BusinessMagazin

Category: Turism

Analize detaliate din domeniul turismului – destinații de vacanță inedite, idei pentru călătorii și multe altele pentru cei pasionați de turism

  • Cum s-au schimbat vacanţele la fermă unde turiştii erau puşi la treabă ca să vadă cum se trăieşte acolo şi hrăniţi cu mâncare simplă

    Vacanţele la fermă unde turiştii erau puşi la treabă ca să vadă cum se trăieşte acolo şi hrăniţi cu mâncare simplă s-au mai schimbat, ajungând în unele cazuri o modalitate bună de relaxare pentru turişti de lux. Fermele de tip nou care se adresează acestei categorii de turişti prezintă un cadru rustic idilic, sunt dotate cu spa, bar, restaurant şi piscină, dar nu numai, scrie Financial Times.

    Unele au chiar şi expoziţii de artă, obţinând lucrări de la artişti care se cazează în locul respectiv pentru o vreme şi chiar organizează evenimente muzicale, cum ar fi concerte de jazz, ori petreceri cu DJ. Bineînţeles, oaspeţii pot vizita ferma, pot să vadă animalele sau să-şi culeagă fructe sau legume ori să participe la muncile necesare în acel loc dacă doresc.

  • Destinaţia de vacanţă mai puţin frecventată de români, dar unde se găsesc obiective din lista celor mai frumoase şi încărcate locuri de istorie ale lumii

    Astăzi, pe lista UNESCO World Heritage – ce găzduieşte cele mai frumoase sau încărcate de istorie locuri din lume – se găsesc peste 1.000 de destinaţii – de la oraşe la castele şi de la parcuri naţionale la biserici ori mănăstiri. Când a început totul, în 1978, erau doar 12 astfel de puncte de atracţie, iar două dintre ele se găseau în Polonia – centrul istoric al Cracoviei şi mina de sare Wieliczka. Între timp, lista s-a extins pentru a cuprinde aproape 20 de locuri din această ţară, în frunte cu lagărul de exteerminare Auschwitz şi cu castelul de la Malbork, dar cele două au fost şi rămân primele din toate punctele de vedere.

    Polonia, cea mai dezvoltată economie din regiune, ascunde – de fapt găzduieşte – între graniţele sale o suită de oraşe colorate mai ceva ca bomboanele Skittles, castele istorice ce par să-i fi inspirat chiar pe creatorii Disney şi, pe lângă toate acestea, o istorie recentă extrem de dureroasă. Pentru a începe să descoperi câte ceva din ce are această ţară de oferit, trebuie să porneşti incursiunea de undeva din sud, nu departe de graniţa cu Cehia şi Slovacia, unde se află trinitatea – Cracovia – Auschwitz – Wieliczka.

    Sunt puţini cei care nu au auzit de Cracovia. Este unul dintre cele mai frumoase oraşe din regiune şi chiar din Europa. În 2019, înainte de pandemie, se afla în top 100 cele mai vizitate oraşe din lume, într-un clasament realizat de compania de cercetare de piaţă Euromonitor, cu aproape 3 milioane de vizitatori străini. În total, 18 milioane de oameni veniseră să vadă acest oraş în anul de dinaintea pandemiei, cei mai mulţi fiind localnici. Spre comparaţie, niciun oraş din România – nici măcar Bucureştiul – nu reuşise să îşi facă loc în acest top.

    Astfel, Cracovia este, fără drept de apel, perla coroanei pentru turismul polonez. Şi nu degeaba. Inima oraşului este piaţa principală, cea unde trebuie să ajungi dis-de-dimineaţă pentru a o vedea în toată splendoarea. Altfel, de cum orologiul a bătut ora 9:00, încep să apară hoardele de turişti, dar şi comercianţii care vor încerca să vândă vizitatorilor de la magneţi la flori şi de la călătorii cu caleaşca trasă de cai la covrigi. Cei mai mulţi vânzători sunt imigranţi. Localnicii spun că sunt ucraineni sau moldoveni (din Republica Moldova). Şi tot ei adaugă că localnicii nu vin în centru, nu în piaţa principală şi în arealele inundate de turişti, unde şi preţurile sunt pe măsură.

    Dar ca vizitator, nu poţi să nu ajungi în piaţa principală, ce datează din secolul al XIII-lea. Nu poţi să nu admiri bazilica care se înalţă semeaţă peste toate celelalte clădiri. Nu poţi să nu bei o cafea aici, în timp ce te minunezi la arhitectura locului sau în timp ce urmăreşti oamenii care se perindă prin zonă în căutarea amintirii perfecte. Cea mai bună lumină pentru fotograţii o ai dimineaţa “pe răcoare” sau seara la apus, când o aură gălbuie inundă piaţa. Singura diferenţă e că atunci când soarele se pregăteşte să meargă la culcare, turiştii sunt mai treji ca niciodată. Ah, şi tot atunci, spaţiul e împânzit de trăsuri trase de cai îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Caii nu par a fi prea matinali, aşa că dimineaţa chiar şi ei lipsesc din poză.

    În piaţa principală, obiectivele nu sunt doar cele pe care le vezi cu ochiul liber. Mai exact, sub piaţă se “ascunde” un muzeu ce dezvăluie câte ceva din istoria acestui loc.

    “În Cracovia, tot ce există la suprafaţă, există şi sub pământ. Dacă ai trei niveluri «supraterane» ai tot atâtea şi în subteran”, explică Marcin Grodzki, un profesor polonez care m-a însoţit în această (a doua) incursiune în Cracovia.

    După o plimbare agale pe străduţele din centru, unde poţi să admiri arhitectura, poţi să descoperi ceva din istoria locului sau poţi să susţii o suită de artişti autohtoni care transpun Cracovia în imagini vii, ia o pauză bine-meritată la Miod Malina (în traducere miere şi zmeură), un restaurant istoric unde mergi nu doar pentru mâncare şi atmosferă, ci şi pentru decor şi design. O experienţă similară găseşti şi la Kogel Mogel, dar cred că aici e mai bine să ajungi seara, când zecile de lumânări din local fac atmosferă.

    Cu bateriile încărcate, poţi porni mai departe către castelul Wawel şi catedrala gotică din imediata apropiere. Aici, ai opţiunea să te urci în turn şi să vezi cum arată oraşul de sus sau ai şansa să faci o plimbare prin castel (care astăzi e de fapt muzeu) pentru a admira colecţia istorică de tapiţerie. Dar le poţi face şi pe amândouă, iar apoi merită să te premiezi cu o cafea.

    Există multe locuri de “bifat” în Cracovia, ca de altfel în toate marile oraşe ale lumii, dar cred că cel mai bine simţi un loc atunci când mergi fără ţintă şi te pierzi pe străduţe. Un loc perfect pentru a face asta este cartierul evreiesc Kazimierz. Şi aici există locuri iconice, destinaţii must-see – muzee, sinagogi sau pieţe –, dar această zonă încărcată de istorie s-a reinventat complet astăzi. Zeci sau poate sute de artizani şi antreprenori au găsit în acest spaţiu inspiraţia pentru a-şi deschide un atelier de bijuterii, o cafenea sau un magazin cu haine vintage. Astfel, este un loc încărcat de istorie, dar care a primit şi un suflu nou.

     

    Nu e vorba de a uita trecutul, pentru că, e de fapt imposibil să faci asta mai ales într-o ţară ca Polonia, unde cel de-al Doilea Război Mondial a lăsat cicatrici adânci. Dar e important să poţi trăi cu ele şi să mergi mai departe. E important să înveţi din ce a fost şi să nu repeţi.

    Cea mai dură lecţie de istorie, dar atât de necesară, ţi-o predă Auschwitz. La mică distanţă de Cracovia din punct de vedere geografic, dar la ani lumină din punctul de vedere al impresiei pe care ţi-o lasă, se află poate cel mai cunoscut lagăr de exterminare din lume, Auschwitz-Birkenau.

    E un loc apăsător, din care nu ai cum să pleci altfel decât pe gânduri. Şi totuşi, e o lecţie de istorie şi de lipsă de umanitate atât de necesară în orice moment, dar cu atât mai mult acum, când mulţi par să fi uitat ce s-a întâmplat atunci. Şi astfel, istoria riscă să se repete.

    E greu să pui în cuvinte trăirile din acest loc, aşa că o să merg mai departe cu povestea, de această dată “sub pământ SRL” la Wieliczka.

    Prima dată am auzit de acest loc acum vreo şase-şapte ani, în Vietnam, într-o discuţie cu doi australieni trecuţi bine de prima (chiar şi a doua) tinereţe. Vorbeam despre lume şi viaţă, despre călătorii şi locuri care au ceva special. Văzuseră în cele mai bine de şapte decenii de viaţă o bună parte din lumea asta mare. Călătoriseră din Australia şi Noua Zeelandă în diferite colţuri din Europa, iar Asia şi America păreau că nu mai păstrează niciun secret făţă de ei.

    Şi totuşi, atunci când i-am întrebat ce i-a impresionat cel mai mult de-a lungul acestor peregrinări au răspuns la unison Wieliczka, o mină de sare din sudul Poloniei. 

    Cu 18 biserici subterane, cu tunele mai întortocheate ca un labirint (poate e doar o senzaţia dată de faptul că te afli undeva peste 100 de metri sub pământ) şi cu o sală de evenimente la fel de somptuoasă ca a unui palat, Wieliczka este o destinaţie care pe bun motiv şi-a făcut loc pe lista UNESCO World Heritage încă de la început.

    Această mină de sare, ce are o vechime de 740 de ani, este structurată pe nouă niveluri, ajungând la o adâncime de 327 de metri. Turiştii nu ajung să viziteze însă decât trei “etaje”. Sunt în total 300 de camere şi 300 de kilometri de coridoare (cam cât distanţa Cracovia-Varşovia), aşa că ai nevoie cam de nouă luni să vezi tot.

    Un milion de vizitatori sunt aşteptaţi în 2021, faţă de circa două milioane înainte de pandemie. Turiştii care ajung la Wieliczka sunt întâmpinaţi de 500 de ghizi dintre care 300 vorbesc limbi străine. Ei sunt actuali sau foşti mineri, oameni de-ai locului care ştiu povestea mai bine ca oricine. Astăzi sunt încă
    400 de mineri care lucrează aici în trei ture. Nu se mai extrage sare din mină din 1996, dar se produce în continuare. Cum? În subteran sunt mai multe lacuri şi ape curgătoare care topesc sarea. Apa este colectată, iar din această “saramură” se extrage sarea, în total 10.000 de tone pe an.

    Mina a fost transformată astfel într-o atracţie turistică, găzduind printre altele cea mai mare capelă subterană din lume. În total sunt 18 lăcaşuri de cult aici, săpate în sare şi cu sculpturi din acelaşi material. Duminică de duminică se ţine slujbă sub pământ. Ba chiar, se pot organiza şi nunţi la 100 de metri adâncime. Tot în subteran poţi să şi dormi, minele de sare fiind cunoscute ca destinaţii pentru tratarea astmului sau a alergiilor. Pentru cei care preferă cazările convenţionale, există un hotel clasic construit la câţiva paşi de intrarea în mină. Întregul complex este deţinut de statul polonez, care dezvoltă continuu noi facilităţi, pe măsură ce destinaţia devine tot mai populară.

    Cea mai înaltă cameră de la Wieliczka are 36 de meri, iar tot aici poţi vizita trei lacuri subterane. Este impresionant ce au reuşit să facă polonezii într-o mină de sare, un exemplu fiind un candelabru de şase pe trei metri, cu 3.000 de cristale. Din sare, bineînţeles.

    Acest loc, inclus pe lista patrimoniului UNESCO acum 43 de ani, ce atrage anual oameni din toată lumea, are şi el o istorie zbuciumată. Relativ recent, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, evreii au fost coborâţi în mină pentru a munci. Produceau piese de aeronave pentru armata germană.

    “Era locul ideal pentru asta pentru că era greu de descoperit”, spune Michal, ghidul acestei vizite în mină. El este miner încă, aşa că însoţeşte turiştii ca un job part-time.

    Există puţine locuri în Polonia unde istoria să nu fie dură ori zbuciumată. Şi e bine să o cunoşti. Dar e important şi să descoperi prezentul şi să vezi ce planuri au oamenii locului pentru viitor.

    La o plimbare agale pe străduţele din centru, poţi să admiri arhitectura, poţi să descoperi ceva din istoria locului sau poţi să susţii o suită de artişti autohtoni care transpun Cracovia in imagini vii.

    Pentru a incepe să descoperi cate ceva din ce are Polonia de oferit, trebuie să porneşti incursiunea de undeva din sud, unde se află trinitatea – Cracovia – Auschwitz – Wieliczka.

    Mina de sare Wieliczka are 18 biserici subterane, tunele mai intortocheate ca un labirint, trei lacuri subterane şi cu o sală de evenimente.

  • Cum să reuşeşti acolo unde alţii eşuează

    Florin Ţâncu a făcut parte, în 1992, pe vremea când era încă student, din prima generaţie de agenţi de la Bursa Română de Mărfuri. A învăţat ABC-ul de business în cadrul a două companii aeriene, în anii ’90, şi chiar a investit în câteva afaceri. În 1999 şi-a deschis propria companie de business travel, Alto Tours, o agenţie care, chiar şi după mai bine de două decenii şi cu o pandemie la activ, continuă să meargă mai departe, deşi astăzi sub un alt nume.

    Până în 2007, am înglobat în companie agenţii de turism, iar în 2008 am vândut pachetul majoritar unui fond de investiţii danez (Weco-Travel CEE – n. red.), care reprezintă cel mai mare grup de turism de afaceri din CEE”, povesteşte Florin Ţâncu. Din 2016, pe lângă antreprenor, cu 25% din Weco-Travel, este şi preşedintele SKAL Internaţional Bucureşti, o organizaţie internaţională de turism care reuneşte toate sectoarele din industrie. Între timp, a făcut şi un MBA, pe care l-a finalizat în 2018, iar din februarie 2021 a preluat şi rolul de preşedinte al Consiliului de Administraţie al Companiei Naţionale Aeroporturi Bucureşti.

     Cea mai mare parte a experienţei sale s-a învârtit aşadar în jurul turismului, în perioade mai bune sau mai rele. În 2019, de pildă, Weco-Travel ajunsese la o cifră de afaceri de 88 de milioane de lei şi se îndrepta spre depăşirea bornei de 100 de milioane de lei, însă pandemia de COVID-19 a venit să oprească această creştere, reducând businessul la aproape un sfert anul trecut. Weco-Travel lucrează cu aproape 500 de clienţi corporate, dintre care jumătate sunt firme locale, iar restul multinaţionale din o mulţime de domenii de activitate – bănci, IT, farma, auto, FMCG sau agricultură. Cele mai multe dintre ele au pus pe hold deplasările în 2020, într-un context atât de precar, iar asta nu putea să nu afecteze businessul Weco-Travel. Şi totuşi, Florin Ţâncu spune că, chiar şi cu asemenea provocări, nu ar ezita să repete acelaşi drum, dacă s-ar pune problema.

    „Aş lua-o oricând de la început. Sunt mulţumit că acum am un bagaj de cunoştinţe mult mai bogat, aşa că aş urma acelaşi traseu şi aceleaşi principii profesionale. Cel mai important este să-ţi menţii promisiunile. Cu siguranţă, după o perioadă ca cea prin care trecem acum va veni un boom economic. Viitorul este al digitalizării şi al simplificării proceselor”, spune Florin Ţâncu. Zilele lui încep mereu la ora 6.30 dimineaţa şi includ o tură prin presa economică internaţională şi o cană cu ceai cald. Apoi antreprenorul trezeşte căţelul pentru a-l scoate la o scurtă plimbare, astfel încât să nu deranjeze ceilalţi membri ai familiei. Ora 8.30 îl prinde deja la birou, unde verifică mesajele primite peste noapte. „Prima parte a zilei este alocată problemelor operaţionale ale companiei. Încerc să nu sar niciodată prânzul, care este cea mai importantă masă a zilei, fie că e vorba de un prânz de afaceri, fie că este unul normal, împreună cu colegii mei.” După-amiaza este rezervată întâlnirilor fizice sau virtuale, iar seara înseamnă musai 15 ture de bazin, urmate de un film bun şi de un vin pe măsură.

    Faptul că a reuşit să convingă un grup danez că merită să investească în România este cea mai mare realizare profesională pentru Florin Ţâncu.

    Businessul său a devenit mult mai dinamic în ultimii ani, aşa că rolul de coordonator al unei echipe nu este simplu. Motivarea oamenilor pe care îi are în jur este, pentru Florin Ţâncu, una dintre cele mai mari provocări ale sale, pe lângă nevoia imperioasă de a lua decizii rapide în business, uneori. „Mă inspiră dorinţa de atingere a limitei acolo unde lumea, în general, eşuează. Sfatul meu pentru un tânăr la început de drum în carieră astăzi ar fi «Follow your dream and passion!» («Urmează-ţi visul şi pasiunea!» – trad.).”  

    Pentru el, visul în copilărie era să devină inginer, ca mama lui sau şef, ca tatăl. I-au reuşit amândouă, astfel că îndemnul său este inspirat din propria experienţă. Jobul ideal pentru el este acela în care poate crea valoare atât pentru companie, cât şi pentru angajaţi, dar şi acela unde îşi poate duce la îndeplinire dorinţele. Aşa că, orice ar face, tot la visuri se întoarce. „Oricât de greu îţi este la un moment dat, orice situaţie şi decizie trebuie să fie bazate pe raţional. Dacă nu aş mai avea jobul pe care îl am acum, aş inventa altceva şi aş căuta o idee nouă, un loc nou unde să mă afirm. Nu pot să nu cresc.”

    Faptul că a reuşit să convingă un grup danez că merită să investească în România este cea mai mare realizare profesională pentru Florin Ţâncu. Danezii de la Weco reprezintă unul dintre cei mai mari jucători din industria călătoriilor de afaceri, cu o reţea de birouri care se întinde, dincolo de Danemarca şi România, în ţări precum Polonia, Republica Cehă sau Ungaria. Drumul prin afaceri nu a fost însă lipsit de momente care i-au pus o povară pe umeri. „Cel mai greu este când trebuie să-i spui unui coleg care este de mult timp lângă tine că drumurile voastre trebuie să se despartă. Cel mai uşor este să inovezi. Asta îţi dă o senzaţie de libertate mentală. Obiectivul meu este să creez mereu un sistem economic care să fie înaintea pieţei, îmi doresc să fiu vizionar.” La piaţă are nevoie să fie conectat non-stop, tocmai de aceea, dacă ar avea nevoie de un bagaj pentru o insulă pustie, Florin Ţâncu ar pune în el negreşit un modem de internet şi un dispozitiv de producere a energiei solare, la care să-şi încarce tableta. Ca să fie mereu la curent cu ce se întâmplă în lume.

  • Cum poate reveni la viaţă staţiunea din România despre care regii spuneau că este cea mai frumoasă de pe continent

    Câţiva tineri au fost suficient de curajoşi să pornească un proiect ignorat atât de autorităţile locale, cât şi de marii investitori. Băile Herculane, care era una dintre cele mai populare staţiuni din Europa secolului al XIX-lea, un loc pe care  împăratul Franz Josef l-a denumit cea mai frumoasă staţiune de pe continent, este dominat de un peisaj cu clădiri istorice care se află într-o stare avansată de degradare, iar fără o intervenţie rapidă, acestea vor sfârşi în vălul ignoranţei statului. Herculane Project îşi propune să schimbe soarta staţiunii.

    Herculane Project este un proiect iniţiat de un grup de studenţi la arhitectură pentru salvarea clădirii simbol – Baia Neptun – a staţiunii balneare Băile Herculane, dar şi pentru învierea socială şi culturală de care s-a bucurat cândva destinaţia. „Obiectivul nostru este să vedem că deserveşte comunitatea, fie ea turistică sau locală. Vrem să vedem oameni acolo care să se bucure de aceasta.

    Din studiile pe care le-am făcut, credem că această clădire ar trebui să redevină o baie, să îşi menţină funcţiunea, dar nu atât de mult concentrându-se pe zona medicală, adică prin tratamente balneoclimaterice, ci şi pe zona de spa şi wellness. Putem să o îmbinăm şi cu alt tip de funcţiune şi anume aceea de muzeu, să existe şi o cafenea, un magazin, lucrurile se pot conecta foarte frumos şi există spaţiu. Investiţia va fi una mare, dar şi profitul va fi unul mare. Aducererea clădirii la cele mai înalte standarde ar duce investiţia la peste 10 milioane de euro”, spune Oana Chirilă, cofondatoare a proiectului Herculane Project, care îşi propune să readucă la viaţă clădirea simbol a staţiunii Băile Herculane – Baia Neptun –, dar şi reînvierea  socială şi culturală a staţiunii.

    În lipsa unui buget, dar şi a unui sprijin financiar din partea primăriei, fondatorii Herculane Project au decis să organizeze o strângere de fonduri, bani care ar contribui la ţinerea în viaţă a clădirii simbol din Băile Herculane. În aprilie 2019, când în interiorul catedralei Notre-Dame din Paris a izbucnit un puternic incendiu, care a produs pagube seriose asupra monumentului, oamenii de pe întreg globul au strâns bani pentru reconstrucţia catedralei.

    Acest eveniment şi efectele lui le-a dat curaj celor opt tineri să organizeze o strângere de fonduri şi pentru Baia Neptun din Băile Herculane. „Am făcut campania Bilet la Băi şi am reuşit să strângem în final 60.000 euro. Achiziţionezi acum un bilet, dar în viitor vei putea vizita Băile Herculane. Am încercat să apelăm la nostalgia pe care foarte multă lume o are când vine vorba de Herculane, noi cunoaştem prin intermediul proiectului foarte mulţi oameni care sunt ataşati de această staţiune. Lumea e conectată de acest loc şi acesta este cumva viu prin memoria lor”, explică ea.

    Proiectul a fost susţinut nu doar de persoane fizice, cât şi de oamenii de afaceri şi de marile companii ale României, printre care şi Ovidiu Şandor şi retailerul de bricolaj Dedeman. Staţiunea este una dintre cele mai vechi băi termale de pe teritoriul României şi din Europa, fiind pentru prima dată atestată documentar în perioada romană. După ce s-au aflat sub stăpânire maghiară, otomană şi apoi austro-ungară, Băile Herculane au cunoscut o dezvoltare fără precedent în secolul al XIX-lea, când Băile au devenit cunoscute în întreaga Europă pentru funcţiunile lor de tratament medical, dar şi cultural. Staţiunea Băile Herculane era cândva frecventată de marile personalităţi ale vremii, printre care împăratul Austriei, Franz Josef, care observa că Băile Herculane era cea mai frumoasă staţiune de pe continent. Soţia sa, împărăteasa Elisabeta de Austria, cunoscută şi ca Sisi, deţinea o proprietate în oraş, Vila Elisabeta. Timpul nu iartă nimic, iar de la gloria pe care o avea cândva staţiunea, fiind vizitată de marile personalităţi politice şi culturale ale vremii, astăzi de zilele oraşului, oamenii sărbătoresc cu mici şi bere.

    Herculane Project a fost pornit în urmă cu patru ani de un grup de studenţi la arhitectură din Timişoara care au ajuns spontan în Băile Herculane într-o vară, după sesiune. Proiectul funcţionează sub umbrela Asociaţiei Locus, înfiinţată de cei opt tineri. „În 2017, am ajuns aici foarte spontan, eram un grup de studenţi de la arhitectură, am venit aici după sesiune şi am accesat Baia Neptun pe un geam spart şi, ulterior, am scris un articol care a fost destul de viral. Atunci ne-am dat seama că locul are o importanţă destul de mare, nu doar la nivel naţional, ci şi la nivel european şi am zis să facem ceva. A fost o înşiruire foarte spontană de evenimente neprevăzute care ne-au ajutat să începem proiectul”, explică Oana Chirilă.

    Apoi lucrurile au decurs, cum îi place Oanei Chirilă să spună, „conduşi de idealism şi inconştienţă”, iar, întorşi la Timişoara au sunat la primăria din Băile Herculane pentru a stabili care sunt paşii următori în crearea unei colaborări. „Relaţia nostră a fost şi este una de colaborare pentru că lucrăm pe o clădire pe care ei sunt proprietari, dar a fost o relaţie cu multe lecţii şi de o parte şi de alta, noi când am început proiectul eram studenţi, nu am mai avut contact cu nicio administraţie locală, cu birocraţie, cu ce înseamnă un act administrativ, aveam acest entuziasm şi idealism poate la o doză mult prea mare pentru ceea ce se întâmpla aici în Herculane. Nu ştiam nimic despre loc, iar despre clădirea pe care voiam să o salvăm ştiam foarte puţine, mai ales despre situaţia juridică a clădirii, care este, de fapt, impedimentul nostru cel mai mare”.

    Clădirea – Baia Neptun – este în administrarea primăriei oraşului, dar terenul pe care se află este deţinut de un om de afaceri, care are o serie de litigii în ceea ce priveşte terenul şi mai multe procese cu statul român, astfel că există un sechestru pe acel teren. De aceea, la clădirea simbol a staţiunii care se află într-un grad avansat de deteriorare se fac doar intervenţii pentru a stopa pe cât posibil degradarea şi mai puternică a clădirii. Până în momentul în care se va ridica sechestrul, tinerii care au iniţiat proiectul nu pot intervi cu lucrări de restaurare a clădirii, însă, până atunci vor să ţină în viaţă Baia Neptun. „Planul nostru este să finalizăm această primă etapă de punere în siguranţă. Noi încă suntem în această etapă, am executat doar jumătate din proiectul pe care ni l-am propus, iar acest lucru tocmai din lipsă de fonduri. Până acum ce am reuşit să executăm a fost datorită oamenilor care ne-au sprijinit. Planul nostru este să aşteptăm ca justiţia să îşi facă rolul şi să dea o sentinţă astfel încât să fie ridicat sechestul, dar până atunci noi planificăm toţi paşii necesari pentru restaurare”.

    Oana Chirilă, fondator, Herculane Project: „Am făcut campania Bilet la Băi şi am reuşit să strângem în final 60.000 euro. Achiziţionezi acum un bilet, iar în viitor vei putea vizita Băile Herculane. Am încercat să apelăm la nostalgia pe care foarte multă lume o are când vine vorba de Herculane, noi cunoaştem prin intermediul proiectului foarte mulţi oameni care sunt ataşati de această staţiune. Lumea e conectată de acest loc şi acesta este cumva viu prin memoria lor.”

    Oana Chirilă spune că au în plan să organizeze un concurs european de arhitectură, iar pentru acest lucru pregătesc o temă de concurs foarte bună pentru a lansa acest concurs la nivel european împreună cu Ordinul Arhitecţilor din România, fiind cea mai bună unealtă de a găsi oameni care ar putea crea un proiect la standarde înalte. Tinerii arhitecţi se înscriu în puţinele exemple de iniţiative care au ca scop salvarea patrimoniului naţional, însă Oana Chirilă e de părere că pentru astfel de proiecte e nevoie de o doză de nebunie. „Trebuie să îţi pese. Când am plecat prima dată  de la Herculane, doar la asta mă gândeam, devenise ceva obsesiv în mintea mea. Trebuie să îţi pese şi să o faci cu pasiune, dar e nevoie să existe şi un nebun de serviciu ca lucrurile să funcţioneze, în cazul acestui proiect, eu am fost nebunul”, explică ea.

    Pe lângă ţinerea în viaţă, cât şi restaurarea, atunci când va fi posibil, a clădirii simbol din Băile Herculane, tinerii au în plan reactivarea socială şi culturală a oraşului. Asociaţia care vrea să redea faima de altădată a staţiunii are în plan să organizeze diverse evenimente pentru a atrage tinerii, astfel încât să înţeleagă importanţa unei astfel de staţiuni. „Viziunea proiectului nostru şi oportunitatea acestuia sunt construite având la bază aceste nevoi şi utilizează creativitatea nu doar ca formă de promovare a patrimoniului şi a diverselor arte vizuale, ci şi ca factor de dezvoltare a unui produs cultural pe termen lung cu impact în sectoare diverse. Proiectul se află la confluenţa dintre creativitate, arhitectură şi utilizarea noilor tehnologii în vederea susţinerii pilonului cultural ca factor de dezvoltare durabilă, de dezvoltare socială şi diversificare a ofertei culturale existente pe piaţă. Reactivarea socială şi culturală a centrului istoric a oraşului – staţiune Băile Herculane are în vedere o serie de proiecte culturale şi educative, ce au ca scop implicarea publicului larg în reactivarea patrimoniului cultural al Băilor”, se arată pe site-ul proiectului. Cu toate că tinerii intervin pentru a preveni degradarea şi mai tare a clădirii, unele zone nu mai pot fi salvate, iar părţi din clădire au început să se prăbuşească, ceea ce face nevoia şi mai mare de intervenţie rapidă. O clădire care a primit o a doua şansă de la tineri care au fost suficienţi de nebuni să dorească să o salveze, dar care pare să piardă în faţa corupţiei şi nepăsării statului faţă de propriile sale comori.

    Foto: Martin Neagoe, Danu Alex, Flavius Neamciuc, Heiko Probst

  • Ca-n secolul trecut

    Mulţi se întorc la muncă,  dar unii abia pleacă în vacanţă sau o continuă. Despre aceştia din urmă, în mare parte superbogaţi, s-ar putea spune că trăiesc în trecut, judecând după buget, reprezentaţii firmelor care oferă pachete turistice de lux afirmând că apetitul superbogaţilor pentru cheltuieli ce ţin de relaxare s-a întors la nivelul din perioada anilor douăzeci ai secolului trecut.

    Cererea, scrie The Telegraph a fost atât de mare pe perioada verii încât n-au încăput toţi superbogaţii în destinaţiile tradiţionale din Italia sau Franţa, unii optând pentru Grecia sau Croaţia. Sătui de restricţiile de călătorie cauzate de pandemie, aceştia au luat cu asalt iahturile disponibile pentru închiriere, indiferent de preţurile pe care trebuiau să le plătească. 

    Se caută iahturi cât mai mari, pe care se poate sta cu familia şi prietenii – eventual şi profesori particulari în cazul în care clienţii au copii de vârstă şcolară –, pe care există coafeze sau antrenori personali şi care trebuie să fie dotate cu spaţiu pentru elicoptere şi să le permită  celor care le închiriază să stea cât mai mult timp la bord ca să nu fie văzuţi. S-a schimbat chiar şi perioada obişnuită de închiriere, afirmă consultanţii în turism, de la două săptămâni la două luni sau chiar mai mult, pentru că mutatul dintr-un loc într-altul e o mare bătaie de cap.

    Cei care nu caută un sejur pe ape, ci vor să stea să relaxeze undeva pe uscat s-au îndreptat spre destinaţii ca St. Tropez, unde cele mai bune case disponibile turiştilor vedete sau superbogaţi sunt deja închiriate pentru următoarele două sezoane de vară. O insulă de lângă Antigua, Jumby Bay, este închiriată până în martie anul viitor de cei care au căutat o destinaţie neeuropeană. Sunt şi unii superbogaţi care aleg în schimb să se distreze la un safari în Africa ori în călătorii de lux cu maşina prin Europa, aceştia plecând la drum cu prietenii.

  • Călătorie de poveste

    Se spune, şi nu degeaba, că poţi călători în diverse locuri cu ajutorul cărţilor pe care le citeşti. Se poate întâmpla, mai nou, şi să călătoreşti acolo unde te-au dus mai întâi cărţile copilăriei, idee care i-a venit unei agenţii de turism de lux, Black Tomato. Aceasta, scrie Financial Times,  oferă excursii tematice inspirate de lecturile copilăriei, cum ar fi „Alice în Ţara Minunilor”, „Chemarea străbunilor”, „Comoara din insulă” ori „O călătorie spre centrul Pământului” de Jules Verne.

    Costul unei excursii variază de la 14.000 la 120.000 de lire sterline, iar doritorii pot alege să fie plimbaţi în Islanda, în Alaska, în Caraibe ori în Oxfordshire, printre altele, primind de-a lungul drumului tot felul de indicii care să-i ducă mai departe prin locurile din cartea aleasă.


     

  • Care sunt planurile unuia dintre cele mai mari grupuri hoteliere prezente pe piaţa locală. Vrea să se extindă până în 2024

    Accor, unul dintre cele mai mari grupuri hoteliere din lume, plănuieşte ca până în 2024 să mai adauge 9 unităţi la cele 15 pe care le deţine în România, planul de dezvoltare rezistând chiar şi după cea mai dificilă perioadă din industria ospitalităţii. Dar dacă înainte turiştii căutau o cazare bună, acum experienţa trăită într-un loc este cea mai importantă. Ce va urma de aici încolo într-o piaţă care s-a schimbat în trei ani cât în ultimii 30?

    Acum cinci ani discutam despre un produs bun, o acustică bună, un aer condiţionat şi un pat confortabil, dar acum oaspeţii se uită dincolo de aceste aspecte. Astăzi, turiştii vor să fie surprinşi, vor experienţe, atunci când se vor duce acasă să aibă despre ce povesti. Sunt de 30 de ani în această industrie, însă s-a schimbat mai mult în ultimii 3-4 ani decât în restul timpului de când sunt în ospitalitate”, spune Frank Reul, head of development pentru Europa de Est în cadrul grupului Accor.

    Astfel, nu va mai conta doar o cameră frumoasă, ci o cameră cu o experienţă, turiştii români fiind la fel în această privinţă cu orice alt călător, din orice alt colţ al lumii. Mai departe, apetitul pentru produse premium este întâmpinat de tot mai multe hoteluri care promovează acest concept, iar investitorii merg şi către alte zone din ţară în afară de Bucureşti. „Cheia succesului în viitorul ospitalităţii constă în experienţele de care vor avea parte turiştii, ce vor avea de povestit când vor ajunge acasă”, este de părere Frank Reul.

    Acesta fiind contextul, grupul franţuzesc Accor are în plan să mai deschidă încă nouă hoteluri până în 2024, aducând astfel pe piaţa locală noi branduri internaţionale precum Swissotel, Adagio şi Tribe. Proiectele care se vor deschide sub brandurile din portofoliul Accor vor ajunge la circa 100 mil. euro, bani investiţi de partenerii locali. Deşi principala piaţă la care se uită grupul franţuzesc este cea din Bucureşti, nu sunt scoase din vedere nici oraşele mari din ţară precum Braşov sau Sibiu.

    „Ceea ce încercăm să facem este ca indiferent de categoria de trei, patru sau cinci stele să aducem brandul, să aducem cel mai important produs care s-ar potrivi în piaţă. Spre exemplu, Bucureştiul este un oraş mare, putem avea hoteluri tradiţionale de cinci stele, dar şi hoteluri de tip lifestyle de cinci stele. Pentru fiecare locaţie, fiecare investitor şi fiecare piaţă încercăm să aducem un produs care se potriveşte acolo şi care se distinge de orice alte hoteluri care operează deja în zonă”, explică el.

    Partenerii locali ai Accor sunt foarte diverşi, de la companii de construcţii, până la companii medicale sau investitori în real estate, iar acest lucru reprezintă o provocare, mai spune Frank Reul. Această diversitate este pe de o parte interesantă, fiecare venind cu un bagaj de cunoştinţe antreprenoriale diferite.

    Frank Reul adaugă faptul că se uită la ceea ce îşi doreşte investitorul şi ce poate să facă pentru a primi sprijinul comunităţii şi a pieţei locale, ulterior cei de Accor aducând un produs care se potriveşte pieţei şi care oferă turiştilor facilităţi la standarde înalte. „Asta este ceea ce încercăm să facem cu Adagio”, spune Frank Reul. 

    Grupul Accor a anunţat recent că va aduce pe piaţa din România două noi branduri şi anume Tribe şi Adagio, completând astfel portofoliul de mărci ce acum cuprinde Pullman, Novotel, Mercure şi ibis Styles.

    Cele două hoteluri vor fi amplasate în aceeaşi clădire din zona Basarab a Capitalei şi vor avea un total de 200 de camere, piscină şi spaţiu de wellness. Cele două mărci vor fi integrate în acelaşi proiect ce ar trebui să fie gata până în 2024.

    Sub numele Adagio va fi deschis un aparthotel, acesta fiind un brand folosit pentru proiecte poziţionate pe segmentul mediu de preţ. În prezent există 113 astfel de aparthoteluri în 13 ţări, precum Franţa, Maroc, Belgia sau Italia, cu un total de 13.275 de apartamente, pe când Tribe este un brand hotelier care se adresează călătorului modern, tânăr. Până acum sunt doar trei astfel de unităţi, în Paris şi Carcassone în Franţa şi în Perth Australia, cu un total de
    288 de camere, potrivit aceleiaşi surse. Urmează însă alte deschideri în Amsterdam sau Varşovia.

    În prezent, grupul franţuzesc numără o reţea de 15 hoteluri în România, ceea ce înseamnă circa 1.700 de camere, care sunt operate în acord de management, având astfel 10 parteneri locali şi doar unul străin în oraşe precum Bucureşti, Arad, Sibiu, Galaţi şi Timişoara. Grupul hotelier are peste 5.000 de hoteluri în toată lumea, deci piaţa locală reprezintă un procent foarte mic în portofoliul Accor, însă, Frank Reul este de părere că România are un potenţial mare de a se dezvolta.

    „Piaţa din România are cel mai mare potenţial pe care l-a avut vreodată, însă este o chestiune de promovare, de infrastructură, de produsele potrivite. Există potenţial, România are mâncare bună şi oameni primitori, aveţi totul”, subliniază Frank Reul.

    În prezent, grupul Franţuzesc numără o reţea de 15 hoteluri în România, ceea ce înseamnă circa 1.700 de camere, care sunt operate în acord de management, având astfel 10 parteneri locali şi doar unul străin în oraşe precum Bucureşti, Arad, Sibiu, Galaţi şi Timişoara. Grupul hotelier are peste 5.000 de hoteluri în toată lumea.

    Cea mai dezvoltată infrastructură hotelieră din România se află în Bucureşti, unde există cele mai multe hoteluri de cinci stele şi oraşul în care se află şi cele mai multe hoteluri sub brandurile din portofoliul Accor, restul ţării ducând lipsă şi de branduri internaţionale şi de hoteluri premium. Însă, Frank Reul spune că nu vor neapărat să dezvolte mai multe hoteluri de cinci stele, ci mai degrabă să se uite atent la nevoile pieţei şi ce se potriveşte în anumite zone ale ţării.

    „Ce este particular pieţei din România este faptul că turismul local se bazează în principal pe turiştii români, astfel că este o piaţă foarte sigură. Aveţi oraşe mari, nu doar Bucureştiul, dar şi în restul ţării sunt oraşe mari, mai mult de atât, aveţi litoral, munţi, zona de balneo. Avem un portofoliu de branduri suficient de versatil pentru a aduce soluţii în fiecare regiune a ţării“.

    Reţeaua Accor s-a extins chiar şi în plină pandemie, astfel că unii investitori nu au dat înapoi odată cu apariţia crizei, însă alţii au preferat să fie mai prudenţi şi să aştepte până când lucrurile pe piaţa turismului vor deveni mai certe. Accor numără în prezent 15 hoteluri, după ce hoteluri precum ibis Styles Galaţi, Mercure Galaţi, ibis Bucharest Politehnica sau ibis Timişoara City Center s-au deschis în ultimul an.

    „Criza a fost foarte dură, dar împreună cu partenerii noştri şi echipele din hoteluri am reuşit să trecem cu bine peste aceasta. Am văzut rezultatele din luna iulie a hotelurilor şi există o adevărată revenire a afacerilor. Ce ne face foarte încrezători este că oamenii îşi doresc să călătorească. Acum aeroporturile sunt pline, la fel şi avioanele. Va mai dura până vom reveni la nivelul din 2019, dar văd din partea consumatorilor o nerăbdare de a călători, ceea ce ne face încrezători”.

    Frank Reul mai spune că pentru prima dată de la începutul pandemiei observă o creştere a cererii, mai ales pentru perioada septembrie-octombrie, venită din partea turiştilor individuali care vor sosi în scopuri de business.

    „Există cerere de mult timp pentru diverse întâlniri, dar nu se ştie dacă şi cum le vor putea ţine. Dar ceea, ce pot să zic clar este că pentru prima dată oamenii sunt obosiţi de întâlnirile pe Zoom, iar acum vor să călătorească mai mult”.

    El mai adaugă faptul că revenirea turismului la nivelul din 2019 se va produce în circa 2-3 ani, însă cei care reuşesc să se reinventeze şi să răspundă nevoilor actuale şi viitoare ale turistului vor avea de câştigat.

  • Destinaţii de weekend. Cum să respiri ca un parizian în afara Parisului

    Poate părea absurd ca, odată ajuns la Paris, să vrei să „evadezi” din Paris. Dar câteodată ai nevoie de un moment de respiro – şi să te retragi puţin din lumina puternică a Oraşului Luminilor. Poate pentru puţin aer sărat şi inspiraţie – şi nu de orice fel, ci una demnă de Monet, Maupassant sau chiar şi de personaje legendare, precum Arsène Lupin.

     

    Pentru parizieni – sau pentru cei care au vizitat Parisul de suficient de multe ori încât să îşi dorească să vadă ce este şi dincolo de el – există numeroase variante de city-break, la câteva ore distanţă. Cele şase gări din capitala Franţei oferă o serie de variante de petrecere a 1-2 zile pline de „charme” în toate punctele cardinale: est – catedralele şi cramele din regiunea Champagne; sud – cramele din Burgundia; vest – castelele Văii Loarei. Se pare însă
    că, de cele mai multe ori, când parizienii vor să evadeze rapid într-un weekend, se îndreaptă, de un secol încoace, spre nord, spre oraşele costale  ale Normandiei. Spun de 100 de ani încoace pentru că, după cum reiese din documentarea făcută pentru călătorie, faimoasele orăşele costale ale Normandiei au atras aici şi  celebri artişti, fie ei scriitori sau pictori, căutaţi de turişti, în general, în cafenelele de pe marginea Senei.

    Étretat, de pildă, aflat la circa 200 de kilometri de Paris, a fost cândva un modest sat pescăresc în apropierea Canalului Mânecii. Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, aerul său boem a devenit un magnet pentru artiştii deveniţi ulterior un mijloc de propagare a informaţiei despre frumuseţea locului. Presa internaţională scrie că pictorii Eugène Delacroix şi Gustave Courbet au fost inspiraţi de interesantele formaţiuni stâncoase de aici, iar Maupassant a avut chiar şi o casă în oraş şi a scris o povestire inspirată de acest loc numită „Englishmanul din Étretat”. Totuşi, impresionistul Claude Monet a realizat cea mai cunoscută celebrare a formaţiunilor stâncoase de aici: o serie de tablouri în ulei în care acestea erau centrale.

    Ce găseşti acum în Étretat?

    Un mic orăşel burghez, cu arhitectură tipic normandă, din cărămidă roşie şi piatră albă, care compun casele aliniate în jurul unei plaje pietroase şi pe stâncile erodate în mod bizar.

    Este un oraş turistic, dar şi cu multe ferme, cunoscut mai ales pentru stâncile calcaroase, care includ trei arce naturale şi o formaţiune în formă ascuţită. Din oraş pot fi văzute două din cele trei porturi existente aici – Porte d’Aval şi Porte d’Amont (Manneporte este al treilea şi cel mai mare, care nu poate fi văzut de aici).

    O plimbare în Étretat începe de obicei pe plaja cu pietricele din marmură şi duce spre unul dintre cele mai înalte puncte de aici – în vârful stâncii care delimitează plaja. După o urcare de aproximativ 10 minute, eşti recompensat cu o privelişte demnă de Monet a Falaise D’Amont, Arcul alb de circa 90 de metri deasupra nivelului mării, cât şi asupra Aiguille (Acul), o ţepuşă care pare că sare din apă – la circa 70 de metri deasupra acesteia, ca să fim exacţi. Acesta din urmă este subiectul multor referinţe literare, printre care cea a lui Maurice Leblanc, creatorul hoţului gentleman Arsène Lupin. O parte din scenele celui de al cincilea episod din serialul Lupin au fost realizate aproape de aici, iar Maurice Leblanc, creatorul personajului Lupin – protagonistul a 17 romane şi 39 nuvele –  a trăit în Étretat. A scris mare parte dintre titlurile sale în casa sa de aici, devenită acum Muzeul Clos Lupin.

    Două alte motive pentru a vizita Étretat sunt un teren de golf cu 18 găuri aflat pe una dintre stânci şi grădinile amplasate pe o alta (Jardins d’Étretat), ambele oferind o privelişte spectaculoasă asupra stâncilor şi oraşului. Un alt tip de Notre Dame – de la Garde de această dată – se află pe această stâncă sudică: unul mult mai mic, care pare să se încadreze în arhitectura naturală a locului.

    Totuşi, sunt şi alte lucruri de experimentat aici în afară de plaja de pietriş şi formaţiunile din stâncă: micul oraş aflat la baza lor este plin de restaurante intime şi de magazine mici.

    Fie că alegeţi restaurantul Bel Ami (inspirat de un alt roman, scris de Maupassant) sau oricare dintre celelalte restaurante-braserii de aici, senzaţia pe care o ai când intri în micile restaurante din Étretat este aceea în care vii de afară într-un loc cald, cu şemineu, iarna. Poate şi ca urmare a climei – în general mult mai rece decât în Paris (acum, în jur de 18 grade). În restaurante nu ar trebui să rataţi cidrul, băutura care pare să fie specifică oraşelor de pe ţărmurile Normandiei şi „la galette”, o clătită sărată care poate ţine loc de trei mese (mai ales dacă alegeţi să mâncaţi ca un francez…).

    La întoarcerea spre Paris, nu rataţi o oprire în Honfleur. De fapt, şi drumul spre Honfleur este demn de ochii turiştilor: Podul Normandiei este o bijuterie a infrastructurii franceze, care face legătura între Le Havre şi Honfleur, deasupra râului Sena, înainte ca acesta să se reverse în Canalul Mânecii. Chiar dacă este un pod de autostradă (taxat ca atare), este prevăzut şi cu o alee pietonală şi una pentru biciclişti în ambele direcţii, permiţând celor care aleg să traverseze podul pe jos sau pe două roţi să facă acest lucru fără să plătească. Construcţia podului a început în 1988 şi a durat şapte ani. S-a deschis pe 20 ianuarie 1995, fiind la vremea respectivă cel mai lung pod cu cabluri din lume (recordul a fost în 1999 în favoarea unui pod din Japonia), cu o lungime de aproximativ 2,1 kilometri şi o înălţime de 214 metri.

    Micul sat Honfleur, aflat la baza podului, este cunoscut atât pentru portul său, cât şi pentru casele cu faţade pictate de numeroşi artişti în special de Gustave Courbet, Eugène Boudin, Johan Jongkind şi, din nou, Claude Monet, care au alcătuit, de altfel, École de Honfleur (Şcoala Honfleur). Aceasta a contribuit la apariţia mişcării impresioniste. Biserica Sfânta Caterina de aici este cea mai veche biserică din lemn din Franţa.

    Certificatul digital de vaccinare este obligatoriu nu doar pentru intrarea în Franţa, ci în toate spaţiile publice de aici, fie că vorbim despre săli de cinema, restaurante, hoteluri, baruri sau chiar şi magazine alimentare.

    Chiar dacă semnificaţia numelui nu are nicio legătură cu florile (sunt incluse în componenţa acestuia – pare să fie mai degrabă conectat cu termenul fleur, care înseamnă linie a râului sau estuar), casele colorate din Honfleur sunt mereu înconjurate de flori.

    Nu e de mirare că frumuseţea Honfleur a atras numeroşi artişti timp de secole. Portul de aici şi clădirile colorate oferă amestecul perfect pentru orice ochi, dar pentru cei în cazul cărora o simplă plimbare nu este de ajuns, există şi opţiunea de a vizita muzee, restaurante numeroase şi magazine care vând produse locale. Pasionaţii de fructe de mare nu trebuie să rateze stridiile sau midiile cu cartofi prăjiţi de la unul dintre restaurantele portului.

    După Honfleur, dacă vă mai rămâne puţin timp din mica escapadă din Paris, încercaţi să vizitaţi şi Trouville-sur-Mer (termenul de Trouville este însă mai des folosit). Nu am petrecut prea mult timp aici, dar la o plimbare scurtă am văzut că oferă o promenadă care se pare că există aici din secolul al XIX-lea, un port pescăresc, încă funcţional, precum şi un cazinou care a fost construit aici în aceeaşi perioadă cu aleea pietonală şi care a apărut într-un film despre viaţa lui Coco Chanel. Oraşul este presărat cu vile (mai somptuoase decât cele din orăşelele anterioare), printre care Montebello – construită în 1866. Acum aceasta este un muzeu unde sunt expuse tablouri de Charles Mozin – care a pictat prima dată Trouville în 1852 şi a fost urmat mai târziu de mai cunoscuţii Monet şi scriitorul Alexandre Dumas.

    Cum să ajungi în Étretat: 2,5 – 3 ore de condus sau trenul spre Le Havre şi o călătorie cu taxiul spre Étretat. Dacă alegeţi varianta maşinii, este important să luaţi în calcul şi numeroasele puncte de taxare de pe autostrăzi (variază între 4 şi 9 euro, în funcţie de operatorul autostrăzii şi de locul traversat).

    Preţurile pentru cazare pornesc de la circa 100 de euro şi pot urca până la peste 1.000 de euro/noapte, într-unul dintre hotelurile luxoase din regiune.

     

  • Românul care a renunţat la tot ce avea în Bucureşti pentru a se muta într-un loc complet izolat, departe de nebunia şi agitaţia oraşului. El a creat şi un loc foarte bun pentru a merge în concediu – FOTO

    Era anul 2007 când Radu Arseni descoperea valea Andoliei, un loc pitoresc din zona Moeciu. Atât de mare a fost atracţia, încât nu a trecut mult până când a lăsat în urmă tot ce avea în Bucureşti, unde era bine ancorat, pentru a arunca ancora în altă parte şi pentru a deschide, 13 ani mai târziu, pensiunea agroturistică Andolia.

    „Prima dată când am călcat în această vale, atât de tare am fost captivat de frumuseţea locului încât am uitat de tot stresul cotidian, de toate grijile şi necazurile”, îşi aminteşte astăzi Radu Arseni. Entuziasmul l-a făcut atunci să cumpere un teren chiar acolo şi curând a venit dorinţa de a împărtăşi şi cu alţii farmecul zonei. Atunci s-a născut ideea dezvoltării unei cabane unde să fie bine primiţi oamenii dornici să reintre în contact cu natura.

    „Am trecut sub furcile caudine ale birocraţiei şi am făcut un PUZ (plan urbanistic zonal – n. red.). Apoi, după câţiva ani, în 2016, am accesat fonduri europene şi, alături de alte fonduri de care mai dispuneam, am pornit să construim cabana-pensiune agroturistică Andolia, în 2018.” În total, bilanţul investiţiei s-a oprit la câteva sute de mii de euro. Deşi proiectul a fost gata, tehnic vorbind, în noiembrie 2019, a mai fost nevoie de aproape încă un an, până în august 2020, pentru echiparea şi dotarea completă. Mai mult, pandemia şi-a spus şi ea cuvântul în această amânare.

    Planul iniţial era atragerea grupurilor de minimum opt persoane, care ar fi urmat să opteze pentru o activitate anume – precum ţesut, lemnărit, iniţiere în drumeţiile montane – şi să o exploateze la maximum în zona Andoliei. „Dimineaţa ar fi avut loc aceste iniţieri, după-amiaza erau programate jocuri, iar seara aveam petreceri şi spectacole. Am vrut să implementăm un concept de creare de amintiri pornind de la obiectele făcute în cadrul activităţilor de ţesut sau lemnărit, obiecte cu care turistul să plece acasă”, povesteşte Radu Arseni.

    Socoteala de acasă nu s-a potrivit însă, cu cea din târg, aşa că pandemia l-a făcut pe proprietarul cabanei Andolia să reconfigureze traseul. A trecut la regimul de cazare cu demipensiune, însă nu a abandonat ideile iniţiale. Ba mai mult, varietatea va fi şi mai mare, antreprenorul gândindu-se acum să includă în program şi echitaţia, pe lângă iniţierea în drumeţiile montane, în meşteşugul ţesutului, în confecţionarea măştilor populare sau în tehnicile de supravieţuire. „Aceste activităţi, alături de zona de spa tradiţional, sunt susţinute de firme partenere care percep un tarif suplimentar, toate sub umbrela Andoliei. Suntem o zonă de retreat, izolată de vacarmul urban sau rural, şi am creat şi o zonă spa tradiţională, cu un ciubăr cu apă caldă şi sărată, dar şi saună în butoi.”

    Andolia este independentă din punct de vedere energetic, funcţionând pe baza panourilor fotovoltaice, a turbinelor eoliene şi a unui generator.

    CITITI AICI MATERIALUL INTEGRAL

  • Şantajul cu refugiaţi. Cum se foloseşte unul dintre ultimii dictatori ai lumii de suferinţa şi de nefericirea migranţilor care fug din calea războiului

    La câteva zile după ce preşedintele Belarusului, Alexandr Lukaşenko, a ameninţat că va inunda Europa cu migranţi, zeci de kurzi irakieni au început să sosească în Lituania. Şi graniţele poloneze au început să fie forţate de fugari, unii din Afganistan, în ceea ce oficiali europeni spun că este o politică de stat instrumentată de oficialităţi Belaruse. Cum schimbarea de regim din Afganistan, unde talibanii au preluat puterea, se face în haos, este de aşteptat un val masiv de fugari afgani. Vor deveni ei carne proaspătă pentru maşinăria de şantaj a lui Lukaşenko?

    Din 2015, de când peste un milion de fugari din Siria, Afganistan şi Irak au forţat pătrunderea în interiorul Uniunii Europene, cei mai mulţi alungaţi de războaiele şi sărăcia din ţările lor şi încurajaţi de politica porţilor deschise a cancelarului Merkel, mulţi europeni au căpătat fobie de refugiaţi. Iar mulţi politicieni ştiu cât de uşor sunt de exploatat aceste temeri şi cât de greu este de calmat o criză provocată de străini.

    Criza refugiaţilor din 2015 a dezbinat Europa şi încă mai este folosită ca instrument politic de conservatori, naţionalişti sau extremişti. Premierul maghiar Viktor Orban a făcut o politică de stat antimigraţionismul în numele creştinăţăţii şi al culturii occidentale. Preşedintele Turciei, Erdogan, s-a folosit de sutele de mii de refugiaţi sirieni pe care ţara sa îi adăposteşte pentru a forţa Europa să-i dea mai mulţi bani, ameninţând că va da drumul la robinetul cu fugari.

    Acum a venit rândul Belarusului, al cărui regim autoritar este bombardat cu sancţiuni occidentale, să se folosească de şantajul  cu refugiaţi.

    Într-o investigaţie transfrontalieră care acoperă Lituania, Belarus şi Irak, LRT, un partener media al Euractiv, a făcut cercetări privind o nouă afacere belarusă, având la bază trafic de oameni. Furgonete Mercedes negre aşteaptă pe aeroportul din Minsk pentru a-i aduce pe irakienii abia veniţi direct la unele dintre cele mai populare hoteluri de trei şi patru stele din oraş cu nume precum Planeta şi Sputnik.

    Noii sosiţi vor petrece câteva zile acolo până când vor fi informaţi că trebuie să-şi împacheteze lucrurile şi să se pregătească de drum. Plecând noaptea, sunt duşi la graniţa cu Lituania. Şoferul le indică direcţia, iar irakienii se îndreaptă spre vest. Cu ultimele asigurări că o maşină îi va întâlni la celălalt capăt al drumului, oamenii trec graniţa. Dar pentru majoritatea lor, călătoria se termină într-un centru de detenţie din Lituania.

    Pretinzând că este un refugiat care caută să ajungă în Europa, Kareem Botane, un jurnalist irakian independent care lucrează cu LRT, a luat legătura cu câţiva contrabandişti din Kurdistan, unde contactele acestora sunt uşor de procurat. I-au spus că intrarea în Europa prin Belarus este legală, deoarece agenţiile de turism irakiene şi belaruse au eliberat vize turistice. De asemenea, au spus că au reprezentanţi în toate oraşele mari din Kurdistanul irakian şi că sunt în legătură cu agenţii de turism din Bagdad.

    „Avem în ofertă Belarus, Germania, Lituania şi alte ţări. De aici până în Belarus, de unde mai sunt 20 de minute până în Lituania. Drumul Bagdad – Lituania va costa 10.000 de dolari de persoană”, a spus unul dintre contrabandişti, care şi-a dat numele de Hareem. „Vom organiza un zbor spre Belarus, unde veţi sta trei sau patru zile. Apoi vă vom transporta în Lituania. O agenţie de turism din Belarus va veni să vă ia de la aeroport. Veţi fi cazaţi la un hotel şi vom veni să vă ducem la graniţă”, a declarat presupusul contrabandist, promiţând să rezolve cu  viza şi să cumpere bilet de avion. Călătoria prin Belarus şi Lituania este convenabilă atunci când încerci să ajungi în Finlanda sau în alte ţări, a spus Hareem, adăugând că oamenii pot economisi bani rămânând în Lituania. „Dacă doriţi să călătoriţi din Kurdistan, voi organiza totul şi costul va fi de 15.000 de dolari. Plătiţi 6.000 de dolari dacă decideţi să rămâneţi în Lituania“, a spus el.

    Contrabandistul a garantat că vor fi transportaţi cu avionul din Lituania în Germania, Franţa sau alte ţări fără nicio problemă. De asemenea, Hareem l-a asigurat pe apelant că nimeni nu-l va reţine în Belarus, deoarece „va avea viză”. „În primul rând, nimeni nu poate organiza asta de unul singur. Uneori va fi un kurd, alteori un arab, alteori un belarus care vă aşteaptă la aeroport. Depinde de compania din Bagdad şi de compania din Belarus cu care sunt în contact. Dar asta nu este problema dumneavoastră”, a explicat Hareem, adăugând că are şi o reţea de kurzi, arabi, belaruşi şi lituanieni care ajută migranţii să ajungă în Europa.

    Iraqi Airways oferă zboruri directe de la Bagdad la Minsk din 2017. În mai, primul zbor Fly Bagdad a aterizat pe aeroportul din Minsk. Videoclipurile promoţionale Fly Bagdad arată cum zborul este întâmpinat cu fântâni de apă la aeroport şi cum pasagerii primesc flori şi dulciuri. În timp ce Belarus, dependentă pentru valută de Rusia şi de exporturile de combustibil şi de îngrăşăminte, ar aprecia un număr tot mai mare de turişti, Muthanna Amin, membru al comisiei pentru afaceri externe a parlamentului irakian, a fost printre cei care şi-au exprimat îngrijorarea faţă de irakienii care pleacă în Belarus pentru a ajunge în UE. „Recent, mulţi tineri irakieni au călătorit şi continuă să călătorească în Belarus.

    Unii dintre ei folosesc acest traseu turistic pentru a intra ilegal în alte ţări din UE prin Belarus. Unii contrabandişti profită de faptul că Belarus doreşte să-şi crească economia prin turism”, a spus Amin. în ciuda faptului că sunt utilizate în scheme de trafic uman, agenţiile de turism nu pot fi învinovăţite pentru organizarea de excursii, a explicat Amin. „Vor exista încercări de a trece ilegal frontiera atât timp cât se eliberează vize turistice. Acest lucru, însă, nu înseamnă că toţi cei care se duc în Belarus sunt migranţi”, a mai spus Amin, adăugând că contrabandiştii îi ajută pe kurzi să ajungă în Turcia şi UE.

    Turiştii din Irak sunt cazaţi doar în hoteluri aprobate atât de guvernul belarus, cât şi de cel irakian, a spus Meer Sahebqran, proprietarul agenţiei de turism irakiene Smile Holiday for Travel and Tourism. Lista hotelurilor conţine unele dintre cele mai scumpe nume, cum ar fi Planeta, Sputnik, Minsk Hotel, precum şi Crown Plaza Minsk şi Marriott Hotel. Între timp, vizele de intrare sunt eliberate automat irakienilor care îşi rezervă zborurile la agenţia de turism belarusă Centrkurort, a declarat în iunie ministrul lituanian de externe Gabrielius Landsbergis pentru Financial Times. Potrivit agentului de turism irakian Sahebqran, guvernele ambelor ţări primesc, de asemenea, o listă a irakienilor care merg în Belarus, care a început să elibereze vize turistice în urmă cu doar patru sau cinci luni. „Confirmarea ar trebui să vină din Belarus: numele, hotelul în care veţi fi cazat, durata şederii. Organizaţiile din Belarus confirmă informaţiile”, a spus el. Totuşi, irakienilor care pleacă în Belarus li se cere să lase un depozit de 3.000 de dolari. Suma este utilizată pentru a plăti amenzi către statul belarus în cazul în care un călător nu se întoarce în Irak, a spus Sahebqran. „O persoană a venit şi a spus că a lucrat ca traficant aducând oameni în Europa. El a spus că are 20 – 30 de persoane pe care ar vrea să le aducă prin Belarus“, a spus Sahebqran.

    „Dar le-am spus că astea sunt regulile – plătiţi 3.000 de dolari şi, dacă nu vă întoarceţi, banii se îndreaptă către companii ca penalizare. Nici o problemă, a spus el, numai s-o faceţi. Dar noi nu facem astfel de lucruri“. Majoritatea cererilor de vize de intrare în Belarus din ultimele luni au venit de la kurzi care locuiesc în Irak, potrivit unei alte agenţii de turism irakiene. „O viză costă 270 de dolari, dar primim un depozit de 4.000 de dolari. Păstrăm acei bani în cazul în care o persoană nu se întoarce”, a spus angajatul de la agenţia de turism, preferând să rămână anonim. „Unii dintre ei se întorc, alţii nu. Ei îşi aleg propria cale, se duc în Europa.” Banii sunt apoi trimişi agenţiilor de turism mai mari din Bagdad, care se ocupă direct de reprezentanţii belaruşi. Printre acestea se numără Fly Bagdad, potrivit salariatului agenţiei. Dacă un irakian nu se întoarce, banii sunt apoi transferaţi de marile agenţii de turism irakiene la consulatul Belarusului din Bagdad, a spus el. Pe 13 iulie, însă, agenţia s-a confruntat cu o problemă.

    „Am avut  20 de paşapoarte, am trimis cererile prin e-mail, totuşi, am primit un răspuns că nu pot aplica pentru vize. Când am întrebat de ce, mi-au spus că oamenii din regiunea kurdă nu pot aplica pentru vize, chiar dacă ar plăti cei 4.000 de dolari. Pentru că mulţi kurzi nu s-au întors, consulatul a încetat să mai elibereze vize pentru regiunea kurdă”, a explicat el. Între timp, unele agenţii de turism irakiene au încetat cu totul să mai organizeze grupuri de călătorii în Belarus. „Nu mai lucrăm cu kurzi din Kurdistan, deoarece m-au făcut de ruşine de prea multe ori. Când au ajuns acolo, au fugit în ţările UE”, a declarat un reprezentant al agenţiei de turism Amouaj Assel. „Am pierdut bani din cauza turiştilor şi migranţilor kurzi”. LRT a vorbit cu câţiva migranţi reţinuţi la Centrul de Înregistrare a Străinilor (URC) din Pabrade din Lituania. Majoritatea au cerut să rămână anonimi. Ei şi-au amintit de o camionetă care aştepta să-i ia de pe aeroportul din Minsk, împreună cu şoferul, probabil un belarus, care îi ducea la un hotel unde au stat între una şi patru zile. Apoi, o altă dubă venea să-i ducă la graniţa cu Lituania. „Un unchi a avut un prieten care a ajutat la găsirea acestui drum. Nu ştiam sigur de ce aveam nevoie pentru a ajunge pe acest traseu. Am plecat de la aeroportul Erbil la Bagdad şi direct de acolo spre Belarus. Eram un grup de 12 persoane”, a spus Selwan din Duhok, în Kurdistanul irakian. „Cineva mi-a spus să dau paşaportul unui ofiţer, o femeie, care avea să se ocupe de viză. Deci, era o călătorie legală, o viză legală”. O „dubă mare şi neagră” a dus grupul la hotel, a spus bărbatul. A ajuns în Lituania la începutul lunii februarie. Un alt irakian a povestit: „Am stat în faţa aeroportului, a venit cineva şi ne-a întrebat dacă suntem irakieni. Am spus da, apoi l-am urmat. El era proprietarul autoutilitarei care ne-a ridicat, şoferul era probabil un belarus şi i-a dus pe călători la hotel cu o autoutilitară neagră Mercedes, a spus el. „Hotelul se numea Minsk. Am petrecut două-trei zile acolo. În a treia sau a patra zi, ne-am dus la duş după ce ne-am întors la hotel. Ar fi putut fi ora 22 când cineva ne-a bătut la uşă şi ne-a spus să ne pregătim, plecăm diseară. Ne-am pregătit şi peste o oră ne aştepta jos.”

    În iulie, Lituania a început să limiteze drepturile migranţilor ilegali şi ai solicitanţilor de azil. Cei reţinuţi la Centrul de înregistrare a Străinilor din Pabrade se plâng de libertatea de mişcare restrânsă şi de spaţiul personal mic. Mulţi spun în mod deschis că Lituania este o ţară de tranzit în drum spre restul UE.

    După aceea, au călătorit 5-6 ore până la graniţa cu Lituania. Furgoneta a oprit şi şoferul a arătat spre pădure, spunând „Europa va fi acolo”, spune kurdul. „Veţi vedea un gard, veţi trece cu uşurinţă de el şi apoi veţi fi în altă ţară”, şi-a amintit bărbatul. „O maşină vă va aştepta şi vă va duce mai departe. Dar nu i-a aşteptat nicio maşină, şi era foarte frig. Am construit un cort pentru a ne încălzi, dar un grănicer ne-a văzut”. Unii dintre cei aflaţi în centrul de detenţie au venit în Lituania fără ajutorul traficanţilor. Unul dintre ei, Fata, şi-a rezervat zborul din Bagdad către Minsk pe 9 iunie. După ce a stat cinci zile în Bielorusia, a trecut în Lituania şi a cerut azil.

    Fata şi trei dintre prietenii săi au rezervat un zbor către Minsk la o agenţie de turism irakiană. Au fost cazaţi la hotelul Sputnik şi apoi au plătit 300 de ruble belaruse (aproximativ 100 euro) pentru a ajunge la graniţa lituaniană cu taxiul. Au folosit aparat GPS pentru a-şi găsi drumul spre Lituania, a spus Fata, adăugând că un prieten plecat mai devreme în Lituania i-a dat informaţiile necesare. Unii dintre migranţi au venit în Europa folosind ruta terestră mai dificilă, dar mai ieftină. Călătoria durează până la o săptămână pentru a ajunge în Europa cu camionul şi costă între 4.000 şi 5.000 de dolari de persoană. Când au fost transportaţi cu camionul, migranţii au spus că nu ştiu prin ce ţări au trecut şi nici cât a durat drumul. Potrivit acestora, traficanţii nu s-au prezentat şi şi-au ţinut faţa acoperită, vorbind doar atunci când dădeau ordine.

    Cei care dau ordine se schimbau regulat, la fel şi camioanele. Potrivit unuia dintre deţinuţi, un prieten i-a spus că ruta prin Belarus ar fi mai sigură decât traversarea Mediteranei sau trecerea prin Bulgaria. Erau 30 dintre ei, călătorind pe întuneric, a povestit refugiatul. Li s-a spus să treacă prin pădure pe jos până ajung la graniţă. Au fost găsiţi de grănicerii lituanieni. Călătoria a costat 5.000 de dolari. Nu toţi irakienii merg în Belarus pentru a ajunge în UE. Zana Ahmed Rahman, inginer din Kurdistan, s-a dus în Belarus pentru o vacanţă. „Un prieten de-al nostru a fost acolo de două ori, i s-a părut o ţară drăguţă”, a spus Rahman. Puţine ţări acordă vize turistice irakienilor. Rahman şi prietenii săi au cumpărat un pachet de vacanţă de la o agenţie de turism irakiană Moonline şi au venit în Belarus pe 18 iunie. Ceruseră o viză de intrare cu aproximativ o săptămână înainte de zbor, dar erau încă reţinuţi pe aeroportul din Minsk timp de aproximativ trei ore. Un angajat al unei agenţii de turism din Belarus i-a avertizat, de asemenea, să nu se apropie de graniţă, spune Rahman. Unul dintre prietenii lui Rahman îl cunoştea pe şeful agenţiei de turism din Irak şi îl putea linişti că se vor întoarce. Prin urmare, nu au fost obligaţi să lase un depozit. Dar cinci dintre cei din acelaşi zbor nu s-au mai întors la Bagdad. În plus, „alţi doi tipi mi-au spus că poliţia din Belarus nu i-a lăsat să meargă la graniţă”.

    În iulie, Lituania a început să limiteze drepturile migranţilor ilegali şi ai solicitanţilor de azil. Cei reţinuţi la Centrul de Înregistrare a Străinilor din Pabrade se plâng de libertatea de mişcare restrânsă şi de spaţiul personal mic. Mulţi spun în mod deschis că Lituania este o ţară de tranzit în drum spre restul UE.

    „Ne pare foarte rău că am trecut graniţa, dar nu am avut nicio cale de a intra în Lituania în mod legal”, a spus Selwan, un irakian kurd. „Trebuia să luăm această rută, să riscăm, dacă dorim să fim în siguranţă”.

    Migranţii care încearcă să evadeze din Pabrade sunt duşi într-un spaţiu protejat din centru. Grănicerii le iau telefoanele şi le permit să stea doar o oră pe zi afară, potrivit migranţilor.

    „Toţi cei reţinuţi în această clădire suferă psihic”, a spus Rian din Irak. Potrivit acestuia, au existat deja cazuri de tentative de sinucidere în centru.

    „Am fugit din Irak deoarece ţara este o închisoare, s-a plâns Eliah, care s-a prezentat ca fiind un Yazidi, un grup etnic care a supravieţuit unui genocid pus la cale de ISIS. „Dar la fel este şi aici.” Între timp, Lituania a anunţat că va construi un gard anti-imigranţi la graniţa cu Belarus, iar Irakul, în urma plângerilor oficialilor UE, a sistat zborurile către această ţară. Prin urmare, irakienilor care vor să emigreze le-a rămas doar calea grea.