BusinessMagazin

Category: Turism

Analize detaliate din domeniul turismului – destinații de vacanță inedite, idei pentru călătorii și multe altele pentru cei pasionați de turism

  • Ce este turismul atomic şi care sunt cele mai vizitate locuri din această nişă

    Oricât de oribilă ar fi istoria unui loc, în multe cazuri tot se găseşte cineva care să vrea să-l viziteze, lucru care se vede din cererea care există în SUA pentru ceea ce are legătură cu bomba atomică, scrie Wall Street Journal.

    Aşa-numitul „turism atomic” nu e nou, dar, în ultima vreme, interesul pentru el este în creştere, din diverse motive, unele locuri fiind nevoite chiar să-şi prelungească programul de vizitare pentru a face faţă cererii. Unii vor pur şi simplu să meargă într-o altfel de vacanţă decât mare parte din cunoscuţii lor, alţii vor să vadă cum arată şi funcţionează centrele de testare a armelor nucleare şi mai sunt şi cei cărora li s-a trezit curiozitatea după recentele ameninţări cu utilizarea acestor arme, iar acum că multe din aceste locuri nu mai sunt secrete, le pot vizita.

    Printre destinaţii se numără Titan Ranch, din Vilonia, statul american Arkansas, amenajat pe locul unui fost depozit de rachete balistice intercontinentale Titan II scos din uz la începutul anilor optzeci. Cei care ajung în acest loc se pot caza în subteran şi închiria spaţiile dorite prin platforma Airbnb. Se organizează şi vizite cu ghid care să le explice turiştilor istoria locului. Disponibile pentru vizitat sunt şi Titan Missile Museum din apropiere de Tucson, Arizona, precum şi un buncăr cu 153 de camere construit în anii cincizeci în complexul turistic de lux Greenbrier din White Sulphur Springs, statul Virginia de Vest, pentru a adăposti membrii Congresului în cazul unui atac nuclear. Alte destinaţii sunt Manhattan Project National Historical Park, deschis în 2015 şi care reuneşte trei situri din statele New Mexico, Tennessee şi Washington, sau fostul centru de testare a armelor nucleare Nevada National Security Site (NNSS), unde se păstrează, de exemplu, cartiere de căsuţe mobilate şi populate de manechine, care erau folosite pentru a studia impactul exploziilor asupra materialelor.

     

  • Se obişnuieşte să se filmeze nunţi sau evenimente legate de naşterea unui copil, însă mai nou se poartă angajatul de specialişti care să filmeze vacanţa. Cât costă un astfel de lux

    Se obişnuieşte să se filmeze nunţi sau evenimente legate de naşterea unui copil, însă mai nou se poartă angajatul de specialişti care să filmeze vacanţa şi să monteze apoi ceva care să semene, pe cât se poate, a producţie hollywoodiană, scrie Wall Street Journal. Cei care pleacă într-o vacanţă îşi aduc propriii operatori video ori apelează la cei pe care-i poate pune la dispoziţie agenţia care le-a organizat-o. Agenţiile de lux au chiar echipe media dedicate care, pe lângă montajul amintirilor din concediu, realizează o vizionare zilnică pentru clienţi a materialului filmat. Printre momentele filmate de operatori profesionişti se numără excursii cu avionul particular, pornind de la preluarea acestuia, petreceri în locuri îndepărtate, călătorii prin Antarctica în căutarea faunei locale şi nu numai. La final se obţine un scurt film de până în jumătate de oră realizat astfel  încât să semene cu cele de la cinema, iar, în funcţie de complexitate, proiectul poate costa între 10.000 şi 60.000 de dolari.


     

     

  • Nu ai bani, dar cu toate acestea îţi place să călătoreşti în locuri scumpe? Vezi cum poţi merge într-unul dintre cele mai luxoase locuri de pe pământ cu bani puţini – GALERIE FOTO

    Deşi atrage de la an la an un număr tot mai mare de turişti şi expaţi deopotrivă, Dubaiul este privit în continuare cu reticenţă de mulţi, care îl consideră prea îndepărtat, prea scump şi prea greu de vizitat pe cont propriu. Lucrurile nu stau însă deloc aşa.

    Un oraş al recordurilor şi al luxului, Dubaiul reprezintă o alternativă ideală la city break-urile de prin Europa, mai ales în sezonul rece, când Bătrânul Continent e încă acoperit de zăpadă şi scuturat de ploi şi vânturi reci.

    Tot pentru a scăpa de temperaturile scăzute am ales şi eu să îl vizitez, în urmă cu un an, la final de aprilie. Cu toate că, în primă instanţă, din cauza preţurilor piperate al biletelor de avion am fost cât pe ce să renunţ la a-mi petrece Paştele în Emirate, după un scurt research am găsit alternativa ideală: plecare de pe aeroportul din Sofia (110 euro/persoană zborul dus-întors – de reţinut că asta era înainte de explozia preţurilor), unde am ajuns cu maşina, dar spre care există acum zboruri low-cost extrem de accesibile, chiar şi la 25 de euro dus-întors.

    Am ajuns în Sofia în miez de noapte, în seara dinaintea călătoriei, iar dimineaţa, când am deschis ochii trezită de alarma telefonului, am avut parte de un spectacol feeric şi cât se poate de neaşteptat: în faţa ferestrei, muntele Vitoşa, la poalele căruia se întinde capitala vecină, fusese îmbrăcat într-un strat gros de zăpadă, iar afară încă ningea ca în poveşti, deşi în câteva zile urma să intrăm deja în luna mai.

    Condiţiile meteo i-au luat pe nepregătite şi pe operatorii aerieni, aşa că decolarea avionului nostru a avut o întârziere de peste o oră. Cu gecile subţiri de primăvară, sub care dârdâiam incontrolabil, am plecat în viteză spre ţările calde. Unde ne aştepta o vreme toridă, cu vreo 35 de grade în termometre.

    Pentru că aveam doar patru zile la dispoziţie şi trecuse mult timp de la ultima vizită pe malul mării, ardeam de nerăbdare nu doar să explorăm oraşul, dar şi să ne răsfăţăm cu o zi la plajă. Şi le-am făcut pe amândouă, cu vârf şi îndesat. Ce poţi face timp de patru zile în Dubai?

    Ştiaţi că?

    Œ Românii nu au nevoie de viză pentru a vizita Emiratele;

     Dubaiul deţine cele mai multe recorduri mondiale;

    Ž Astăzi unul dintre cele mai opulente oraşe din lume, în urmă cu 200 de ani Dubaiul era doar un sat de pescari.

    Cu nisipul „de-acasă”

    Luând în calcul soarele dogoritor de la orele dimineţii, am renunţat rapid la ideea de a ne începe peregrinarea prin capitala Emiratelor în prima parte a zilei, luând în schimb calea plajei. Am ales la întâmplare, şi foarte inspirat, plaja publică, pustie şi artificială Jumeirah, „tapetată” cu nisip alb, transportat din deşertul Dubai. Am rămas aici preţ de câteva ore, pentru a testa apele calde ale Golfului Persic. În ciuda zvonurilor auzite înainte de sosire, nu a fost nicio problemă în a ne bucura de soare în costum de baie, deşi nu ne aflam pe o plajă privată. Dacă în prima zi am profitat de umbra unui palmier răzleţ, în cea de-a doua vizită pe malul mării aveam să închiriem un şezlong, deloc ieftin, însă imperios necesar pentru temperaturile de afară: în jur de 70 de lei fiecare, cu umbrela adiacentă.

    În apropierea aceleiaşi plaje am avut norocul de a da peste un Filli – un lanţ local de fast-food-uri cu mâncare delicioasă, pe care îl descoperisem încă din seara sosirii, în apropiere de hotel, şi unde am descoperit cel mai gustos milkshake cu fistic testat vreodată.

    La mică depărtare se profila suplu, dar ascuns parţial de un alt hotel în construcţie, faimosul Burj al-Arab, singurul hotel de şapte stele din lume, în care vă puteţi caza pentru „modesta” sumă de 6.000-10.000 de lei pe noapte.

    La această primă vizită ne-am cazat la Flora al Barsha, un hotel de patru stele, unde o cameră dublă imensă, cu mic dejun inclus şi transport gratuit la plajă costa 52 de euro (anul acesta preţul a crescut, şi se situează între 65-135 de euro/noapte). Amplasat în vecinătatea mallului Emirates – cel mai mare din lume, dar şi în apropierea staţiei de metrou – după părerea mea un „must” când ajungi în Dubai, a reprezentat o alegere cât se poate de inspirată. Asta spre deosebire de cazarea aleasă în cea de-a doua vizită – un hotel situat în cartierul Deira, pe care vă recomand să îl evitaţi ca zonă de înnoptare.Turism la înălţime

    Pe la amiază ne-am făcut curaj să luăm oraşul la pas. În Dubai, aproape totul este la înălţime, la propriu şi la figurat. La înălţimea aşteptărilor, dar şi la înălţimi ameţitoare deasupra solului, fie că vorbim de atotcunoscuta Burj Khalifa, cea mai înaltă clădire din lume, ori la terenul de tenis – helipad situat, şi el, la cea mai mare înălţime de pe glob, unde au venit să facă schimb de mingi, la un amical, Federer şi Agassi. Cu „înălţimea sa”, Burj Khalifa, ne-am început şi noi seria de obiective vizitate, nu înainte de a străbate imensul Dubai Mall, prin care ajungeai, inevitabil, dacă alegeai metroul ca mijloc de transport. Calea de acces în mall era înţesată cu mici magazine în care erai invitat zgomotos, ca în bazarele turceşti, să testezi parfumuri sau să probezi haine tradiţionale. După ce scăpai de hărţuiala vânzătorilor de pe acest „culoar de tranzit”, odată ajuns în giganticul complex, începeai să descoperi adevăratul paradis al pasionaţilor de shopping. Dacă magazinele erau amenajate în cel mai încântător şi atractiv mod cu putinţă, îmbiindu-te să intri şi să faci cumpărături până atingi limita cardului de credit – ispită în faţa căreia am reuşit să nu cedăm, cele care m-au frapat cu adevărat au fost toaletele, căci, spre deosebire de cele întâlnite în mod obişnuit într-un centru comercial, acestea arătau ca ale unui hotel de 5 stele, de la finisaje la odorizante şi prosoapele pentru mâini.

    Tot în Dubai Mall se găseşte şi uriaşul aquarium, pe care cei care nu doresc să plătească bilet îl pot admira, parţial, gratuit. Pe cât de fascinantă pentru copii şi adulţi deopotrivă, pe atât de ingrată este însă această atracţie, dacă e să luăm în calcul faptul că, în loc să se bucure de infinitul oceanului, zeci de specii sunt ţinute captive spre deliciul vizitatorilor.

    Odată ce am reuşit să ieşim din furnicarul de oameni veniţi la cumpărături, am intrat într-altul, mult mai compact: în piaţeta în care străpunge cerul Burj Khalifa, faimosul obiectiv fusese „asediat” de turişti din toate colţurile lumii, care îşi îndreptaseră ca o mare de zombie camerele telefoanelor spre monstrul de sticlă.

    Cu întârziere, din pricina Ramadanului, într-un final a început şi spectacolul fântânilor muzicale, şi el cel mai mare din lume, care ne-a cucerit pe deplin. Timp de jumătate de oră, multe ore la rând, am aşteptat cuminţi cele doar cinci minute de cântec şi dans, ba melodii cunoscute, ba ritmuri arăbeşti, difuzate alternativ.

    Ultima sesiune a avut loc la 23:30, după care ne-am retras la o terasă situată în apropiere, care oferea o privelişte cuprinzătoare asupra turnului luminat, dar şi un meniu cu preţuri cât se poate de accesibile pentru locaţia şi oraşul în care ne aflam. De pildă, o limonadă costa 35 de lei, iar o porţie de paste cu fructe de mare, 60.

    Unde bem o bere rece în Dubai

    Următoarea zi am luat monorailul (cost: circa 5 euro) şi ne-am îndreptat spre Palm Jumeirah, celebra insulă în formă de palmier, având ca destinaţie finală Atlantis, unul dintre cele mai iconice hoteluri ale Dubaiului. După un drum de câteva staţii – la înălţime, cum altfel – în care am stat cu ochii căscaţi de-o parte şi de alta a vagonului, având o privelişte 360, am coborât la „poalele” impunătorului hotel. După o plimbare pe promenada din faţa clădirii, toropiţi de căldură ne-am întors pentru o bere rece. Am intrat în Wavehouse, un bar din incinta Atlantis, care a fost o supriză extrem de plăcută, deopotrivă ca atmosferă şi servicii. Cu titlu de exemplu, pentru a vă face o idee, pe meniul actual postat pe site-ul locaţiei, în prezent o pizza are un cost de 20-25 de euro, o porţie de fish & chips, 28, una de coaste de porc (şi nu sunt multe locaţii care servesc preparate din carne de porc), 32 de euro, iar pastele carbonara, 21. Drumul de întoarcere l-am străbătut, parţial, la pas, pe aleile perfect trasate şi încadrate de palmieri, unde doar cu multe milioane în cont îţi poţi permite o reşedinţă. Seara ne-am petrecut-o departe de centrul oraşului, la Global Village, un amalgam kitchos de miniorăşele construite după specificul unui număr mare de ţări, având machetate cele mai cunoscute obiective, de la Turnul Eiffel la Big Ban şi tot aşa. În acest mare bazar găseai de toate, de peste tot, atât ca experienţe culinare, cât şi ca activităţi: într-un loc se vindeau covoare persane, în altul baclavale, puţin mai încolo te puteai da în rollercoaster sau în bărcuţe, iar dacă ţi-era poftă, găseai vată pe băţ, clătite, wurşti, îngheţată şi câte şi mai câte. Iar preţul de intrare era unul modic, de circa 10 lei.

    O altă faţă a Dubaiului

    În cea de-a treia zi a sejurului ne-am îndreptat către cartierul Al Fahidi, centrul „vechi” al oraşului. Cu o istorie scurtă, care începe în secolul 18, cu un mic orăşel de pescari, Dubaiul nu are prea multe de arătat dacă ne raportăm la trecut. Cu toate acestea, zona tradiţională a oraşului oferă o plimbare plăcută printre casele ce se vor îmbătrânite de timp, dar care, la o analiză mai atentă, par „fabricate” astfel pentru a salva aparenţele. Câteva buticuri cu obiecte artizanale, o moschee îngălbenită (dar nu de vreme) şi micile terase cu privelişte spre Dubai Creek (râul ce traversează oraşul) oferă însă o experienţă plăcută pentru turişti.

    La o scurtă plimbare cu o barcă numită abra peste râu ajungi în Deira, unde descoperi, frapant, o altă faţă a Dubaiului. Aici, mizeria şi haosul sunt la ele acasă. Tomberoanele de gunoi dau pe-afară, mirosurile devin, în lunile de vară, insuportabile (după cum aveam să aflăm la a doua vizită în Emirate, în timpul unei scurte escale), iar gândacii îşi fac de cap pe pereţii teraselor. Şi tot acasă e acest cartier pentru muncitorii de toate naţionalităţile, inclusiv pentru localnicii mai puţin norocoşi, pentru care luxul e doar un tablou pe care îl admiră de la distanţă sau la care iau parte doar construindu-l cu propriile mâini, pe şantiere.

    Pe înserate am urcat la rooftopul hotelului Address, unde puteam cina însă doar cu rezervare. Atât ziua, cât şi pe timpul nopţii barul şi infinity-poolul deopotrivă sunt o experienţă pe cinste, pentru care trebuie să scoateţi din buzunare de la câteva zeci la câteva sute de euro, după caz.

    Impresii de final

    Pentru că scopul călătoriei nu era neapărat acela de a bifa toate obiectivele oraşului, ci mai degrabă de a ne relaxa, în ultima zi am rămas la plajă, iar spre seară ne-am îndreptat spre JBR Beach, de unde am putut admira, în zare, Ain Dubai…cea mai mare şi mai înaltă roată din lume. Spre deosebire de liniştea şi curăţenia de pe Jumeirah, plaja de aici era înţesată de oameni şi nu aş recomanda-o pentru băile de soare pe care le oferă Dubaiul. La plecare ne-am oprit la un restaurant georgian din apropiere, Old Tbilisi, unde am avut parte de cea mai delicioasă masă a întregului sejur. Ojakhuri (preparat tradiţional cu carne prăjită şi cartofi) e demenţial, iar pâinicile de casă sunt, de asemenea, de neratat! Preţurile sunt medii – preparatul despre care vă vorbeam costă în jur de 75 de lei, un ice tea, circa 25 de lei, iar o sticlă de soft drink, cam 20.

    Am ratat multe obiective în Dubai, de la colorata Miracle Garden la futuristicul Museum of the future, unde nu am mai găsit sloturi orare disponibile pentru o vizită, sau The Frame. Pe ultimele le-am văzut însă în treacăt, iar muzeul l-am inclus pe lista obligatorie pentru o vizită viitoare. Rămân, de asemenea, numeroase activităţi: plimbare cu ATV-urile în deşert, cea mai lungă tiroliană urbană, o vizită în Abu Dhabi, capitala Emiratelor (dacă nu vreţi să îi dedicaţi un sejur separat), o zi petrecută la spectaculoasele infinity pooluri şi multe altele, după preferinţele şi bugetul fiecăruia.

    Cert este că, dincolo de preconcepţiile multora şi chiar şi în contextul în care preţurile biletelor de avion – şi nu numai – au explodat, Dubaiul rămâne o destinaţie accesibilă chiar şi pentru cei care dispun doar de un buget mediu şi reprezintă o opţiune ideală pentru o excursie de câteva zile în lunile de iarnă-primăvară, pentru a scăpa de temperaturile mici din România. Iar o vacanţă pe cont propriu implică doar o minimă organizare, aşa că nu vă simţiţi „legaţi” de ofertele agenţiilor de turism, căci Dubaiul e un loc sigur şi are de toate pentru toţi. Şi ce nu are încă probabil că se construieşte acum.   ■

    Tips & TrickS Dubai:

     Dacă nu vi se oferă, cereţi cartela gratuită cu internet (1 Gb) pe care autorităţile o asigură turiştilor în aeroport, la controlul paşapoartelor, valabilă 24 de ore;

     Rezervaţi o cazare în apropierea liniei roşii/negre de metrou;

     Dacă sunteţi un grup de patru persoane, pe distanţe mici înlocuiţi autobuzul cu taxiul, căci costul final va fi unul similar;

     Cumpăraţi alcool din Duty Free-ul aeroportului. În orice alt loc este foarte scump;

     Dacă biletele de avion sunt prea scumpe în perioada dorită, căutaţi rute alternative pentru a ajunge în Dubai (plecare din Sofia sau Belgrad/aterizare în Abu Dhabi Ă transfer spre Dubai)

     Evitaţi, pe cât posibil, perioada Ramadanului şi excludeţi complet sejururile în lunile de vară, deoarece temperaturile extreme fac vizitele turistice de nesuportat;

     Faceţi rezervări înainte de a pleca în vacanţă pentru restaurantele/obiectivele dorite, căci e posibil să nu mai găsiţi sloturi/locuri libere;

     Spectacolul oferit de fântânile muzicale are un program fix, care suferă modificări pe durata Ramadanului;

     Ţineţi mereu o eşarfă/un hanorac la îndemână, deoarece între aerul condiţionat din autobuze/malluri/taxiuri şi căldura de afară există o prăpastie termică uriaşă;

     Nu în ultimul rând…testaţi milkshake-ul cu fistic de la Filli!

  • Povestea unui orăşel mic din România care reuşeşte să facă ce marile oraşe nu reuşesc. Aici pensiunile şi hotelurile primesc astăzi de 250 de ori mai mulţi vizitatori decât la începutul anilor 2000 – GALERIE FOTO

    Râşnov, un oraş micuţ şi cochet, aflat la intersecţia dintre Bran, Poiana Braşov, Braşov şi Predeal, adună, în fiecare an, peste jumătate de milion de turişti, care îl aleg fie ca destinaţie predilectă, fie secundară. Turismul a explodat pur şi simplu în micul oraş transilvănean în ultimii 20 de ani, iar pensiunile şi hotelurile din localitate primesc astăzi de 250 de ori mai mulţi vizitatori decât la începutul anilor 2000. Un succes fabulos, în vreme ce potenţialul altor zone turistice rămâne neexploatat. Reţeta? Un mix de investiţii publice şi private.

    Ne bucurăm că Râşnov a fost în atenţia turiştilor şi în 2022. Anul 2023 rămâne însă un an al incertitudinilor, iar turismul local poate fi influenţat atât de factori externi precum situaţia războiului, starea financiară generală a ţării, salarii, inflaţie, vouchere de vacanţă, dar şi de factori locali ca situaţia parcărilor, finalizarea procesului de renovare a Cetăţii Râşnov, completarea portofoliului Dino Parc cu alte oferte şi atracţii din zonă”, spune Adrian Apostu, managerul Dino Parc, una dintre principalele atracţii ale oraşului şi un contributor activ „la creşterea turismului din zonă pentru al şaptelea an consecutiv”.

    Renăscut în două decenii

    Anii 2000 au prins cetatea Râşnov şi oraşul în general în paragină. „Mă ducea taică-meu la cetate, undeva prin anii 2000. Abia aşteptam, dar era o ruină. Accesul era liber şi intrau diverşi indivizi care distrugeau vestigiul”, povesteşte Bogdan, fost locuitor al Râşnovului, în vârstă de 30 de ani. Însă, dacă alte regiuni din România se plafonează, deşi au un potenţial turistic uriaş, Râşnovul a înflorit în ultimii 20 de ani, cu toate că atuurile nu erau prea multe.

    La începutul anilor 2000, aşa cum arată datele statistice, Râşnovul avea uneori chiar şi sub 2.000 de turişti. În 2021, cele mai recente date publicate de Institutul Naţional de Statistică (INS) arată că numărul de turişti a ajuns la peste 75.000, de 250 de ori mai mulţi decât acum 20 de ani. De asemenea, în paralel cu evoluţia numărului de vizitatori a înflorit şi numărul de pensiuni, hoteluri sau moteluri, de la circa 130 în 2001, la peste 1.400 în 2021.

    Investiţiile publice şi private în obiectivele turistice au fost principalul motiv pentru creşterea spectaculoasă a turismului local, sunt de părere localnicii. Şi poziţia localităţii a jucat un rol, fiind la confluenţa mai multor zone preferate de turiştii din toată ţara, dar şi de cei străini.

    Cetatea Râşnovului, principalul obiectiv al oraşului, a fost restaurată după ce a fost preluată de primăria din localitate şi în 2021 a reînceput un proces de restructurare, în acest moment fiind închisă pentru renovare.

     

    Rădăcini neolitice

    Deşi obiectivul-fanion al Râşnovului este cetatea medievală, a cărei primă menţiune istorică merge înapoi cu 700 de ani, istoria localităţii nu începe aici. Astăzi staţiune turistică, aşezarea a fost unul dintre primele centre urbane de pe actualul teritoriu al României, încă din perioada Neoliticului, adică acum 7.000 de ani. Ulterior, dacii au construit pe teritoriul Râşnovului o aşezare numită Cumidava. Despre acest lucru a scris celebrul geograf Ptolemeu şi a amintit Cumidava drept unul dintre cele mai însemnate oraşe dacice, conform volumului „Istoria României în texte”, coordonat de istoricul Bogdan Murgescu.

    Un aport important din mediul privat

    Investiţiile publice în turism au jucat un rol important şi au adus investiţii masive şi în sectorul privat. În perioada 2014-2016, centrul oraşului, devenit acum staţiune turistică de interes naţional, a fost restaurat complet. Tot centrul a devenit zonă pietonală şi, sub aceasta, a fost construită o parcare subterană. De asemenea, anterior, în zona de nord-est a oraşului fusese amenajată Promenada Sissi, o zonă pietonală la marginea pădurii, frecventată de turişti şi localnici.

    Însă, de departe, cea mai importantă investiţie privată este cea de la Dino Parc, un muzeu în aer liber de 3,5 hectare, care şi-a deschis porţile în 2015, după o investiţie de 5 milioane de euro, realizată în proporţie de 70% din fonduri europene. În 2022, Dino Parc a avut afaceri de 19,2 milioane de lei, în creştere cu 11% faţă de 2021 şi a primit 455.000 de turişti, majoritatea familii cu copii. Dino Parc are peste 100 de dinozauri în mărime naturală, inclusiv celebrul T-Rex sau Seismosaurus, gigantul de 45 de metri care genera câte un mic seism la fiecare pas. 

    Poziţia Râşnovului a fost la rândul său un atu care a completat potenţialul turistic al oraşului. Staţiunea se află la 15-20 de minute de Castelul Bran, oraşul Braşov, Poiana Braşov sau Predeal, ceea ce face din Râşnov un punct de atracţie indiferent de anotimp. Pentru un turist care vrea să schieze în Poiană şi să nu dea o mică avere pe cazare, Râşnovul poate fi soluţia.

    stem”, pentru că turiştii care vin din Bucureşti, cel mai mare bazin de turişti pentru regiune, trebuie să treacă prin traficul, de multe ori de coşmar, de pe Valea Prahovei. Pe de altă parte, odată ajunşi în Buşteni sau Sinaia, mulţi turişti vizitează şi Râşnovul.

    Pe cărări de munte

    Dincolo de obiectivele mainstream, Râşnovul are şi atracţii mai puţin cunoscute de turişti, dar foarte populare în rândul localnicilor. Un exemplu este traseul Râşnov-Bisericuţa Păgânilor – Stânca Belvedere. Plecarea pe traseu, care este unul uşor spre mediu, se poate face inclusiv din Valea Cetăţii, de unde se urcă la cetate sau la Dino Parc. Este un traseu marcat care, într-un final, ajunge în Poiana Braşov. Până la Bisericuţa Păgânilor, un ansamblu de stânci, traseul durează o oră şi un sfert la pas relaxat şi pe drum se poate vizita şi Peştera Râşnoavei, o peşteră sălbatică. De acolo, în 5 minute se ajunge la Stânca Belvedere, de pe care, aşa cum îi spune şi numele, se văd pe o rază de aproape 360 de grade numai vârfuri de arbori şi Bucegii.

    „Traseul în sine este spectaculos şi, deşi destul de aproape de oraş, îţi dă senzaţia că eşti undeva în mijlocul naturii, departe de civilizaţie. Ai pădure deasă, pajişti montane, stânci, o peşteră, dar care nu este amenajată pentru turism. Este un loc foarte mişto unde poţi să petreci câteva ore de care să nu îţi pară rău”, spune S.F., angajat în domeniul IT la o multinaţională cu sediul în Braşov.

    De asemenea, zona Cheile Râşnoavei, care se află pe drumul spre Predeal, este şi ea ideală pentru o plimbare relaxată între stânci. În zonă se practică şi alpinismul şi se poate practica bungee-jumping.

    Dacă 2022 a fost la rândul său un an foarte bun pentru turismul din România în general, potrivit jucătorilor din piaţă, deşi încă nu au fost publicate date statistice detaliate, anul acesta a adus însă mai multe incertitudini pentru turism în general, însă Adrian Apostu este de părere că anul turistic, cel puţin pentru Râşnov şi Dino Parc, va fi la acelaşi nivel. „Noi vedem potenţialul de creştere a zonei Râşnovului şi vom face tot ce ne stă în putinţă să ajutăm la atingerea acestui obiectiv. Per total, estimăm că va fi un an destul de asemănător cu anul trecut, cu multe incertitudini, dar şi cu o nevoie reală de opţiuni atractive când vine vorba de petrecerea timpului liber şi explorare în natură pentru familii şi copii”, încheie Apostu.  

    Dino Parc, cel mai mare parc cu dinozauri din Europa de Sud-Est

    „Turismul local poate fi influenţat atât de factori externi precum situaţia războiului, starea financiară generală a ţării, salarii, inflaţie, vouchere de vacanţă, dar şi de factori locali ca situaţia parcărilor, finalizarea procesului de renovare a Cetăţii Râşnov şi completarea portofoliului Dino Parc cu alte oferte şi atracţii din zonă.”

    Adrian Apostu, manager Dino Parc

     

  • Lux pentru comunitate. Metoda inedită găsită de o firmă de arhitectură pentru a înlocui utilităţile obişnuite de care are nevoie o locuinţă

    Atunci când utilităţile şi infrastructura nu ajung într-un loc, aşa cum se întâmplă în zone din Africa, se poate face ceva în această privinţă cu ajutorul unui complex turistic de lux, după cum propune o firmă italiană de arhitectură şi design, MASK Architects. Aceasta a creat un proiect denumit Baobab Luxury Safari Resort compus din căsuţe luxoase cu aspect de colibe locale care-şi produc singure electricitatea cu ajutorul unor panouri solare şi obţin apă potabilă extrăgând-o din condens, surplusul fiind livrat apoi locuitorilor din zona în care este amplasat complexul. Confecţionate din lemn, colibele sunt dotate la partea inferioară cu un balcon cu vegetaţie, gândit să atragă animale care caută hrană şi care pot fi admirate de turiştii cocoţaţi pe o platformă aproape de vârf şi pot fi folosite şi ca spaţii de cazare, precum şi ca restaurant, centru de fitness sau spa.

  • Un refugiu în sălbăticie poate fi exact ce trebuie pentru a scăpa de stresul cotidian, iar mai multe companii au mizat exact pe această nevoie pentru a deschide un business inedit

    Un refugiu în sălbăticie poate fi exact ce trebuie pentru a scăpa de stresul cotidian. Pentru unii există soluţia casei de vacanţă sau mersul cu cortul într-un asemenea loc, pentru alţii cea a închiriatului unui petic de sălbăticie dotat cu spaţiu de cazare.

    Există deja o serie de companii care au mizat pe dorinţa oamenilor de a se rupe de realitatea cotidiană şi au investit în mici căsuţe pe care le-au amplasat în locuri izolate din zone de pădure sau rurale, unde nu ajung semnalul la mobil şi nici internetul. Căsuţele nu sunt însă lipsite de confort, cei care se cazează în ele având, de exemplu, la dispoziţie frigider, dar şi articole de decor retro, gen casetofoane sau căni de email, scrie Financial Times.

    Printre companiile din acest domeniu se numără Unyoked din Australia, Raus din Germania, Unplugged din Marea Britanie, Getaway din Statele Unite sau ÖÖD Hötels din Estonia, care primesc finanţare de la investitori pentru a se dezvolta. Modelul de afaceri presupune parteneriate cu proprietari de terenuri în zonele vizate, acestora punându-li-se la dispoziţie căsuţe gata construite. Companiile gestionează rezervările şi promovarea şi primesc o parte din venituri pentru serviciile lor, iar partenerii se ocupă de primitul turiştilor şi curăţenie. Alte companii oferă posibilitatea cumpărării căsuţelor, caz în care proprietarii plătesc o sumă mai mică din veniturile aduse de acestea către firmele partenere.

    Căsuţele sunt simple ca aspect, gândite să se potrivească în peisaj sau chiar să se piardă în el, cum sunt cele cu pereţi oglindă de la ÖÖD Hötels, ele fiind deja instalate, pe lângă Australia, şi în diverse ţări din Europa sau America. Interesul publicului este suficient de mare încât să atragă atenţia şi unor companii hoteliere care-şi amenajează propriile parcuri de căsuţe izolate, ce-i drept ceva mai luxoase.

  • La 8 ani, în timp ce alţi copii băteau mingea afară, el învăţa să gătească pentru fraţii săi mai mici. Astăzi e bucătar şef într-una dintre cele mai luxoase staţiuni de schi ale Europei

    La 8 ani gătea pentru fraţii săi. Astăzi găteşte pentru cei doi copii, dar şi pentru turiştii veniţi din toate colţurile lumii în luxoasa staţiune de schi Courchevel, cocoţată în Alpii Francezi, unde a reuşit să obţină singur prima stea Michelin. Cum împleteşte Jean-Rémi Caillon, Chef de cuisine, umorul cu celelalte ingrediente pentru a da naştere preparatelor pretenţioase din farfurii?

     

    M-am născut într-o familie cu trei copii şi pe la vârsta de 8 ani am început să gătesc pentru fraţii mei, până ajungeau părinţii acasă. Ulterior am urmat o şcoală culinară, care a durat şase ani, şi pe timpul căreia am făcut practică în restaurante renumite din Franţa. Munceam tot anul, şi în vacanţe, şi în timpul şcolii, pentru că aveam stagii în restaurante”, îşi descrie Jean-Rémi Caillon primii paşi în lumea culinară. De-a lungul timpului nu a avut un mentor anume, dar apreciază şi se declară inspirat foarte mult de chefii tradiţionali, cum ar fi Paul Bocuse (supranumit Creatorul de regi, datorită faptului că toţi discipolii pe care i-a avut au devenit bucătari de renume – n. red.) sau Georges Auguste Escoffier, „al cărui ghid culinar e ca o Biblie a bucătăriei”.

    În paralel cu aceştia se lasă inspirat de fiecare experienţă, dar principala sa sursă de inspiraţie este muntele, mai ales că reprezintă locul în care se găsesc o mulţime de ierburi folosite în bucătărie.

     

    Drumul spre prima stea Michelin

    Despre parcursul spre prima stea Michelin, francezul spune că a fost unul atipic, şi asta pentru că în primă instanţă a fost rodul unei munci de echipă: a sa şi a chefului executiv cu care lucra în acea perioadă în cadrul restaurantului Le Kintessence. Împreună au primit-o pe prima, căreia i-a urmat, la un an distanţă, cea de-a doua. După câţiva ani însă, cheful executiv a plecat, aşa că una dintre stele a fost retrasă. Aşa că Jean-Rémi s-a ambiţionat să o recâştige de unul singur, şi a reuşit în scurt timp. „M-am bucurat enorm când am câştigat-o singur. A fost ca un rollercoaster emoţional.” Spune că stelele Michelin nu sunt un obiectiv, ci rezultatul unei munci enorme, iar odată dobândite trebuie, tot prin muncă, păstrate. Însă „atât timp cât stăpâneşti foarte bine meseria şi o faci cu plăcere, nu ai de ce să te temi”.

    Carte de vizită:

    Jean-Rémi Caillon, Chef de cuisine

    1. S-a născut în Roanne, Franţa, şi a început să gătească de la vârsta de 8 ani;

    2. A urmat şase ani de studii culinare, urmând stagii de pregătire în restaurante franţuzeşti de renume;

    3. A lucrat timp de 12 ani la restaurantul Le Kintessence, unde a reuşit să obţină singur o a doua stea Michelin, după ce obţinuse deja cu fostul chef de cuisine al restaurantului două stele;

    4. La începutul acestui an s-a alăturat grupului hotelier de lux Annapurna în restaurantul cu acelaşi nume din staţiunea franceză Courchevel.

     

    Regula de aur în bucătărie

    Deşi ai putea crede că, vorbind de bucătărie, regula de aur a unui chef ar avea legătură cu ingredientele, tehnicile sau modul de preparare a produselor, în cazul lui Jean-Rémi aceasta e una diferită: umorul. „Pentru că spiritul echipei, atmosfera sunt foarte importante, legăturile dintre colegi trebuie să fie foarte naturale şi umane, să existe empatie. Şi trebuie să iubeşti viaţa.” Greşeli ar tolera de orice natură, atât timp cât se întâmplă doar o dată. „A doua oară avem o problemă, iar a treia oară deja nu mai e cale de întoarcere. Dar de obicei se întâmplă doar o dată.”

     

    Şorţul, păstrat şi în bucătăria de acasă

    Francezul povesteşte că, spre deosebire de alte meserii în care jobul rămâne „la uşă” când vii de la lucru, el găteşte cu plăcere şi acasă, mai ales că are şi doi copii – pe care în timpul iernii îi vede însă foarte rar, uneori şi doar o dată pe lună, pentru că în sezonul rece staţiunea e hiperaglomerată. Compensează însă în restul anului, când petrece mult timp cu familia. În plus, îi place foarte mult să  aibă invitaţi şi să gătească pentru prieteni, deşi spune cu regret că e foarte greu să transpui atmosfera pe care o creezi când găteşti în familie şi la restaurant, în bucătăria profesională.

    Primul secol de istorie a stelelor Michelin

    1900
    Este publicat pentru prima dată Ghidul Michelin, numit astfel după fraţii şi fondatorii brandului de anvelope omonim, cu scopul de a spori numărul de autoturisme de pe şoselele Franţei, prin indicarea de restaurante, ateliere şi alte locaţii utile;

    1904
    Încep să fie publicate ediţii şi pentru alte ţări, prima fiind Belgia;

    1909
    E lansată prima ediţie în limba engleză a ghidului;

    1914
    Odată cu debutul primului război mondial publicarea sa este oprită până în 1918;

    1922
    Ghidul Michelin începe să fie tarifat cu 750 de franci (2,15 dolari la acea vreme);

    1926
    Începe marcarea restaurantelor cu stele;

    1931
    Coperta este schimbată din albastru în roşu;

    1936
    Este publicat criteriul de notare cu una, două şi trei stele Michelin;

    1945
    Publicarea ghidului este reluată, după ce fusese din nou stopată pe durata celui de-al doilea război mondial.

    Jean-Rémi nu are un fel de mâncare favorit, însă îşi aminteşte cu plăcere de puiul la cuptor gătit de bunica lui, dar şi atmosfera creată în acele ocazii – care îl transforma în „cel mai gustos pui din lume”. I-au marcat, de asemenea, papilele gustative şi alte experienţe culinare trăite în diverse restaurante din ţara natală, precum supa de trufe din restaurantul lui Paul Bocuse din Lyon. În ceea ce-l priveşte, nu menţionează un signature dish, dar spune că tot ceea ce crează e o expresie a filosofiei sale în bucătărie şi e reprezentativ pentru parcursul său în industria culinară. Caută, de asemenea, în permanenţă să regăsească sau să aducă umami (concept japonez tradus prin gustul savorii – n. red.) în  bucatele preparate, mai ales că îi place să se joace şi cu influenţele japoneze, soţia sa fiind de loc din Ţara Soarelui-Răsare. În plus, încearcă mereu să înglobeze ingrediente naturale. De pildă, să gătească un păstrăv din râurile de munte din Courchevel, servit cu andive şi şofran cules, de asemenea, de pe crestele Alpilor. Ingredientul imbatabil însă crede că este untul, fără de care recunoaşte că i-ar fi foarte greu să gătească.

    La final, le transmite tinerilor care vor să înceapă o carieră în industria culinară să îşi trăiască pasiunea. „Cum a spus şi Paul Bocuse, trebuie să muncim ca şi cum am trăi până la 100 de ani şi să trăim ca şi cum am muri mâine!”

    Întors în România, după o primă vizită în anii ’90, cu prilejul rebrandingului restaurantului deschis în cadrul Suter Palace Heritage Boutique Hotel din Le George în Gramont, ocazie cu care a gătit alături de chef David Contant, Caillon remarcă faptul că România s-a schimbat mult, însă oamenii spune că au rămas la fel de primitori. Şi, cu toate că nu a încercat încă bucatele româneşti, „sunt foarte curios să le testez”.  

    „I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care îi scoatem în faţă pe oamenii ce nu sunt neapărat parte din top managementul unei companii, dar sunt pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile BUSINESS Magazin, am auzit „Sunt îndrăgostit de… ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d.). De aceea, ne-am hotărât să le acordăm o rubrică specială în revista noastră.

  • I love my job. Umor în bucate

    La 8 ani gătea pentru fraţii săi. Astăzi găteşte pentru cei doi copii, dar şi pentru turiştii veniţi din toate colţurile lumii în luxoasa staţiune de schi Courchevel, cocoţată în Alpii Francezi, unde a reuşit să obţină singur prima stea Michelin. Cum împleteşte Jean-Rémi Caillon, Chef de cuisine, umorul cu celelalte ingrediente pentru a da naştere preparatelor pretenţioase din farfurii?

     

    M-am născut într-o familie cu trei copii şi pe la vârsta de 8 ani am început să gătesc pentru fraţii mei, până ajungeau părinţii acasă. Ulterior am urmat o şcoală culinară, care a durat şase ani, şi pe timpul căreia am făcut practică în restaurante renumite din Franţa. Munceam tot anul, şi în vacanţe, şi în timpul şcolii, pentru că aveam stagii în restaurante”, îşi descrie Jean-Rémi Caillon primii paşi în lumea culinară. De-a lungul timpului nu a avut un mentor anume, dar apreciază şi se declară inspirat foarte mult de chefii tradiţionali, cum ar fi Paul Bocuse (supranumit Creatorul de regi, datorită faptului că toţi discipolii pe care i-a avut au devenit bucătari de renume – n. red.) sau Georges Auguste Escoffier, „al cărui ghid culinar e ca o Biblie a bucătăriei”.

    În paralel cu aceştia se lasă inspirat de fiecare experienţă, dar principala sa sursă de inspiraţie este muntele, mai ales că reprezintă locul în care se găsesc o mulţime de ierburi folosite în bucătărie.

     

    Drumul spre prima stea Michelin

    Despre parcursul spre prima stea Michelin, francezul spune că a fost unul atipic, şi asta pentru că în primă instanţă a fost rodul unei munci de echipă: a sa şi a chefului executiv cu care lucra în acea perioadă în cadrul restaurantului Le Kintessence. Împreună au primit-o pe prima, căreia i-a urmat, la un an distanţă, cea de-a doua. După câţiva ani însă, cheful executiv a plecat, aşa că una dintre stele a fost retrasă. Aşa că Jean-Rémi s-a ambiţionat să o recâştige de unul singur, şi a reuşit în scurt timp. „M-am bucurat enorm când am câştigat-o singur. A fost ca un rollercoaster emoţional.” Spune că stelele Michelin nu sunt un obiectiv, ci rezultatul unei munci enorme, iar odată dobândite trebuie, tot prin muncă, păstrate. Însă „atât timp cât stăpâneşti foarte bine meseria şi o faci cu plăcere, nu ai de ce să te temi”.

    Carte de vizită:

    Jean-Rémi Caillon, Chef de cuisine

    1. S-a născut în Roanne, Franţa, şi a început să gătească de la vârsta de 8 ani;

    2. A urmat şase ani de studii culinare, urmând stagii de pregătire în restaurante franţuzeşti de renume;

    3. A lucrat timp de 12 ani la restaurantul Le Kintessence, unde a reuşit să obţină singur o a doua stea Michelin, după ce obţinuse deja cu fostul chef de cuisine al restaurantului două stele;

    4. La începutul acestui an s-a alăturat grupului hotelier de lux Annapurna în restaurantul cu acelaşi nume din staţiunea franceză Courchevel.

     

    Regula de aur în bucătărie

    Deşi ai putea crede că, vorbind de bucătărie, regula de aur a unui chef ar avea legătură cu ingredientele, tehnicile sau modul de preparare a produselor, în cazul lui Jean-Rémi aceasta e una diferită: umorul. „Pentru că spiritul echipei, atmosfera sunt foarte importante, legăturile dintre colegi trebuie să fie foarte naturale şi umane, să existe empatie. Şi trebuie să iubeşti viaţa.” Greşeli ar tolera de orice natură, atât timp cât se întâmplă doar o dată. „A doua oară avem o problemă, iar a treia oară deja nu mai e cale de întoarcere. Dar de obicei se întâmplă doar o dată.”

     

    Şorţul, păstrat şi în bucătăria de acasă

    Francezul povesteşte că, spre deosebire de alte meserii în care jobul rămâne „la uşă” când vii de la lucru, el găteşte cu plăcere şi acasă, mai ales că are şi doi copii – pe care în timpul iernii îi vede însă foarte rar, uneori şi doar o dată pe lună, pentru că în sezonul rece staţiunea e hiperaglomerată. Compensează însă în restul anului, când petrece mult timp cu familia. În plus, îi place foarte mult să  aibă invitaţi şi să gătească pentru prieteni, deşi spune cu regret că e foarte greu să transpui atmosfera pe care o creezi când găteşti în familie şi la restaurant, în bucătăria profesională.

    Primul secol de istorie a stelelor Michelin

    1900
    Este publicat pentru prima dată Ghidul Michelin, numit astfel după fraţii şi fondatorii brandului de anvelope omonim, cu scopul de a spori numărul de autoturisme de pe şoselele Franţei, prin indicarea de restaurante, ateliere şi alte locaţii utile;

    1904
    Încep să fie publicate ediţii şi pentru alte ţări, prima fiind Belgia;

    1909
    E lansată prima ediţie în limba engleză a ghidului;

    1914
    Odată cu debutul primului război mondial publicarea sa este oprită până în 1918;

    1922
    Ghidul Michelin începe să fie tarifat cu 750 de franci (2,15 dolari la acea vreme);

    1926
    Începe marcarea restaurantelor cu stele;

    1931
    Coperta este schimbată din albastru în roşu;

    1936
    Este publicat criteriul de notare cu una, două şi trei stele Michelin;

    1945
    Publicarea ghidului este reluată, după ce fusese din nou stopată pe durata celui de-al doilea război mondial.

    Jean-Rémi nu are un fel de mâncare favorit, însă îşi aminteşte cu plăcere de puiul la cuptor gătit de bunica lui, dar şi atmosfera creată în acele ocazii – care îl transforma în „cel mai gustos pui din lume”. I-au marcat, de asemenea, papilele gustative şi alte experienţe culinare trăite în diverse restaurante din ţara natală, precum supa de trufe din restaurantul lui Paul Bocuse din Lyon. În ceea ce-l priveşte, nu menţionează un signature dish, dar spune că tot ceea ce crează e o expresie a filosofiei sale în bucătărie şi e reprezentativ pentru parcursul său în industria culinară. Caută, de asemenea, în permanenţă să regăsească sau să aducă umami (concept japonez tradus prin gustul savorii – n. red.) în  bucatele preparate, mai ales că îi place să se joace şi cu influenţele japoneze, soţia sa fiind de loc din Ţara Soarelui-Răsare. În plus, încearcă mereu să înglobeze ingrediente naturale. De pildă, să gătească un păstrăv din râurile de munte din Courchevel, servit cu andive şi şofran cules, de asemenea, de pe crestele Alpilor. Ingredientul imbatabil însă crede că este untul, fără de care recunoaşte că i-ar fi foarte greu să gătească.

    La final, le transmite tinerilor care vor să înceapă o carieră în industria culinară să îşi trăiască pasiunea. „Cum a spus şi Paul Bocuse, trebuie să muncim ca şi cum am trăi până la 100 de ani şi să trăim ca şi cum am muri mâine!”

    Întors în România, după o primă vizită în anii ’90, cu prilejul rebrandingului restaurantului deschis în cadrul Suter Palace Heritage Boutique Hotel din Le George în Gramont, ocazie cu care a gătit alături de chef David Contant, Caillon remarcă faptul că România s-a schimbat mult, însă oamenii spune că au rămas la fel de primitori. Şi, cu toate că nu a încercat încă bucatele româneşti, „sunt foarte curios să le testez”.  

    „I love my job” este o nouă rubrică lansată de Business MAGAZIN în care îi scoatem în faţă pe oamenii ce nu sunt neapărat parte din top managementul unei companii, dar sunt pasionaţi de ceea ce fac. Sunt mulţi, iar poveştile lor sunt fabuloase: nu de puţine ori, în interviurile BUSINESS Magazin, am auzit „Sunt îndrăgostit de… ” un lucru de care nu ne-ar fi trecut prin cap că cineva poate fi îndrăgostit (paleţi, tractoare, tehnologie ş.a.m.d.). De aceea, ne-am hotărât să le acordăm o rubrică specială în revista noastră.

  • De serviciu la far. Unde sunt cele mai multe faruri pe care le poţi vizita ca turist

    Turiştii sunt o sursă bună de forţă de muncă, existând numeroase oferte pentru ei cum ar fi ferme sau diverse complexuri pentru conservarea naturii, dar nu numai. Foarte căutate, cel puţin în SUA, sunt şi farurile de la diverse ape, existând liste lungi de aşteptare pentru cei care vor să dea o mână de ajutor acolo, scrie Smithsonian Magazine.

    Autorităţile, în general, îşi permit să întreţină corpul de iluminat în sine, pentru restul fiind nevoie de altcineva care să se îngrijească de clădire, cum ar fi organizaţii nonprofit, agenţii de stat care administrează parcuri sau chiar persoane particulare. Cele mai multe faruri la care pot merge turiştii se află în statul american Michigan, datorită prezenţei a patru din Marile Lacuri pe teritoriul său. Nivelul de confort al cazării variază, în funcţie de depărtarea faţă de o localitate şi accesibilitate, iar voluntarii au de făcut de la curăţenie la dat o mână de ajutor la gestionatul magazinului de suveniruri în caz că acesta există şi la vândutul biletelor de intrare la muzeul din locul respectiv.

    În Statele Unite există circa 800 de faruri, iar unele dintre ele primesc sute de mii de vizitatori pe an. Printre farurile care aşteaptă voluntari din rândul turiştilor se numără Mission Point Lighthouse din Peninsula Old Mission din apropiere de Traverse City, Michigan, unde turiştii voluntari pot ajuta la întreţinerea clădirii, întâmpina vizitatori sau activa ca vânzători în magazinul de suveniruri, printre altele. La Pottawatomie Lighthouse din Rock Island State Park din Door County, Wisconsin, voluntarii sunt aşteptaţi din mai până în octombrie, trebuie să-şi facă singuri aprovizionarea cu alimente şi au ca sarcină să le arate locul vizitatorilor, să vândă suveniruri şi să se ocupe de curăţenie uşoară, iar în timpul liber pot merge în drumeţii în zonă.   

  • Mare sau munte? Călătorii sau experienţe? O dilemă cu mai multe variante de răspuns

    Vacanţa de vară se apropie cu paşi repezi şi planurile de concediu se creionează tot mai clar pentru cei care vor soare, mare, călătorii, relaxare sau experienţe noi. România a fost destinaţia aleasă pentru majoritatea vacanţelor din ultimul an, cu peste 90% din minivacanţe şi peste 70% din vacanţele mai lungi.

    În urmă cu nouă ani, una dintre coperţile revistei Business Magazin din luna septembrie se intitula „Copii crizei încep şcoala”. Era vorba, desigur, despre criza din 2008, declanşată de căderea Lehman Brothers (pe 9 septembrie 2008 acţinunile băncii s-au prăbuşit, declanşând criza pe care am resimţit-o, apoi, cu toţii). Ei bine, aceiaşi copii pregătesc examenul de capacitate, echivalentul admiterii la liceu. Pentru familia noastră, de pildă, acest lucru înseamnă că orice planuri legate de vacanţă sunt amânate până după momentul T zero. Orice zile libere sunt folosite pentru a „forja” şi mai intens pe tărâmul meditaţiilor sau al pregătirii individuale pentru examenul juniorului; universul nostru este astfel calibrat că, pentru noi, vara va începe abia prin iulie.

    Adică exact perioada în care cei mai mulţi angajaţi îşi fac bagajele şi se îndreaptă către o destinaţie de concediu. România a fost destinaţia de vacanţă aleasă cu precădere în ultimul an: peste 91% din minivacanţe şi peste 70% din vacanţele mai lungi, arată cercetarea Destinaţii vizionare, realizată de Destinaţia Anului cu susţinerea Institutului pentru Oraşe Vizionare (IOV). Analiza a fost efectuată de agenţia de cercetare de piaţă AHA Moments în luna martie 2023. Cercetarea Destinaţii vizionare este cel mai mare studiu de obiceiuri şi atitudini ale turiştilor români din ultimii zece ani. Acesta cuprinde o analiză detaliată a 3.000 de respondenţi şi a 2.500 de vacanţe ale românilor din ultimele 12 luni, din România şi străinătate, şi se concentrează asupra atitudinilor şi obiceiurilor de vacanţă ale românilor, precum şi asupra profilului publicului ţintă al destinaţiilor turistice din ţară.

    Conform studiului, vacanţele reprezintă în continuare un răsfăţ pentru români: aproape un sfert (23%) dintre respondenţi nu au fost în nicio vacanţă în ultimul an şi doar jumătate şi-au permis o vacanţă mai lungă de patru nopţi. În schimb, 13% dintre respondenţi declară că au avut parte chiar de un mix de cel puţin un sejur mai lung de patru nopţi şi cel puţin o minivacanţă de 1-3 nopţi în ultimele 12 luni (martie 2022 – martie 2023).

    „Principalele motive pentru care merg în vacanţe sunt nevoia de recreere (61%), deconectare (60%) sau distracţie (53%). Jumătate dintre respondenţi (50%) au indicat că vacanţa este un mod de a se răsplăti sau de a avea grijă de ei (47%)”, declară Manuela Mancaş, managing director şi founder al companiei de cercetare de piaţă AHA Moments.

    Conform studiului, românii preferă să îşi organizeze singuri vacanţele, cu un procent de doar 18% care apelează la agenţii de turism pentru rezervări interne şi circa o treime (32%) pentru vacanţe în afara ţării. Pe plan local, destinaţia preferată a fost muntele, atât în minivacanţe (1-4 nopţi), cât şi în vacanţele extinse (de peste patru nopţi). Din cei 91% care au ales să îşi petreacă minivacanţele în România, se remarcă un procent de 18% pentru city breakuri în ţară, o altă tendinţă de urmărit şi capitalizat pentru oraşele autohtone, punctează Manuela Mancaş.

    „Odată cu creşterea puterii de cumpărare, a veniturilor, oamenii aleg în mod firesc să călătorească mai mult în străinătate, lucru observat şi în alte ţări din Europa. Operatorii turistici din România trebuie să fie pregătiţi să facă faţă acestei situaţii, atât pentru a menţine atractivitatea pentru de turiştii români, dar mai ales pentru a atrage turiştii străini interesaţi de experienţe în afara ţărilor lor”, comentează Mihai Bârsan, organizator al Destinaţiei Anului, cel mai important proiect de promovare turistică a României.

    Mirajul plajelor din ţări străine, experienţele noi şi (de ce nu?) bifarea pe hartă a unor noi meleaguri îndeamnă tot mai mulţi români să călătorească peste hotare. Bulgaria a fost cea mai populară destinaţie pentru minivacanţe în străinătate, urmată de Spania, în timp ce pentru vacanţele extinse, Grecia a ocupat primul loc, urmată de Bulgaria şi Italia, arată cercetarea Destinaţii vizionare.

    Analiza evidenţiază câteva judeţe „campioane”, care se regăsesc în topurile respondenţilor pentru mai multe dintre criteriile analizate. Clasamentul celor mai vizitate judeţe în scop turistic include în ordine Braşov, Constanţa, Sibiu, Maramureş şi Prahova, în timp ce Maramureşul, Braşovul, Iaşiul, Sibiul şi Suceava sunt în topul celor mai recomandate judeţe de către cei care le-au vizitat. Maramureşul ocupă locul 1 şi în topul judeţelor cu „Oameni primitori”, urmat de Bihor, Braşov, Suceava, Sibiu. Respondenţii au indicat de asemenea Braşovul ca judeţul cu cel mai mare scor pentru raportul preţ – calitate („Îşi merită toţi banii”), urmat de Maramureş, Sibiu, Bihor şi Suceava.

    Conform cercetării, atunci când vine vorba de litoral, România este alegerea a jumătate dintre respondenţi, urmată de Grecia şi Bulgaria. 49% dintre respondenţi declară că au fost la mare în România în 2022 şi 44% intenţionează să meargă în 2023. Cu toate acestea, când se gândesc la viitor, România este singura ţară care pierde în intenţia de vizitare, în timp ce Grecia şi Turcia sunt cele mai căutate destinaţii.

    Grecia câştigă detaşat bătălia imaginii, inclusiv a gradului de recomandare. Cei care au fost acolo în ultimii cinci ani apreciază Grecia peste România la toate capitolele, cu excepţia uşurinţei cu care poţi să ajungi acolo. Cele mai mari diferenţe faţă de România sunt la capitolele curăţenie şi „Preţ care merită” (Ă30%), urmată de plaje şi calitatea serviciilor (Ă25%). Faţă de Bulgaria pare a exista o şansă mai bună ca litoralul românesc să îşi apere cota de piaţă: există o percepţie mai bună de siguranţă, despre mâncare sau posibilităţile de distracţie cu familia. În schimb trebuie îmbunătăţită percepţia nivelului de curăţenie şi calitate a serviciilor.

    Per total, respondenţii declară că au fost mulţumiţi de destinaţiile unde şi-au petrecut vacanţele şi le-ar recomanda cu siguranţă unor prieteni sau colegi, indiferent dacă acestea se află în ţară sau în străinătate. Zona unde semnalează totuşi cea mai mare diferenţă între destinaţiile din România şi cele din afara ţării este cea de „servicii de calitate”.

    În acest context, este esenţial ca destinaţiile turistice să-şi promoveze recunoaşterea primită în competiţiile turistice pentru a beneficia de un impuls major de încredere din partea potenţialilor turişti. De altfel, destinaţiile premiate anul trecut în competiţia Destinaţia Anului au primit un bonus semnificativ de încredere – în jur de Ă20% din partea celor care au aflat de premiu, conform lui Mihai Bârsan.

    Felix Tătaru, preşedintele Institutului pentru Oraşe Vizionare, conchide: „Informaţiile detaliate şi actuale furnizate de cercetarea Destinaţii Vizionare ne vor ajuta să luăm decizii mai bune şi să dezvoltăm destinaţii turistice competitive şi de calitate, care să satisfacă nevoile şi preferinţele turiştilor români şi străini. Sperăm că acest studiu va avea un impact pozitiv pentru strategiile de turism dezvoltate la nivel local şi asupra industriei turistice în general”.