BusinessMagazin

Category: Turism

Analize detaliate din domeniul turismului – destinații de vacanță inedite, idei pentru călătorii și multe altele pentru cei pasionați de turism

  • Vacanţa de iarnă în vara australiană

    ADRIANA SOHODOLEANU (CALATOR PASIONAT, GOURMET ÎN TRAINING ŞI ANTREPRENOR, PROPRIETAR AL BOUTIQUE-ULUI ONLINE DE CADOURI WWW.BISCUIT.RO )

    Punctele de interes sunt presarate cu generozitate pe harta, la distanţe de sute de kilometri unele de celelalte, ceea ce face ca itinerariul să arate ca o linie frântă, în care încerci să cuprinzi un continent. Pe lângă evidentele vizite la Sydney sau Melbourne, luaţi în calcul şi patru destinaţii: Marea Barieră de Corali, Daintree Forest, Uluru Rock şi Great Ocean Road.

    MAREA BARIERA DE CORALI. O zi în Marea Barieră de Corali începe prin debarcarea dintr-un hidroavion pe o platformă marină. Pe Fantasea vedeta este George, un peşte grouper imens care apare la circa un metru de suprafaţă, fericit să provoace mirări silabisite şi foc continuu în aparatele foto. Indiferent că alegi barca cu fund de sticlă sau preferi imersiunea personală completă, peisajul submarin depăşeşte cu mult orice alte scufundare anterioară – peşti mici, peşti mari, peşti veseli, peşti posaci, coloraţi, anemone gingaşe şi formaţiuni ţepoase de corali plus cele mai drăgălaşe şi nonşalante broaşte ţestoase. Văzută din aer, această zonă este ireală, coralii formând zone întinse preponderent rotunde în care apa capătă o culoare mai închisă. Urmele lui El Niño sunt vizibile însă în mediul acvatic, iar specialiştii spun că temperatura apei va ajunge la 29-30 grade Celsius în viitor, ceea ce va determina dispariţia a circa 95% din coralii actuali.

    SIMBIOZA DIN DAINTREE FOREST. Port Douglas este un orăşel de provincie liniştit care te întâmpină cu lilieci atârnaţi în copaci ziua în amiaza mare. Odată trecut râul spre parcul naţional Daintree – una din cele mai vechi păduri tropicale de pe pământ, având peste 135 de milioane de ani – ceea ce vezi acolo pare un prototip ecologic al unei fabrici de oxigen.

    Fiecare copac şi fiecare fir de iarbă, animal sau strop de ploaie are rolul său bine definit şi, pentru binele nostru, nimic nu ar trebui să strice mecanismul. Un exemplu de proces natural care ajută ecosistemul implică pasărea protejată cassowary, ruda albastră şi moţată a struţului. Dieta lui include fructele copacilor din pădure, care, digerate parţial, sunt redate naturii pentru a germina. Copacii sunt înalţi de zeci de metri şi printre ramurile lor uriaşe aştepţi să apară în orice moment un T. rex flămând sau măcar un Tarzan pe o liană.

    ULURU ROCK, SUFLETUL ROŞU AL TRIBULUI ANANGU. În mijlocul ţării – continentului – se ajunge cu avionul; Alice Springs este aeroportul, însă Uluru Rock este destinaţia. Aflat pe pământul roşu şi plin de musculiţe al tribului Anangu, acesta se dezvăluie ochiului la răsăritul soarelui, apărand metru cu metru, cărămiziu intens şi copleşitor. Uluru Rock şi Kata Tjuta sunt formaţiuni de conglomerate rămase după dispariţia mării care a existat aici acum 500 milioane de ani. Povestite în cifre şi noţiuni geologice, capătă greutate ştiinţifică, însă nu acest lucru te copleşeşte, ci dimensiunea religioasă şi antropologică. Pietrele sunt spaţiul primordial al spiritualităţii Anangu, iar membrii tribului îşi păstrează încă zone private în crevasele lor pentru ritualuri şi meditaţie.

    Acestea sunt inacesibile turiştilor, cărora li se cere să păstreze liniştea pe tot parcursul vizitei; neascultarea este sancţionată cu un blestem ancestral, aşa cum se cuvine unui monument sacru. Băştinaşii sunt greu de văzut, cu excepţia celor care lucrează ca ghizi în rezervaţie. Descoperite de europeni în 1872, pietrele sunt acum inundate de turişti şi fac parte dintr-o schemă de tip shared management cu asociaţia naţională a parcurilor din Australia.

    GREAT OCEAN ROAD. Adică 243 km de şosea de-a lungul coastei de sud-est a Australiei construiţi ca memorial pentru cei căzuţi în Primul Război Mondial. Drumul este populat de camionete cu plăci de surf şi băieţi blonzi în căutarea valului perfect. Acesta din urmă pare a fi găsit în Toquay, capitala surfului şi sediul central al unor companii de profil precum Ripcurl şi Quicksilver.
    Priveliştea este spectaculoasă şi fiecare golf este plin cu mici puncte negre, siluete în neopren, arătând ca pinguinii veseli ce stăpânesc valurile uriaşe.

    Pe Great Ocean Road se ajunge la Twelve Apostles, formaţiuni de calcar rupte din mal, înalte de până la 70 metri şi supuse eroziunii de 10-20 milioane de ani. Zgomotul făcut de apă este infernal, iar vântul care pe bate pe faleză la fel. Spectacolul este însă unic şi are ca bonus grupuri de koala dormitând în mediul lor natural de-a lungul drumului.

    Cu cât iarna este mai aproape, cu atât mai departe zboară gândul spre plaje fierbinţi şi ape turcoaz. O destinaţie care pune iarna la suficientă distanţă este Australia, pentru care este bine să rezervaţi cel puţin două săptămâni şi multe bilete de avion.

  • Locuri de pe planetă care-ţi taie respiraţia (IV) – GALERIE FOTO

    Iata mai jos o serie dintre cele mai spectaculoase imagini cu astfel de locuri, fără ca aceasta să fie un top.Nu ne-am stabilit ca obiectiv să realizăm o ierarhie ci invităm cititorii să o completeze cu propunerile lor, astfel încât menţinem aceste liste deschise.

    Sursa: The Cool Hunter

    VEZI MAI JOS SI ALTE GALERII FOTO

  • Mari oraşe europene – excursii pentru minte şi suflet (2) Ia-ţi o bicicletă şi hai la o plimbare! Prin Amsterdam.

    ROXANA BĂLCESCU (CO-PROPRIETAR AL AGENŢIEI DE TURISM ŞI EVENIMENTE CMB TRAVEL)

    Am optat să mă cazez la NH Amsterdam Centre, un hotel de patru stele care îşi respectă în mod corect standardele, situat aproape de importante puncte de atracţie ale oraşului. Şi încă un pont: pentru că aveau o ofertă specială, am beneficiat gratuit şi de un late check-out până la ora 18:00, lucru care mi-a fost de mare ajutor, dat fiind zborul meu târziu de întoarcere, practic ultima cursă directă care pleacă spre Bucureşti la 20:45.

    Sunt şanse destul de mari ca să prindeţi ploi uşoare în Amsterdam, mie asta mi s-a şi întâmplat, aşa că vă recomand să aveţi o mică umbrelă la voi sau o pelerină de ploaie şi mai ales încălţări comode care să vă permită să descoperiţi ore în şir minunatele străduţe înguste, acoperite cu piatră cubică şi străjuite de felinare cu lumină caldă.

    Cu aproximativ o zi şi jumătate la dispoziţie, mi-a fost destul de greu să decid către ce să mă îndrept. Ca urmare, mi-am spus că cel mai înţelept ar fi să încerc să captez ceva din atmosfera acestui oraş şi… mi-am închiriat o bicicletă! Mi-am zis că în acest interval scurt de timp să pedalez cât mai mult, să văd cât mai multe din viaţa cotidiană a oraşului şi să intru ca să vizitez atât cât o să pot.

    Ce e realmente frapant într-adevăr pentru prima oară când vii în Amsterdam este numărul bicicletelor. Conform statisticilor locale se estimează că există peste 880.000 de biciclete în oraş, un număr aproximativ egal cu numărul rezidenţilor. Mersul pe bicicletă în Amsterdam este mai mult decât “un sport naţional”, este practic un stil de viaţă. Asta de altfel m-a şi tentat. Deşi la început am fost puţin stresată de acel du-te-vino continuu şi de clinchetul soneriilor, mi-am luat inima în dinţi şi am pornit la drum.

    Zumzetul bicicletelor şi al tramvaielor este acompaniat în pieţele centrale de reprezentaţiile artiştilor stradali şi de freamătul cafenelelor şi pub-urilor pline de turişti. Oraşul este într-adevăr plin de viaţă şi la prima oprire pentru un răgaz de odihnă, m-a întâmpinat natura echilibrată şi deschisă a localnicilor. Sunt zâmbitori, neagasaţi parcă de numărul mare de turişti care îi invadează permanent şi extrem de binevoitori în a te îndruma sau a-ţi indica locuri pe care nu trebuie să le ratezi.

    De altfel, este bine să ştiţi că Amsterdamul se poate mândri cu faptul că este în topul celor mai sigure 25 de oraşe din lume, chiar dacă este în acelaşi timp recunoscut pentru toleranţa manifestată de autorităţi în ceea ce priveşte consumul de canabis sau haşiş şi pentru viaţa de noapte asociată faimosului Cartier Roşu.

    Şi iarăşi un lucru care m-a frapat şi pe care l-am aflat şi l-am văzut în plimbarea mea este numărul nesfârşit de canale. De altfel se ştie că Amsterdamul are mai multe canale decât Veneţia! Numărul lor de ridică la 165, cu peste 1.200 de poduri, iar principalele trei canale, Herenracht, Prisengracht şi Keizersgracht, au fost incluse în 2010 în patrimoniul UNESCO. Canalele, cu podurile, cu străduţele înguste şi casele care se oglindesc în apă, iată ce defineşte cu adevărat cultura locală a Amsterdamului. Şi chiar a fost o reală plăcere să îmi clătesc ochii.

  • Reportaj: Înapoi în timp, în Zabola

    Un astfel de loc este Zabola sau, pe româneşte, Zăbala. Un cătun ascuns în mijlocul Covasnei, unde familia nobiliară Mikes şi-a construit, renovat şi extins, de-a lungul timpului, un domeniu. Puţine mai sunt locurile din România unde tradiţiile încă sunt respectate “ca la carte”, unde casele, castelele sau conacele din secolele trecute încă sunt renovate păstrând atmosfera de odinioară. Locuri unde nu doar se respectă tradiţiile, dar unde chiar te simţi ca în secolul XIX, beneficiind, desigur, de avantajele lumii moderne. Unde aerul este curat şi lipsit de poluare sau unde ai toate şansele să întâlneşti un animal sălbatic dacă ştii când şi unde să-l aştepţi, desigur, într-un adăpost amenajat.

    Covasna şi Harghita rămân în continuare secretele bine păstrate ale României în materie de turism. Poate pentru că acolo se vorbeşte mai mult maghiară decât română sau poate pentru că pentru a ajunge acolo trebuie să străbaţi întreaga Vale a Prahovei pe DN1, cel mai aglomerat drum din ţară. Dar cu siguranţă merită descoperit, mai ales că multe dintre drumurile din cele două judeţe au fost reabilitate recent.

    Adevăratul drum spre Zabola începe însă imediat după ce ieşi din Braşov. Treci de primul sens giratoriu unde te intersectezi cu şoseaua de centură, treci de Hărman, după care mai mergi câţiva kilometri până când eşti întâmpinat de semnul care te informează că urmează să păşeşti în “Kovaszna megye”, judeţul Covasna. Deodată peisajul se schimbă, iar din când în când apar pe marginea drumului mici chioşcuri în care localnicii au la vânzare pâine de casă, o adevărată specialitate a zonei, mult diferit de ce întâlnim în magazinele Capitalei, sau kürtős kalács, deliciosul cozonac secuiesc. Desigur, pe lângă acestea mai toată lumea oferă cartofi, că doar suntem în Covasna, sau legume din grădina proprie şi nu cumpărate din ţări exotice şi vândute ca produse autohtone, cum întâlnim pe DN1. După câteva zeci de kilometri ieşim de pe drumul naţional 11 şi intrăm în partea mai “ascunsă” a Covasnei. Drumul nu este prea bun, dar poate fi parcurs cu uşurinţă. Până la urmă sunt doar nişte denivelări, nu cratere.

    Pentru a ajunge în Zabola întâi trebuie să intri în staţiunea Covasna, celebră pentru băile sale termale, dar care a ajuns să fie deja mult prea modernă şi aglomerată pentru cineva care doreşte să se relaxeze. Pentru aceasta, trebuie să se meargă la Zabola încă vreo opt kilometri. Şi imediat înainte să se termine satul, se observă un semn care indică spre palatul contelui Mikes.

    Noaptea, când porneşti pe acel drum, cu toate că este asfaltat, deja începi să te simţi precum Jonathan Harker din romanul lui Bram Stoker. Doar că acum, în locul unei trăsuri eram la volanul unui BMW Seria 7, limuzina de lux a bavarezilor. Legătura dintre Seria 7 şi nobilime este una cunoscută în România, mai ales că Regele Mihai a condus multe dintre modelele BMW, printre care SUV-ul X5 dar şi limuzina Seria 7.
    Peisajele din Zabola par noaptea misterioase şi calme, poate prea calme, pentru că totul este cufundat în liniştea specifică locurilor. Şi, înainte să-ţi dai seama, te regăseşti în faţa porţii de acces spre domeniul contelui. O poartă veche, clasică, din fier forjat, care nu a fost iertată de trecerea timpului, iar acest lucru nu face decât să contribuie şi mai mult la atmosfera misterioasă a locurilor. De afară nu este vizibil niciun mecanism modern care să trădeze în vreun fel că suntem în secolul XXI, iar când poarta se deschide automat, fără intervenţia cuiva, deja începi să simţi furnicături pe şira spinării. Drumul spre Machine House, casa de oaspeţi a domeniului, este străjuit pe de-o parte şi alta de arbori înalţi care accentueză senzaţia intrării într-o lume aparte.

    Dar tot acel sentiment straniu dispare odată ce ai intrat în sufrageria casei de oaspeţi. Element central este şemineul amplasat în colţul camerei, care schimbă total atmosfera. Nu doar este cald, ci în aer pur şi simplu pluteşte senzaţia de calm, relaxare şi acel miros specific de lemn ars care aminteşte de vacanţele la ţară. Iar lemnul este folosit din plin în Machine House. Fie că vorbim de grinzi sau stâlpi de rezistenţă sau doar de duşumea. Ni se spune că totul arată ca pe vremea contelui Mikes.

  • Despre Siria, numai de bine (I)

    ADRIANA SOHODOLEANU (CALATOR PASIONAT, GOURMET ÎN TRAINING ŞI ANTREPRENOR, PROPRIETAR AL BOUTIQUE-ULUI ONLINE DE CADOURI WWW.BISCUIT.RO )

    Aici e mai uşor ca oriunde să te întorci în timp, în vremurile în care pământul roşu al Mesopotamiei aparţinea unui singur mare popor, acela al celor 1001 de nopţi.

    În Siria ochii au parte de mult deşert pietros, castele bine conservate, femei în haine negre, mănăstiri ortodoxe martore ale multor întâmplări biblice, zaharicale cât cuprinde, câte un măgăruş ici-colo şi un cer plin de minarete de oriunde te-ai uita. Călătoria este cel puţin la fel de bogată şi pentru papilele gustative – cofeturi înmuiate în miere lipicioasă, salate răcoritoare, kebaburi perfecte, condimente ameţitoare şi multe, multe zâmbete.

    În ianuarie 2011 preşedintele avea chipul lipit, gravat, sculptat sau afişat cam peste tot, iar Facebook şi Skype era blocate. Cartelele preplătite de telefon se cumpărau în baza copiei după paşaport, dar oamenii erau veseli şi foarte prietenoşi – probabil singura ţară în care oamenii se bucurau sincer că eşti din România, care le amintea de facultate, tinereţe sau de originea soţiei.
    În contextul actual, vizita făcută în decembrie 2010-ianuarie 2011 este una din cele mai preţuite vacanţe şi un prilej de a împărtăşi câteva din motivele pentru care Siria nu trebuie văzută ca un teatru de război şi sursă de conflict în zonă, ci ca un must-see pe lista locurilor ce trebuie văzute.

    DAMASC, ARHITECTURA ŞI PICIOARE DESCULŢE
    Aşa am petrecut o bună parte din timp în Damasc – hoinărind prin moschei, printre broderii în piatră şi mozaicuri minuţios lucrate, colorate viu şi copleşitoare pe alocuri.
    Moscheea Omeiazilor este cea mai frumoasă, cu o arhitectură remarcabilă şi o curte interioară menită să restabilească raportul om-divinitate.

    Aici se consideră că este păstrat capul Sf. Ioan Botezătorul, într-un sarcofag drapat în verde, protejat de credincioşi printr-un grilaj-cuşcă. La intrarea în marea moschee a Omeiazilor, între ciotul unei coloane romane şi un balcon cu covoare spânzurate la aerisit, stă zi de zi o pereche de tineri sirieni ce vând suc proaspăt de fructe.

    Vând suc de rodii, portocale şi dude, alegând din grămezi de fructe vii pe acelea care, în schimbul unei lire, vor potoli setea unui călător. Mecanismul este simplu şi se aseamănă unei ghilotine; rodia îşi pune trupul durduliu într-o cupă asupra căreia se abate brusc un fel de ciocan şi – gata! – viaţa i se scurge picătură cu picătură în paharul de unică folosinţă, iar leşul îi este aruncat în spate, lângă suratele sale.

    O băutură surprinzătoare în Damasc este limonada – arată ca o spumă verde, iar prima înghiţitură produce un şoc. Are gustul prospeţimii maxime, cum n-ai încercat vreodată; luată la bani mărunţi, îţi dai seama că reţeta nu poate fi decât aceasta: se ia o mână de mentă şi o lămâie şi se dau prin blender; se pun în pahar şi se picură puţină apă gazoasă, aşa, ca să aibă bule.

    Atât limonada, cât şi sucul de rodii dau energia necesară vizitării în picioare desculţe a încă unei moschei sau a unui palat, cum ar fi de exemplu cel al lui Salah-al-Din, învingător al cruciaţilor din Palestina şi sultan peste Egipt, Siria, Yemen şi alte părţi de lume. Micuţă şi cochetă, locuinţa acestui sultan respectat până şi de duşmani are o curte interioară cu portocali în pârg şi arhitectură prietenoasă.

  • Mari oraşe europene – excursii pentru minte şi suflet (1). Despre Paris – regal şi boem

    ROXANA BĂLCESCU este CO-PROPRIETAR AL AGENŢIEI DE TURISM ŞI EVENIMENTE CMB TRAVEL

    SI AM DECIS SĂ ÎNCEPEM CU PARIS. Clasic, veţi spune şi pe bună dreptate. Însă chiar nu pot ignora faptul că de zeci de ani atât de cunoscutul Paris nu îşi pierde locul de top în preferinţele românilor atunci când vine vorba de vizitarea unor oraşe europene. Şi care este explicaţia? Am auzit o mulţime de păreri, o mulţime de descrieri, o mulţime de senzaţii de care este “vinovat” acest faimos oraş. Şi pentru că eu, în mod subiectiv recunosc, mă simt iremediabil legată de acest oraş şi nu aş vrea să vă influenţez prea mult atunci când veţi decide să faceţi o incursiune de câteva zile în Paris, am întrebat un bun prieten cum ar sintetiza aroma acestei metropole. “Romantism regal!” Ei bine, vă puteţi, cred, acum cu uşurinţă închipui cum se simt doamnele când pătrund în esenţa citadină a spiritului francez, dacă până şi un bărbat l-a declarat “romantic”.

    Puteţi ajunge uşor în Paris pentru că doar din Bucureşti sunt nu mai puţin de şapte zboruri directe zilnic operate de două companii de linie, Tarom şi Air France şi de două companii low-cost, Blue Air şi Wizzair. Aşa că aveţi de unde alege şi dacă vă hotărâţi cu ceva timp înainte, aveţi şi şansa de a obţine preţuri avantajoase. În ceea ce priveşte cazarea, zona mea preferată este cea de lângă L’Opéra care găzduieşte hoteluri bune, acceptabile ca preţ şi confort şi este bine conectată ca mijloace de transport cu toate atracţiile oraşului.

    APROPO DE CAZARE: să nu vă aşteptaţi la hoteluri cu camere grandioase în Paris! Situate în clădiri vechi ce reprezintă superbe bijuterii arhitecturale, ele oferă majoritar camere intime şi nu neapărat pline de fast, cu excepţiile de rigoare ale hotelurilor de lux, evident. Însă chiar merită să alegi un hotel boutique, situat pe străduţe înguste, tipice, unde în fiecare dimineaţă se deschid micile “boulangeries” tradiţionale de unde te învăluie aroma pâinii şi a produselor de patiserie atât de renumite, mai ceva ca în spoturile publicitare de la cafele. Şi dacă tot a venit vorba de cafele, ei bine, da, o activitate intensă şi obligatorie la Paris este savurarea cafelei. Dacă vorbim de Paris în materie de cafea, vorbim efectiv de o activitate sacră a oraşului care este înţesat de terase, cafenele şi patiserii celebre. Imaginea lor ţine de imaginea Parisului din filme şi cărţi cunoscute şi vă asigur că îşi merită întregul renume. Vă rog să vă imaginaţi că sunteţi afară, la un colţ de stradă, că v-aţi aşezat confortabil într-un scaun împletit, cu o mică măsuţă rotundă în faţă, încălzit de razele tomnatice şi savuraţi o cafea aromată, alături de un croissant aburind. Se aude de peste tot zumzetul oraşului şi al conversaţiilor şoptite, se simte muzicalitatea limbii franceze şi eleganţa înnăscută a oamenilor. Şi sunteţi servit la masă de un veritabil garçon cu un şorţ alb, lung, impecabil. E spiritul pur parizian! Şi din multitudinea cafenelelor, nu trebuie să le rataţi pe cele două care au devenit de-a lungul timpului adevărate “instituţii” pariziene, adevărate atracţii turistice şi între care se duce un fără de sfârşit duel al celebrităţii: Café de Flore şi Les Deux Magots. Situate în arondismentul 6, în Saint-Germain-de-Prés, aceste două cafenele au găzduit de-a lungul vremurilor nume celebre, precum Simone de Beauvoir, Jean-Paul Sartre, Ernest Hemingway sau Albert Camus.

    SI ACUM, dacă tot aţi început aşa cum se cuvine dimineaţa escapadei voastre, este timpul să vizităm. Dar la ce să te opreşti mai întâi dintre toate minunile care sunt faimoase pe întreg mapamondul? Ca urmare, mi-am luat o hartă a metroului cu care te poţi deplasa excelent, chiar dacă nu este unul modernizat şi unele dintre staţii îţi pot provoca mici fiori şi am început să caut. Primul punct: turnul Eiffel. Indiferent dacă escapada voastră de Super City Break este de două, trei sau patru zile în Paris, eu cred că turnul Eiffel nu poate lipsi de pe listă. Şi asta nu pentru că este frumos în adevăratul sens al cuvântului, ci pentru ceea ce reprezintă ca simbol acest colos din oţel de 324 metri înălţime, o greutate de peste 10.000 de tone şi care atrage ca un magnet peste 5 milioane de turişti anual. Nu cred că am văzut film sau imagine legată de Paris, indiferent de domeniu, care să nu includă o fereastră prin care se vede turnul. Vă recomand să îl vizitaţi mai spre după-amiază pentru a evita aglomeraţia şi statul la coadă, care poate dura şi ore întregi în vârf de sezon, dar mai ales pentru a vedea Parisul la amurg, când turnul se aprinde şi luminile fabuloase ale oraşului vă oferă o panoramă cu adevărat regală.

  • Ischia sau insula din coasta paradisului

    Joi dimineaţa, puţin după ora şapte stăteam în portul din Amalfi aşteptând vaporul care urma să ne ducă în Ischia. Pe bilet era trecută ora 8:00, dar ceasul arăta deja ora 8:15 şi ambarcaţiunea nu se zărea nici măcar la orizont. Oficialii din port ridicau din umeri şi răspundeau de fiecare dată, aproape mecanic, “O să vină”, fără a oferi alte detalii.

    După o săptămână petrecută “în coasta Paradisului” (pe coasta Amalfi) eram deja obişnuiţi cu întârzierile, pentru că autobuzele veneau în fiecare zi la altă oră; traficul şi stilul de condus al fiecărui şofer aveau un cuvânt important de spus. Mai mult, ne-am dat seama că italienii de aici măsoară timpul şi distanţele după un alt sistem. “De aici mai aveţi de mers doi kilometri” se putea traduce prin “mai sunt cel puţin 6 km”, iar “e la zece minute de mers pe jos” trebuia interpretat ca “mergeţi circa jumătate de oră şi sunteţi aproape”.

    După alte cinci minute de aşteptare angajaţii din port încep să se agite, semn că vasul se apropie. În final, cu jumătate de oră întârziere noi şi alte câteva zeci de oameni am pornit la drum. Vaporul a făcut o primă oprire în Positano unde am “cules” alte câteva zeci de turişti. La următorul stop însă, în Capri, vasul s-a golit, din cele peste o sută de persoane doar zece au rămas fideli călătoriei până la final.
    Ca să ajungi în Ischia, indiferent de unde vii, ai nevoie de barcă, vapor sau iaht. Aflată la o oră de coasta napoletană, la câteva zeci de minute de Capri şi la circa două ore de Amalfi (inima coastei cu acelaşi nume), insula de 40 km pătraţi pare de la depărtare o masă de pământ nelocuit.

    Cu cât vaporul se apropie începi să distingi detaliile: case, castele, vegetaţie. La o privire mai atentă casele încep să prindă culoare, iar golfurile devin adevărate parcări de iahturi, care rivalizează cu cea din Marina Grande din Capri.

    Vaporul ne-a lăsat în Ischia Porto – unul dintre cele mai cunoscute şi cele mai importante puncte turistice ale insulei. Tot de aici urma să ne ia şi să ne ducă acasă la lăsarea serii.”Nu îmi place. Arată dărăpănat şi părăsit”, a decretat încă din primele momente unul dintre colegii de călătorie. “Dar nu i-ai dat nicio şansă”, am răspuns eu. După nici cinci minute de mers pe jos pe străzile orăşelului ne-am dat seama că Ischia merită nu doar o şansă, ci cu siguranţă mai mult de o zi de plimbări şi explorări.În circa jumătate de oră poţi ajunge pe jos din port la castelul Aragonese, construit pe o stâncă adiacentă insulei, legată de aceasta printr-un pod. Drumul dus merită parcurs pe strada principală “decorată” de o parte şi de alta cu magazine de lux. La întors însă nu trebuie ratată o plimbare pe malul mării de-a lungul ţărmului unde casele colorate par desprinse
    dintr-un tablou.

    Plimbarea prin oraşul port ne-a făcut să realizăm că o zi este insuficientă să vezi insula de patru ori mai mare decât Capri.”În Capri poţi vedea totul la pas. La noi (în Ischia) ai nevoie de maşină indiferent de cât stai”, spune Mario, taximetristul care ne-a făcut în câteva ore turul a jumătate din insulă. Din cei peste 60 de ani ai săi, mai bine de 40 i-a petrecut la volanul maşinuţei cu trei roţi cu care ne-a condus prin Ischia. “Am început să conduc maşina tatălui meu. Eram tânăr, nu aveam nici 20 de ani când am decis să plec seara să fac bani după ce tata îşi termina munca de peste zi”.

  • Cine e românul care a văzut 140 de ţări

    Ciprian Enea, 38 de ani, căsătorit, cu doi copii, este românul care poate spune că a ajuns în cele mai sălbătice şi exotice locuri din lume, din Madagascar, Tanzania, Noua Zeelandă până în Fiji. În drumeţiile lui a fost cazat chiar şi în unele din cele mai luxoase hoteluri, unde a avut un valet personal, sau a mers în excursii ce includeau plimbarea cu elicopterul deasupra cascadelor Americii de Sud. Şi s-a răsfăţat pe cele mai fine plaje din Caraibe.

    Povestea călătoriilor începe în urmă cu mulţi ani, când era în clasa a IV-a. Atunci a fost în prima vizită în străinătate, în Budapesta, invitat de nişte prieteni de familie. “Am suportat cu greu şocul trecerii de la magazinele goale din România la magazinele ungureşti care îţi luau faţa cu tot felul de dulciuri, bomboane, sucuri, gume de mestecat şi câte şi mai câte bunătăţi viu colorate”, îşi aduce el aminte. Această călătorie avea să fie însă începutul unui şir lung de vizite în străinătate, în locuri în care ajung puţini români.

    Nu a calculat niciodată numărul de mile zburate sau de kilometri parcurşi, însă ştie că a păşit în destinaţii din 140 de ţări. În multe din aceste călătorii a mers cu soţia lui, pasionată de asemenea de vacanţe. Şi a învăţat să se bucure de fiecare clipă, de fiecare om din jurul lui şi de fiecare palmă de pământ pe care pune piciorul. “Cert este că de 15 ani călătoresc întruna şi de zece ani am prins gustul plecărilor peste oceanele lumii. Deci în afara bătrânului continent.

    Poate că cea mai importantă lecţie învăţată a fost aceea că bogăţia este relativă şi că nu se poate măsura în cifre. Iubesc atât de multe locuri şi am trăit un număr atât de mare de experienţe nemaipomenite peste tot în lume încât ar fi o nedreptate să nominalizez o destinaţie sau alta.”

    După ce a făcut turul celor şapte noi minuni ale lumii: Petra – Iordania, Taj Mahal, Marele Zid Chinezesc, Machu Picchu, Colosseum, Statuia lui Isus de la Rio de Janeiro, piramidele mayaşe de la Chichen-Itza, fiind primul român care a ajuns în aceste locuri, Ciprian Enea a bifat şi o vizită la Cercul Polar într-o expediţie pe un spărgător de gheaţă.

  • Pledoarie pentru la vie en rose – Aix-en-Provence

    de Roxana Bălcescu, co-proprietar al agenţiei de turism şi evenimente CMB Travel

    Am ajuns în Aix în aproximativ 3 ore, cu TGV-ul pe care l-am luat din Gare de Lyon din Paris. Puteţi însă să optaţi şi pentru un zbor cu avionul până la Marsilia, aflată la aproximativ 30 de kilometri distanţă de Aix şi de acolo să închiriaţi o maşină sau să luaţi trenul pentru o scurtă călătorie de doar 10 minute.Ce m-a întâmpinat când am ajuns? Pe lângă străduţele pitoreşti şi elegante ce ascund clădiri încărcate de istorie şi de delicii arhitecturale, am simţit aerul mediteranean al unui loc aparte. Am avut impresia că am pătruns într-o lume caldă, dar în acelaşi timp mândră, o lume care vibrează şi te primeşte cu braţele deschise, dar îţi reaminteşte mereu că pentru a o înţelege nu trebuie doar să fii în trecere prin Aix, ci să alegi să trăieşti acolo. Localnicii, de altfel, au ceva aparte faţă de restul francezilor şi poate că acest lucru provine şi din latura lor artistică pe care şi-o dezvoltă zilnic, pentru că acest oraş găzduieşte numeroşi tineri creatori de accesorii, pantofi, pălării şi haine. Şi, dacă nu ştiaţi, aici s-a născut pictorul Paul Cézanne şi şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa scriitorul şi prietenul său Émile Zola, autorul manifestului “J’accuse”.

    Cred că şi hotelul ales de mine, un trei stele cu servicii veritabile de patru, Aquabella, m-a ajutat să intru în spiritul oraşului: m-a întâmpinat cu o cameră simplă, decorată în stil provensal, dar cu toate tehnologiile la zi, aer condiţionat şi WI-FI gratuit şi cu o bijuterie de grădină, situată chiar lângă câteva vestigii romane, un adevărat colţ de paradis în care în fiecare dimineaţă mi-am savurat cafeaua. În cadrul hotelului m-am putut bucura de bucătăria mediteraneană în “La Terasse de la Tour”, un restaurant în aer liber unde am degustat salatele provensale al căror specific se bazează pe aroma inconfundabilă a ierburilor, începând de la cimbru, oregano, rozmarin şi până la busuioc şi chimen dulce.

    Puteţi încerca de asemenea şi Hotel Cézanne de patru stele, un hotel tip boutique, situat chiar în centrul oraşului, la doar 300 de metri de principala stradă, Cours Mirabeau, un hotel care vă invită să serviţi micul dejun până la prânz. Ce viaţă boemă, nu?!

    Dacă porneşti să colinzi prin Aix-en-Provence, să te aştepţi să găseşti un oraş al artei şi al luminilor, un oraş al fântânilor împodobite cu statui alegorice aproape la fiecare colţ de stradă, o combinaţie emoţionantă şi elegantă între trecut şi prezentul modern. Poţi alege să vizitezi Catedrala Saint-Sauveur, una dintre mândriile oraşului, plină de numeroase opere de artă, Primăria (Hôtel de Ville), un edificiu în stil clasic în care vei găsi o bibliotecă impresionantă, lângă care se află şi Turnul Orologiului, construit în 1510 în stil gotic. Nu rataţi nici Pavilionul Cézanne, un muzeu dedicat marelui pictor, Le Musée de Tapisseries, cu o impresionantă colecţie, sau cartierul Mazarin, cel mai vechi al oraşului, cu Biserica Saint-Jean de Malte din secolul al XIII-lea.

    INSĂ CEL MAI FAIMOS LOC AL ORAŞULUI SE POATE SPUNE CĂ ESTE COURS MIRABEAU, de care vă spuneam, o stradă cu adevărat romantică, străjuită de platani imenşi, vârstnici paznici de soi ai burgheziei, cu o piaţetă centrală ce găzduieşte una dintre cele mai frumoase fântâni ale oraşului. Cours Mirabeau este punctul de început pentru o atmosferă destinsă, cu gust de vin bun, ore târzii şi maniere alese. Strada este înţesată de cafenele, restaurante şi baruri, atracţii atât pentru turişti, cât şi pentru localnici. Merită să încercaţi un vin bun sau o cafea aromată în Le Café de la Cours, Le Grillon sau La Belle Époque. Dar cea mai cunoscută şi cea mai legată de istoria oraşului este cafeneaua – braserie “Les Deux Garçons”, situată într-o clădire ce datează din 1660, clasificată astăzi drept monument istoric. Savuraţi aici un Café Crème
    (3 euro) pentru a fi parte din istoria acestui oraş şi a acestui loc care a fost vizitat de personalităţi celebre, începând cu Edith Piaf, Picasso, Jean-Paul Sartre şi chiar şi de contemporanii Hugh Grant şi George Clooney.

  • La pas printre bicicliştii nemţi – GALERIE FOTO

    La final de septembrie, în vestul Germaniei este frig, poate mult prea frig. Am plecat din Bucureşti în tricou, de la 30 de grade, însă odată ajunsă în Dortmund, cel mai apropiat oraş de Münster că-tre care există o cursă directă de avion din Bucureşti, mi-am dat seama că la nemţi toamna s-a instalat deja. Dimineţile sunt foarte friguroase, 3, cel mult 5 grade, iar după-masa cu greu te poţi despărţi de o jachetă.

    Münster este situat pe râul Aa, la o oră şi jumătate de mers cu maşina din Dortmund. Şi de mers nu pe orice şosea, ci pe vestitele autobahn-uri, unde te pierzi în cele 4 sau 5 benzi pe fiecare sens de mers şi pe care poţi conduce fără limită de viteză. Dar dincolo de autostrăzi, în Münster nemţii au uitat de Volkswagen-uri sau de BMW-uri şi au ales un mijloc de transport mult mai simplu şi mai ecologic.

    Oraşul Münster este cunoscut ca fiind capitala germană a bicicletelor, în condiţiile în care cei circa 300.000 de locuitori deţin, împreună, 5-600.000 de vehicule pe două roţi. Iar aceasta este statistica oficială, care se referă la bicicletele înregistrate la primărie, dar locuitorii din Münster estimează că de fapt în oraş există peste 1 milion de biciclete. “O bicicletă este pentru timpul săptămânii, una este pentru weekend, iar alta este de plăcere”, spune Hilda, un ghid din Münster care nu a venit pe bicicletă doar pentru că voia să ne arate oraşul la pas.

    Ea recunoaşte că obiceiul de a folosi bicicletele a fost împrumutat de la vecinii olandezi, a căror graniţă se află la circa 100 de kilometri distanţă de Münster. Dar parcă şi mersul pe bicicletă este tipic nemţesc în acest orăşel, este poate chiar mai organizat decât în Amsterdam, unde nu de puţine ori am fost la un pas de a fi “călcată” de biciclişti. Recunosc, în cea mai mare parte a timpului, din vina mea, pentru că mergeam tipic româneşte şi uitam că în alte ţări chiar există piste pentru biciclişti.

    Revenind însă la Münster, unul dintre primele lucruri care îţi atrag atenţia, după ce te obişnuieşti cu vehiculele pe două roţi, este numărul mare de tineri. Iar acest lucru este explicabil prin faptul că Münster este unul dintre cele mai importante centre universitare din Germania. “50.000 de studenţi învaţă la Universitatea din Münster sau, cu alte cuvinte, 1 din 6 locuitori este tânăr şi studiază”, explică ghidul Hilda, care adaugă că, de altfel, universitatea este cel mai mare angajator din regiune, cu peste 12.000 de salariaţi.

    Iar atunci când nu sunt la cursuri sau în campus, cei mai mulţi studenţi vin în centrul vechi al oraşului pentru a bea o bere şi a fuma trabucuri parfumate. Una dintre cele mai cunoscute berării pentru studenţi, dar şi pentru turişti este Pinkus Müller, situată în centrul oraşului, lângă strada Uberwasser. Berea casei costă aici 5 euro, iar recomandarea mea de mâncare este un Pfeffersteak, friptură de vită în sânge cu piper roşu şi cartofi prăjiţi, care costă 20 de euro.

    Clădirile din Münsterul de astăzi par vechi, dar de fapt cea mai mare parte a lor este construită în ultimii 50-60 de ani. Münster a fost aproape “ras” de pe faţa pământului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după ce trupele Aliaţilor au bombardat oraşul, distrugând 90% din suprafaţa centrului vechi şi peste 60% din restul oraşului. Dar nemţii s-au mobilizat şi au luat decizia că îşi vor reconstrui oraşul de la zero, cu forţe şi bani proprii. “Toate faţadele clădirilor din centrul vechi al oraşului sunt realizate după planurile vechilor clădiri, distruse în război”, spune Hilda. Iar nemţii au organizat inclusiv o loterie prin care au strâns peste 1,5 milioane de mărci germane pentru a reconstrui Primăria.