BusinessMagazin

Category: Turism

Analize detaliate din domeniul turismului – destinații de vacanță inedite, idei pentru călătorii și multe altele pentru cei pasionați de turism

  • Călătorie la capătul lumii – GALERIE FOTO

    Am stat în Peru aproape trei săptămâni şi nu mi-au ajuns. Mi-au rămas de bifat pe listă plajele din nord, lacurile ascunse în munţii Huaraz şi lacurile de sare de la Maras. Lista este însă mult mai scurtă decât cea a locurilor bifate.

    Dacă ar fi să alcătuiesc un top al experienţelor ce nu trebuie ratate (este destul de dificil pentru că bătălia pentru podium a fost tare strânsă) pe prima poziţie ar fi deşertul Atacama, de unde nu trebuie să pleci fără să faci sandboarding – să te dai cu placa pe dunele înalte de câteva zeci, chiar peste 100 de metri -, să conduci un buggy – o maşină ce pare ruptă dintr-un joc sau dintr-unul dintre filmele din seria Transformers – şi să înnoptezi la unul dintre hotelurile din oaza Huacachina.

    Tot aici merită să faci o vizită la una dintre cramele care produc băutura locală Pisco. După o degustare ce cuprinde cinci tipuri de Pisco şi două de vin capeţi mai mult curaj pentru a te arunca peste dune într-un buggy. “Avem vin pentru făcut copii, dar avem şi pisco pentru despărţiri. Avem pentru de toate”, zâmbeşte ghidul grupului.

    Dacă pisco simplu, nearomat, este greu de digerat, nu trebuie decât să adaugi suc de lămâie, zahăr, albuş de ou şi scorţişoară şi e gata cocktailul pisco sour – una dintre cele mai cunoscute băuturi locale. În opinia localnicilor pisco sour merge cel mai bine cu un cuy (porcuşor de Guineea) sau cu o friptură de alpaca. Cei care nu vor animalele în farfurie, pot admira porcul de Guineea viu, îmbrăcat în straie de sărbatore, iar cu alpaca pot socializa direct, aceasta fiind interesată de un contact direct cu turiştii. Alpaca, la fel ca lama, este un animal domesticit, căruia îi place să ofere turiştilor în amintire un sărut. Nu trebuie decât să pari interesat.

    La polul opus, vicuna – un animal înrudit cu celelalte două şi des întânit în Peru – este sălbatică. Mai mult, vicuna este un animal protejat de lege, astfel că vătămarea sau uciderea ei se pedepseşte cu închisoarea şi cu o amendă de câteva mii de dolari. Poate părea cam mult pentru un animal ce arată ca o combinaţie de cămilă şi capră.

    Niciunul dintre cele două nu are însă o blană atât de scumpă. Un pulover din lână de vicuna poate ajunge la câteva mii, chiar zeci de mii de dolari. “Este considerat un material mai fin decât caşmirul”, justifica preţul Miguel, directorul unui magazin de ţesături din alpaca, baby alpaca şi vicuna. Dacă 6.000 de dolari pentru un pulover din lână de vicuna pare prea mult, atunci poate pare rezonabil să dai 600 de dolari pentru unul din baby alpaca.

    Dacă nu, rămâne întotdeauna opţiunea de a da 30 de soles, moneda naţională, sau 12 dolari, pentru un pulover vândut pe stradă, pe marginea şoselei sau în pieţe de localnici. Nu are fir de lână de vicuna, însă este făcut dintr-un amestec ce conţine lână de alpaca. Preţul de pornire nu este niciodată atât de mic însă poate fi negociat. Peruanii nu au plăcerea negocierii ca în cazul turcilor sau al marocanilor, aşa că negocierile nu vor fi nici foarte lungi şi nici foarte spumoase. Poţi obţine însă reduceri de 50% sau chiar mai mult.

  • Destinaţia lunii iulie: Corsica, Franţa

    Corsica, supranumită şi ”Insula frumuseţii”, are doar 180 de kilometri lungime şi 80 de kilometri lăţime, dar este plină de locuri care merită descoperite, de la satele de pescari izolate din nord până la plajele nisipoase din apropiere de Porto-Vecchio. Hotelurile superbe, restaurantele cu stele Micheline şi multitudinea de sporturi acvatice care se pot face sunt argumente în plus pentru o vacanţă în Corsica.

    Locuri în care să staţi pe insulă:

    CASADELMAR- Porto-Vecchio: 31 de camere şi apartamente cu vedere spre golfuri, chef-ul cu stele Micheline Davide Bisetto care serveşte meniuri mediteraneene la restaurantul hotelului, o piscină cu 25 de metri, o mică plajă privată, un spa sunt câteva dintre lucrurile pe care  le  veţi găsi aici.

    DOMAINE DE MURTOLI – Sartène: pe domeniul de 2000 de hectare vă aşteaptă o vilă restaurată din secolul XIX cu piscine construite în stâncă, sauna în camere şi plaje private.

    GRAND HOTEL DE CALA ROSSA – Porto-Vecchio: mâncarea gourmet este la ea acasă în acest hotel construit în stil mediteranean, deschis doar pe timpul verii.

    HOTEL LA VILLA -Chemin de Notre Dame de la Serra, Calvi: Mobilat simplu şi elegant. hotelul se remarcă prin restaurantul cu privelişte romantică asupra citadelei de secol XIII. Dacă ajungeţi aici, nu trebuie să rataţi plimbările cu trăsura şi barca organizate prin intermediul hotelului.

    Ce să vedeţi în Corsica
    Muzee: muzeul Fesch – prezintă o colecţie impresionantă de tablouri italieneşti, printre pictorii care au opere expuse aici se numără Bellini şi Bottielli; Casa Bonaparte – locul unde s-a născut Napoleaon, o casă mare, dar simplă, transformată acum în muzeu; muzeul de la Corse – este muzeul de arte şi arheologic al insulei.
    Oraşe şi sate: Bonifacio – un port presărat cu străzi pustii şi case medievale şi biserici se află în acest oraş construit la circa 60 de metri înălţime deasupra nivelului mării; Calvi – micul castel La Villa şi un han de ţară sunt locurile de unde se vede cel mai bine micul oraş. Echitaţie, pescuit, excursii în golf sunt câteva dintre lucrurile care pot fi făcute aici; Corte – este locul unde se află muzeul Corsica şi universitatea; Porto-Vecchio – portul înconjurat de cele mai bune plaje din zonă este una dintre principalele atracţii ale insulei şi este mereu plin de turişti.

    Ce să faci în Corsica:
    Plajă – cele mai frumoase plaje sunt Tamariccio, Rondinara şi Palombaggia, din apropiere de Porto-Vecchio, cu roci roz moi, la fel ca în picturile lui Dali; sporturi acvatice – prezenţa constantă a vântului face din Corsica o destinaţie ideală pentru surferi şi navigatori; scuba diving, kayaking şi pescuitul sunt alte sporturi care pot fi făcute în cele mai bune condiţii pe insulă. 

    Cum să ajungi aici: Corsica are trei aeroporturi, Bastia-Poretta, pe coasta de nord-est, Ajaccio Campo dell’Oro Airport, la cinci km de oraşul Ajaccio aflat pe partea nord-vestică a insulei şi  Figari Sud-Corse, la trei km distanţă de oraşul Figari aflat pe coasta de sud.

     

  • Povestea tartei cu mere: de la aluat, la restaurantele de top ale lumii

    POVESTEA TARTEI TATIN, UNA DIN VERSIUNI.
    Mademoiselle Stephanie este grăbită. Are de pregătit cina pentru oaspeţii hotelului şi se plânge că nu are ajutor. Când e grăbită, rulează r-urile cu putere, ca şi cum ar râşni piper lung de Indonezia. Pentru seară a anunţat supă rrece de carrtofi şi prrrrrraz sotat în unt, fripturră de rraţă la cuptorrr cu purrre pufos şi prăjiturrră cu merre.

    Este trecut de patru după-amiază şi abia a reuşit să tranşeze raţa şi să cureţe mormanul de cartofi. O ajută un băiat, însă acela mai mult se zgâieşte la fustele slujnicei. La ora cinci şi jumătate friptura este condimentată în cuptor, iar prazul se desface leneş în tigaie, sfârâind uşor în unt.

    Cina se serveşte la ora 19:00 şi mai sunt atâtea de făcut… Ah, Caroline, sora ei de sânge, singurătate şi hotelărie tocmai acum şi-a găsit să stea la palavre cu vânzătorul de lapte!  Ca domnişoare respectabile ce ţin un hotel în Lamotte-Beuvron, la nici 160 kilometri de Paris, Stephanie şi Caroline Tatin fac piaţa, gătesc şi servesc singure oaspeţii, primind ajutor doar la menaj şi grădinărit. Nu se face ca nişte domnişoare, chiar dacă au împletit cosiţa dalbă, să se ocupe de lenjeria cavalerilor ce poposesc la hotelul lor.

    Stephanie a curăţat merele şi le-a pus la foc moale, scăldate în unt şi zahăr. Verifică apoi raţa în cuptor şi decide că îi mai trebuie puţină untură. Pasărea aceasta nu a fost îndopată bine, o să aibă grijă să-i transmită ea fermierului Philippe. Pe când acoperă copanele cu untură de la raţa de săptămâna trecută, nasul ei lung de fată bătrână îi spune că untul s-a caramelizat. Aleargă într-un suflet la maşina de gătit şi strigă încă înainte de a ajunge: „Mon Dieu! Am ars merele!„

    ARE DREPTATE, DAR NUMAI PE JUMĂTATE; MERELE S-AU RĂSCOPT ŞI-S RUMENE ŞI LIPICIOASE ÎN TIGAIE, bolborosind nervoase în suc propriu, îngroşat de unt şi zahăr. Ce să facă? E trecut de şase şi jumătate, nu mai are nici timp şi nici mere să refacă prăjitura. Acoperă dezastrul cu o păturică de aluat foetat şi răstoarnă prăjitura readusă la viaţă pe un platou. Feliile de mere se cuibăresc cuminţi în sosul ce se-ntăreşte uşor, păstrându-le în formă şi Stephanie continuă să o bombăne pe Caroline-flecara.

    Cu inima cât un purice, domnişoara Stephanie se înfăţişează oaspeţilor ţinând în mână platoul rotund şi îi serveşte cu gura strânsă, aruncând cu ochii săgeţi verzi către mademoiselle Caroline, ce tocmai a intrat în vorbă cu un domn care a cerut a doua porţie de desert. Se întâmpla pe la 1890, în Franţa, iar desertul ce a luat numele surorilor Tatin a devenit simbol al patiseriei franceze.
     


     

  • Ce destinaţii exotice îi fascinează pe români – GALERIE FOTO

    “Am fost de curând la un hotel din Cambodgia unde proprietarul a venit la masă să ne cunoaştem, să discutăm. Vânduse un alt hotel către o reţea internaţională, iar între cele două nu există asemănare”, spune Sorin Stoica, proprietarul Eturia. Întocmai la fel, ţinteşte ca agenţia de turism pe care o are, de tip butic, să nu depăşească un prag maxim de clienţi. Poate părea paradoxal să nu-ţi doreşti „prea mulţi„ clienţi, mai cu seamă într-o perioadă în care firmele încearcă în fel şi chip să-şi atragă cumpărători, dar antreprenorul are şi argumente. „Între 4.000 şi 6.000 de clienţi este intervalul în care putem face profit suficient, dar putem şi să avem putere de negociere cu hotelierii şi cu operatorii aerieni, dar să avem şi o relaţie cu clienţii.”

    În opinia antreprenorului, orice afacere de profil are două variante: fie creşte foarte mult până ajunge la nivelul de tour operator, fie se specializează pe o nişă. Iar Stoica îşi doreşte ca firma sa să dezvolte relaţii cu clienţi stabili, chiar dacă în cazul unora volumul de muncă este mult mai mare decât pentru vacanţe predefinite. „Avem un client fidel, de şase ani, care a mers cu noi în India, China, Peru şi Africa de Sud, iar apoi ne-a spus cu 7-8 luni înainte de vacanţă: atât este bugetul şi îmi doresc destinaţia X. A trebuit să vânez oferte speciale de bilete de avion, dar am reuşit să-i facem un pachet personalizat în bugetul său, mai mic decât putem vinde de obicei.”

    De fapt, cele mai multe dintre vacanţele pe care le vinde Eturia sunt modelate după dorinţele specifice ale turiştilor. În cei şase ani de activitate, firma a vândut peste 10.000 de vacanţe tailor-made, având ca destinaţii 150 de ţări. Pe acest principiu a fost practic inventată agenţia – pentru pachete personalizate de vacanţă, numite Signature, care acum reprezintă 60% din vânzări. Diferenţa se realizează prin aşa-numitele pachete Best Deal, care sunt predefinite, iar Stoica spune că Eturia are la acest capitol preţuri imbatabile. „70% dintre plecările din România spre Peru sunt clienţi de-ai noştri„, dă el un exemplu, dar situaţia este similară şi pentru alte destinaţii exotice precum Cambodgia, Vietnam, China sau Laos. 1.350 de euro de persoană costă, de pildă, un circuit de zece zile în China, iar preţul include biletul de avion cu zbor de linie, taxe de aeroport, asigurarea de călătorie, şapte nopţi cazare, şapte mese mic dejun, vizita la Beijing, Marele Zid Chinezesc, Shanghai şi Xian.

    În cazul vacanţelor din catalogul Best Deal, perioadele sunt predefinite şi clienţii trebuie să-şi adapteze programul; avantajul fiind însă că preţul este bătut în cuie, adeseori fiind chiar puţin mai mic decât cel listat, şi include toate taxele, chiar şi pe cele de aeroport. Pentru cei care doresc călătorii în varianta Signature, preţul urcă sensibil, principala diferenţă datorându-se biletelor de avion. „Investim foarte mult în cele circa 2.000 de bilete de avion pe care le cumpărăm cu un an înainte pentru a avea tarife competitive. Dacă însă un client doreşte o destinaţie anume cu plecare în timp scurt, nu putem garanta un tarif pentru că biletul de avion poate fi şi cu 500 de euro mai scump„, explică Stoica, care argumentează că anul trecut agenţia sa a vândut cele mai multe bilete pe Qatar Airlines dintre toate firmele de profil autohtone. „Riscăm, pentru că blocăm mulţi bani, dar o facem cu cap.” Tot el spune că trei sferturi dintre clienţii Eturia sunt fideli, fiind de regulă vorba de antreprenori şi angajaţi în multinaţionale. De fapt, Capitala înseamnă cam 40% din volumele Eturia, Ardealului îi revin 30 de procente, iar diferenţa se împarte între celelalte regiuni geografice ale ţării.

  • Istvan Horvath trimite anual peste 150.000 de români în Ungaria

    ISTVAN HORVATH A PLECAT DIN ROMÂNIA ÎN 1983, CÂND AVEA 39 DE ANI. Lucra în turism şi simţise de câţiva ani declinul domeniului, dar nu din acest motiv a părăsit ţara, ci pentru că s-a însurat cu o unguroaică. Înainte să plece, Horvath fusese preşedintele Biroului de Turism pentru Tineret (BTT) pentru regiunea Mureş, de care aparţineau pe acea vreme staţiuni precum Tuşnad, Balvanyos, Lacul Roşu, Sovata sau Borsec.

    „În perioada 1965-1972, turismul în România a fost în floare. Era extraordinar de dezvoltat turismul de incoming, infrastructura, pentru că printr-o hotărâre guvernamentală fiecare oraş era obligat să construiască câteva hoteluri„, îşi aminteşte Horvath. Pe străini îi atrăgeau în România litoralul, Transilvania, Bucovina, Moldova şi Delta Dunării, către care erau organizate circuite cu autocarul din Bucureşti. La sfârşitul anilor ‘70 se ajunsese ca majoritatea turiştilor din staţiunile de pe litoral să fie străini, care veneau nu numai în lunile iulie şi august, ci începând de la 1 mai până la sfârşitul lui octombrie.

    HORVATH SPUNE CĂ LA VREMEA ACEEA STRĂINII VENEAU ÎN ROMÂNIA DATORITĂ PREŢURILOR MICI ŞI HOTELURILOR NOI. „Litoralul s-a construit, dacă nu mă înşel, după sugestii ale unor arhitecţi din Franţa. În perioada 1964-1968 era cel mai modern litoral din Europa, cu servicii extraordinare, preţuri bune, apă bună şi excursii care i-au captivat pe străini, pe Valea Oltului, Bucovina, în Deltă sau la Braşov. Turiştii veneau pentru două-trei săptămâni. La sfârşitul anilor ‘70 a început nebunia, când a fost introdusă prohibiţia, la ora opt-nouă se închideau restaurantele, şi asta a început să-i alunge pe turiştii străini.„ În anii ’70, Horvath câştiga cam 1.800 de lei pe lună, bani din care îşi permitea să meargă zilnic la restaurant. „Reuşeai să mănânci o fleică, să bei un coniac şi două sticle de bere cu 15 lei. O vodcă şi un lichior costau un leu şi 80 bani. Un profesor câştiga cam 1.100 lei”, spune el.

    În 1983, când a părăsit ţara, turismul aluneca „vertiginos în prăpastie„, în primul rând pentru că se distrusese infrastructura de pe litoral, destinaţia care atrăgea cei mai mulţi turişti. Litoralul a dominat turismul românesc, povesteşte Horvath, care depindea de această destinaţie. „Veniturile din turism au fost virate în fondul statului, nu s-a mai acordat nimic pentru reparaţii, pentru renovări, or după un sezon estival un hotel trebuie să intre în revizie sau renovare. S-a distrus mobilierul, s-a distrus incinta, drumurile, baza reală a turismului… Din alimentaţia publică au dispărut cu desăvârşire alimentele, începând cu anii ’79-’80. S-au golit prăvăliile, iar România a devenit tristă, posomorâtă.”

    În Ungaria, Horvath a lucrat tot în domeniu, la cea mai mare agenţie de turism pentru tineret, Express Travel Agency din Budapesta. A colaborat cu România şi a trimis câte 4-5.000 de turişti unguri pe litoral pe sezon. În acei ani, Budapesta era „Occident„ pentru ţările socialiste, comerţul era liber, magazinele erau pline de mărfuri, era un oraş elegant, găseai haine la preţuri bune, nu trebuia să mergi la Paris pentru asta. În 1988, Istvan Horvath şi-a deschis propria agenţie, dar a lucrat şi la o firmă de stat, iar din 1992 s-a ocupat doar de afacerea lui, pentru că s-a dezvoltat foarte puternic şi s-a axat pe segmentul incoming din Occident (Germania şi Franţa) şi din România. „Şi atunci am început să asist la organizarea firmelor de turism din România. Am realizat astfel primele circuite pentru români în Europa, le-am făcut programele…”

  • Reportaj: Despre curajul necesar în vacanţe

    ADRIANA SOHODOLEANU (CĂLĂTOR PASIONAT, GOURMET ÎN TRAINING ŞI ANTREPRENOR, PROPRIETAR AL BOUTIQUE-ULUI ONLINE DE CADOURI WWW.BISCUIT.RO )

    SUNT ÎN PORT, CU ZECI DE PESCĂRUŞI ZBURÂNDU-NE DEASUPRA CAPETELOR, în faţa a zeci de portocale stoarse de suc şi vlagă, întinse indecent ca zeci de coji spiralate pe marginea unei tarabe.

    Turiştii se plimbă cu faţa zâmbind în soare, privirea înghiţind leneşă valurile ce se sparg de zidurile crenelate ale oraşului marocan Mogador. Bărcile sosesc în port mai rar acum, când soarele e sus pe cer, dar varsă toate fără preget mii de peşti şi pisici de mare la poalele vânzătorilor şi a pisicilor de uscat, cuminţi, precaute, pofticioase. Vânzătorii de la tarabele-restaurant agasează turiştii, promiţând meniuri eat-till-you-drop pentru câţiva dirhami – apă şi cafea incluse, la fel şi puiul prăjit pentru copilul care nu mănâncă peşte. Un tânăr cu o tavă de prăjiturele uscate tradiţionale dă ture largi, abordând vesel în cheie dublă un public căruia îi ştie gustul şi viciul – prăjitura neagră conţine kif, iarba magică a marocanilor. Mă apropii de taraba cu portocale întinse la soare şi îmi comand un suc – straight, fără grepfruit sau lămâie. Îl primesc fără pai, într-un pahar de sticlă, aflat după mii şi zeci de mii de folosinţe. Am un moment de ezitare – paharul a văzut şi alte buze sezonul acesta, desigur; despre relaţia lui cu apa şi detergentul nu sunt convinsă.

    APROPII PAHARUL DE BUZE ŞI SORB DE LA DISTANŢĂ, sperând să creez un pod lichid între buza mea şi cea a paharului şi să îmi astâmpăr astfel setea. Nu vrea. Atunci, în gest suprem de dezicere, rupere şi negare a eului de acasă, pun paharul la buze şi beau. Este cel mai bun suc de portocală băut vreodată.

    Povestesc episodul cu un scop. Aceasta nu este decât încă una dintre abaterile care în ţară sunt de neconceput, alăturându-se multelor mâncăruri, băuturi sau produse indigene servite în locuri sau condiţii să le spunem „exotice„. Ştiţi la ce mă refer. Poate vi se întâmplă şi vouă, caz în care vă includ cu drag în grupul călătorilor. Poate doar îi observaţi pe alţii încercând lucruri noi, acceptând imersiunea completă într-o cultură şi civilizaţie care pun uneori la grea încercare cutumele de acasă.

    Pentru călători, vacanţa e ca şi cum ai merge la cineva acasă – te descalţi la uşă, mănânci ceea ce ţi se dă, fumezi pe balcon şi mergi la culcare doar când îţi permite gazda. S-ar putea să nu-ţi placă, dar măcar ştii care sunt regulile casei, ai văzut cum trăiesc alţii, ai făcut schimb de experienţă.

    SUNT ŞI OAMENI CARE ÎN DEPLASARE SUNT CA ACASĂ; ŞI-AU ADUS PERIUŢA DE DINŢI, pijamaua şi dieta, comandând ham & cheese şi cola în loc de bouillabaisse, fresh de mango sau banane prăjite. Să-i numim turişti; oameni cu ghidul în braţe şi sufletul rămas acasă.

    Sunt multe provocări într-o vacanţă. Şi nu toate înţelepte. Câteodată, micile aboliri temporare a ceea ce suntem sau facem în mod normal ajută. Deschid orizonturi, creează poveşti de viaţă, oferă bucurie, plăcere, adrenalină sau cer un Triferment. La fel de adevărat este că ele promit aventuri şi amintiri.

    Oricum ar fi, când vă pregătiţi geamantanul pentru următoarea vacanţă, faceţi uitate câteva reguli. Vă veţi regăsi astfel curajul şi veţi veni înapoi cu amintiri mai bogate.

    Am trăit o experienţă din acelaşi registru în Egipt. Toţi cei care vizitaseră ţara înaintea mea mi-au recomandat cu tărie să aleg hotelul mai cu seamă în funcţie de numărul de stele. Ceea ce am şi făcut. La Cairo, în schimb, unde am stat vreme de trei zile, am trăit o experienţă unică, cel puţin până acum. Vesela din restaurante era doar parţial spălată, iar argumentul personalului a fost că maşina de spălat nu face faţă. OK, pot înţelege acest lucru, dar n-a fost chip ca ei să înţeleagă că nici noi nu puteam mânca din farfurii murdare.

    Venind dintr-o ţară în care securitatea alimentară este la rang înalt – trebuie să recunoaştem – tot în Egipt am constatat cu surprindere că măcelarii nu doar că tranşau carnea direct pe trotuar, dar adeseori muşteriii o alegeau chiar pe cea de pe asfalt. Nici pomeneală de galantare, frigidere cu lămpi UV sau măcar de vreo masă.  (Ioana Mihai)

  • Reportaj: De ce duc toate drumurile la Roma

    de ROXANA BĂLCESCU (COPROPRIETAR AL AGENŢIEI DE TURISM ŞI EVENIMENTE CMB TRAVEL)

    SCOPUL VIZITEI MELE A FOST DE A DEDICA O SĂPTĂMÂNĂ UNEI NOI CAPITALE EUROPENE CU SENTIMENTUL DETAŞĂRII DAT DE INTENŢIA DE A BIFA „AM VĂZUT-O ŞI PE ASTA„. A fost însă mai mult decât atât. Roma într-adevăr m-a surprins şi mi-a transmis o căldură care nu s-a datorat până la urmă celor peste 30 de grade Celsius care se înregistrează în mod constant în capitala Italiei pe întreaga perioadă a verii în miezul zilei.

    Puteţi ajunge acolo cu un zbor care durează aproximativ două ore cu plecare din Bucureşti şi aveţi de unde alege din cel puţin patru companii aeriene care operează direct această rută: Tarom, Alitalia sau companiile low cost Blue Air şi Wizz Air. Cu excepţia Wizz Air, care aterizează pe aeroportul Ciampino, situat la circa 15 kilometri de centrul oraşului, celelalte companii aeriene operează pe Fiumicino, aeroportul principal, aflat la o distanţă de circa 26 de kilometri. Desigur că puteţi alege şi varianta de a străbate cu maşina proprie cei aproximativ 1.900 kilometri care despart Bucureştiul de Roma.

    NU AM OPTAT PENTRU UN ZBOR CU TAROM, care m-a proiectat direct în agitaţia şi furnicarul de pe Fiumicino şi am ales varianta de a ajunge în centru cu taxiul. Atenţie, taxiurile oficiale în Roma sunt albe şi au două niveluri de preţ, pentru rutele situate în afara ariei oraşului şi separat pentru zona de oraş. Fiumicino este situat în afară, aşa că în momentul în care se ajunge pe inelul autostrăzii G.R.A. (Grande Raccordo Anulare) şi se intră în zona oraşului, şoferul trebuie să schimbe aparatul de la un nivel de preţ la altul. O călătorie costă aproximativ 40 de euro. Puteţi alege însă şi trenul Leonardo Express, care circulă la un interval de 30 de minute până la gara centrală a oraşului, Termini, şi veţi plăti pentru un bilet aproximativ 11 euro.

    Cât despre hoteluri, aveţi de unde alege în trei mari zone de interes turistic care vă permit să vă deplasaţi cu uşurinţă în ariile de interes. În zona gării Termini vă recomand Hotel Italia de trei stele, Centro de trei stele sau Ariston Hotel (patru stele). În zona spectaculoasă Villa Borghese puteţi opta pentru Sofitel Roma Villa Borghese de cinci stele, Aldrovandi Villa Borghese (cinci stele) sau pentru NH Vittorio Veneto (patru stele). Cât despre zona cea mai cautată din apropiere de Fontana di Trevi, aveţi de ales între Barocco Hotel de patru stele, Artemide Hotel (patru stele), Rome Marriott Grand Hotel Flora (cinci stele), Palazzo Manfredi (cinci stele) sau The St. Regis Rome (cinci stele).

    Centrul istoric al Romei, care se întinde doar pe aproximativ 2,5 km şi care se află pe lista patrimoniului mondial al UNESCO, îţi permite să descoperi la pas spiritul Romei şi să vezi aproape la fiecare colţ, între Colosseum şi Piazza di Spagna, capodoperele arhitectonice, fântânile, statuile, străduţele fantastice care freamătă necontenit de mixul dintre turiştii încântaţi şi localnicii volubili şi expansivi.

  • Are 27 de ani şi a refuzat oferte de joburi din America şi Emirate ca să îşi îndeplinească visul la Baloteşti

    De la un loc destinat doar pescuitului, Laguna Verde este azi un complex turistic: cabane, un restaurant cu specific pescăresc şi echipamente pentru sporturi acvatice în mijlocul câmpului.

    Alaska era liniştitoare, mai ales dimineaţa, când ne duceam la micul dejun, şi, până veneau clienţii, ne beam cafeaua pe ultima punte a vasului în timp ce traversam canalele dintre păduri„, îşi aminteşte Dan Mehedinţu unul dintre cele mai plăcute momente petrecute pe vasul de croazieră. În cei patru ani în care a lucrat traversând oceanele a văzut mare parte din lume, dar a hotărât să se întoarcă în ţară pentru a conduce împreună cu tatăl lui afacerea „Laguna Verde”.

    Construită în jurul unei bălţi aflate la 15 kilometri de Capitală, aceasta constă într-un restaurant cu specific pescăresc, 20 de căsuţe din lemn şi o vilă pentru cazare, pontoane prevăzute cu instalaţii de iluminare destinate pescuitului, dar şi hidrobiciclete, bărci, skyjet sau caiac canoe – cu o valoare totală de jumătate de milion de euro.

    Cu clienţii selectaţi atent, Mehedinţu mizează pe „oaza de linişte„ pe care tatăl lui a încercat să o găsească atunci când a venit prima oară în Baloteşti. Acum atât tatăl, cât şi fiul îşi petrec cea mai mare parte a timpului în „lagună„, împărţindu-şi activitatea între discuţiile cu clienţii – printre care pot fi văzuţi şeici sau politicieni –  coordonarea angajaţilor, inovaţii cum ar fi o fântână arteziană în mijlocul lacului sau alegerea mobilierului pentru restaurantul recent deschis.

    „M-am certat cu toată familia, iar apoi am pornit pe un vas de croazieră„, îşi descrie Mehedinţu începutul experienţei în domeniul restaurantelor, în 2001. În acea perioadă era student în anul trei la Facultatea de finanţe-bănci în cadrul ASE şi simţea că nu va continua în acest domeniu. Prin urmare, imediat ce a împlinit vârsta legală servirii de băuturi alcoolice a luat drumul mărilor şi oceanelor: „Aveam 21 de ani, câştigam 4.000 de dolari pe lună şi vedeam şi lumea„.

    Amuzat, îşi aminteşte că găsise o modalitate prin care să o facă mai uşoară: „Am găsit un job pe barcă în care trebuia să îi supraveghez pe chelnerii din barul personalului, astfel mi se permitea să mă trezesc la ora 11„. Soluţie pe care o consideră caracteristică stilului „descurcăreţ„ al românilor, care găsesc întotdeauna o portiţă prin care să muncească mai puţin. În cei patru ani în care a lucrat pe vas, a strâns 60.000 de dolari: salariul era de 50 de dolari, iar restul de bani veneau din bacşiş de la cei circa 4.000 de clienţi obişnuiţi cu servicii de lux.

    După ce s-a întors în ţară, şi-a cheltuit banii pe o maşină sport şi pe o casă şi a plecat să studieze în Elveţia la o şcoală de management hotelier. Şcoala presupunea un curs teoretic de şase luni şi un training practic în Washington, SUA, unde Mehedinţu a experimentat toate etapele muncii din industria HoReCa. A început cu spălatul vaselor şi bucătărie – pe care le numeşte un coşmar -, apoi cu gestionarea magaziei, până la marketingul şi contabilitatea unui restaurant.

    Managerii restaurantului de peste Ocean i-au propus să lucreze acolo, dar a ales să se întoarcă în Elveţia pentru a-şi continua studiile cu obţinerea unei diplome de master, tot în domeniul managementului hotelier. Deşi oferta de la americani era încă valabilă, iar altele au continuat să vină, din Dubai, Vietnam sau Taiwan, Mehedinţu a mizat pe România pentru continuarea afacerii începute de tatăl lui, în acea perioadă o baltă de pescuit.

  • Cel mai nou pariu al lui Ioan Niculae: pe ce a cheltuit zece milioane de euro cel mai bogat om din România

    Hotelul este situat în centrul staţiunii, pe plajă şi oferă  98 de spaţii de cazare dispuse pe cinci nivele în apartamente şi camere confortabile de lux, toate cu vedere la mare. În afara serviciilor hoteliere, clienţii au acces la o piscină cu apă din mare, în aer liber, cu o de 90 metri pătraţi şi la un ponton amenajat pentru plajă, construit deasupra nivelului mării. Unitatea dispune de un centru de conferinţe şi afaceri, precum şi de un centru de relaxare SPA, se arată într-un comunicat de presă.

    InterAgro mai deţine un hotel de patru stele sub brandul Inter la Zimnicea. Acesta are 20 de spaţii de cazare, dintre care 16 camere single sau double şi 4 apartamente.

    Cel mai bogat om din România porneşte planul dur de atac contra străinilor

    Ioan Niculae, proprietarul grupului InterAgro, este singurul român prezent în Topul Forbes al miliardarilor lumii pentru anul 2013, cu o avere estimată la 1,1 miliarde de dolari, pe locul 1.268 în lume, în timp ce Dinu Patriciu, care se găsea anul trecut pe locul 854, a părăsit clasamentul. În ultimul an, el a investit aproape 50 mil. dolari într-o centrală în cogenerare, parte a strategiei pe termen lung de a reduce costurile şi de a începe să vândă energia generată în exces. Niculae deţine şi un operator privat de aeronave. Şi-a început activitatea la o companie agricolă de stat, apoi s-a lansat pe cont propriu.

    Printre antreprenorii români care au hoteluri de cinci stele pe litoral se numără Gabriel Comănescu (hotelul Vega din Mamaia) sau familia Adamescu (Rex din Mamaia).

     

  • Povestea CELUI MAI MARE HOTEL din lume, pe care nimeni nu l-a folosit (GALERIE FOTO)

    Construit în perioada 1936-1939 de regimul nazist, hotelul se plia pe conceptul <Forţă prin bucurie> şi era menit să devină un loc de relaxare pentru cei responsabili de propaganda nazistă. Localnicii numesc hotelul ,,Colosul”, din cauza dimensiunii sale enorme.