BusinessMagazin

Category: Turism

Analize detaliate din domeniul turismului – destinații de vacanță inedite, idei pentru călătorii și multe altele pentru cei pasionați de turism

  • Cum reuşeşte un mic oraş de munte din România să concureze cu cele mai mari staţiuni. Acum are de 250 de ori mai mulţi turişti decât acum 20 de ani – GALERIE FOTO

    Râşnov, un oraş micuţ şi cochet, aflat la intersecţia dintre Bran, Poiana Braşov, Braşov şi Predeal, adună, în fiecare an, peste jumătate de milion de turişti, care îl aleg fie ca destinaţie predilectă, fie secundară. Turismul a explodat pur şi simplu în micul oraş transilvănean în ultimii 20 de ani, iar pensiunile şi hotelurile din localitate primesc astăzi de 250 de ori mai mulţi vizitatori decât la începutul anilor 2000. Un succes fabulos, în vreme ce potenţialul altor zone turistice rămâne neexploatat. Reţeta? Un mix de investiţii publice şi private.

    Ne bucurăm că Râşnov a fost în atenţia turiştilor şi în 2022. Anul 2023 rămâne însă un an al incertitudinilor, iar turismul local poate fi influenţat atât de factori externi precum situaţia războiului, starea financiară generală a ţării, salarii, inflaţie, vouchere de vacanţă, dar şi de factori locali ca situaţia parcărilor, finalizarea procesului de renovare a Cetăţii Râşnov, completarea portofoliului Dino Parc cu alte oferte şi atracţii din zonă”, spune Adrian Apostu, managerul Dino Parc, una dintre principalele atracţii ale oraşului şi un contributor activ „la creşterea turismului din zonă pentru al şaptelea an consecutiv”.

    Renăscut în două decenii

    Anii 2000 au prins cetatea Râşnov şi oraşul în general în paragină. „Mă ducea taică-meu la cetate, undeva prin anii 2000. Abia aşteptam, dar era o ruină. Accesul era liber şi intrau diverşi indivizi care distrugeau vestigiul”, povesteşte Bogdan, fost locuitor al Râşnovului, în vârstă de 30 de ani. Însă, dacă alte regiuni din România se plafonează, deşi au un potenţial turistic uriaş, Râşnovul a înflorit în ultimii 20 de ani, cu toate că atuurile nu erau prea multe.

    La începutul anilor 2000, aşa cum arată datele statistice, Râşnovul avea uneori chiar şi sub 2.000 de turişti. În 2021, cele mai recente date publicate de Institutul Naţional de Statistică (INS) arată că numărul de turişti a ajuns la peste 75.000, de 250 de ori mai mulţi decât acum 20 de ani. De asemenea, în paralel cu evoluţia numărului de vizitatori a înflorit şi numărul de pensiuni, hoteluri sau moteluri, de la circa 130 în 2001, la peste 1.400 în 2021.

    Investiţiile publice şi private în obiectivele turistice au fost principalul motiv pentru creşterea spectaculoasă a turismului local, sunt de părere localnicii. Şi poziţia localităţii a jucat un rol, fiind la confluenţa mai multor zone preferate de turiştii din toată ţara, dar şi de cei străini.

    Cetatea Râşnovului, principalul obiectiv al oraşului, a fost restaurată după ce a fost preluată de primăria din localitate şi în 2021 a reînceput un proces de restructurare, în acest moment fiind închisă pentru renovare.

    Rădăcini neolitice

    Deşi obiectivul-fanion al Râşnovului este cetatea medievală, a cărei primă menţiune istorică merge înapoi cu 700 de ani, istoria localităţii nu începe aici. Astăzi staţiune turistică, aşezarea a fost unul dintre primele centre urbane de pe actualul teritoriu al României, încă din perioada Neoliticului, adică acum 7.000 de ani. Ulterior, dacii au construit pe teritoriul Râşnovului o aşezare numită Cumidava. Despre acest lucru a scris celebrul geograf Ptolemeu şi a amintit Cumidava drept unul dintre cele mai însemnate oraşe dacice, conform volumului „Istoria României în texte”, coordonat de istoricul Bogdan Murgescu.

    Un aport important din mediul privat

    Investiţiile publice în turism au jucat un rol important şi au adus investiţii masive şi în sectorul privat. În perioada 2014-2016, centrul oraşului, devenit acum staţiune turistică de interes naţional, a fost restaurat complet. Tot centrul a devenit zonă pietonală şi, sub aceasta, a fost construită o parcare subterană. De asemenea, anterior, în zona de nord-est a oraşului fusese amenajată Promenada Sissi, o zonă pietonală la marginea pădurii, frecventată de turişti şi localnici.

    Însă, de departe, cea mai importantă investiţie privată este cea de la Dino Parc, un muzeu în aer liber de 3,5 hectare, care şi-a deschis porţile în 2015, după o investiţie de 5 milioane de euro, realizată în proporţie de 70% din fonduri europene. În 2022, Dino Parc a avut afaceri de 19,2 milioane de lei, în creştere cu 11% faţă de 2021 şi a primit 455.000 de turişti, majoritatea familii cu copii. Dino Parc are peste 100 de dinozauri în mărime naturală, inclusiv celebrul T-Rex sau Seismosaurus, gigantul de 45 de metri care genera câte un mic seism la fiecare pas. 

    Poziţia Râşnovului a fost la rândul său un atu care a completat potenţialul turistic al oraşului. Staţiunea se află la 15-20 de minute de Castelul Bran, oraşul Braşov, Poiana Braşov sau Predeal, ceea ce face din Râşnov un punct de atracţie indiferent de anotimp. Pentru un turist care vrea să schieze în Poiană şi să nu dea o mică avere pe cazare, Râşnovul poate fi soluţia.

    stem”, pentru că turiştii care vin din Bucureşti, cel mai mare bazin de turişti pentru regiune, trebuie să treacă prin traficul, de multe ori de coşmar, de pe Valea Prahovei. Pe de altă parte, odată ajunşi în Buşteni sau Sinaia, mulţi turişti vizitează şi Râşnovul.

    CITIT AICI MATERIALUL INTEGRAL

     

  • Suvenir de companie

    Multă lume se întoarce din vacanţe cu suveniruri, diverse obiecte mai mult sau mai puţin utile ori reprezentative pentru cultura locului vizitat. Turiştii care ajung însă în Insulele Turks şi Caicos din Marea Caraibelor pot lua ca amintire din vacanţă un căţel, scrie Washington Post. Căţelul provine de la un centru specializat înfiinţat în 2004 de persoane care la vremea aceea deja se ocupau cu salvarea câinilor fără stăpân. Centrul are un loc de prezentare într-o zonă populară de shopping, de unde cei interesaţi pot să ia un câine la plimbare pe plajă şi unde adeseori se face coadă mare. Cei care doresc să şi adopte un câine sunt apoi verificaţi înainte de a li se aproba cererea, după care, în funcţie de mărimea patrupedului, îl iau imediat acasă cu ei sau aşteaptă să le fie transportat. Există chiar şi opţiunea sponsorizării unui câine până când îşi găseşte un stăpân.

  • Ghid pentru parc

    Parcurile de distracţii erau cândva un loc în care se putea merge fără prea mare bătaie de cap. De ceva vreme însă, fără rezervări şi planificări atente, vizita la unele foarte populare are toate şansele să nu fie pe atât de plăcută pe cât s-a dorit. Ca atare, au apărut firme care oferă asistenţă în acest sens, acestea organizând vizitele în parcuri de distracţii cum ar fi cele Disney sau Universal, contra unei sume, pe lângă tarifele percepute de parc pentru diversele atracţii, scrie Wall Street Journal. Firmele specializate oferă ghizi care au grijă ca clienţii să nu rateze ce merită văzut şi care ştiu în ce loc şi la ce oră sunt cozile cele mai mici la obiectivele din locul respectiv, gestionează rezervările clienţilor la restaurantele din cadrul parcurilor şi rezolvă problemele care ar putea apărea în timpul vizitei. Chiar şi Disney sau Universal au servicii contra cost pentru cei care nu vor să stea la coadă şi să se înghesuie cu restul lumii, mulţi fiind dispuşi să plătească ca să profite la maximum de timpul alocat excursiei.

  • Spre Poli

    În ciuda numărului mare de destinaţii de vacanţă posibile, este în creştere cererea pentru expediţii la Poli, după cum afirmă companiile care au în ofertă şi aşa ceva. Cum în zonele respective infrastructura lipseşte, este necesar ca turiştii să ajungă acolo cu vase care le oferă tot luxul necesar, motiv pentru care în prezent în lume sunt în construcţie 88 de superiahturi destinate explorării, în următorii zece ani urmând a fi livrate circa 200 de astfel de comenzi, scrie The Times. Cererea mare se datorează şi faptului că, odată cu pandemia, mulţi oameni şi-au revizuit lista de priorităţi în materie de călătorii, preferând să exploreze cât mai repede zone mai puţin vizitate de turişti, mai ales că zonele polare nu se pot vizita tot anul. În Antarctica, sezonul durează din noiembrie până în februarie, iar în regiunea arctică din aprilie până la jumătatea lui septembrie.

  • Patinaj, dar nu pe gheaţă. Ce sport de iarnă prinde avânt în România

    În paralel cu „cei trei grei” ai sporturilor de iarnă – schiul, snowboardul şi patinajul pe gheaţă – în România încep să se contureze timid noi sporturi de sezon – prelungit, în ultimii ani, şi în lunile de primăvară. Unul dintre ele este patinajul pe zăpadă, care a câştigat, momentan, doar câteva sute de a
    depţi, însă are potenŢial de creştere. Ce investiţii minime sunt necesare pentru a-l practica?

     

     

    Patinajul pe zăpadă s-a născut în Germania anilor ’30 şi a fost uitat până la începutul anilor ’90, când a început în schimb să câştige popularitate în Statele Unite. Însă adevărata evoluţie a patinelor a venit în anii 2014 – 2015. De atunci a început să aibă tot mai mulţi adepţi în Europa şi în Asia. În România, acest sport a apărut în anul 2017,  însă a fost mai puţin mediatizat”, povesteşte Theo Grecu, care se numără printre cei aproximativ 500 de români practicanţi, unul dintre cei doi reprezentanţi de anul acesta ai României la campionatul mondial de patinaj pe zăpadă, în Italia, unde a obţinut locul 5 la proba de SnowCross şi locul 7 la proba de Freestyle, şi brand ambassador în România pentru Tomsen Sports, brandul care produce patinele cu care poate fi practicat. Deşi în prezent este consultant IT „pentru o companie ce deţine o aplicaţie utilizată de diverse businessuri la nivel global în departamentele financiare”, asta după ce a activat aproape şapte ani în HoReCa, alţi patru în contabilitate şi încă cinci în consultanţă de business, el şi-a găsit întotdeauna timp şi pentru sport, care l-a pasionat încă din copilărie, aşa că a făcut la nivel de performanţă şi karate, volei, golf şi nu numai.

     

    Un sport pentru toate vârstele

    E patinajul pe zăpadă un sport greu de învăţat? Theo Grecu spune că nu, şi asta „deoarece mişcările sunt foarte simple şi intuitive”, aşa că procesul de învăţare este unul foarte rapid, astfel încât oricine, chiar şi fără experienţă sportivă, poate învăţa în mai puţin de două ore, notează el. „Am putea spune că este chiar mai uşor decât mersul pe bicicletă şi după 3 – 4 ieşiri la pârtie oricine poate să devină pasionat, şi astfel să se bucure şi să se distreze cu familia şi prietenii.” El susţine că patinajul pe zăpadă poate fi practicat deopotrivă de copii şi adulţi, chiar şi de persoanele mai în vârstă. „Am putea spune că intervalul de vârstă este între 5 şi 70Ă de ani.”

    Pe lângă patinele de zăpadă speciale, care seamănă cu clăparii de schi însă au o rigiditate mai scăzută pentru a oferi un confort şi mobilitate mai ridicate, echipamentul necesar e unul clasic, de munte, şi constă în pantaloni şi geacă de schi, mănuşi, ochelari şi cască. „Patinele au o bază specială asemănătoare cu cea a schiurilor – au canturi laterale de fier pentru control şi frânare. Costul unei astfel de perechi de patine de zăpadă este între 350 şi 600 de euro, la care se adaugă protecţiile de cauciuc (walkers), care costă 40 de euro şi recomandăm achiziţia acestora pentru a proteja baza patinelor când faceţi pauză la restaurant/ toaletă sau când vă deplasaţi în afara pârtiei”, precizează el.

    Legat de locul în care poate fi desfăşurat, Theo Grecu spune că acest sport poate fi practicat pe toate pârtiile din România şi nu numai – inclusiv pe pârtiile cu grad de dificultate ridicat, cu singura menţiune că nu vor putea fi folosite în zăpada mare din afara pârtiilor, „powder”, adică zăpada de peste 30 de centimetri, fără să fie bătătorită de ratrac. „Iar patinele pot fi închiriate în România la pârtiile Şureanu, Bucovina, Rânca, Şugaş Băi şi Sinaia cota 1400 la preţuri modice.” Este însă un sport sezonier şi depinde de condiţiile meteo şi stratul de zăpadă la pârtii. „În afara sezonului de iarnă, patinele pot fi folosite pe simulatoare indoor, pârtii artificiale şi pârtii indoor, însă în România la momentul actual ştim doar un simulator indoor funcţional.” Pentru cei care vor să încerce patinajul pe zăpadă în afara pârtiei, Theo Grecu spune că o pot face şi pe simulatorul indoor de la Hype Arena, situat în incinta Romexpo. La capitolul pârtii, România are, potrivit ZF, un total de 218 pârtii de schi, care însumează 189 de kilometri.

     

    O nişă în creştere

    Deoarece în România comunitatea este în formare, Theo Grecu notează că este greu să vorbim la momentul actual despre o categorie de sportivi profesionişti. Evenimentul anual, la care a participat şi el, şi care adună profesionişti din mai multe colţuri ale lumii este compus din două competiţii: SnowCross, competiţie în cadrul căreia participanţii trebuie să parcurgă un traseu cu jaloane şi obstacole cât mai rapid, şi Freestyle, care presupune parcurgerea unui traseu cu două rampe de sărituri şi un obstacol „box” cât mai artistic şi făcând trickuri.

    Deoarece numărul practicanţilor de patinaj pe zăpadă este în creştere, Grecu spune că, „după semnalele din acest an, preconizăm că în 2024 comunitatea se va dubla sau chiar tripla”.

    „Anul acesta ne-a dovedit că românii sunt deschişi şi dornici să încerce lucruri noi. Oamenii sunt tot mai atraşi de sporturile de iarnă şi de munte, ceea ce ne face să fim foarte încrezători că în următorii ani se va auzi tot mai mult despre acest nou sport.”

    Pe lângă clasicul schi şi popularele snowboard şi patinaj pe gheaţă, Theo Grecu spune că nu doar patinajul pe zăpadă, ci şi schiul de tură adună de la an la an tot mai mulţi practicanţi în ţara noastră. „Am observat în ultimii 5-10 ani că tot mai mulţi oameni au schimbat schiul cu snowboard şi în ultima perioadă oamenii au început să dea snowboardul sau schiul pe patine. Totodată, în ultimii ani au apărut tot felul de noi echipamente pentru ca lumea să se distreze la pârtie, de la trotinete de zăpadă la biciclete de zăpadă – sno go sau snow skate – o combinaţie între snowboard şi skate, şi nu numai.” 

    „Anul acesta ne-a dovedit că românii sunt deschişi şi dornici să încerce lucruri noi. Oamenii sunt tot mai atraşi de sporturile de iarnă şi de munte, ceea ce ne face să fim foarte încrezători că în următorii ani se va auzi tot mai mult despre acest nou sport.” Theo Grecu​

  • Care este oraşul cel mai des asociat cu cel de-Al Doilea Război Mondial şi unde în trecut era un loc al adunărilor naziste. Cum şi-a rescris acesta istoria şi cum se trăieşte aici acum

    Oraşul cel mai des asociat cu cel de-Al Doilea Război Mondial este Nürnberg. În trecut un loc al adunărilor naziste, dar şi un loc în care victimele acestui regim şi-au găsit dreptatea prin condamnarea naţional-socialiştilor, astăzi, Nürnbergul este un oraş viu, plin de viaţă, unde arhitectura medievală cu influenţe bavareze s-a dezvoltat în comuniune cu capitalismul, care a luat forma magazinelor, restaurantelor, hotelurilor şi nu numai. Încărcat de istorie, Nürnbergul nu îşi neagă trecutul, ci îşi învaţă turiştii de ce istoria nu ar trebui să se mai repete.

    Încă din liceu, deşi nu am învăţat prea multe despre ce s-a întâmplat în cel de-al Doilea Război Mondial, am deprins totuşi curiozitatea de a cunoaşte cât mai multe despre ce s-a întâmplat în acele vremuri. Curiozitatea aceea nu s-a stins nici până astăzi şi, pentru că oraşul care îmi apărea de fiecare dată în minte atunci când venea vorba despre cel de-al Doilea Război Mondial era Nürnbergul, şi asta pentru că în decurs de doar câţiva ani a trecut de la unul dintre cele mai importante oraşe ale Germaniei interbelice la căderea sa, mi-am propus să îl descopăr printr-o vizită la faţa locului.

    Nürnbergul se afla deja pe lista mea încă din adolescenţă, însă am reuşit să îl bifez abia luna aceasta. Către oraşul bavarez se zboară din Bucureşti cu o cursă directă a Wizz Air, care are un program de zbor potrivit pentru a face acolo un city-break. Am plecat joi de pe Otopeni, iar după un zbor de două ore am aterizat, în jurul prânzului.

    Am plecat de acasă cu impresia că voi găsi un oraş gri, nu neapărat din punctul de vedere al arhitecturii, cât din perspectiva atmosferei pe care aş fi găsit-o în oraşul măcinat de războiul secolului trecut. Spre surprinderea mea, oraşul este, în fapt, o combinaţie armonioasă între nou şi vechi, cu un centru istoric care aminteşte de regiunea bavareză în care se află, cu clădiri de birouri din sticlă şi hoteluri care se înalţă asupra oraşului orbind în zilele cu soare trecătorii. În prima zi am reuşit să văd o parte din centrul istoric, unde se ajunge trecând prin zidurile fostei cetăţi.

    Rigoarea germană se vede la fiecare pas, şi îndrăznesc să spun acest lucru pentru că Nürnbergul, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, a fost distrus în proporţie de 90%, iar, ulterior, reconstruit. Arhitectura clădirilor a fost păstrată pentru a reaminti de ceea ce era Nürnbergul înainte de atacul aliaţilor, iar atenţia la detalii a celor care l-au reclădit este impresionantă. Cu greu faci distincţia între ce a fost construit cu secole în urmă şi ce a fost reconstruit în urmă cu 60-70 de ani.

    Dacă în prima zi am reuşit să văd o parte din centrul istoric, în cea de-a doua zi am am ajuns la Castelul din Nürnberg. Cu o mică curte interioară, zidurile clădirilor te plasează în timp, cândva în Bavaria Evului Mediu. Multe clădiri, atât din interiorul curţii castelului, dar şi din restul oraşului, poartă mici steaguri, desene sau obloane ale ferestrelor desenate în roşu şi alb, acestea fiind culorile steagului local. Castelul tronează asupra oraşului, având o panoramă asupra întregului Nürnberg, care, de acolo de sus, nu pare deloc mic.

    Pe lângă steagul alb-roşu, Nürnbergul se mândreşte şi cu o reţetă locală de cârnaţi – doar se află în Bavaria. M-am oprit să iau masa în Handwerkerhof, o mică zonă medievală aflată la unul din turnurile vechii cetăţi. Am ales un restaurant mic, cu specific local, decorat în stil vechi bavarez, unde am ales din meniu o porţie de cârnaţi făcuţi după reţeta locală. Nu mi-au displăcut, dar nici nu prea m-au încântat. În zilele ce au urmat, am mai încercat preparatele tradiţionale, însă nu mă declar încântată de reţetele specifice locului.

    O incursiune în trecutul nu foarte îndepărtat

    A treia zi am dedicat-o istoriei naziste a oraşului, mergând să vizitez Tribunalul din Nürnberg. Cunoscută pentru celebrele procese de la Nürnberg, în timpul cărora au fost aduşi în faţa întregii lumi membrii conducerii politice, militare şi economice a Germaniei Naziste pentru crimele de război şi crime împotriva umanităţi, pentru care au şi fost puşi sub acuzare, Camera 600 din tribunal găzduieşte şi astăzi curtea de judecată. Tribunalul are şi o zonă transformată în muzeu, care pune la dispoziţia turiştilor atât informaţii referitoare la modul de desfăşurare a proceselor, cât şi date despre cel de-al Doilea Război Mondial. Cum era o zi de sâmbătă, mi s-a permis accesul, însă există zile în care sala nu este deschisă vizitatorilor pentru că se ţin procese. De altfel, procesele de la Nürnberg au avut o influenţă semnificativă asupra a ceea ce a însemnat dreptul penal internaţional.

    Vizitarea sălii proceselor şi a muzeului m-au copleşit. Un sentiment similar m-a încercat şi la Memorialul Durerii, însă acum nu era un sentiment de empatie faţă de cei acuzaţi, ci faţă de victimele lor.

    Am lăsat în urmă tribunalul, care fusese principalul motiv pentru care Nürnbergul se afla pe lista oraşelor unde îmi doream să ajung, şi am pornit către locul de întâlnire al naziştilor – Zeppelinfeld. O suprafaţă cât un stadion era cândva locul în care naziştii din toată ţara se întâlneau, astăzi fiind un mic stadion şi o pistă de curse asupra cărora mai tronează o ruină din ciment care abia aduce aminte de zidurile fostului loc de întâlnire. Nürnbergul a fost ales ca loc de desfăşurare a congreselor naziştilor datorită originii sale, care, în accepţiunea nazistă, confirma statutul de rasă ariană. Cu mult înainte, conducătorii Imperiului Roman aleseseră la rândul lor zona în care se află astăzi Nürnbergul pentru construirea unei cetăţi lângă răul Pegnitz, care astăzi străbate oraşul.

    La câteva minute distanţă se află centrul de documentare a locurilor în care se întruneau naziştii. Tot aici poţi găsi un muzeu şi o construcţie imensă, care ar fi trebuit să fie de două ori mai înaltă decât Colosseumul din Roma, însă lucrările au fost abandonate odată cu căderea regimului nazist. Construcţia ar fi trebuit să fie noul loc de întâlnire al naziştilor. Astăzi e doar o clădire uriaşă neterminată, dar care se impune prin mărimea sa.

    Oraşul nu îşi neagă trecutul şi îşi învaţă turiştii despre ce a însemnat nazismul, dar şi cât de importante sunt drepturile omului, existând chiar şi o stradă pietonală unde sunt inscripţionate acestea.

    Nürnbergul este dovada vie a faptului că istoria poate fi schimbată, poate într-o versiune mai bună, însă urmele vor rămâne mereu acolo.

    Cea de-a doua zi s-a sfârşit printr-un tur al bisericilor din oraş, cât şi al fostei primării, o clădire care a fost construită încă 1332, distrusă în cel de-al Doilea Război Mondial şi reconstruită în 1956.

    Cu toate că Nürnbergul s-a aflat pe lista mea de oraşe pe care mi-aş dori să le vizitez, recunosc că nu m-aş mai întoarce prea curând. Este un oraş al liniştii şi ordinii, unde haosul nu se instalează deloc. Paradoxal, sunt de părere că haosul îşi are propria ordine, iar pentru cineva care caută echilibrul, întotdeauna o doză de haos e chiar necesară. E un oraş căruia nu am ce să îi reproşez, tocmai de aceea mi-a dat sentimentul că am văzut tot ce trebuia, nu am de ce să mă mai întorc momentan. Poate, însă, vârsta vine cu schimbări ale percepţiei şi mă voi găsi în Nürnberg mai repede decât cred.  

  • Jurnal de călătorie din ţara-curcubeu

    Vă povesteam în numărul precedent, când am început şirul aventurilor din Columbia, că noaptea dintre ani ne-am petrecut-o pe plajă, iar pe 1 ianuarie, cu pălăriile pe cap şi rucsacii în spate, ne-am urcat într-o mică barcă cu care aveam să mergem pe Isla Grande, cea mai mare dintre insulele arhipelagului Isla del Rosario, unde am rămas preţ de cinci zile. Cinci zile desprinse parcă din paginile poveştii lui Robinson Crusoe. 

     

     

    Am debarcat pe singura plajă publică din insulă, numită sugestiv Playa Libre, şi, cu toate că unitatea de cazare se afla la nici 5 minute depărtare, pentru că nu aveam nici semnal, nici hărţi descărcate în prealabil, am avut ceva de furcă până am găsit-o, rătăcindu-ne pentru un timp pe drumurile prăfuite.

    Ne aşteptau un bungalou spaţios şi o grădină verde, încăpătoare.

    Sol y Papaya

    Ne-am obişnuit repede cu traiul insular şi ne-am despărţit cu greu de el. Dimineaţa, încă dinainte să ne trezim, gazdele veneau şi ne lăsau pe masa

    terasei un termos mare cu cafea fierbinte şi câte o farfurie cu felii de fructe proaspete: papaya, banane, pepene, ananas şi ce se mai găsea prin cămară. Cele cinci zile petrecute aici au însemnat o monotonie plăcută, dominată de plimbări lungi, în timpul cărora am explorat mai toate potecile, prânzuri parfumate, cu arome de peşte proaspăt prăjit şi orez fiert în lapte de cocos, fieste petrecute în tihnă la plajă, băi răcoritoare, cocktailuri Piña Colada şi somn de voie.

    În ce-a de-a doua seară am pornit către centru, unde locuia, în condiţii mai bune sau mai rele, populaţia indigenă Orika. În ciuda vieţii destul de sărăcăcioase, păreau oameni veseli. Am descoperit chiar şi o discotecă în care muzica urla la maximum în boxe, o pizzerie cu un singur cuptor şi o coadă de turişti lungă cât o zi de post, un supermarket cu de toate (dar cu o varietate destul de mică), în care aveam să ne facem cumpărăturile şi în următoarele zile, şi chiar o mică creperie,  amenajată în curtea unei localnice simpatice, Lorraine.

    Dacă dimineaţa plaja era aproape toată doar a noastră, pe la prânz se înţesa de vizitatori gălăgioşi, veniţi în excursii de câteva ore, cu iahturi sau bărci trase fără remuşcări până pe mal. În acest interval, goniţi de mirosul de benzină lăsat de ambarcaţiuni, de casetofoane şi de haosul produs, ne retrăgeam în inima insulei, pentru a lua prânzul. Ne-am ales repede un loc favorit: Brisasmarinas, Proprietara hostelului în care funcţiona mica terasă – o bătrânică cu o mină severă, supraveghea câteva fete harnice, probabil nepoatele ei, preparând puţinele feluri din meniu: cazuela de mariscos (un fel de tigaie picantă cu fructe de mare), camarones (creveţi) cu orez, peşte prăjit ori supă de peşte şi pui la grătar. Punctualitatea era cuvânt cheie, căci găteau doar în intervale scurte, de câte două ore, de două ori pe zi. După masă făceam o vizită peste drum, la cazare, pentru a ne încărca bateriile, externe şi interne, şi pentru a ne aproviziona cu apă rece, după posibilităţi, căci frigidere nu prea existau, iar lăzile frigorifice aveau puteri limitate.

    Serile, întorşi pe plajă, găseam malurile pustii şi ne puteam bucura în voie de nisipul rece şi valurile înspumate.

    Într-o seară ne-am dus să vedem bioluminiscenţa (lumină produsă de microorganisme, aflate pe fundul apei, în acel caz – n. red.), însă dezamăgirea a fost direct proporţională cu aşteptările nerealiste pe care ni le creaserăm înainte. O bărcuţă, ghidată cu iscusinţă de un puşti de 17 ani, ne-a purtat, sub clar de lună, pe apele unei lagune parcă fermecate, numită grăitor Laguna Encantada, spre malul opus, unde urma să vedem mult aşteptatul fenomen. Plimbarea a fost memorabilă, însă la faţa locului am descoperit că puteam zări magia doar dacă ne strecuram cu greu sub un ponton de lemn, singurul loc în care era suficient de întuneric încât să putem observa micii „licurici subacvatici”. Aveam să aflăm ulterior că în nopţile în care Luna e la cel mai scăzut nivel, iar noaptea domină pe deplin laguna, întreg lacul se transformă într-un spectacol de lumini, însă în toate celelalte faze ale corpului ceresc, micul podeţ e singurul ce permite asta, aşa că nu aş recomanda să puneţi pe listă această experienţă. De asemenea, o altă activitate care nu m-a impresionat a fost snorkelingul. Poate în larg ar fi fost, într-adevăr, spectaculos, dar în apropiere, unde am mers noi, în afară de câteva bancuri de peşti albaştri şi un castravete de mare, nimic special, iar mare parte din coral era mort. Totuşi, e util să luaţi de acasă sau să cumpăraţi de pe continent un echipament de snorkeling, pentru că pe insulă nu prea se găsesc, iar de închiriat nu recomand, din motive de igienă. Dacă snorkelingul a fost sub aşteptări, nu acelaşi lucru îl pot spune despre restul faunei. Am avut ocazia să zărim, printre altele, numeroşii pelicani cu un penaj colorat în gri antracit, pe care i-am urmărit şi admirat ore în şir, întinşi pe nisip, cum planau atenţi şi se aruncau cu repeziciune pentru a înhăţa lacomi peştii mai puţini norocoşi care îşi croiseră drum prin valuri până în luciul apei. De altfel, insula e cunoscută ca un adevărat paradis pentru ornitologi, aşa că nu strică să aveţi în bagaj şi un binoclu. De asemenea, tărâmurile insulare ale Columbiei nu duceau lipsă de căţei. Mulţi, mulţi căţei, câţi n-am mai văzut de ani buni prin nicio ţară colindată. Pe unii i-am şi „adoptat” vreme de câteva zile, după ce s-au aciuiat lângă prosoapele noastre de plajă şi le păzeau cu sfinţenie. I-am răsplătit cu mângâieri şi apă rece servită din jumătăţi de nucă de cocos, şi vă sfătuiesc să faceţi la fel când ajungeţi în zone toride fără apă dulce, căci au mare nevoie şi se pare că nu prea îşi bătea nimeni capul să le-o asigure.

    Pe zona cazărilor de lux, Isla Grande nu excela, căci găzduia, din loc în loc, doar două-trei resort-uri. Unul dintre ele permitea accesul la plaja privată şi turiştilor care nu erau cazaţi acolo, şi oferea, doar în schimbul băuturilor, şezlonguri gratuite. Tot aici am închiriat şi o placă pentru paddel, noul meu sport acvatic preferat. Dacă nu staţi însă bine la capitolul echilibru, mai bine vă reorientaţi spre caiace sau vă pregătiţi o vestă de salvare, în caz că nu ştiţi nici să înotaţi. Pentru cei care îşi doresc mai multă intimitate, Isla Grande e înconjurată de mici insuliţe private, care pot fi închiriate integral chiar şi de un sngur cuplu.

    După un ultim cocktail băut la barul plutitor amenajat rudimentar pe barca unui localnic, ne-am luat rămas bun de la acest dolce far niente trăit timp de cinci zile şi am pornit spre noi aventuri.  

    Tips & Tricks

    1. Învăţaţi câteva noţiuni elementare în spaniolă înainte de a pleca în Columbia! Aproape nimeni nu vorbeşte engleză.

    2. Columbienii folosesc muuult coriandru, aproape în orice preparat. Dacă nu vă place acest condiment, anunţaţi în momentul în care vi se ia comanda că nu doriţi să vi se presare pe felul de mâncare ales.

    3. Deplasaţi-vă între regiuni cu avionul. Columbia are multe aeroporturi mici, chiar şi în localităţile mai izolate, iar zborurile interne sunt destul de accesibile.

    4. Nu estimaţi orele afişate ca fiind cele reale pentru călătorii cu maşina/autobuzul. Traficul poate fi infernal, aşa că timpii se pot dubla cu uşurinţă.

    5. Evitaţi să vă deplasaţi noaptea, neînsoţiţi, în oraşele pustii (noi nu ne-am simţit în pericol, însă aşa se recomandă).

    6. Descărcaţi-vă hărţile înainte de a ajunge în locuri fără semnal (insule, drumurile dintre oraşe).

    7. Folosiţi Cabify în loc de taxi.

    8. Puneţi în bagaj adaptoare de tip A şi B pentru priză, pelerine de ploaie, baterii externe şi echipamente de snorkeling.

    9. Cumpăraţi-vă medicamentele esenţiale de acasă, deoarece pot fi mult mai scumpe la destinaţie sau de negăsit.

    10. Luaţi câteva lecţii de salsa în prealabil, e locul potrivit în care să vă bucuraţi de ritmurile latino.

    Seri în paşi de dans

    Cartagena ne-a primit din nou, la fel de toridă, cu un port la fel de haotic şi plin de freamăt, din care am plecat grăbiţi spre cazare, pentru a scăpa de rucsacii grei. Toxiinfecţia alimentară de care v-am povestit în numărul trecut şi temperaturile ridicate din termometre ne-au împiedicat să vizităm vechiul oraş colonial pe timp de zi aşa cum ne-am fi dorit. În schimb, l-am descoperit pe îndelete seara, în Ghetsemani, cel mai cunoscut cartier al Cartagenei, când se transforma într-un furnicar pestriţ de oameni adunaţi din toate colţurile lumii.

    Nopţile aveau aici un farmec aparte. Abia acum aveam să descoperim cu adevărat sângele latin al columbienilor, pasiunea pentru muzică, baladele cântate cu patos la saxofon sau din voce în barurile cu muzică live, pline până la refuz, şi dansul. Dansau în plină stradă, dansau în spatele porţilor, dansau în restaurante, clienţi ori chelneri, dansau din instinct, tineri şi bătrâni, şi dacă închideai ochii şi te lăsai purtat de ritm, dansai alături de ei fără să îţi pese dacă ştii sau nu paşii potriviţi.

    Dacă străzile erau împânzite de terase, cărucioare ale vânzătorilor ambulanţi şi oameni mergând umăr la umăr, zidurile oraşului erau înţesate de graffiti – dar nu simple mesaje, ci artă pură, înfăţişând unele dintre cele mai frumoase picturi murale pe care am avut ocazia să le admir vreodată.

    Şi, pentru că e unul dintre cele mai vizitate oraşe columbiene, dar şi un magnet pentru nomazii digitali, în Cartagena găseai de toate, inclusiv fast-fooduri internaţionale (e o experienţă interesantă, deoarece servesc şi preparate adaptate bucătăriei locale), dar şi nenumărate restaurante şi baruri pentru toate gusturile.

    Casele aveau şi ele acel ceva, chiar dacă multe erau dărăpănate şi lăsau la iveală mucegaiul negru pe care l-am întâlnit, de altfel, în mai toate cazările pe care le-am avut în Columbia. Dar arhitectura şi culorile aminteau de strălucirea de odinioară a oraşului. Aici mai poţi vizita, printre altele, castelul San Felipe de Barajas, Turnul Ceasului şi Plaza de la Bolivar, dar şi parcul central, unde am avut surpriza de a descoperi un cuplu de leneşi, care ne-a distrat pe cinste prin încetineala mişcărilor, care le-a atras acest nume cât se poate de potrivit. Ce m-a surprins, de asemenea, aici este că, în ciuda temperaturilor de peste 30 de grade, întregul oraş fusese împodobit cu decoraţiuni specifice sărbătorilor de iarnă. O altă atracţie erau spectacolele de dansuri populare ţinute noaptea pe străzile oraşului şi femeile îmbrăcate în porturi tradiţionale de culoarea steagului columbian.

    O zi am sacrificat-o, din păcate, pentru a vizita insula Tierra Bomba, aflată la circa 15 minute de mers cu barca de pe plaja publică a Cartagenei. Dacă în poze ni se prezenta drept o mică oază paradisiacă, realitatea era una crâncenă, pe care abia am cuvinte să o descriu. Nicăieri nu am văzut o mai mare aglomeraţie şi nicăieri nu am suferit o mai mare dezamăgire. În plus, deşi udată tot de valurile Mării Caraibilor, apa era mizeră şi înnegrită, lăsându-ne un gust amar. Evitaţi-o sub orice formă dacă ajungeţi vreodată pe acele meleaguri!

    Seara ne-am luat însă revanşa, dansând până la o oră foarte târzie pe ritmuri de salsa şi bachata, chiar înainte de a pleca, în zori, din nou la drum.  

    Pros & Cons Columbia:

    +

    Ÿ peisaje superbe

    Ÿ plaje la Caraibe

    Ÿ nu necesită viză

    Ÿ diversitate la capitolul atracţii,, things to do

    Ÿ faună şi floră bogate (papagali, leneşi, iguane, papagali, cei mai înalţi palmieri din lume)

    Ÿ temperaturi mari pe tot parcursul anului

    Ÿ mâncare ieftină şi delicioasă de tip mediteranean (peşte, fructe de mare)

    Ÿ muzică şi dans latino

    Ÿ preţuri accesibile pentru activităţi (ex.: 250-300 de lei zborul cu elicopterul)

    Ÿ mijloace de transport în comun ieftine

     

    –

    Ÿ mizerie/gunoaie şi mirosuri grele în marile oraşe

    Ÿ trafic

    Ÿ bilete de avion scumpe din România şi zboruri lungi Europa-America de Sud

    Ÿ comisioane mari la retragerile de numerar la bancomate

    Ÿ mucegai în unităţile de cazare

    Ÿ diversitate culinară mică la unele categorii de alimente (dulciuri, panificaţie etc.), aviz gurmanzilor

    Ÿ transportul public învechit între oraşe

    Ÿ lipsa cunoştinţelor de limbă engleză în rândul localnicilor

    Ÿ lipsa punctualităţii

    Ÿ exploatarea minorilor, droguri, sărăcie, foarte mulţi oameni ai străzii

    O Elveţie cu palmieri

    Noua destinaţie a fost zona montană a Columbiei, cu mici oraşe pline de magie şi celebra Valle de Cocora, locul în care cresc cei mai înalţi palmieri din lume, palmierii de ceară.

    Am ajuns în Salento, localitatea în care ne-am făcut „tabăra”, în jurul prânzului, după un drum de o oră şi jumătate cu cel mai ponosit dintre microbuzele cu care călătoriserăm până atunci. Salento ne-a întâmpinat înceţoşat, dar cu un miros aparte de proaspăt, de ploaie, iarbă crudă, bălegar şi fân. La fel ca Guatape-ul, şi aici casele aveau o personalitate puternică, fiecare cu o culoare dominantă, de la roz bonbon la albastru regal sau purpuriu. În centru, o catedrală simplă îşi aştepta credincioşii, dar treptele-i fuseseră invadate mai degrabă de turişti gălăgioşi.

    Ne-am cazat aici la o încântătoare pensiune pictată în cele mai vii culori şi cu o privelişte spectaculoasă asupra culmilor înverzite.

    Majoritatea străzilor erau în pantă abruptă, aşa că lipsa condiţiei fizice şi-a spus în curând cuvântul. Însă plimbările din prima zi au reprezentat un bun antrenament pentru ce avea să urmeze.

    Seara am explorat prin centrul, unde am avut surpriza să descoperim, fiind o sărbătoare religioasă naţională (Ziua Celor Trei Magi), un spectacol în aer liber organizat de primărie, care a ţinut lumea trează până în miez de noapte, cât perechi de toate vârstele au dansat nestingherite pe ritmurile latino. De asemenea, am încercat şi prima Bandeja Paisa (un fel de mâncare ce conţine ouă prăjite, avocado, chorizo, intestine de porc, carne prăjită, orez şi fasole roşie, specifică regiunii Antiochia din Columbia) care însă nu a fost deloc pe placul nostru, deşi înainte de a ajunge în Columbia credeam că va deveni unul dintre preparatele favorite.

    În ziua următoare am plecat grăbiţi spre piaţa centrală pentru a găsi un Willy (jeep colorat folosit frecvent prin acele locuri) care să ne ducă la Cocora Valley.

    Biroul de bilete era bine organizat şi, pe măsură ce se umplea o maşină cu 8-10 pasageri, pornea spre destinaţie. Drumul, atât cât am apucat să zăresc din el, înghesuită în spate, era spectaculos, şerpuind printre dealurile împădurite ce urcau tot mai sus. După vreo 30 de minute, în faţa noastră s-a deschis, semeaţă, valea dominată de palmieri.

    Nu am zăbovit prea mult, căci era destul de târziu şi stătea să plouă, aşa că ne-am pus în mişcare pe un drum abrupt şi noroios, transformat pentru mulţi în tobogan. Iarba verde, pe care păşteau molcom câteva vaci pestriţe, nişte alpacale haioase şi turme mici de oi m-a trimis rapid cu gândul la Elveţia, doar că brazii înalţi erau înlocuiţi de astă dată de palmieri ameţitori.

    Pe măsură ce urcam, peisajul se schimba. Pădurea de ceaţă (cunoscută drept Fog Forest) devenea mai deasă, vegetaţia mai bogată: liane, muşchi, flori sălbatice, molizi şi alte conifere. Nu merseserăm nici o oră când ne-a prins o ploaie măruntă, mocănească, de care ne-am ferit însă cu pelerinele păstrate în bagaj. După un tur de forţă am ajuns într-un final la jumătatea drumului, la cota 2.860, unde ne aştepta o finca de la montana (pensiune) colorată, cu o superbă grădină de flori bine întreţinută. Admnistratorul, un domn blajin, ne-a povestit, în timp ce ne prăjea la plita cu lemne câţiva cârnaţi şi ultimele felii de pâine, că încântătorul popas se află în proprietatea statului şi el e un simplu funcţionar care ghidează turiştii şi are grijă de loc. Şi ce grijă avea! Pe pereţii clădirii erau fel de fel de flori, între petalele cărora ascunsese recipiente cu apă şi hrană, din care veneau să se înfrupte mici păsări colibri, pe care am avut şi noi bucuria de a le admira pentru câteva clipe, până zburau globii spre înaltul cerului.

    Din păcate, pentru că înainte de a ne aşeza la masă ploaia se înteţise, am hotărât să nu ne continuăm călătoria ci să ne întoarcem pe acelaşi traseu, urmând să venim din nou pentru a străbate şi bucata rămasă. Zis şi făcut. În următoarea zi am plecat spre Pereira, capitala regiunii, de unde am închiriat, rapid şi la un preţ foarte accesibil – 70 de euro/două zile, cu tot cu asigurare – un mic Suzuki cu care aveam să explorăm noi zone în zilele următoare. Înainte de a pleca spre alte părţi ale ţării, aflate pe listă, ne-am întors pentru ultima dată în Valle de Cocora, unde am parcurs porţiunea de drum rămasă (nu în totalitate, dar suficient cât să ne bucurăm de priveliştea întâlnită şi să facem o amuzantă baie de noroi încălţaţi cu cizme de cauciuc închiriate, cu doar 2 dolari, de la un butic aflat la bază).

    Tot în Cocora Valley sunt foarte populare plimbările cu calul (circa 100 de lei/persoană) şi intrările într-un parc amenajat cu o multitudine de locuri pentru poze.  

    Călătorie pe Marte

    Seara am pornit din nou la drum, spre una dintre ultimele destinaţii ale călătoriei noastre: deşertul Tatacoa, o întindere de formaţiuni de nisip de 330 de kilometri pătraţi, împărţită în două regiuni: deşertul roşu, Cuzco, şi cel gri, Los Hoyos.

    Am spart traseul de circa 8 ore în două, înnoptând într-o localitate aflată la jumătatea distanţei. Dacă în Pereira era o curăţenie aproape desăvârşită, aici lucrurile începeau să se schimbe. Ne apropiam de tărâmul cartelurilor, iar sărăcia şi mizeria erau la ele acasă, amintindu-mi parcă de contrastul dintre bogata regiune italiană Toscana şi sudul sărac al ţării cizmei.

    Pe drum nu am dus lipsă nici de peripeţii. După câteva ore de condus în miez de noapte, pe serpentine şi în spatele tirurilor, un grup de militari înarmaţi cu mitraliere, ce păreau să aibă o medie de vârstă de sub 25 de ani, ne-a făcut brusc semn să oprim. Reticenţi, ne-am întrebat din priviri ce e de făcut, căci poveştile auzite despre Columbia nu fuseseră întotdeauna cele mai pozitive. În cele din urmă am tras pe marginea şoselei şi, cu un singur geam abia deschis, am încercat să aflăm ce doresc. Şi mai surprinzător a fost că unul dintre ei, care părea că îi coordonează, ne-a întins mâna pentru a da noroc, ceea ce ne-a ridicat şi mai mult suspiciunile. În cele din urmă, am înţeles, chiar dacă nu vorbeau engleză, că vor să verifice portbagajul, aşa că după scurtul control de rutină ne-au lăsat să plecăm.

    După ce am înnoptat într-un hotel care în ciuda recenziilor foarte bune a fost o experienţă de-a dreptul sinistră, căci, cu gratii la geam şi ferestre, părea mai degrabă un fost ospiciu decât o unitate de cazare, am pornit din nou spre obiectivul mult aşteptat.

    Drumul pitoresc s-a transformat într-o adevărată provocare când a virat pe o potecă prăfuită şi neasfaltată, pe care roţile abia s-au târât timp de o oră, în care am avut ocazia să străbatem şi mai multe tuneluri care adăposteau nu lilieci, cum am crezut iniţial, ci numeroşi papagali.

    În final, pe marginea străzii începeau să se ivească, răzleţi, cactuşi gigantici, care prevesteau că destinaţia este aproape. Ce a fost şi mai interesant este că, înainte de punctul zero, am găsit o mulţime de aranjamente din pietre de diferite mărimi, dispuse pe verticală, despre care am intuit corect că sunt simboluri funerare ridicate de localnici în amintirea celor dragi.

     Nu după mult timp, o întindere vastă, cărămizie, s-a căscat în valea uriaşă formată pe marginea drumului. Ajunseserăm.

    Deşertul Tatacoa a fost impresionant. Cu totul diferit de peisajele întâlnite până atunci, în Columbia sau în alte colţuri de lume. Parcă trecuserăm printr-un portal magic şi ieşiserăm de pe Terra pe altă planetă. Pe Marte. O potecă şerpuia printre formaţiunile de diferite dimensiuni, mai înalte sau mai joase, pe care crescuseră cactuşi de toate felurile. Unii pitici, graşi şi ţepoşi, alţii subţiri şi zvelţi. Pesemne că plouase şi aici, căci pământul roşiatic era moale şi tălpile se afundau cu uşurinţă până la glezne. Era uşor să te separi de mulţime, căci nu erau atât de mulţi turişti pe cât ne-am fi aşteptat, aşa că am putut privi în linişte o pereche de vulturi semeţi care îşi făcuseră aici adăpost, lăsându-mă să mă apropii până la câţiva paşi.

    Se apropia seara, aşa că am fost nevoiţi să plecăm, făcând o scurtă oprire la popasul de la ieşire, unde am devorat, pe o masă simplă de lemn acoperită de o muşama veche, o supă de vită delicioasă, făcută „ca la mama acasă”, dar în stil columbian.

    Din păcate nu am mai avut timp să explorăm deşertul gri, şi nici să rămânem până se înnopta pentru o vizită la observatorul astronomic, o experienţă pe cinste, din ce am citit. Cei care au mai mult timp la dispoziţie pot înnopta în Neiva, un mic oraş din apropiere, pentru a reveni a doua zi cu forţe proaspete.  

     

    Hasta Luego, Colombia!

    La întoarcere am descoperit un drum îngust ce mergea spre un râu din apropiere, pe care localnicii amenajaseră un fel de bac cu care am traversat apa şi am scutit orele pe care ar fi trebuit să le petrecem din nou pe obositorul drum forestier. Am condus neîntrerupt, ore în şir, până în Salento, de unde a doua zi, după o oprire de câteva ore în Filandia, un oraş parcă geamăn cu primul, am plecat spre aeroport, de unde am zburat spre ultimul stop: Bogotá.

    Ne-am cazat în apropiere de Candelaria, centrul capitalei. Deşi nu era nici ţipenie de om, taximetrista a ţinut musai să ne lase chiar în faţa intrării, căci zona, din câte ne-a povestit şi ne documentaserăm şi noi, e destul de periculoasă mai ales în timpul nopţii.

    A doua zi am apucat, preţ de două-trei ore, să explorăm o mică parte din metropolă. Bulevardul central, pietonal, se transformase parcă într-un târg în aer liber, unde localnicii, pe pături, vindeau tot felul de mărunţişuri, de la păpuşi vechi la electrocasnice stricate. Plaza Bolivar era singurul loc care salva cât de cât oraşul de la acest spectacol dezolant. La circa un kilometru distanţă se găsea şi telecabina, însă coada imensă ne-a făcut să abandonăm rapid planul de a admira cartierele Bogotei de sus.

    Din cauza unor neplăceri venite din partea companiei aeriene ne-am luat adio de la Columbia pe fugă, îmbarcându-ne într-un zbor lung, de peste 16 ore, până la Istanbul, de unde aveam să plecăm, după o escală de câteva ceasuri, acasă.

    Retrăind acum, prin cuvinte, cele trei săptămâni petrecute în Columbia, aş descri-o, pe scurt, diversă. Are un mix fascinant de peisaje, de chipuri, de culori, arome şi contraste. Vă sfătuiesc să o vizitaţi fără pretenţii şi cu mintea, inima şi ochii larg deschişi pentru că vă va surprinde în multe feluri. Nu mereu plăcut. Dar trebuie luată ca o experienţă de ansamblu, cu bune şi cu rele. E memorabilă!  

  • Cine este antreprenorul care a fondat unul dintre cele mai vechi businessuri de turism din ţara noastră

    #pasaportdelider #experientememorabile #traveler

    A pus bazele agenţiei de turism Paralela 45 în urmă cu peste 30 de ani, în primăvara anului 1990. Este, de asemenea, fondator al Asociaţiei Naţionale a Agenţiilor de Turism, înfiinţată în 1990, şi primul preşedinte al acesteia. A fost secretar de stat în Ministerul Turismului în 2001-2002 şi a condus ANAT între 1990-1993 şi 2016-2018, iar în prezent este vicepreşedinte al asociaţiei. Executivul este absolvent al Academiei de Studii Economice din Bucureşti şi a urmat cursuri de specializare în turism în Israel, Grecia şi România, iar din 2005 este doctor în turism de afaceri.

    Profilul lui Alin Burcea a apărut în ediţia din 2022 a anuarului 100 Cei mai admiraţi CEO din România, în care a obţinut poziţia 79.
     

  • Ce noutăţi a adus pandemia pe nişa tratamentelor Spa

    Tratamentele faciale şi masajele cu care se lăudau diverse hoteluri sau centre spa au devenit ceva obişnuit, astfel încât a trebuit diversificată oferta. Cererea de diversificare a venit mai ales din cauza pandemiei, oamenii dorind soluţii de a gestiona stresul. Au apărut astfel centre care oferă clienţilor tratamente gândite să le ofere nu numai o stare de bine fizică, ci şi psihică, scrie Boston Globe. Se oferă tratamente cu plante celor afectaţi de schimbarea anotimpurilor sau acupunctură cu unde sonore pentru corectatul dezechilibrelor energetice. În Mexic, la Andaz Mayakoba Resort Riviera Maya din Playa del Carmen, sunt la mare căutare şedinţele cu şamanul din complex, care are în ofertă ritualuri pentru putere, odihnă, limpezime a minţii, desfăşurate într-un decor de junglă cu vedere la ocean. Şamani, precum şi vindecători, se pot găsi şi la K’Alma Spa din cadrul Hotel Victor din Miami Beach, unde doritorii pot participa la un ritual energetic andin, şedinţe de meditaţie, de cristalo sau aromoterapie. La Boston, Mandarin Oriental Hotel a introdus servicii menite să ajute clienţii să gestioneze stresul, anxietatea şi problemele cu somnul, oferind în principal aşa-numitele „băi de pădure” japoneze, care presupun excursii la Arnold Arboretum, parcul dendrologic al Universităţii Harvard, încheiate cu şedinţe de meditaţie.

    În ciuda cererii în creştere pentru asemenea servicii, experţii din domeniul sănătăţii mintale atrag atenţia că, deşi mulţi oameni se simt bine după ce apelează la ele, este totuşi indicat să se adreseze medicilor sau psihologilor atunci când sunt afectaţi de probleme ca anxietate sau stres.

     

  • Jurnal de călătorie din ţara-curcubeu. Partea I

    ÎNCĂ DIN PRIMELE ZILE AM PORECLIT-O ŢARA-CURCUBEU, CĂCI NICĂIERI NU MI-A FOST DAT SĂ VĂD ATÂTEA CULORI, INDIFERENT CĂ VORBIM DE GRAFFITIURILE DE PE STRĂZILE MEDELLINULUI, DE PENAJUL ŢIPĂTOR AL PAPAGALILOR DIN INSULE SAU DE CĂSUŢELE DE POVESTE CE MĂRGINEAU STRĂZILE ORAŞELOR DE PROVINCIE. COLUMBIA, CĂCI DESPRE EA ESTE VORBA, A FOST UN AMALGAM CULTURAL CU MULTE SURPRIZE. CE ÎNSEAMNĂ O CĂLĂTORIE PE CONT PROPRIU ÎN PATRIA LUI ESCOBAR?

    N-am să vă ascund că drumul până în Columbia a fost un heirup intens, prima parte fiind reprezentată de călătoria cu avionul spre Istanbul, chiar în seara de Crăciun. A doua zi ne-am îmbarcat pe un segment de zbor de 13 ore, care au trecut mai uşor decât m-am aşteptat, printre multe reprize de somn, cele câteva mese şi ultimul sezon din Emily in Paris, păstrat special pentru acest moment. Planul iniţial cuprindea un zbor spre Panama şi continuarea călătoriei în ziua de după spre Columbia, dar din cauza unei anulări venite din partea companiei aeriene ni s-a permis să schimbăm fără costuri suplimentare destinaţia, aşa că am putut să o alegem direct pe cea dorită.

    Am aterizat la Bogota, capitala ţării, pe la amiază şi, după alte câteva ore de stat în aeroport, am avut un ultim zbor spre muntosul Medellin.

     

    Pe cont propriu în oraşul lui Escobar

    Atât în seara în care am apucat să explorăm, flămânzi şi pe fugă, câteva străzi ale acestuia, cât şi în zilele următoare, m-a frapat vegetaţia bogată întâlnită la fiecare pas în zona centrală. Periferiile, pe care aveam să le descoperim în zilele ce au urmat, erau însă o altă poveste. Cocoţate pe stânci şi dispuse în trepte, mii de case de cărămidă roşie, nefinisate, zăceau înghesuite una-ntr-alta, ca nişte muşuroaie de cârtiţă ce păreau la un pas de a se dărâma ca piesele unui domino. Văzusem o structură asemănătoare în Positano, dar aici peisajul era lipsit de culorile pestriţe, înfăţişând mai degrabă un tablou de o monotonie tristă.

    Am avut ocazia să îl admir de sus, prin geamul unei telecabine care se târa agale între staţii, purtând muncitori asudaţi spre zonele sărace ale metropolei. Plimbarea a fost gratuită, căci fără să băgăm de seamă, în loc să ne îndreptăm spre instalaţiile gondolelor din cartierele bogate, am ajuns pe nesimţite în acest colţ de oraş prea puţin străbătut de pasul turiştilor.

    Prima zi în Medellin a fost o explozie de culoare. După o ploaie abundentă în zori – parte din rutina zilnică a oraşului, pe la ora prânzului ne-am făcut curaj să plecăm singuri la drum spre Comuna 13, cel mai cunoscut dintre cele 16 districte ale oraşului columbian. Dacă în urmă cu vreo 20 de ani era socotit unul dintre cele mai periculoase locuri din lume din cauza criminalităţii ridicate, astăzi doar gratiile magazinelor prin care sunt serviţi clienţii şi poliţia ce străjuia marginile limitrofe ale zonei reprezentau reminiscenţele trecutului său zbuciumat.

    Cartierul ne-a întâmpinat cu un freamăt neaşteptat şi nişte murale impresionante, greu de egalat. De altfel, arta se năştea chiar sub ochii vizitatorilor, din tuburile folosite cu migală de grafferii stradali.

    În jur, viaţa localnicilor îşi continua cursul fără să le pese parcă de privirile curioase care se strecurau printre zăbrelele porţilor şi peste zidurile caselor. Asemeni sălbăticiunilor din safariurile africane, care se obişnuiesc încă de la naştere cu vizitele regulate ale turiştilor, nici pentru compatrioţii lui Escobar nu prezentam niciun interes deosebit. Îl pomenesc acum pe faimosul baron al drogurilor, însă la el acasă ne-am ferit să îi rostim numele, căci reprezintă o istorie încă recentă ce se vrea lăsată cât mai repede în urmă.

    Pe străzile Comunei 13 am întâlnit la tot pasul şi diverşi vânzători ambulanţi, cu mici gherete la care streetfoodul te îmbia cu mirosuri apetisante. Iar gustul nu se lăsa mai prejos, după cum aveam să aflăm când am încercat cu puţină reticenţă un delicios porumb fiert mânjit cu unt aromat, o clătită crocantă umplută din belşug cu fel de fel de ingrediente dulci şi sărate şi o frigăruie gătită pe loc, fără prea multe reguli de igienă.

    De altfel, prin comparaţie, toxiinfecţia făcută la un restaurant de lux la care ne-am oprit să mâncăm într-una din seri, într-un alt oraş vizitat, şi care aproape ne-a ruinat o zi de concediu, ne-a convins încă o dată că mai degrabă poţi avea încredere în mâncarea servită pe stradă, de pe o farfurie de carton sau direct pe băţ, decât în preparatele pretenţioase din meniurile piperate.

    Tot aici am asistat la un spectacol ad-hoc al unei trupe de street dance care a stârnit, pe bună dreptate, aplauze furtunoase.

    Serile ni le-am petrecut în El Poblado, cartierul de lux al Medellinului, unde fel de fel de terase şi baruri fancy se umpleau până la refuz după lăsarea întunericului. Am mâncat şi aici bine, la costuri ceva mai mari comparativ cu restul ţării, însă cu toate acestea cât se poate de accesibile comparativ cu cele practicate la restaurantele europene similare. Pentru doar 35 de euro te puteai răsfăţa cu un excelent tartar de somon, câte o porţie de paste şi risotto cu fructe de mare, un cocktail delicios şi câteva beri.

    Tot la lăsarea întunericului, în ciuda anunţurilor promiţătoare în care se promova lupta autorităţilor împotriva exploatării copiilor, pe străduţe se iveau mici grupuri de copiliţe puse de mamele prost îmbrăcate să vândă brăţări sau să danseze plictisite sub ochii trecătorilor, chiar dacă trecuse de mult ora normală de culcare pentru vârsta lor, fiind, de mici, învăţate cu o normalitate anormală.

    În cea de-a doua zi petrecută în Medellin, după plimbarea „panoramică” cu telecabina ne-am îndreptat către grădina botanică, unde ca turist aveai acces gratuit şi puteai lua o porţie zdravănă de oxigen printre plantele luxuriante care ascundeau, pe ici, pe colo, câte o iguană uriaşă, spre deliciul vizitatorilor de toate vârstele.  

     

    Oraşe de basm

    În dimineaţa următoare ne-am lăsat bagajele la hotel şi, doar cu un ghiozdan, am plecat spre Guatape, un mic oraş provincial din Antiochia. Cele două ore de drum s-au transformat, în autobuzul vechi şi prăfuit, în vreo cinci, din cauza traficului. Semnalul lipsea cu desăvârşire pe unele porţiuni, dar nu aveai nevoie de telefon, căci peisajul devenea din ce în ce mai captivant.

    Guatapeul avea un farmec aparte. Străduţele înguste, pietruite, erau mărginite de căsuţe deprinse parcă din poveşti. Fiecare era pictată în două-trei culori şi avea propriul simbol, floral, religios sau cu felurite alte imagini, de la căruţe la animale sau păpuşi, lucrate pe brâie late care împrejmuiau zidurile locuinţelor. Pe alocuri, găseai ba o alee boltită de zeci de umbrele colorate, ba de un şirag de beculeţe strălucitoare. Totul era de basm.  

     

    Stairway to heaven

    În zorii zilei ce a urmat, urcaţi într-un tuk-tuk ornamentat cu fel de fel de motive de toate nuanţele, asortat cu oraşul, am plecat spre El Peñón de Guatapé (Stânca din Guatape), o stâncă uriaşă, ce străpunge cerul, aruncată parcă de giganţii legendelor olimpiene între lacurile albastre care domină regiunea. O scară cu sute de trepte ne-a purtat spre vârf, însă panorama căscată sub ochii noştri ne tăia răsuflarea mai tare decât efortul depus.  Laguna spectaculoasă de la poalele stâncii, „spartă” din loc în loc de mici insule înverzite, crea un tablou ce te lăsa fără cuvinte. Aş fi rămas să o admir în linişte, pe îndelete, însă mulţimile formate în spate mă goneau în sus. Pe finalul traseului au început să ne survoleze semeţi vulturi negri, ce îşi făcuseră cuib în porţiunile ascunse, unde se puteau refugia fără să fie văzuţi. După această primă mică doză de adrenalină am decis să închiriem şi un caiac, pentru a explora în voie împrejurimile. Lacul era pustiu, aşa că ne-am trezit deodată în mijlocul apei, înconjuraţi de maluri împădurite, ca-ntr-o baladă eminesciană.

    La final lăsaserăm atracţia principală: o plimbare memorabilă cu elicopterul, la un preţ derizoriu – 300 de lei/persoană pentru opt minute de senzaţii tari. Am avut norocul să stau chiar în stânga pilotului, care pe parcursul întregii experienţe ne-a povestit, în engleză şi spaniolă, pentru a fi înţeles de toţi pasagerii, istoria lacurilor, construite artificial, şi a vilelor uriaşe din mijlocul lor, deţinute de vedete cunoscute în toată lumea. După-amiază ne-am întors „la bază”, unde înainte de cină am colindat buticurile artizanilor în vânătoarea după suveniruri. A doua zi am plecat din nou spre Medellin, într-un drum la fel de lung şi solicitant, dar încărcaţi de această dată de farmecul amintirilor făcute.  

     


    Griul din spatele culorilor

    În ultima dimineaţă petrecută aici am vizitat faimoasa La Candelaria, un fel de centru vechi, în care stăteau, răsfirate, mai multe lucrări ale artistului Botero, ce dădea şi numele pieţei pietonale în care se aflau. Aici am găsit, de asemenea, un haos cum rar întâlneşti, un mix pestriţ de localnici amărâţi şi turişti curioşi, vânzători ambulanţi de fructe, apă îmbuteliată şi carcase de telefon, mirosuri grele de gunoi şi urină şi, cel mai trist, tineri de nici 20 de ani, întinşi pe cartoane, distruşi de droguri şi sărăcie, care îşi tratau rănile cu şerveţele nesterilizate şi păreau să nu aibă nicio urmă de speranţă în privire pentru un viitor mai bun. Toate sub ochii străinilor bine îmbrăcaţi, în miez de zi, în plină stradă. Era Columbia cea mai săracă, pe care n-o vezi în pozele instagramabile din social media, ci pe viu, privind faţă-n faţă realitatea.

    Ne-am despărţit de Medellin în prag de an nou, pentu a descoperi plajele însorite ale Mării Caraibilor, ce scaldă în valurile sale calde şi ţărmul columbian.  

     

    Revelionul în costum de baie

    Am zburat în zorii zilei spre Cartagena de Indias, un vechi oraş colonial, una dintre principalele atracţii şi unul dintre cele mai mari porturi ale ţării, fapt pentru care şi croazierele îşi croiesc drum pe aici şi îşi lasă turiştii să debarce preţ de câteva ore pentru o scurtă vizită. După 20 de minute de turbulenţe, în care am privit cu mirare cum un pasager patruped a aşteptat cuminte lângă scaunul stăpânului, chiar fără botniţă, până la aterizare (şi aveam să ne dăm seama că în Columbia există mulţi căţei cu sau fără stăpân), am aterizat pe coastă.

    Cartagena ne-a întâmpinat pustie şi toridă, căci la 8 dimineaţa abia întâlneai câţiva muncitori matinali pe străzile prăfuite. După un mic dejun frugal servit în singura locaţie deschisă – cafeneaua unui hotel, ne-am îndreptat spre port, de unde aveam să luăm fie o barcă, fie un taxi spre peninsula Baru, mai exact spre Playa Blanca, una dintre cele mai celebre plaje ale ţării, pe care urma să ne petrecem Revelionul. Asaltaţi din toate părţile de falşi agenţi de turism, cu preţuri mai mult sau mai puţin realiste, am ales în cele din urmă să comandăm un taxi prin aplicaţia Cabify (vă recomand să o instalaţi când ajungeţi în Columbia) şi, pentru 100 de lei, după circa o oră de mers zbuciumat în care ne-am lăsat pe alocuri pradă somnului, am ajuns la destinaţie. Primul contact cu faimoasa plajă a fost un şoc, căci ne-au întâmpinat un furnicar de oameni şi o mare de mese de plastic împinse fără scrupule până în buza apei. Aproape că nu mai aveam ochi să admir întinsul turcoaz, dezamăgită de acest tablou departe de aşteptările noastre. După alte câteva peripeţii, am luat-o la pas cu rucsacurile în spate prin arşiţa soarelui, alinându-ne tălpile în valurile sparte de mal. După vreo 20 de minute de mers prin căldură peisajul începea să se schimbe. Aglomeraţia pierise, lăsând loc plajei albe, mărginită de albastrul paradisiac.

    Am găsit, în fine, şi cazarea mult aşteptată. Cocoţat pe piloni de lemn, bungaloul nostru era cât se poate de simplu – o mică baie şi un pat. Însă odată ce deschideai uşa terasei găseai tot ce aveai nevoie. O privelişte sublimă, un şezlong ce te îmbia să te aşezi şi sunetul valurilor la câţiva metri depărtare. Obosiţi, ne-am hotărât să tragem un pui de somn pentru a avea un strop de energie în noaptea dintre ani. După vreo 20 de minute de odihnă m-a trezit însă un ţipăt ascuţit. Buimacă, am deschis ochii şi am văzut, în cadrul ferestrei, un papagal imens, cu penajul pictat în culori vii, care rupea obraznic cu ciocul mici bucăţi din lemnul oblonului lăsat deschis şi le arunca pe podea, îngânând apoi cele mai gălăgioase vocalize. Tot el avea să ne rupă, fără regrete şi scuze, un tricou şi o pereche de papuci, atacându-ne în acelaşi timp pe noi, pe vecini şi pe pisica gazdei, care se pare că era deja obişnuită cu vizitele sale inopinate şi juca un fel de v-aţi ascunselea, provocându-l şi amăgindu-l în acelaşi timp. În cele din urmă Coco – cred că acesta îi era numele, pentru că îl striga cu mândrie – s-a lăsat îmblânzit şi m-a lăsat chiar să îl mângâi, acceptând să fim prieteni în ciuda pagubelor aduse.

    Treziţi de alarma nedorită, am coborât pe plajă, savurând apa caldă şi soarele la care râvnisem atât de mult înainte de a pleca în călătorie. Revelionul sărbătorit pe fusul orar de acasă ne-a prins în costume de baie, pe şezlong, şi nici că îl puteam petrece mai bine!

    Pe înserat am luat plaja la pas pentru a găsi un loc în care să serbăm la rândul nostru „fiesta”, dar s-a dovedit că nu fac columbienii mare caz de acest moment, aşa că la 00:00 am admirat puţinele artificii aprinse în zare, am ciocnit un cocktail şi am dansat pe melodiile lui Maluma mixate de un DJ chiar pe plajă până am obosit. Bineînţeles, nu a lipsit nici baia în mare în primele ore ale lui 2023.

    Abia a doua zi avea să înceapă însă adevăratul trai insular. Dar continuăm călătoria prin amintiri în numărul de săptămâna viitoare.