BusinessMagazin

Category: Turism

Analize detaliate din domeniul turismului – destinații de vacanță inedite, idei pentru călătorii și multe altele pentru cei pasionați de turism

  • Femeia care a făcut o afacere profitabilă din una dintre cele mai mari dorinţe ale omului. Majoritatea dintre noi ne lăsăm pradă acestei dorinţe aproape zilnic – GALERIE FOTO

    Jovie Belle nu este, cu certitudine, pentru cei care vor să-şi înfrâneze pofta de ceva dulce. Pentru toţi ceilalţi însă, afacerea fondată de Miruna Stoiu este momentul de răsplată din fiecare zi. Un moment de respiro într-o mare de taskuri. La fel cum, de altfel, a şi luat naştere. Ca o gură – dulce – de aer în plină pandemie.

    Concret, Jovie Belle înseamnă cutii cu căpşuni proaspete glasate cu ciocolată belgiană, dar şi o gamă ispititoare de alte dulciuri decadente, indiferent că e vorba despre zmeură liofilizată, fistic prăjit sau paiete de ciocolată neagră. Cadoul este completat, în funcţie de preferinţe, de flori care mai de care mai parfumate.

    „Firma este înfiinţată în 2018, împreună cu o bună prietenă, însă momentul nu a fost cel mai bun pentru niciuna dintre noi să renunţăm la joburile noastre de atunci şi să ne dedicăm acestui business, astfel că firma a fost fără activitate până anul acesta. În 2020, în plină pandemie, am decis să preiau singură această firmă şi să investesc în ea.”

    Cu studii în domeniul artelor plastice şi în arhitectura peisageră, antreprenoarea a început să lucreze în ornarea prăjiturilor la şase luni de la deschiderea primei cofetării Armand din Bucureşti, unde a preluat rolul de cake designer. A aplicat aşadar cunoştinţele de design şi aptitudinile creative asupra dulciurilor artizanale, şi nu pe şevalet sau în spaţiile verzi ale oraşelor.

    Apoi a decis să continue pe cont propriu. „Dorinţa de a crea acest business este mai veche, încă din 2018, însă, neavând posibilităţile financiare, am tot amânat. Jovie Belle a fost creat în plină pandemie, fiind forţată de împrejurări, ajutată de prieteni şi condusă de o experienţă de peste zece ani în domeniul deserturilor”, povesteşte Miruna Stoiu. Până în acest moment, ea a investit peste 25.000 de euro şi nu se va opri aici, fiind un business care are nevoie în permanenţă de o susţinere financiară. „Produsele sunt realizate în laboratorul nostru, care se află în vestul Bucureştiului.”

    De acolo pleacă zilnic livrările în Capitală, dar şi în împrejurimi. Comenzile vin atât din ţară, cât şi din străinătate, fiind numeroşi românii care vor să trimită un cadou şi un desert deosebit cuiva drag de acasă. Preţurile variază între 55 şi 190 de lei pentru cutiile cu fructe, în special căpşuni, dichisite şi răsfăţate în ciocolată, iar pentru aranjamentele cu flori, pornesc de la 120 de lei şi pot ajunge la 1.000 de lei. „Clienţii Jovie Belle sunt cei care doresc să trimită cuiva drag un cadou deosebit, cu un gust aparte şi o imagine jucăuşă. Fructele proaspete, glasate în cea mai fină ciocolată belgiană, sunt aşezate cu grijă lângă flori şi creează aranjamente unicat. Suntem căutaţi şi de către diferite companii pentru realizarea cadourilor pentru Crăciun”, spune Miruna Stoiu.

    Urmează deci o perioadă aglomerată în laboratorul Jovie Belle, iar Miruna nu ar putea fi mai încântată. Mai ales că se încheie un an complicat pentru toată lumea, în special pentru antreprenori. Aşa că dorinţa ei este acum să menţină trendul ascendent pe care a pornit această idee de afacere.

    Miruna Stoiu, fondatoare Jovie Belle: „Fructele proaspete, glasate în cea mai fină ciocolată belgiană, sunt aşezate cu grijă lângă flori şi creează aranjamente unicat. Suntem căutaţi şi de către diferite companii pentru realizarea cadourilor pentru Crăciun.”

    Preţurile variază între 55 şi 190 de lei pentru cutiile cu fructe, în special căpşuni, dichisite şi răsfăţate în ciocolată, iar pentru aranjamentele cu flori, pornesc de la 120 de lei şi pot ajunge la 1.000 de lei.

     

  • Povestea româncei care, după ce a lucrat 15 ani pentru alţii, a decis să îşi deschidă propria afacere. Acum are două businessuri cu care face milioane

    Alice Udrea lucrează de peste 15 ani în domeniul ospitalităţii, iar după zece ani în care a fost implicată în mai multe proiecte, a decis să meargă pe cont propriu şi şi-a deschis propria agenţie de turism, Qualis Travel, care mizează pe călătorii-experienţă. De-a lungul călătoriilor sale, însă Alice Udrea a descoperit o nouă pasiune şi anume uleiul de măsline, astfel că a deschis şi un magazin online care comercializează produse din Creta. Cum se completează cele două businessuri şi ce planuri mai are antreprenoarea?

    Activez în domeniul turismului de peste 15 ani, iar pe parcursul acestor ani am lucrat pe poziţii de management atât în hotelărie, cât si în agenţii de turism, precum şi în cadrul unei companii de consultanţă în management hotelier, care a asigurat servicii de sales şi marketing externalizat pentru hoteluri din România şi Austria”, povesteşte despre experienţele sale Alice Udrea, managing partener Qualis Travel şi fondatoare a magazinului online Alishop.

    Primii paşi spre antreprenoriat şi decizia de a-şi deschide propria afacere au venit cumva de la sine, după aproximativ zece ani în care a lucrat şi a fost implicată în mai multe proiecte în domeniul turismului. Iar faptul că este o fire sociabilă şi interacţiunea cu turiştii de-a lungul timpului i-a confirmat că există o anumită categorie de oameni care are nevoie de mai mult decât rezervarea unor bilete de avion, camere de hotel, rent-a-car şi bilete la anumite obiective turistice sau un simplu tur ghidat în destinaţii deja consacrate.

    „Există o anumită categorie de turişti care îşi doresc să experimenteze noi destinaţii şi experienţe de vacanţă unice, care caută pachete personalizate şi vacanţe tematice, având nevoie de consultanţă şi o atenţie deosebită în compunerea pachetelor de vacanţă. Vacanţele tematice s-au dovedit a fi de mare interes de-a lungul timpului: experienţe de food & wine, sport, auto, muzică etc”. De altfel, agenţia de turism mizează pe pachete de vacanţe-experienţă într-un sector extrem de concurenţial şi dinamic. Conform datelor de la Registrul Comerţului, în domeniul „activităţi ale agenţiilor turistice” activează peste 1.600 de firme, la care se adaugă alte 1.200 de companii cu CAEN „activităţi ale tur-operatorilor”. Iar pandemia a diminuat din businessurile din domeniu având în vedere restricţiile de călătorie, astfel că mai bine de 400 de firme au dispărut din statisticile Registrului Comerţului. Cifra de afaceri a tuturor companiilor din acest sector depăşeşte 3 miliarde de lei anual.

    „Într-adevăr, turismul este un sector foarte dinamic şi concurenţial, iar ultimii 2-3 ani şi pandemia au fost o adevărată provocare. Însă toţi aceşti ani de când lucrez în turism mi-au confirmat că atenţia sporită şi o analiză atentă asupra nevoilor şi aşteptărilor clienţilor, serviciile de calitate precum şi personalizarea acestora într-o cât mai mare măsură, întodeauna vor avea succes pentru o anumită nişă de clienţi”, apreciază Alice Udrea, care adaugă faptul că alături de echipa ei efectuează o documentare temeinică şi permanentă asupra serviciilor oferite la destinaţie. „În perioada de pandemie, atunci când existau foarte multe restricţii, a fost foarte importantă informarea cât mai corectă a turiştilor în ceea ce priveşte condiţiile şi regulile de călătorie în destinaţiile solicitate, susţinerea acordată pentru completarea formularelor necesare şi mai ales flexibilitatea şi claritatea în ceea ce priveşte procedurile de rezervare şi modificare a vacanţelor”. În topul celor mai vândute pachete de vacanţă ale Qualis Travel sunt „Food&Wine”, care include, de exemplu, o vizită în zona Champagne sau experienţe gourmet în regiunea Provence-Alpes-Côte d’Azur, experienţe auto, aşa cum este Discover Ferrari & Pavarotti Land – cu vizita la Muzeul Enzo Ferrari în Modena, Muzeul Ferrari din Maranello, Casa Memorială Luciano Pavarotti şi o cramă de vinuri locală sau vizită la Fabrica, Muzeul şi Expoziţiile BMW din München, Formula 1. În plus, pe lista celor mai vândute pachete se află city breakurile cu participare la diverse concerte, festivaluri si evenimente, dar şi în pieţe de Crăciun sau destinaţii de spa.

    „Turismul este un sector foarte dinamic şi concurenţial, iar ultimii 2-3 ani şi pandemia au fost o adevărată provocare. Însă toţi aceşti ani de când lucrez în turism mi-au confirmat că atenţia sporită şi o analiză atentă asupra nevoilor şi aşteptărilor clienţilor, serviciile de calitate precum şi personalizarea acestora într-o cât mai mare măsură, întodeauna vor avea succes pentru o anumită nişă de clienţi.”

    Alice Udrea, managing partener, Qualis Travel şi fondatoare a magazinului online Alishop

    Iar călătoriile, experienţa în domeniul ospitalităţii, au adus cu sine şi o nouă pasiune şi anume, gastronomia. Aşa a apărut un alt business – Alishop, un magazin online care comercializează ulei de măsline şi Creta. „Personal, îmi place foarte mult să gătesc şi mai ales să încerc să desluşesc ingredientele utilizate într-un preparat culinar pe care l-am gustat undeva şi care mi-a plăcut foarte mult. Studiez reţeta, încerc să o prepar şi să ajung la gustul acela care mi-a plăcut mult. În urmă cu ceva timp am avut şi nişte mici probleme de sănătate şi mi s-a recomandat pe cât posibil să utilizez doar ulei de măsline”. De altfel, Alice Udrea recunoaşte că micul business cu ulei de măsline este de fapt o pasiune şi îl consideră un pas înainte către un stil de viaţă mai sănătos.

    Alishop, magazinul online dezvoltat de Alice Udrea, are în prezent listate aproximativ 50 produse greceşti (ulei de măsline, măsline, condimente şi alte specialităţi plus pachete cadou cu aceste produse ) şi încă aproximativ 40 de produse (săpunuri, creme şi loţiuni) aparţinând unei game de cosmetice 100% naturale ale unui producător român. Iar cele două pasiuni – turismul şi magazinul online se unesc deseori astfel că vizita fabricii partenerilor Alishop din Creta- Physis of Crete şi o degustare de uleiuri este un bonus gratuit pentru toţi turiştii agenţiei care vizitează insula Creta. De asemenea, agenţia de turism poate organiza la cerere pentru cei pasionaţi tururi şi vizite şi la alţi producători de prestigiu din alte zone din Grecia, deoarece deja a început să dezvolte un portofoliu în acest sens. „Anul viitor vom avea disponibile la Alishop şi o gamă de produse cosmetice naturale greceşti, care de fapt aparţin aceleiaşi familii de producători ca şi uleiurile şi maăslinele. De asemenea intenţionăm în viitorul apropiat să mărim gama de uleiuri şi cu câteva sortimente de uleiuri de calitate superioară din Italia şi Spania. Sezonier, anul viitor de Paşte vom readuce în shop ciocolată şi turtă dulce artizanală”, a descris planurile de dezvoltare a afacerilor sale în continuare Alice Udrea.   

  • Unii aleg să fugă iarna de la frig la mai frig, fie aproape de casă, fie departe, în locuri în care puţină lume poate ajunge

    Printre aceste locuri se numără, conform The Telegraph, Laponia suedeză, unde se poate sta, spre exemplu, la o cabană, Loggers Lodge, construită la finalul secolului al nouăsprezecelea şi apoi renovată şi extinsă anul acesta, care nu poate găzdui decât un număr mic de persoane. Pe lângă şedinţe de schi sau plimbări cu snowmobilul, se oferă şi cursuri de supravieţuire în sălbăticie.

    Tot în nord, dar de această dată în Groenlanda, se poate ajunge într-o expediţie exclusivistă la bordul unui spărgător de gheaţă al companiei Eyos Expeditions, cu o capacitate de doar 12 turişti. Pe lângă explorarea peisajului glaciar, turiştii vor putea merge la schi cu elicopterul unde vor fi însoţiţi de schiori participanţi la olimpiade şi la competiţii de schi extrem, o săptămână costând 60.000 de euro.

    La capătul opus al lumii, în Antarctica, se poate merge, de exemplu, cu „Octopus”, fostul iaht al cofondatorului Microsoft, Paul Allen. O excursie de circa o săptămână pentru 12 persoane până în Antarctica ajunge la peste 2 milioane de euro, turiştii putând vedea Polul Sud, dar şi participa la diverse activităţi cum ar fi căţăratul pe gheaţă, schiatul sau ajutatul oamenilor de ştiinţă la marcatul balenelor albastre. 

    Tot în Antarctica, se poate şi sta câteva zile într-un minicomplex de şase capsule pentru două persoane denumit Echo Camp. Capsulele par mai degrabă gândite pentru utilizare în spaţiu şi seamănă cu nişte pietricele lucioase. Cei ajunşi în vacanţă în acest minicomplex se pot plimba cu biciclete speciale, de tip fat bike,  sau merge să vadă o colonie de pinguini imperiali, printre altele.   

     


     

     

  • Out-in-Europe. „Crema Catalana” a Italiei sau ce să faci în extrasezon în oraşul de pe Coasta de Coral

    Alghero este unul dintre principalele oraşe din Sardinia, unde locuiesc circa 40.000 de oameni. Însă, deşi aterizezi pe pământ italian, mulţi dintre localnici nu vorbesc italiana şi nici măcar sarda. Acest oraş este o mică enclavă catalană – limba este diferită de cea vorbită în Barcelona, datorită dominaţiei spaniole din trecut. 

    Anul acesta, oraşul cu deschidere la Marea Mediterană s-a bucurat de un sezon lung, care a ţinut din martie până la sfârşitul lunii octombrie, iar astfel a înregistrat cel mai mare număr de turişti de până acum, potrivit actorilor locali din HoReCa. Cu toate acestea, oraşul situat pe Coasta de Coral, atrage vizitatori şi în extrasezon, fie pentru istorie, fie pentru faimosul homar „alla catalana”, fie pentru menjar blanc, fie pentru potgorii precum Tenute Sella e Mosca.

    Am vizitat Italia în toate anotimpurile şi de fiecare dată mi-a plăcut, pentru că, făcând excepţie de la peisajele cu nisip fin, marea interminabilă ce „loveşte” munţii înalţi aflaţi în depărtare, drumuri întortocheate şi spectaculoase, case colorate şi accesorizate neaşteptat ori străduţe foarte înguste – mai înguste decât strada Sforii din Braşov – m-am simţit de-a locului. Pentru mine, Italia este sinonimă cu „acasă”, chiar dacă nu am locuit niciodată acolo şi nici măcar nu cunosc, câtuşi de puţin, italiana. Iar, aşa cum spunea acum câţiva ani un prieten „faci ce faci şi tot acasă te întorci”, căci la un moment dat te apucă dorul. Recent, am simţit şi eu nevoia de „vita bella”, aşa că am dat o fugă de 4 zile până „acasă”, iar de data aceasta am ales Sardinia.

    Recunosc, vremea a fost un factor care m-a influenţat major, dar, în final, socoteala nu s-a potrivit cu cea din „târg” – Alghero. Sardinia este o insulă cu o suprafaţă mai mare decât a Israelului sau, mai aproape de noi, mai mare decât a Sloveniei. Totuşi, deşi are o suprafaţă de circa 24.000 de kilometri pătraţi, vizibilă pe harta Europei, şi peste 1,5 milioane de locuitori, din avion îţi dă impresia că este o insulă pustie. Asta pentru că are multe sate mici şi izolate, ba chiar şi oraşe, iar, conform statisticilor, este una dintre regiunile italiene cu cea mai mare densitate a populaţiei. În ultimii ani, insula a atras tot mai mulţi turişti, nu doar în capitală – Caliagri – ci şi în oraşe mai mici, care au investit în dezvoltarea infrastructurii aeroportuare, cum este cazul oraşului Alghero. Oraşul Alghero, spun localnicii, e cel mai bine să-l vizitezi în luna mai sau în luna octombrie, când la toate porţile caselor florile au prins deja culorile puternice de fucsia, roşu, portocaliu sau galben, palmierii sunt încărcaţi de fructe, mistralul „hibernează”, pe plaje nu e îmbulzeală, iar apa mării e numai bună pentru o baie relaxantă. Eu am ajuns însă, după jumătatea lunii noiembrie. Iniţial, pronoza meteo arăta temperaturi de 16-18˚ şi cer senin, apoi, înainte să-mi fac bagajul am văzut că va ploua şi va fi uşor mai rece. Cu toate acestea, a fost una dintre cele mai frumoase vacanţe pe care le-am avut până acum. Când am aterizat, ploua mărunt, dar s-a înteţit cât am stat o oră la coadă la verificarea paşapoartelor sau cărţilor de identitate, pentru că aeroportul Alghero – Fertilia este mititel – comparativ cu cel din Oradea sau Iaşi – şi erau doar două ghişee. Timpul s-a scurs mai repede, în cazul meu, pentru că erau trei fetiţe care se jucau – n-am înţeles ce, dat fiind că vorbeau în italiană – însă mi-au captat atenţia. Drumul de la aeroport până în centrul oraşului Alghero durează mai puţin de jumătate de oră, iar timpul trece repede, mai ales că vei fi uimit de cum se „strecoară” maşinile printre copacii înalţi, numiţi pini mediteraneeni sau pini umbrelă. Autobuzul spre oraş trece o dată la o oră, iar biletul costă 1,3 euro şi trebuie să-l cumperi, musai, de la un automat din aeroport, căci de la şofer nu se poate. Alghero, deşi micuţ, este un oraş cochet şi îngrijit. Noi am stat în zona San Giovanni, considerată una dintre cele mai bune din oraş, datorită poziţionării. Este aproape de mare, la 5 minute de mers pe jos de port, la 10-15 minute de mers pe jos de centrul istoric şi de parcul central şi, în plus, are spital, şcoală şi biserică în apropiere. „Această parte a oraşului este preferată de oamenii care vor să fie aproape de plajă, dar şi pentru că, deşi nu este în centrul oraşului, ai multe lucruri necesare în apropiere. Astfel, este o zonă foarte scumpă, dar preţurile pot să difere de la o stradă la alta. În apropiere, chiar în faţa mării, este un palat nou construit şi pentru o cameră de 40 de metri pătraţi, recent, preţul era 360.000 de euro, similar cu cele dintr-un oraş mare, cum este Barcelona”, mi-a povestit proprietara de la aparthotelul la care am stat. Grazia, o gazdă foarte comunicativă şi de ajutor, mi-a spus că sezonul acesta a fost extrem de lung şi plin de turişti, numai ea primind peste 1.000 de turişti. „Am început activitatea în martie şi am terminat în ultima zi din octombrie. În general, turiştii noştri sunt din ţările în care operează companii low-cost şi au zbor direct”, a completat ea. Din România, mai exact din Bucureşti, eu am zburat cu Wizz Air, iar biletul dus-întors a fost 20 de euro, dar trebuie ţinut cont că este extrasezon. În prima seară, am ieşit să mă plimb pe faleză, după ce ploaia se oprise, iar mistralul „călca” mai moale pedala de acceleraţie. Marea „cânta” mai încet decât la prima vedere, iar sunetul era relaxant. De altfel, mirosul sărat şi curat al Mediteraneenei echivala cu vacanţa. Pe nisipul ud trecea atunci doar un câine, urmat, la câţiva metri distanţă, de stăpânul său, un bărbat de vreo 40 de ani, care mergea agale. Cel mai probabil, ne-am sincronizat cu ieşirea de seară. În mai puţin de 10 minute, aşa cum spunea şi Grazia, am ajuns în port, arhiplin de bărci, vapoare sau vase de croazieră, ancorate, ce poposeau după lungul sezon turistic. Estimez că erau peste 50, dar cel mai corect este să spun că erau greu de numărat, datorită faptului că erau foarte multe. Numărul mare este explicat de faptul că economia oraşului se bazează pe turism, comerţ şi servicii. De asemenea, doarece Alghero este situat pe Coasta de Coral, coralul este o mare parte a economiei. Însă, faima coralului şi numărul mare de turişi din Alghero au atras şi comerciaţi neloiali, mulţi dintre ei din Napoli, care vând produse similare coralului, dar din plastic, spun localnicii. Astfel, un necunoscător este uşor de păcălit, mai ales că diferenţa este dată în principal de nuanţă, coralii reali fiind mai degrabă culoarea portocaliu, pe când cei care imită acest produs au culoarea mai apropiată de roşu. Alghero mai este renumit pentru restaurantele sale cu fructe de mare, pentru vinuri şi gastronomie. Cel mai faimos fel de mâncare este homarul „alla catalana”. Cea mai faimoasă delicatesă din Sardinia însă, este Casu Marzu, tradus literal ca „brânză putredă”, deşi nu este deloc putredă. Este făcută cu lapte de oaie nepasteurizat şi fără substanţe chimice, astfel încât să atragă o muscă de brânză (Philiophila Casei), care îşi depune ouăle pe brânză, astfel încât acestea să formeze mici coconi, iar larvele se hrănesc cu brânză, dându-i o aromă foarte puternică. Eu auzisem de faimosul desert „menjar blanc” din Alghero, iar Grazia a fost atât de prietenoasă că a doua zi la micul dejun a pregătit asta. Bonus, a făcut şi zabaglione. În plus, deşi ea susţinea că nu are talent în bucătărie, a pregătit cea mai bună tartă cu caise pe care am mâncat-o vreodată, cu care ne-a aşteptat în prima zi. Bineînţeles, tot în prima zi am cumpărat şi panettone, căci nu gustasem până atunci „la mama lui acasă” în preajma sărbătorilor. Tot în prima seară, după ce am poposit puţin în port, am făcut o plimbare prin centrul său istoric, unde micile buticuri cu haine făcute de artizani locali, cu bijuterii din corali sau cu accesorii evidente în vitrine, aşezate pe străduţe paralele şi perpendiculare, făceau casă bună cu restaurantele tradiţionale din Piazza Civica (străzile au denumirea şi în italiană şi în catalană, dar numai în această parte a oraşului). Tot în centrul vechi este Catedrala Santa Maria, gotică, catalană, din secolul al XVI-lea, care are vedere la Piazza del Duomo. De acolo se auzea sâmbătă seara sunetul inconfundabil al unei orgi. „S-a organizat un concert şi sunt toate locurile date”, mi-a spus un localnic, care vorbea puţină engleză. Concerte de orgă au loc de câteva ori pe an, mi-a povestit ulterior Grazia. Am revenit a doua zi, iar catedrala, aşa cum citisem anterior, era impresionantă, interiorul fiind în stil renascentist şi baroc. Anexat la catedrală, la turnul-clopotniţă se poate ajunge printr-o uşă gotică din Via Principe Umberto şi de acolo poţi avea o privelişte complexă cu oraşul, din ce am auzit. Însă, singurul om care era duminică la prânz acolo, nu vorbea deloc engleză şi nici nu înţelegea, astfel că nu am ajuns în turn. Dacă mergi drept pe strada din faţa catedralei, al cărei nume nu-l mai reţin, ori pe cea din dreapta, vei ajunge în turnurile de veghe – Torre di San Giacomo, Torre della Polveriera, Torre di Sant’Elmo. Eu am fost acolo la prânz şi se vedea splendid Capo Caccia în depărtare, marea, portul şi întregul oraş. Aceste ziduri (cunoscute ca bastioni) au fost construite în secolul al XVI-lea şi merg de la Porta a Mare (una dintre porţile lui Alghero) până la Piazza Sulis, unde se află Turnul Sulis. Nu departe de Alghero şi în zona Capo Caccia, se află Grotta di Nettuno, unul dintre cele mai faimoase locuri de vizitat în această parte a Sardiniei. Peştera cu stalactite şi stalagmite incredibile creează un spectacol uluitor, mi-a povestit Grazia, dar în această perioadă a fost greu de accesat din cauza ploii. Tot aproape se găseşte şi Rezervaţia Naturală Le Prigionette, o rezervaţie de tuf mediteranean, iar lângă sunt câteva situri arheologice, cum ar fi Nuraghe di Palmavera, un sat nuragic care datează de acum 3.500 de ani. La cele din urmă obiective turistice nu am putut să ajung pentru că nu închiriasem maşină, iar mijloace de transport în comun care să ducă până acolo nu sunt.

    Pentru prânz am optat să mergem la un restaurant din centrul istoric, pentru că era aproape şi ploia dădea iar semne că urmează să se dezlănţuie. Erau multe restaurante şi cafenele drăguţe, dar cea mai faimoasă este Caffé Costantino, la parterul Palazzo d’Abis, aşa că am mers acolo. Am optat pentru o porţie de paste carbonara – Italia fiind singurul loc în care mănânc paste – şi am gustat Ichnusa, bere de la tejghea, nefiltrată, foarte consumată în Sardinia. La final, nu m-am putut hotărî asupra desertului, aşa că am ales atât saedas, cât şi crema catalana, iar amândouă au fost delicioase. Grazia mi-a recomandat şi restaurantul Nautilus, aflat într-o locaţie excelentă, cu vedere la port, unde servesc fructe de mare, preparate foarte bine, dar pentru că eu nu sunt fan, nu i-am călcat pragul. De altfel, ea mi-a spus şi despre faptul că Alghero găzduieşte nişte podgorii grozave, cea mai cunoscută fiind Tenute Sella e Mosca, fondată în 1899. Am plecat cu umbrela, prin ploie, către casă, căci nu părea să se oprească prea curând. Pe străzi, mai erau puţini oameni, foarte grăbiţi, iar şcolile şi o parte din magazine se închiseseră din cauza ploii, mi-a spus apoi Grazia. În toată alergătura mea, am văzut însă două femei trecute de 60 de ani, care purtau o eşarfă neagră pe cap. Am citit apoi că se numesc „muccadori” şi unele femei mai în vârstă le poartă, mai ales când merg la biserică, obicei care a fost adus în Sardinia de arabi, care, de fapt, au stăpânit peste insulă de ceva vreme. „Sunt mulţi emigranţi, din Maroc, Senegal şi nordul Africii, care lucrează în principal ca zilieri în sezonul estival. De asemenea, sunt mulţi români care lucrează în Alghero şi au grijă de persoane vârstnice”, mi-a spus Grazia în dimineaţa următoare, când am întrebat-o. Majoritatea localnicilor sunt catolici, dar au şi ortodocşi. Alghero este situat în provincia Sassari şi a fost fondat în anul 1102 de către familia genoveză Doria ca port fortificat. Această familie a condus oraşul cu o mică întrerupere între 1283-1284 când a fost condus de familia Pisano. În anul 1353 Alghero a fost capturat de Aragon. Această perioadă a fost urmată de dominaţia Spaniei pană în anul 1702. După multe dominaţii, Sardinia a devenit parte a domniei Piemontului în 1847 şi una dintre primele regiuni care au făcut parte din Italia unită în 1861.

     

    Oraş colorat, în vârful munţilor situat

    Într-una din zile am fost la Bosa (se citeşte Boza – n. red.), un oraş pe care l-am văzut în multe postări pe Instagram, datorită clădirilor colorate, a castelului de pe deal şi a râului care curge chiar prin mijloc. A meritat să ajung în oraşul pitoresc chiar dacă am mers o oră cu autobuzul – biletul costă 3,7 euro –  şi drumul de pe coasta de nord de la Alghero la Bosa e spectaculos, deşi periculos, din cauza porţiunilor abrupte care se înalţă deasupra mării. Sincer, deşi a plouat şi acolo la fel ca în Alghero, nu ar trebui să-l ratezi dacă se întâmplă să vizitezi Sardinia. Tot în Bosa se află conacul restaurat Casa Deriu, deschis ca muzeu cu camere mobilate şi o galerie de artă. Eu nu am ajuns fizic la niciuna dintre locaţii, dar am văzut castelul de pe istoricul Ponte Vecchio de Bosa, considerat unul dintre cele mai frumoase poduri din Italia, care trece peste râul Temo. În Bosa nu sunt multe de făcut şi m-a amuzat cum închideau localnicii geamul când treceam cu paşi grăbiţi pe străzile înguste prin ploaie, dar am înţeles că găzduieşte câteva festivaluri foarte interesante, cel mai mare fiind Carnavalul. De asemenea, este renumită pentru producţia de Malvasia, un vin de desert.„Bosa a început să primească tot mai mulţi turişti în ultimul an, în schimb Alghero a început să primească mai mulţi turişti după al Doilea Război Mondial şi primii noştri turişti au fost din Anglia, apoi Germania, Olanda şi Franţa, astfel ne-am obişnuit cu ei”, mi-a povestit apoi Grazia.Am citit că Bosa a fost fondată în vremea fenicienilor şi a prosperat în timpul Imperiului Roman. Apoi, în Evul Mediu a fost invadată de piraţii arabi de mai multe ori, până când în cele din urmă, în secolul al XII-lea, familia Malaspina au construit un castel pe deal, care sa dovedit vital în apărarea oraşului.

     

    De ce să vizitezi Sardinia?

    „Sardinia este o insulă spectaculoasă, în mare parte sălbatică, care oferă vizitatorilor peisaje încântătoare, o bogăţie culturală şi tradiţii extraordinare şi un patrimoniu arheologic unic în felul său. Este un loc care poate satisface orice preferinţă turistică. Iubitorii vieţii de noapte şi ai jet setului nu pot rata Porto Cervo, pasionaţii de arheologie pot merge pe urmele construcţiilor preistorice, cei care doresc excursii prin care să intre în contact cu natura pot explora potecile masivului Gennargentu. Apoi, desigur, există o apă cristalină la fiecare latitudine”, a spus Alfredo Durante Mangoni, ambasadorul Italiei la Bucureşti, într-un interviu acordat pentru Business Magazin.

    De asemenea, el a completat că bucătăria sardă este bogată şi variată, foloseşte brânzeturi, miere, icre sărate, şofran, ulei, dar şi pâine şi preparate din carne de vânat şi peşte. „O bucătărie sănătoasă şi echilibrată, pe deplin atribuită dietei mediteraneene, care contribuie în parte la explicarea longevităţii acelei populaţii”, a subliniat el. În Sardinia trăiesc unii dintre cei mai longevivi italieni. Cu toate acestea, ambasadorul Italiei la Bucureşti, precizează că îi place şi bucătăria românească şi nu poate refuza micii, sarmalele şi, din în când, o porţie de papanaşi. Celor care vor să descopere Italia, ambasadorul le propune Lunigiana, o zonă care şerpuieşte între partea de nord a Toscanei, provincia La Spezia din Liguria şi zona Apeninilor din Emilia. „Lunigiana istorică se caracterizează şi astăzi printr-o unitate culturală profundă, care se reflectă şi în tradiţii şi gastronomie, trecând graniţele administrative dintre cele două regiuni italiene. Acest pământ oferă o bogăţie de târguri şi castele medievale, peisaje muntoase şi împădurite şi este, de asemenea, bine conectat cu principalele oraşe din partea de centru-nord a Italiei. Pentru a-l cita pe Chef Devoto, în Lunigiana vizitatorii vor putea descoperi la masă – momentul pentru noi toţi de maximă convivialitate – «mâncăruri autentice care se nasc respectând reţetele din trecut şi care îşi găsesc o nouă expresie şi vitalitate tocmai în marca sustenabilităţii»”, a mai spus Alfredo Durante Mangoni, ambasadorul Italiei la Bucureşti. Grazia mi-a recomandat să vizitez Langhe, o zonă deluroasă aflată la sud şi la est de râul Tanaro, din Piemont, adică din nordul Italiei. Ea spune că Langhe este renumit pentru vinurile, brânzeturile şi trufele albe. De altfel, un oraş pe care îl vizitează mereu cu plăcere, spune ea, este Torino.   ■

  • În vizită la curcani, noul tip de turism

    O fermă la care trăiesc  vaci, cai, măgari, porci, oi, capre sau găini şi curcani salvaţi de către proprietarii acesteia a devenit o destinaţie pentru cei care vor să interacţioneze cu animalele, mai ales vaci şi curcani. Ferma Gentle Barn, aflată într-o localitate din statul american California invită de mulţi ani lumea să vină să se convingă cât de blânzi pot fi curcanii şi mai ales curcile, pe care doritorii pot chiar să le ţină în braţe şi mângâia, scrie Washington Post. Cererea, susţin proprietarii fermei, este destul de mare, mai ales de Ziua Recunoştinţei, în special de la persoane care n-au mai văzut niciodată un curcan şi vor să-l ţină în braţe. Experţii în domeniul animalelor şi păsărilor sălbatice avertizează însă că nu trebuie confundaţi curcanii domestici cu cei sălbatici, care nu sunt deloc la fel de prietenoşi. Cei cărora nu le plac curcanii pot veni totuşi la Gentle Barn să mângâie şi să îmbrăţişeze vacile, care au ajuns la mare căutare pe timpul pandemiei.

     

  • Out-in-Europe. Heaven is a place on Earth

    Un patinoar ca in filmele americane, cu muzică disco, nu este ceea ce te aştepţi să găseşti când ajungi în portul din Edinburgh. Şi totuşi, în mallul pe care l-am traversat ca să vizitez Britannia, iahtul pensionat al familiei regale, mi-am început puţin altfel experienţa de turist în tărâmul whiskyului şi al hainelor cu model ecosez.

     

    Recunosc, nu am ocolit nici whiskyul şi nici magazinele de suveniruri în căutarea imprimeului scoţian. În plus, în loc să cheltui cele aproximativ 20 de lire şi cele câteva ore pe care le aveam la dispoziţie în capitala scoţiană pentru Britannia, am alocat ambele tipuri de resurse ca să închiriez o pereche de patine cu rotile dispuse în lateral, ca în filme, pentru o oră pe ritmurile „Heaven is a Place on Earth” (şi altele din aceeaşi zonă). Pare clar că Britannia nu se va mai mişca de acolo (mai ales după ce vezi ultimul sezon din seria The Crown) – cultul acestor ritmuri în era tech, nu se ştie niciodată. Ca orice persoană privată de astfel de distracţii în anii „disco” româneşti, senzaţia a fost ca şi cum aş fi redescoperit din nou Coca-Cola sau chipsurile Pringles. Surpriza este însă la tot pasul în Scoţia, o ţară despre care ghizii şi locuitorii spun mândri că a fost modelată, din toate punctele de vedere, de asprimea reliefului şi a climei. Acestea au modelat şi caractere şi au fost mereu sursă de inspiraţie pentru poeţi, scriitori şi chiar şi pentru pionieri ai economiei. O comparaţie între urşii grizzly şi urşii din Sinaia, la bed & breakfast, între o româncă şi o femeie din SUA, poate fi, iarăşi, ceva la care nu te aştepţi la micul dejun dintr-o vacanţă în Scoţia. Găseşti aici locuri  de cazare moderne, dar şi pensiuni retrase cu găini în curte care, atunci când nu îţi sar în maşină, pare că se iau la întrecere cu iepuri sălbatici. Şi am găsit şi idei bune de adus acasă  – puburi deschise la 3 p.m. (tot în timpul săptămânii) pentru a sărbători pay day (ziua salariului). Lista lucrurilor de făcut în Scoţia poate continua la nesfârşit – mă opresc însă la cele pe care mi le amintesc (au trecut câteva luni de când am fost acolo). Ca whisky-ul însă, tind să cred că imaginile filtrate după o perioadă de „maturare” – rămân cele mai importante.  

     

    Edinburgh

    1. Admiraţi (sau, din contră…) o statuie închinată capitalismului – mai exact, „inventatorului” acestuia, Adam Smith, din Centrul Vechi al Edinburgh-ului

    „Ambiţia individuală serveşte binelui comun” şi „Fiecare om trăieşte prin schimburi” sunt citatele mele preferate când vine vorba de Adam Smith (16 iunie 1723 – 17 iulie 1790), considerat părintele capitalismului. Lucrarea sa, „Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”, a fost una dintre primele încercări de studiu al dezvoltării industriei şi comerţului în Europa, care ar fi contribuit la crearea economiei ca disciplină de studiu şi care a oferit primele argumente în favoarea comerţului liber şi capitalismului. A introdus în economie conceptul de mână invizibilă, metaforă care are rolul de a arăta cum, prin urmarea propriului interes, indivizii stimulează indirect economia – mecanismul pieţei ar arăta că acţiunile cele mai eficiente şi benefice ar fi cele mai profitabile. Fie că susţii sau nu această idee, de ce să nu dezbaţi asta cu prieteni vechi sau noi – chiar la un pub de lângă statuia lui Adam Smith, unde un bărbat cu părul lung pe nume Jake cântă live coveruri la chitară.

    2.  Muzeul Scriitorilor din Edinburgh

    Muzeul micuţ este în mod clar o alegere personală – pentru un om care scrie, era oarecum un obiectiv evident  (mai ales fiindcă intrarea era gratuită, fiind susţinut de municipalitate). Vă recomand să ajungeţi aici chiar dacă nu sunteţi neapărat fanii lui Robert Burns, Sir Walter Scott şi Robert Louis Stevenson, cei trei giganţi din literatura scoţiană cărora le este dedicat locul. Dincolo de manuscrisele şi citatele care i-au făcut celebri, veţi găsi aici o tiparniţă, pe care primele romane Waverley  ale lui Scott au fost produse, cât şi calul său leagăn din copilărie, într-un cadru mai intim decât al atmosferei date de un muzeu clasic. Sunt aici şi obiecte mai ciudate, cum ar fi cizmele de echitaţie ale lui Robert Louis Stevenson, şi un inel pe care l-ar fi primit de la un şef din Samoa, gravat cu cuvântul „Tusitala”, care ar însemna „vorbitorul, povestitorul de poveşti”.

    3. Plimbaţi-vă prin centrul vechi al Edinburgh-ului

    Cunoscut drept unul dintre cele mai frumoase oraşe ale lumii şi înscris pe lista patrimoniului UNESCO, oraşul Edinburgh e diferit de poate tot ce aţi văzut prin Europa până acum (cel puţin în cazul meu aşa a fost) şi poate fi vizitat, cu uşurinţă, la pas. Este supranumit Atena nordului, se pare atât datorită asemănărilor topografice, cât şi celor intelectuale (iluminismul scoţian ar fi fost influenţat de literatura grecilor antici). Totuşi, centrul vechi al oraşului mi se pare diferit de orice alt oraş pe care l-am văzut până acum – poate datorită patinei de fum cu care pare că sunt îmbrăcate toate clădirile. Oraşul este poreclit şi „Auld Reekie (engleză-scoţiană pentru Old Smoky, Bătrânul Afumat). Castelul Edinburgh tronează de undeva de deausupra – iar toate clădirile aduc a scenariu de film (mai ales scenariu de Harry Potter – de altfel, se pare că scriitoarea J.K. Rowling a scris primele capitole ale seriei într-una din cafenelele de aici). Dincolo de muzee, şcoli care arată spectaculos, catedrale – un obiectiv interesant din Edinburgh este şi cimitirul lui Greyfair. El ar fi fost unul dintre cei mai iubiţi primari ai Edinburgh-ului – iar câinele său, Bobby, nu s-ar fi despărţit de mormântul său (aici se află de altfel şi o statuie cu câinele).

    1. Cum se ajunge aici: Cea mai bună variantă este a operatorilor de zbor low-cost, care operează curse directe din România spre Edinburgh;

    Cea mai bună variantă de transport în Scoţia: ca să vezi mai mult, ideal este să închiriezi o maşină (şi sunt mai multe companii disponibile); preţul este însă destul de ridicat, de circa 600 de lire/săptămână – cu cât sunteţi mai mulţi, cu atât mai bine; de asemenea, trebuie să adăugaţi costul parcării. Un city break de două-trei zile în Edinburgh sau Glasgow e, de asemenea, o idee bună;

    2. De neratat: Whisky-ul afumat – fie direct de la sursă, din distileriile scoţiene, fie prezent în puburile existente la tot pasul;

    3. De ratat: Haggis, acel fel de mâncare specific scoţian despre care îmi e greu şi să scriu…

    4. Cazarea: Există numeroase opţiuni, pe diferite gusturi – dar nu neapărat pentru toate bugetele – puteţi găsi şi apartamente moderne în Edinburgh sau Glasgow, dar şi bed and breakfasturi cochete pe insule şi în „highlandurile” scoţiene (zona montană a Scoţiei, în nordul oraşelor Glasgow şi Stirling, asociate deseori cu cultura galică);

    5. Cel mai bun moment al anului pentru vizită: primăvara (martie târziu – mai), dar ghidurile din online spun că nu e rău să fii aici nici toamna (septembrie-noiembrie).

    4. Castelul Stirling

    Castelul Stirling este un simbol al independenţei scoţiene şi mândriei naţionale (chiar dacă scoţienilor pare că nu le place asta, este şi locul pentru care Mel Gibson s-a luptat în Braveheart). Una dintre cele mai cunoscute figuri ale regalităţii scoţiene, „Mary, Queen of Scots”, şi-a petrecut mare parte din viaţă aici. Totuşi, locul este faimos mai ales pentru bătălia de la Bannockburn, prin care regele Robert Bruce a redobândit controlul asupra castelului şi a recâştigat independenţa scoţiană în faţa englezilor (una dintre cele mai importante bătălii ale războaielor anglo-scoţiene din secolele XIII-XVI). Un update istoric foarte viu, cu o proiecţie mare a acestei bătălii, cu replici între cele două tabere, este disponibilă pentru vizionare în castel. Iar imediat după,  puteţi să alergaţi chiar pe câmpul unde a avut loc bătălia – unde se află acum şi o statuie a lui Robert Bruce.

     

    INVERNESS

    5. Casa-rulotă  a antreprenorului care o caută pe Nessie

    La faimosul Loch Ness, puteţi alege varianta SF, în care să o căutaţi pe Nessie sau cea mai aproape de realitate, în care să îl căutaţi pe Steve, cel care şi-a dedicat întreaga viaţa căutării monstrului legendar. În cazul lui, legenda spune că în fiecare dimineaţă, se trezeşte şi veghează asupra lacului Loch Ness, în aşteptarea monstrului. Eu n-am găsit decât rulota lui, care teoretic ar fi locul unde locuieşte – şi o adresă web de unde pot fi comandate lucruri handmade create de el, tot pe tema Nessie. Mii de turişti se pare că ajung să îi bată la uşă, potrivit presei scoţiene. Tot acolo scrie că avea 28 de ani când a decis să vină aici (acum are în jur de 60): „Eram foarte stresat, plăteam o ipotecă şi aveam un job care nu-mi prea plăcea. Decizia mea să mă mut aici m-a schimbat semnificativ, în Highlands există un alt ritm al vieţii. Libertatea, aventura şi misterul sunt ceea ce mă motivează acum”, scrie el într-un interviu publicat de Scotttish Field.

    6. Castelul (sau mai bine zis ruinele castelului) Urquhart

    Unul dintre numeroasele castele scoţiene (care a fost însă şi sub ocupaţie englezească), Urquhart este în apropierea lacului Loch Ness. Nu au rămas multe din el – a fost şi acesta parte din războaiele scoţiano-engleze – însă imaginaţia o ia la goană când citeşte plăcuţele cu evenimentele marcante de aici. Pare că şi scriitorul Game of Thrones (Urzeala Tronurilor) şi-a găsit inspiraţia în istoria turbulentă a Scoţiei – unele poveşti sunt de-a dreptul sângeroase. 

     

    Glen Etive

    7. Încercaţi drumeţia Buachaille Etive Mor

    Traseul montan Buachaille Etive Mor este de neratat dacă ajungeţi prin Highlandurile scoţiene – chiar dacă nu sunteţi neapărat pasionat de genul acesta de activităţi. Nu aveţi nevoie de echipament profesional de escaladă (încălţările confortabile sunt suficiente) şi se poate ajunge cu maşina până la baza unuia dintre traseele principale de aici, unde veţi găsi şi o parcare (cu plată). Priveliştea asupra Văii Glen Coe este una dintre cele mai cunoscute referitoare la munţii scoţieni – iar West Highland Way, practic o potecă printre munţii de aici – este cunoscută în toată lumea. „Cele Trei Surori” sunt de neratat.

     

    Glenfinnan

    8. Hogwarts Express există

    O altă vedere specifică ce ţine de Scoţia este a cunoscutului Hogwarts Express – în viaţa reală, este vorba despre un tren care funcţionează cu aburi, care îşi duce pasagerii într-una dintre cele mai frumoase rute feroviare ale lumii. Acesta porneşte dintr-o staţie aflată pe Ben Navis, cel mai înalt munte din Marea  Britanie şi ajunge în apropierea celui mai adânc lac (loch) din Europa, Loch Nevoi. Opreşte însă pe drum pe viaductul Glenfinnan, ca să se bucure de peisaj atât turiştii din interior, cât şi cei înşiraţi în apropierea viaductului (cele două tabere ajung să se salute fluturând din mâini la un moment dat). Eu nu am luat trenul, m-am alăturat unei grămezi de turişti (mulţi dintre ei costumaţi cu haine din filmul SF pentru copii) şi am aşteptat apariţia expresului celebru. Priveliştea este identică celei din film – dar merită văzută şi dacă nu sunteţi neapărat un fan al acestuia. 

     

    The Isle of Sky (Portree)

    9. Amsterdamul de care mai puţini au auzit

    O călătorie în Scoţia nu ar fi completă fără o vizită într-un sat pescăresc idilic. Iar cel mai cunoscut astfel de sat (iarăşi, găsit deseori pe vederile scoţiene) se află pe Insula Skye. Este conectată de coasta de vest a Scoţiei atât printr-un pod, cât şi un feribot. Am mers pe varianta cu feribotul (şi fish and chips to go luaţi din orăşelul de plecare – Malaig) şi am ajuns în Portree – un sat pescăresc colorat, frumos în poze, dar care îţi cam lasă senzaţia de pustiu sau singurătate când eşti acolo. Poate din cauza bărcilor la reflux sau a faptului că cele mai multe dintre acele clădiri colorate sunt goale.

     

    The Isle of Sky

    10. Faceţi un selfie cu roşcatele  Highland Cows

    În afară de oile care sunt la tot pasul – şi în locuri unde poate nu te-ai aştepta – într-o călătorie în Scoţia vei întâlni şi o rasă de animal mai ciudat – care poate nu ţi se va părea prea familiar. Zeci de turişti opresc pe marginea drumului pentru a-şi face poze cu blândele bovine mai ales roşcate (au şi alte culori) – iar cei care nu se sperie de coarnele uriaşe, se încumetă să le şi mângâie. Vitele scoţiene sunt crescute mai ales pentru carnea lor, dar şi pentru lapte. Sunt o rasă rezistentă, blana lor lungă le ajută să reziste climei aspre din Scoţia (totuşi, unii se întreabă cam cât pot să vadă din cauza ei, le acoperă deseori ochii). Dacă sunteţi în căutarea lor şi vreţi să întrebaţi un localnic unde se află, încercaţi expresia „Hairy Coos”, se pare că aceasta este denumirea populară folosită de ei.

  • Soluţia inventivă găsită de o comunitate pentru a atrage turiştii. 750 de clădiri au fost deja incluse în proiect

    În încercarea de a atrage turişti pentru a-şi suplimenta veniturile, necesitate apărută odată cu creşterea populaţiei un sat din nord-estul Guatemalei, Santa Catarina Palopó a recurs la o soluţie artistică. Mai precis, un grup de muncitori, artizani şi casnice au creat în 2016, după ideea unui jurnalist local, Harris Whitbeck, un proiect intitulat „Pintado Santa Catarina Palopó”, printre care să zugrăvească exteriorul tuturor caselor şi clădirilor din localitate în culori vii şi să-l picteze, creând astfel o instalaţie de artă, care, sperau ei, va atrage atenţia. Localnicii nu au lucrat singuri, iniţiatorul proiectului invitând în sat artişti care să coordoneze lucrările şi să se asigure că acestea respectă spiritul locului. Proiectul este încă în desfăşurare, până în prezent fiind pictate aproximativ 750 din cele 850 de clădiri existente, unele chiar şi cu ajutorul turiştilor, şi a dus la dezvoltarea turismului şi a localităţii, apărând restaurante, cafenele, galerii de artă sau centre de artizanat, scrie Smithsonian Magazine.

  • Vacanţă de miliardar. Cât te costă să închiriezi o săptămână iahtul cofondatorului Microsoft şi ce dotări are

    Construit pentru cofondatorul Microsoft, Paul Allen, iahtul Octopus, a ajuns, după moartea proprietarului său, să primească de anul aceasta turişti de lux, scrie The Telegraph. Aceştia sunt atraşi de faptul că se numără printre puţinii care se pot lăuda că au văzut cum arată iahtul în toată splendoarea lui. Octopus, care a costat la vremea construirii sale 200 de milioane de dolari, are opt punţi, două heliporturi, piscină, sală de fitness şi teren de baschet şi este deservit de şapte ambarcaţiuni auxiliare, iar după renovarea recentă poate fi închiriat pentru suma de aproximativ 3 milioane de dolari pe săptămână. Pe lângă elementele de lux, iahtul a fost astfel construit încât să poată fi folosit pentru explorări, fie ştiinţifice, fie ale unor turişti curioşi, itinerariul fiind alcătuit după dorinţa clienţilor, care pot ajunge şi în zone polare unde specialişti aflaţi la bord să le arate diverse vieţuitoare sau în zone unde se pot face scufundări ori plimbări cu submersibilul.


     

     

  • Turismul celor patru anotimpuri. Ce investiţii fac hotelierii din România pentru a atrage turişti pe parcursul întregului an

    Centrele spa şi de tratament au devenit o nevoie în unităţile hoteliere locale, mulţi proprietari de hoteluri investind din ce în ce mai mult în a le oferi astfel de servicii turiştilor. Mai mult, staţiuni balneare au reînceput să fie puse pe harta turistică a României datorită investiţiilor realizate în zonele cu un astfel de potenţial. Cum s-a schimbat percepţia românilor în legătură cu acest tip de activităţi?

    Este o provocare generată de pandemie, efectul pozitiv al pandemiei în domeniul nostru este această întoarcere a oamenilor către sănătatea lor, către starea lor de bine. Fiind cerere mai mare, investitorii observă lucrul acesta şi se adaptează la profilul clientului. Un centru spa este un criteriu de selecţie atunci când aleg un hotel”, spune Iuliana Tasie, vicepreşedinte al Organizaţiei Patronale a Turismului Balnear din România. Potrivit ei, populaţia a devenit consumatoare de servicii şi pentru că românii au fost plecaţi în afară şi au văzut avantajele acestui tip de relaxare, existând la ora actuală o creştere exponenţială a interesului pentru destinaţiile în care poţi să faci ceva. „Fie că e montan, fie că e la mare, toată lumea întreabă de serviciile spa.” Proprietarii de hoteluri au început să investească tot mai mult în crearea sau extinderea centrelor spa, iar staţiunile balneare, fie cele mai cunoscute, fie cele care abia au reintrat pe harta turistică locală, atrag un număr tot mai mare de turişti. Dacă înainte percepţia oamenilor era că staţiunile balneare se adresează doar celor cu diverse probleme de sănătate, care merg acolo doar pentru tratament, perspectiva aceasta a suferit schimbări în ultimii ani.

    Tinerii sunt tot mai atraşi de serviciile oferite în centrele wellness şi spa. Odată cu cererea în creştere, automat şi investitorii se uită tot mai atent la această piaţă. „Sunt trei categorii de investitori. Din prima fac parte cei care au deja un centru de tratament, sunt într-o staţiune care are leisure – nu vorbim de oraş, ci de munte sau de mare, sunt conştienţi că trebuie să îşi dezvolte şi latura spa şi investesc în zona unor spa-uri de relaxare. Există categoria a doua care deja au spa-uri medicale şi îşi îmbunătăţesc serviciile prin extinderea cât mai mult a zonei de wellness, care înseamnă să combini şi alt gen de terapii care duc la un tratament total, minte şi corp, nu doar tratarea directă a unor afecţiuni. Se dezvoltă multe spa-uri medicale mari, care încep să aibă şi această latură. Cea de-a treia categorie o reprezintă proiectele individuale, cum este cel de la Borsec, care este al unei primării. Vorbim de spa-uri, cum era pe vremea romanilor, care deservesc comunitatea. Este o nişă nouă care apare, sunt staţiuni vechi care s-au pierdut, însă acum se revigorează. Clar este o nevoie şi este un trend european care se simte şi la noi”, mai spune Iuliana Tasie.

     

    Apele Borsecului, puse la treabă

    Primăria oraşului Borsec, o zonă renumită în ape minerale, va deschide pe 15 decembrie  centrul spa şi de tratament Fontana Spa & Balneo Borsec, o investiţie de 9 milioane de euro, începută în urmă cu mai bine de un deceniu. Centrul balnear cuprinde un centru spa şi o bază de tratament, cu o capacitate de 1.000 persoane pe zi în sezonul de vară şi 700 persoane în timpul iernii. Centrul va dispune de o zonă de spa care va include piscine interioare şi exterioare, saună finlandeză, infrasaună, saună cu aburi, iar zona balneo va avea diverse posibilităţi de tratament, precum împachetări cu nămol, masaje sau terapii cu apă minerală caldă şi rece. În trecut, Borsec era o cunoscută staţiune balneară, existând 15 izvoare de apă minerală carbogazoasă naturală. Recent, Borsec a redevenit oficial staţiune balneară. Un alt proiect care a readus la viaţă o veche zonă cunoscută pentru tratamentele balneare este Alma Health & Spa Retreat.

    „Efectul pozitiv al pandemiei în domeniul nostru este această întoarcere a oamenilor către sănătatea lor, către starea lor de bine. Fiind cerere mai mare, investitorii observă lucrul acesta şi se adaptează la profilul clientului. Un centru spa este un criteriu de selecţie atunci când aleg un hotel.”

    Iuliana Tasie, vicepreşedinte al Organizaţiei Patronale a Turismului Balnear din România

    Complexul a fost deschis la începutul lunii iunie în staţiunea Lacu Sărat din judeţul Brăila, după o investiţie de 20 de milioane de euro. Investiţia a readus la viaţă staţiunea, care, exceptând acest proiect, are o imagine degradantă. Complexul turistic este dezvoltat de compania Eldomir Impex, controlată de Vasile Dogărescu, care activează în zona comercializării de carburanţi având un lanţ de benzinării sub numele Eldomir. Complexul are 185 de camere şi apartamente. Pe lângă facilităţile de cazare, Alma Resort are un centru balnear şi de wellness, o plajă privată cu nisip şi 1.000 de şezlonguri, un aqua park, piscine cu apă dulce şi sărată, şase restaurante, cât şi un centru de evenimente cu o capacitate de 1.000 de persoane. Centrul balnear are proceduri care includ împachetări cu nămol sapropelic din Lacul Sărat, băi cu apă sărată, duşuri subacvatice, duş Vichy, băi galvanice, cameră de fizioterapie, electroterapie, magnetoterapie şi masaj. Aceste tratamente sunt destinate vindecării afecţiunilor reumatismale, inflamatorii, dermatologice, ginecologice, endocrine, stări posttraumatice precum şi remedierii bolilor omului modern, determinate de stres, suprasolicitare, sedentarism şi alimentaţie.

    „Odată cu pandemia, multă lume a migrat către o combinaţie între leisure şi business, a crescut cererea pentru leisure, iar lumea investeşte în spa ca un diferenţiator. Noi avem o tradiţie, am fost şi un jucător important pe zona de servicii medicale şi spa, am ratat, dar vedem o revenire. Hotelierii se uită foarte atent la această zonă.”

    Călin Ile, preşedintele Federaţiei Industriei Hoteliere din România

    Centrele spa, soluţia pentru prelungirea sezonului turistic

    Turismul balnear mai este numit şi turismul celor patru anotimpuri, asta pentru că hotelierii de pe litoral pot prelungi sezonul turistic prin investiţiile în centrele spa. Mai mult, un astfel de centru poate creşte durata medie a şederii turiştilor din acele zone.

    Însă, pe lângă cei care investesc în zonele balneare, există şi hotelierii din marile oraşe, din zonele montane sau de litoral, care aleg să îşi dezvolte un astfel de centru sau să îşi extindă actualul centru pentru a putea îndeplini cerinţele turiştilor, care caută din ce în ce mai mult servicii de spa şi wellness. „Pentru hotelurile de leisure aceste servicii au devenit o nevoie, însă pentru hotelurile din zonele urbane nu e, mai ales în cazul unităţilor clasificate la trei stele, la patru şi cinci stele vedem tot mai multe astfel de centre de spa. Odată cu pandemia, multă lume a migrat către o combinaţie între leisure şi business, a crescut cererea pentru leisure, iar lumea investeşte în spa ca un diferenţiator. Noi avem o tradiţie, am fost şi un jucător important pe zona de servicii medicale şi spa, am ratat, dar vedem o revenire. Hotelierii se uită foarte atent la această zonă”, spune Călin Ile, preşedintele Federaţiei Industriei Hoteliere din România. România deţine circa 60% din apele minerale ale Europei, iar turismul balnear are un potenţial semnificativ de a se dezvolta, însă turismul balnear local este o piaţă fragmentată. Mărimea pieţei este greu de măsurat în contextul în care sectorul economic este foarte divizat. Activitatea de spa nu are un cod CAEN propriu, centrele spa şi de wellness funcţionează pe mai multe coduri care fac referire la sănătate, întreţinere corporală, activităţi recreative şi distractive şi activităţi de asistenţă medicală specializată. Operatorii economici îşi pot alege independent propriul domeniu de activitate, principal sau secundar. Dacă activitatea de bază a unui operator economic este serviciul de cazare, atunci centrul spa poate fi o activitate secundară.

    Singurele cifre centralizate la nivelul acestei pieţe sunt ale Organizaţiei Patronale a Turismului Balnear din România (OPTBR), asociaţia reprezentativă a acestei pieţe, în care sunt înscrişi circa 40 de hotelieri şi complexuri din zona balneară, cu afaceri totale de 200 mil. euro în 2019. În total însă, piaţa are o valoare mai mare.  

    Alma Health & Spa Retreat din staţiunea Lacu Sărat, judeţul Brăila, a fost deschis în luna iunie, după o investiţie de 20 de milioane de euro. Pe lângă facilităţile de cazare, complexul are un centru balnear şi de wellness, o plajă privată cu nisip şi 1.000 de şezlonguri, un aqua park, piscine cu apă dulce şi sărată, şase restaurante, cât şi un centru de evenimente cu o capacitate de 1.000 de persoane.

  • Incredibila ţară a contrastelor unde „apa se dă o dată pe săptămână”, iar jumătate din ea este în sărăcie lucie, în timp ce cealaltă seamănă cu o carte poştală – GALERIE FOTO

    Iordania este o ţară a extremelor, pornind de la diferenţa dintre nordul ţării, cu păduri, la sud unde domneşte deşertul. În unele zone vezi sărăcie, în altele pare că eşti într-o carte poştală din New York. În mod sigur, nu este o destinaţie pentru turiştii obişnuiţi doar cu luxul, însă pentru cei care se pot adapta, Iordania are multe surprize. Top trei personal? Oraşele Petra, Jerash şi misteriosul deşert. Şi o notă specială pentru cei care vor să ajungă în Iordania: să aveţi în bagaj un adaptor de priză, majoritatea sunt triple, pe modelul englezesc.

    Welcome to Jordan” – Bun venit în Iordania! este propoziţia pe care am auzit-o cel mai des în această ţară. Iar fiecare iordanian, de la vânzătorii de suveniruri, la oamenii care te ajută să găseşti un loc, dau impresia că sunt nişte registre care notează în minte cine le-a vizitat ţara. Spun asta pentru că în Iordania am fost întrebată cel mai des de unde sunt. Îl întreb curioasă pe un vânzător de ce toată lumea se bucură când spunem că suntem din România. „Ei bine, uitaţi-vă la voi! Voi sunteţi motivul” vine replica lui şi cred că nu a fost citită într-o carte de marketing, ci învăţată natural, din interacţiunea cu sute de oameni zilnic. Posibil că şi turiştii de alte naţionalităţi au parte de acelaşi răspuns, dar pentru câteva secunde, te simţi un pic mai special. „Iordania şi România au o relaţie veche de prietenie”, explică ghidul nostru, Husam, vorbitor de limba română, după ce anii de studenţie i-a petrecut la Cluj. El adaugă şi că România este una dintre ţările de unde vin mulţi turişti, pe primele locuri fiind însă Spania, Italia, Tunisia, India, Germania. Mai subliniază ideea prieteniei iordaniano-română şi la unul dintre controalele poliţiei asupra maşinilor care treceau prin anumite puncte. Când şoferul autobuzului a spus că suntem turişti români, am primit imediat unda verde să ne continuăm drumul.

    „Apa se dă o dată pe săptămână, şi pentru bogaţi, şi pentru săraci”

    Încă din prima zi în care am ajuns, am aflat de la ghid că 90% din suprafaţa Iordaniei este deşert. Cu câteva zeci de minute înainte de această informaţie, îmi notam pe telefon prima impresie de turist: „totul este arid”. Aveam să înţeleg în zilele următoare că turismul în Iordania chiar se naşte din piatră seacă, aşa cum spune proverbul. Circa 10% din PIB-ul Iordaniei, de peste 44 miliarde de dolari, este realizat din turism, mai spune ghidul. Dar ca ramuri de activitate, în Iordania se produce de la petrol, la conserve şi ulei de măsline, având o activitate semnificativă în domeniul agriculturii. Chiar şi în mijlocul deşertului. În nordul ţării sunt păduri, în sud şi est deşertul este rege. În Iordania, apa ajunge o dată pe săptămână la populaţie şi când aflu informaţia, mâ gândesc la sute de kilometri distanţă, la Bucureşti. Iarna, mulţi locuitori ai Capitalei României pot experimenta o bucăţică din Iordania. Nu cea dorită însă. Iordanienii îşi fac pe acoperişurile caselor adevărate rezerve de apă, cât să dureze o săptămână, iar pentru băut şi gătit cumpără de la magazin. Îmi rămâne în minte o frază a ghidului: „apa se dă o dată pe săptămână, şi pentru bogaţi, şi pentru săraci”. Ghidul continuă să ne explice cum putem lua cea mai ieftină bere, aceasta fiind punctul de reper în ceea ce priveşte băuturile alcoolice. Ne spune că la Petra sigur va fi dublu faţă de oraşe ca Amman sau Akaba. Cât costă? Ei bine, o bere costă chiar şi 7 sau 10 dolari, în funcţie de cum negociezi cu vânzătorul, acolo unde se poate. La nivel de preţuri, Iordania este o ţară destul de scumpă, având în vedere paritatea dinar iordanian / leu, unde cu mai bine de şapte lei poţi cumpăra un dinar. În obiectivele turistice, cu un dinar poţi cumpăra o sticlă de apă, însă în zone ca Amman, Akaba, preţurile sunt mai prietenoase cu turiştii. Tot ghidul ne povesteşte că salariul minim lunar este de 350 de dolari.

    Ambasadorii României peste hotare şi o capitală plină

    Iordania reuşit şi continuă să se menţină departe de conflictele care au măcinat vecini precum Siria sau Irak. „În jur sunt multe conflicte, dar regele a menţinut pacea, Iordania are linişte”, spune din nou ghidul, ca şi cum mi-ar fi citit gândurile. Aminteşte şi de refugiaţii pe care Iordania i-a primit, arătând din loc în loc zone unde aceştia şi-au găsit un nou „acasă”. Ce poate observa orice turist la iordanieni este dorinţa lor de a-i ajuta pe turişti. Fără agresivitate, ci cu prietenie, oamenii încearcă să îşi vândă produsele, însă dacă nu cumperi, nu te simţi pus la colţ. Deşi nu toată lumea cumpără ceva, iordanienii „vând”, poate fără să ştie, o imagine bună despre ţara pe care o reprezintă. Într-una dintre opririle noastre, după ce au auzit de unde suntem, doi iordanieni au spus ca la un semn tot ce ştiau despre România: „Hagi, Comăneci, Steaua”. Am răspuns afirmativ şi am mers mai departe în drumul nostru prin Iordania, având sportul ca ambasador, la sute de kilometri distanţă. Am ajuns şi în capitala Amman, cel mai important centru comercial şi industrial. Forfota din centru, lipsa sau ignorarea semafoarelor de către şoferi, dar şi zecile de magazine sunt pentru turiştii care vin prima dată în Iordania ca un carusel. În zilele de lucru, populaţia Ammanului se dublează cât durează programul, iar seara se înjumătăţeşte, când muncitorii pleacă acasă. Astfel, numărul de oameni fluctuează între 4 milioane şi şapte, opt milioane de oameni care calcă zilnic străzile din Amman. Şi, cu toate că centrul oraşului este aglomerat, iar amprenta milioanelor de oameni se vede, dând o impresie mai degrabă de sărăcie, la periferia capitalei Iordaniei turiştii descoperă străzi care duc cu gândul mai degrabă la New York şi hoteluri cu patru, cinci stele, restaurante cu terase, o adevărată oază a luxului.

    Petra, a şaptea minune a lumii moderne

    Despre Petra, perla coroanei turismului iordanian, s-au scris multe pagini şi misterul încă nu este pe deplin elucidat. Nabateenii, poporul despre care se spune că a construit acest oraş în stâncă nu au lăsat prea multe indicii pentru curioşii de peste ani. Ghidul ne povesteşte despre sistemul de colectare a apei care a dus la dezvoltarea spectaculoasă a oraşului în urmă cu mii de ani, ne arată unde făceau nunţile, cum stabileau sensul de mers al caravanelor, sculptând în piatră siluete de cămile. Mintea noastră zburdă însă prin canionul înalt, săpat în stâncă, însă îngust de doar câţiva metri pe alocuri, încât e greu să nu te gândeşti ce se poate întâmpla mai rău. Drumul de circa 1,2 kilometri prin stâncă te face să te simţi mic, mic, însă este şi o dovadă a măreţiei vechiului oraş. După ce am intrat printre cotloanele canionului, aproape fără veste se arată, după o stâncă, Trezoreria, poate cel mai fotografiat loc din Iordania. Monumentul săpat integral în stâncă, înalt de circa 40 de metri, este de fapt mormântul unui rege nabateean şi nu se poate vizita în interior. Turiştilor le rămâne de admirat din afară templul şi de pus la lucru imaginaţia pentru a găsi răspuns la întrebarea: „cum a fost posibilă acum mii de ani o asemenea construcţie?”. Pentru cinci dolari, beduinii pot duce turiştii pe un drum de cinci-zece minute, pe stânca din faţa Trezoreriei, pentru o poză de sus a clădirii. Misterul care înconjoară vechiul oraş însă nu se lasă descoperit nici de la înălţime.

    Jerash, o bijuterie romană

    Surpriza călătoriei în Iordania a fost oraşul Jerash, despre care nu ştiam nimic la sosire, dar care impresionează şi rămâne în amintirea oricărui turist. Este cel mai bine păstrat oraş roman din afara Italiei. De istoria acestui oraş sunt legate nume precum Alexandru cel Mare sau împăratul Hadrian, iar pentru câteva ore în care poţi vizita oraşul, cartea de istorie pare că se deschide în faţa ochilor. În Jerash au fost 1.000 de coloane imense de piatră, din care au rămas mai puţine, în urma cutremurelor. Astăzi, coloanele care au rezistat sunt de fapt goale în interior, pentru a rezista mai bine mişcărilor pământului şi a rămâne totuşi dovadă a măreţiei poporului iordanian.

    În casa beduinilor

    Deşertul Wadi Rum, care a fost scena mai multor filme celebre, de la Marţianul, la Star Wars, se dezvoltă încet, dar sigur, ca un adevărat campus al corturilor în care turiştii pot petrece o noapte în deşert. Mai multe construcţii, mai luxoase sau mai rudimentare, găzduiesc turiştii, iar altele urmează să fie construite. Juma, un beduin din Wadi Rum, care a învăţat engleză de la turişti, spune că va dezvolta alături de cei patru băieţi ai săi, câteva corturi în deşert, pentru a le da turiştilor o mostră de viaţă aşa cum o trăiau beduinii. „Familia mea locuieşte aici de peste 300 de ani. Voi face un mic campus privat în mijlocul deşertului, doar cinci corturi. Nu va fi cu muzică, electricitate, turiştii vor trăi ca vechii beduini”, spune Juma. În deşert, turiştii pot merge fie la apus, fie la răsărit, alături de beduini cu maşini de teren pentru a explora puţin din ceea ce deşertul are să le ofere.

    O alternativă pentru Egipt

    Pe fondul cererii crescute pentru Egipt, unde Christian Tour, unul dintre cei mai mari jucători din piaţa agenţiilor de turism, după cifra de afaceri şi volumul de vânzări, chiar a suplimentat zborurile, agenţia de turism a pus un nou punct pe hartă pentru turiştii care vor vreme caldă ‒ Iordania. Din octombrie 2022, Christian Tour organizează zboruri charter prin compania Animawings, din acelaşi grup, către Iordania, pentru lunile octombrie şi noiembrie. În total, sunt opt zboruri în Iordania, dintre care locurile pentru primele patru sunt deja vândute. Din martie 2023, compania va relua programul. „Noi nu am avut charter în Iordania până acum. Ne-am gândit ca acest charter şi Iordania să fie o alternativă la Egipt, unde vom merge în continuare, dar am căutat încă o destinaţie caldă. Este o destinaţie care va prinde la public, este aproape de Bucureşti, zborul este direct în Amman. Sunt opt zboruri în aceste două luni, sunt 174 de locuri în avion“, a mai spus Marius Berca. Din calculele ZF, în Iordania ar urma să ajungă aproape 1.400 de turişti români până la final de noiembrie, prin intermediul Christian Tour. Două pachete sunt religoase, incluzând Iordania şi Israel. Preţurile pentru turişti pornesc de la 750 de euro de persoane şi pot ajunge la 1.300 de euro de persoană, în funcţie de clasificarea hotelurilor alese de turişti.

    Foto: hisham zayadnh, hisham zayadnh, jorick roels, simon goetz /unsplash