie a României şi cam de cinci ori mai mulţi decât cei de pe Otopeni, aeroportul numărul unu ca trafic din ţara noastră. Misterul podului aveam să-l desluşesc abia în ziua următoare când, la o plimbare cu maşina pe străzile deloc aglomerate, am aflat de tunelul către oraşul suedez Malmö, mai cunoscut românilor ca locul de refugiu al lui Greg Bivolaru, liderul Mişcării Spirituale de Integrare în Absolut sau MISA, după cum îl ştie publicul larg.

    Tunelul iese din mare şi se transformă în măreţul pod, lung de aproape opt kilometri. Öresund combină patru benzi de şosea cu o cale ferată dublă şi este cel mai lung pod de acest fel din Europa, una dintre căile importante de legătură dintre Europa de Vest şi Scandinavia. Un drum cu maşina între cele două ţări costă mai bine de 40 de euro, însă localnicii care parcurg adesea distanţa dintre Danemarca şi Suedia beneficiază de reduceri importante prin sistemele de abonament oferite de autorităţi. Investiţia de şase miliarde de dolari a fost finalizată la începutul anului 2000, iar 35 de milioane de oameni trec anual, în medie, prin Copenhaga pe seama acestui proiect de infrastructură de care orice locuitor al oraşului poate să-ţi vorbească.

    Podul se transformă în tunel subteran tocmai pentru a nu deregla activitatea din aeroportul situat chiar pe ţărm, dar şi pentru a permite vapoarelor să treacă prin strâmtoare, mai ales iarna când bancurile de gheaţă tind să blocheze culoarul navigabil. În doar cinci minute de mers cu maşina de la aeroport se zăreşte centrul oraşului, cu străzi înverzite de copaci şi flori şi clădiri îngrijite şi deloc înalte. De fapt, nu-mi amintesc să fi văzut vreo construcţie cu mai mult de patru etaje. La Copenhaga se află şi cea mai lungă alee pietonală europeană destinată cumpărăturilor, arteră unde numele importante ale orologeriei şi modei de pe mapamond îşi expun vârfurile de game.

    Pistele pentru biciclişti sunt pe fiecare stradă, iar banda alocată celor care se deplasează pe două roţi este uneori chiar mai lată decât cea pentru maşini. “Suntem doar vreo 400.000 de locuitori în Copenhaga şi nu am vrea să reducem şi mai mult populaţia locală”, era sfatul unui instructor de condus, cu trimitere la obligaţia fiecărui şofer de a acorda prioritate bicicliştilor care merg înainte când maşina virează la dreapta, chiar dacă bicicletele vin din spate. O regulă care te sperie şi te face să priveşti obsesiv în oglinda retrovizoare de pe partea dreaptă. Traficul se aglomerează doar la ore de vârf, însă se întâmplă rar, dat fiind că jumătate din locuitori au în faţa casei o bicicletă, iar pe străzile oraşului e suficient să prinzi o dată roşu la semafor ca să-ţi treacă prin faţă un pluton de vreo 50 de danezi pe două roţi.

    Danemarca a devenit pentru prima dată, în 2012, ocupanta locului întâi în clasamentul nivelului de fericire din lume, potrivit unui studiu comandat de Organizaţia Naţiunilor Unite. Danezii i-au devansat după ani buni pe vecinii norvegieni graţie ratei reduse a şomajului şi numărului mic de ore lucrate pentru a-şi asigura un trai decent. Concluzia cercetării ONU demonstrează că banii aduc fericirea. Locuitorii statelor nordice au venituri de 40 de ori mai mari comparativ cu cei din ţările nefericite şi o speranţă de viaţă mai mare cu 28 de ani. Studiul ia în calcul aspecte precum gradul de securitate a familiei, sănătatea populaţiei, libertatea politică şi corupţia guvernamentală.

    VEZI MAI JOS SI ALTE GALERII FOTO

  • Unde îşi petrec vacanţele cei mai puternici manageri din România

    Există însă şi persoane care, indiferent de cât de încărcat le este programul, îşi fac timp să îşi încarce bateriile înotând cu delfinii sau călătorind pe elefanţi. Executivii de top, chiar dacă de multe ori nu au timp, au resursele financiare necesare pentru a călători în jurul lumii, pentru a zbura cu balonul sau pentru a merge în safari în Africa. Ce sursă mai bună de inspiraţie pentru o vacanţă decât ei?

    Daniel Grigorescu, românul care conduce operaţiunile Pizza Dominium încă de la intrarea companiei poloneze pe piaţa din România, în 2007, a văzut la cei 35 de ani ai săi aproape toată lumea. “Există puţine locuri unde nu am fost”, spunea el acum câteva luni. Timp de nouă ani a lucrat pe vase de croazieră, deşi studiase Management Financiar Bancar. Acolo muncea şi câte 14 ore pe zi, şapte zile pe săptămână, dar avea şi momente de respiro; aşa a ajuns să vadă toată lumea şi să cunoască foarte mulţi oameni. Printre locurile sale preferate din lume se numără Ushuaia – cel mai sudic oraş al lumii, Saint Martin şi Alaska, unde a mers la pescuit de somon. În cei nouă ani de călătorit în jurul lumii a acumulat suficiente amintiri încât dacă “îl provoci” să îţi povestească ce a trăit, poate vorbi ore în şir, iar interlocutorul său poate pierde noţiunea timpului ascultând despre safari-ul din Africa de Sud sau despre plimbările cu bicicleta prin New York.

    Manuela Necula, CEO al grupului de comunicare Ogilvy România şi călătoare în timpul liber, nu are nevoie de mult timp să se decidă care este destinaţia sa preferată, deşi de-a lungul timpului a vizitat multe locuri din toate colţurile lumii. Destinaţia preferată, la mare distanţă de următoarele, este New Yorkul pe care l-a vizitat prima dată când era parte din juriul competiţiei EFFIE. După aceea a revenit de mai multe ori. Cu o experienţă de aproape douăzeci de ani în domeniu, Manuela Necula spune că în fiecare zi lucrează minim zece ore. “Fără excepţie.” În fiecare an însă încearcă să facă şi două călătorii, iar printre destinaţiile bifate se numără Cambodgia, Argentina şi Singapore. Pe lista de proiecte viitoare apare Noua Zeelandă.

    “Aş prefera să vorbesc despre vacanţa care m-a impresionat cel mai mult, fără să o pot numi însă «cea mai frumoasă», pentru că mi s-ar părea uşor nepotrivit. Intensitatea emoţiilor pe care le-am trăit în Cambodgia a făcut din această călătorie una dintre cele mai memorabile de până acum.” Contrastul dintre măreţia imperiului Khmer reprezentat prin cele mai frumoase temple din Asia de Sud şi ororile prin care au trecut intelectualii acestui popor în perioada dictaturii lui Pol Pot “m-a zguduit pur şi simplu”, îşi aminteşte ea.

    Cu ocazia acestei vizite a mers să viziteze templele Angkor Wat, Ta Prohm şi Banteay Srei care i-au tăiat respiraţia. O experienţă la fel de impresionantă dar cu totul diferită a fost şi vizitarea şcolii din capitala Phnom Penh transformată în închisoare. “Aici am călcat pe iarba din aşa-numitele «killing fields» (câmpiile morţii, n. red.) unde sunt îngropaţi 40.000 de oameni, victime ale masacrului comandat de Pol Pot.” În timpul vacanţei a avut ocazia să îl cunoască şi pe unul dintre cei patru prizonieri supravieţuitori ai acestei închisori. Prin contrast, Cambodgia a rămas în memoria Manuelei Necula şi datorită chipurilor inocente ale copiilor pe care i-a întâlnit la tot pasul. “Păstrez cu drag fotografia în care îmi zâmbeşte una dintre fetiţe, o fotografie care simbolizează perfect această ţară frumoasă, săracă şi plină de speranţă.”

    În acest an şefa Ogilvy Group a ales o destinaţie mai puţin îndepărtată, însă la fel de pitorească: Corsica. Cea mai nordică din salba de trei insule din Marea Mediterană este o destinaţie pe care odată ce ai păşit vei fi cucerit şi vei reveni. “Mi-era dor de spiritul acestor oameni mândri care îşi tratează insula ca pe cel mai de preţ bun.” Ea spune că aici localnicii ştiu să păstreze plajele sălbatice, cetăţile şi porturile medievale, cascadele şi lacurile de munte, golfurile pustii, baladele şi cântecele lor de luptă.

  • Un oraş pasional – Sevilla

    Evident că n-am să aflu adevărul. Frapant este că oraşul induce o frumuseţe ce îţi taie respiraţia. Combinaţia de cultură maură cu cea europeană se îmbină în modul cel mai desăvârşit, punându-şi pecetea atât asupra oamenilor, cât şi asupra arhitecturii locului.

    Istoria Sevillei este strâns legată de cea a râului Guadalquivir care tranzitează oraşul. Pe vremuri Sevilla era considerată un important port fluvial, constituindu-se ca punct de legătură între nord-estul şi vestul Peninsulei Iberice. Stăpânit pe rând de către romani, mai apoi de arabi şi din 1492 recucerit de către spanioli, oraşul a cunoscut faze succesive de dezvoltare.

    Dacă vii în Sevilla ca turist, ai ce vizita şi vă promit că veţi pleca mulţumiţi. Centrul Sevillei este destul de compact şi puteţi să îl parcurgeţi pe jos. Minunatele construcţii care datează din diferite epoci ale Sevillei sunt astăzi de un perfect absolut: Turnul de Aur, Turnul de Platină, La Giralda, Aleea de Portocali, zidurile Macarena şi El Alcázar (Cetatea), biserica în stil maur San Marcos, Santa Catalina şi biserica San Pedro. Recomand din suflet să le vizitaţi.

    Bântuind mai apoi prin frumoasa Sevilla, opriţi-vă şi vizitaţi faimoasa “Casa de Pilatos”, în fapt un minunat palat andaluz. Treceţi apoi prin piaţa Spania şi pierdeţi-vă pur şi simplu în timp. Nu rataţi Catedrala Sfânta Maria, Fabrica regală de ţigări sau minunatul edificiu din lemn “Metropol Parasol”, situat în Piaţa “Encarnación”, considerat a fi cel mai mare edificiu din lemn din lume.
    Am amintit de Fabrica regală de ţigări şi asta chiar trebuie să o vedeţi, poate şi numai pentru că celebra Carmen din opera lui Bizet se presupune că ar fi lucrat acolo. Din păcate sau din fericire, acest edificiu nu mai adăposteşte acum nicio fabrică şi aparţine Universităţii din Sevilla.

    Dacă vreţi adrenalină sau doriţi numai să vizitaţi un important edificiu istoric, nu omiteţi din periplul dumneavoastră minunata Corida Plaza de Toros de Maestranza. Corida din Sevilla este considerată cea mai frumoasă din Spania şi una dintre cele mai vechi şi impor-tante coride din lume. Luaţi-vă un tur cu ghidaj şi lăsaţi-vă conduşi mai întâi prin capela unde toreadorii se roagă să nu fie loviţi de coarnele taurilor împotriva cărora urmează să lupte, treceţi mai apoi pe la grajduri, unde puteţi vedea caii picadorilor. Vizitaţi Muzeul de Istorie al Coridelor, muzeu situat în incinta Coridei şi admiraţi costume ale celebrilor toreadori care au marcat sau marchează încă istoria acestui sport sângeros şi nu rataţi nici picturile şi obiectele ce au legătură cu toreadorii şi coridele.

    Dacă doriţi doar să vizitaţi Corida, trebuie să ştiţi că un bilet de vizitare costă 4 euro şi orarul de vizitare este începând cu ora 09:00 şi până la ora 19:00. În zilele în care au loc coride, vizita se poate face doar până la ora 15:00, aşa încât atenţie la cum vă programaţi vizita, ţinând cont că aceste coride au loc mai ales duminicile. Dacă însă sunteţi doritori de senzaţii tari şi vreţi să vedeţi o coridă, să ştiţi că preţul unui bilet variază între 7 şi 70 de euro.

  • Cel mai bun sezon de pe litoralul românesc

    “Acest sezon estival a fost cel mai bun din 2009, avem o creştere cu circa 20% atât în ceea ce priveşte gradul de ocupare, cât şi nivelul încasărilor. De la începutul anului până la 15 august avem o creştere de peste 250.000 de euro peste nivelul din aceeaşi perioadă a anului trecut”, spune Paul Mărăşoiu, directorul general al hotelului Golden Tulip Mamaia, care funcţionează pe perioada întregului an.

    Peste 368 dintre clienţii hotelului sunt turişti străini. Vânzările se derulează cu mult timp în avans prin intermediul mai multor parteneri, turoperatori interni sau externi, firme sau instituţii cu care hotelul are contracte, cât şi prin intermediul sistemelor globale de rezervări la care este afiliat hotelul.

    “Condiţiile meteorologice au avut şi acestea un aport pozitiv evident, potenţând major opţiunile pentru sejururi mai lungi de vacanţă. Evadările de week-end au fost stimulate de multele evenimente organizate în Mamaia, de concerte, spectacole, dar şi de inaugurarea unor noi cluburi de ţinută internaţională şi amenajări speciale de plajă, care au generat un cert interes şi atractivitate şi în străinătate, în această vară Mamaia fiind evident o staţiune cosmopolită”, a adăugat Mărăşoiu

    În weekend-urile aglomerate pe litoral au fost peste 100.000 de turişti, potrivit Asociaţiei Naţionale a Agenţiilor de Turism (ANAT). Nu există date cu privire la numărul exact de turişti care ajung pe litoral anual, însă acesta este estimat la 1,2-1,5 milioane de persoane.

    “Cifrele pentru acest sezon sunt puţin peste bugetul previzionat. Bugetul a fost făcut cu o creştere de 40% la venituri, comparativ cu 2011, şi s-a bazat pe o strategie foarte complicată, pe care a trebuit să o urmărim cu mare stricteţe pentru a atinge cifrele şi chiar a le depăşi”, a spus Anca Nedea, directorul general al hotelului Iaki din staţiunea Mamaia.

    Hotelul Iaki, deţinut de Gheorghe Hagi, a avut în iunie un grad de ocupare de 72%, în iulie de 93%, iar în august de 96%. În cele trei luni de sezon veniturile totale se ridică la 6,7 milioane de lei. “Ne aşteptam la o revenire a consumului în industrie, am previzionat-o şi pot să spun ca «am profitat» de ea din plin. Este clar că toţi jucătorii din piaţa de turism de litoral şi-au dorit mai mult anul acesta, făcând eforturi clare care au şi produs efectul dorit şi care s-au concretizat per total într-o atmosferă incendiară pe litoral”, a adăugat Nedea.

    Şi încasările hotelurilor de pe litoral ale omului de afaceri Josef Goschy au crescut cu 15% în acest sezon. Goschy, proprietarul grupului Unita Turism, este unul dintre cei mai mari hotelieri de pe litoralul românesc. El deţine 1.250 de camere deschise în trei hoteluri din Mamaia (Comandor, Amiral şi Orfeu), trei în Olimp (Amfiteatru, Belvedere, Panoramic – care este închis în prezent) şi două în Cap Aurora (Onix şi Safir). Goschy spunea că acest sezon de vară a fost mai bun decât cel de anul trecut, în Mamaia hotelurile operând la un grad de ocupare de 100%, în timp ce în Olimp au avut un grad de ocupare de 75%.
    Şi agenţiile de turism şi-au majorat încasările. Andreea Nedea, directorul executiv al agenţiei de turism Creative Litoral, care vinde vacanţe doar pe litoralul românesc, spune că încasările au crescut cu 50% anul acesta faţă de anul trecut pe fondul cererii mai mari pentru pachetele de vacanţă pe litoral.

  • Adriana Sohodoleanu: Jurnal estival – periplu culinar la mare

    Adriana Sohodoleanu este antreprenor şi proprietar al www.biscuit.ro

    METODOLOGIE

    Viaţa într-o multinaţională m-a învăţat cândva că, pentru a obţine o medie realistă, din calupul cifrelor examinate trebuie eliminate mai întâi extremele – cel mai scump şi cel mai ieftin, cel mai mare şi cel mai mic, cel mai simplu şi cel mai complex. Studiul de faţă – empiric şi subiectiv – se referă la bucătăria de vară a românului la mare, nu ca spaţiu funcţional externalizat casei, ci ca meniu, dietă şi deliciu savurat în obşteasca vacanţă anuală.
    În cazul nostru, extremele – din punct de vedere psiho-demografic – sunt Mamaia plină de presupusă sofisticare şi Vama cea boemă, unde diferenţa culinară între un rocker şi un corporatist e dată în zilele noastre de şaorma şi rock şaorma.
    A doua pieptănare a pool-ului se referă la buget. Rămân, aşadar, în cursă staţiunile populare, luate în stăpânire săptămânală de familii normale, de tip mamă, tată, copil şi soacră, venite în bună parte prin sindicat.
    Analiza a fost făcută prin experiment practic la faţa locului, cu stat la coadă, ales, plătit şi degustat, neuitând în proces şi faza intermediară a informării prin trasul cu urechea la conversaţiile convivilor, atunci când era în interesul studiului.
    Atenţie! Ce veţi citi în continuare reprezintă norma, locul comun, regula. Excepţiile – puţine, dar apreciate – nu fac obiectul acestei analize.

    DATE ANALIZATE

    În cadrul analizei au fost verificate meniuri de tip fast-food, autoservire, terasa pe plajă şi restaurant. Oferta este în principiu aceeaşi cam peste tot, plaja de preţuri diferă însă în funcţie de stabiliment.
    Ca aspect, nimic nou. Noţiunea de plating nu a depăşit graniţele Master Chef, iar cromatica predominantă este cea din spectrul uleiului încins. Cea mai ieftină variantă pare să fie autoservirea hotelurilor, unde ciorba începe la 2,9 lei, iar o garnitură de la 1,9 lei. O masă bogată pentru 3 persoane nu depăşeşte 50-60 lei, fără băuturi. Popularitatea acestui tip de local este demonstrată fără dubiu de coada deja formată la ora 12:00, înainte de a începe oficial servirea.

    MENIU UŞOR DE VARĂ
    Felul întâi

    Ciorbă de burtă/de fasole cu afumătură/de porc/de legume/de pui.
    Felul doi
    Varză călită cu cârnat/tochitură dobrogeană/porc la tavă/ chifteluţe marinate. Ceafă de porc, scăriţă sau hamsii prăjite. Uneori, saramură.
    Kebab, şaorma, mici.
    Garnituri – variate.
    Cartofi – prăjiţi, ţărăneşti, cu unt sau verdeaţă, piure. Orez sârbesc. Iahnie de fasole.
    Salate?
    Nu prea multe – castraveţi muraţi sau varză albă. Pe alocuri salată de roşii sau bulgărească.
    Desert
    Îngheţată în “trei culori cunosc pe lume” – vanilie, căpşuni şi ciocolată.
    Papanaşi. Clătite.
    Prăjituri de cofetărie de rit vechi – Excelent sau Carpaţi, savarine.

    Nu arată a meniu de vară, nu? Şi nici prea lejer nu pare. Mâncare grea, ca la mama acasă, să umple stomacul şi să se depună. Pe artere şi pe talie. În ordine inversă. Întrebarea nu este de ce se mănâncă în vacanţă ceea ce se găteşte şi acasă. Poate nu toţi sunt aventurieri din punct de vedere culinar sau poate mâncarea aceasta e meniul de duminică – or, cine nu ar vrea să aibă o săptămână întreagă de zile de duminică?

    Nedumerirea mea, de om de nici 50 kilograme, ţine de confortul de după. O masă grea, doldora de carne înecată în sosuri grase pe un fond de legume cu amidon este greu de asezonat cu o şedinţă de stat la soare. La 40 de grade la umbră, bila se îneacă, inima oboseşte, cheful dispare. Mulţimea de oameni înghesuiţi pe prosoape după amiază pe plajă arată însă că se poate. Doar estetica îi dă de gol – ideea de mijloc tras prin inel este aici un basm frumos.