BusinessMagazin

Category: Muzica

  • Modelul Beyonce













    Beyoncé Knowles e una dintre cele mai de succes artiste de pe planeta. V-as putea regala cu niste informatii cautate in graba pe Google despre averea ei fenomenala si reusitele din domeniul muzicii, al filmului si al comertului, dar nu v-as spune nimic nou: e bogata si celebra. Stim, pricepem. Totusi, exista si o parte proasta a acestei celebritati si averi. Membrii familiei ei sunt complet, complet retardati.

     

    Conform psihiatrului R.D. Laing, toate familiile moderne sunt disfunctionale, servind drept cuiburi de invidie si frustrari. Totusi, daca Laing ar fi facut cunostinta cu familia Knowles, sunt sigur ca ar fi fost nevoit sa-si revizuiasca complet teoria si sa afirme ca majoritatea familiilor sunt de treaba, prin comparatie cu lumea complet anormala in care trebuie sa fi trait surorile Knowles. Niste parinti incredibil de staruitori par sa fie o premisa obligatorie pentru succes. Sa examinam dovezile: Jackson 5 au fost supusi unui regim care azi ar fi considerat drept abuziv, pentru a-si perfectiona numerele de dans atent coregrafiate si a-si armoniza vocile.

     

    Oricum, Destiny’s Child este clar produsul unor parinti staruitori. Tatal lui Beyoncé a creat un soi de “tabara de antrenament” in care isi pregatea fetele pentru succes. Nu stiu sigur ce anume implica o “tabara de antrenament” muzical, dar suna absolut terifiant, trimitandu-te cu gandul la imagini ale unui echivalent R’n’B al Abu Ghraib. Daca mai era nevoie de inca o dovada care sa arate ce ciudate sunt lucrurile in casa Knowles, atunci aceea ar fi ca, din cate se pare, tatal lui Beyoncé si-ar fi lasat serviciul ca sa pregateasca trupa nou infiintata si a ajuns sa se desparta de mama ei din cauza presiunii legate de pregatirea fetelor. Sa nu uitam si ca, in timp ce tatal lui Beyoncé era impresarul trupei, mama era stilista en titre.

     

    Sa recapitulam: avem niste parinti extrem de staruitori, adanc implicati in cariera muzicala a celor doua fiice. Comparatia care-ti vine in minte imediat este aceea cu duetul infinit mai putin credibil Cheeky Girls (daca ati uitat cumva, Mama Cheeky le compune piesele). Si atunci cum se face ca Cheeky Girls sunt o gluma nationala, pe cand Beyoncé se bucura de un succes si respect enorme? Nu prea pare drept.

     

    Asa se face ca e o usurare sa constati ca familiei Knowles nu-i ies toate mereu. Tehnica sa de crestere a copiilor care pare sa implice o severitate desprinsa dintr-un azil de munca din Dickens s-ar putea sa fi dat roade, desi rezultatele obtinute cu sora mai mica, Solange, par mai degraba dezamagitoare. “Beyoncé si Solange”. Suna ca o marca de bijuterii ieftine. Iar Solange pe ultimul sau LP solo, ciudat intitulatul “Sol-Angel and the Hadley St. Dreams”, suna ca o imitatie ieftina a lui Beyoncé. Solange nu s-a dat in laturi de la nimic pentru acest al doilea LP solo al ei. Si-a asigurat ajutorul unora dintre cei mai mari producatori din bransa, ca Mark Ronson si The Neptunes. Ai crede ca e greu sa faci praf un LP cand contribuie artisti de asemenea calibru la el. Ai putea probabil sa le incui pe Monica si Gabriela Irimia intr-un studio cu acesti artisti si tot ai obtine ceva care sa merite ascultat. Drept pentru care e surprinzator faptul ca efortul Solangei nu e deloc impresionant. Productia are o calitate destul de buna aici – gratie lui Ronson & Co. se evidentiaza sound-ul trupelor de fete din anii saizeci, ca si ceva Motown clasic.

     

    Totusi, Solange pur si simplu nu are vocea – sau carisma – necesara pentru a reusi. Unele piese sunt de-a dreptul penibile – incercarea ei de a produce un funk psihedelic “de pe alta lume” (“Cosmic Journey”) l-ar plictisi pana si pe cel mai inrait fan si dureaza cu circa sapte minute prea mult. Toate acestea sunt mai degraba reconfortante, fiindca se dovedeste ca poti sacrifica totul in numele carierei fetelor tale in domeniul muzical, dar nu se poate s-o nimeresti tot timpul. Doua fiice cu talent si succes extracordinar in aceeasi familie ar fi prea mult pentru noi.  

     

  • Psihedelicul Beck








    La inceput, Beck era tare amuzant. In ’96, cam la vremea lansarii “Odelay”, aparea pe scena purtand niste costume nebunesti, includea numere hip-hop in spectacolele sale si adauga si un pic de break-dance ridicol pentru gust. Era un furnizor de muzica de petrecere postmoderna perfecta, combinand country si folk cu hip-hop si funk. De atunci, a devenit din ce in ce mai sumbru, producand o muzica din ce in ce mai introvertita. Ceea ce nu a fost mereu ceva rau, caci ne-a dat triumful intitulat “Sea Change” in 2002, unde Beck a facut o treaba excelenta cu propria sa versiune a albumului “Histoire de Melody Nelson” a lui Serge Gainsbourg, cu aranjamente inaltatoare de coarde si balade meditative.




     

    Totusi, in general, Beck a mers din rau in mai rau. “Guero”, “Midnight Vultures” si “The Information”, celelalte albume ale sale de dupa “Odelay”, au reprezentat niste dezamagiri uriase. Mai mult, artistul nu prea s-a facut placut de catre presa si public din cauza sustinerii entuziaste pentru “religia” scientologica, al carui adept convins este, sa nu uitam.

     

    Asa incat te surprinde in mod placut sa constati ca ultimul LP al lui Beck, intitulat “Modern Guilt”, s-a bucurat de o primire calduroasa din partea majoritatii presei. In adevaratul stil al lui Beck, in acest album artistul exploreaza un teritoriu muzical nou, caci rockul psihedelic si progresiv pare sa fie la ordinea zilei. Mare parte dintre piese suna ca si cum ar fi fost luate de pe originala compilatie de rock psihedelic de final de ani saizeci, “Nuggets”. Altele aduc aminte de grupul de rock progresist Camel, care este adesea dat exemplu (pe nedrept) de excese arogante prog-rock.

     

    Spre finalul anilor nouazeci, Beck a primit sprijinul Dust Brothers pentru a-si adecva muzica difuzarii pe MTV. Productia hip-hop a acestora i-a adaugat albumului “Odelay” o noua dimensiune si i-a permis in mod clar lui Beck sa atraga un public cu totul nou. O smecherie similara s-a folosit si la “Modern Guilt”, producatorul superstar Danger Mouse fiind angajat ca sa dea forta compozitiilor lui Beck. Omul din spatele unor hituri din fruntea topurilor precum “Crazy” si unul dintre cei doi membri ai Gnarls Barkley, acesta impartaseste, evident, pasiunea lui Beck pentru rockul progresiv si psihedelic al anilor saizeci, iar cu el la carma ca producator, albumul capata un aer drogat de final de ani saizeci.

     

    Totusi, acest album nu e tocmai o intoarcere la zilele fericite ale lui “Odelay”. Este in continuare Beck meditativ si apocaliptic – tineti minte, este un barbat care se apropie de cea de-a patruzecea sa aniversare. Din punct de vedere liric, subiectele sunt destul de sumbre, cum ar fi incalzirea globala si Armaghedonul nuclear (Exemplu: “If I could hold out for now/ With these icecaps melting down” – “Dac-as putea rezista acum/ Ca se topesc calotele astea glaciare”). Iar pe una dintre piesele care ies in evidenta de pe album, Beck abordeaza teoriile conspiratiei. Titlul piesei vine, de altfel, de la o teorie a conspiratiei care sugereaza ca darele lasate de avioane sunt, de fapt, chimicale imprastiate de guvern, care face experimente pe populatie in scopuri secrete. Suna ciudat? Pe bune ca da. Acesta este sound-ul hippy-ului Beck, drogatul din LA, care revine dupa o calatorie pe aripile drogurilor de zece ani de zile si ii e greu sa se impace cu realitatile paranoice ale vietii din secolul douazeci si unu. Una peste alta, atmosfera albumului nu e prea departe de cea creata de Radiohead: paranoica, meditativa si plina de experimente sonore.

     

    Albumul a fost inregistrat in doar zece saptamani, ceea ce probabil se vede. Dureaza cam 35 de minute si majoritatea pieselor au cam trei minute, desi nu prea e de criticat acest lucru. Este clar cel mai bun LP al lui Beck de la “Sea Change” si reprezinta o reintrare in forma a unui artist de la care multa lume renuntase de mult sa mai astepte ceva.  




  • La 50 de ani








    Madonna are cincizeci de ani. Simplul gand te aduce cu picioarele pe pamant. Asa ce explica si obsesia ei actuala de a-si arata coapsele (cum se vede din videoclipurile pieselor “Hung Up”si, mai nou, “4 Minutes”), care e de inteles. Daca ai norocul sa ai asemenea picioare la cincizeci de ani, sunt sigur ca simti si imboldul de a le arata strainilor care trec pe langa tine. E o obsesie mai mult decat evidenta pe coperta ultimului ei album intitulat “Hard Candy”, unde se afla o fotografie a Madonnei cu picioarele larg desfacute. Daca vi se pare cumva neplacut (ca si mie), atunci consolati-va la gandul ca n-are s-o mai poata face prea multa vreme, cu sau fara botox.




     

    “Hard Candy” n-a fost prea bine primit de catre presa muzicala. Parerea generala e ca el reprezinta o incercare cinica a Madonnei de a scoate bani din RnB si, la prima vedere, afirmatia pare destul de corecta. Mare parte a albumului este semnata de producatorii zilei, Pharrell Williams si Timbaland, un duo care si-a lasat amprenta de neuitat asupra muzicii pop peste tot in lume. Majoritatea pieselor sunt ceea ce s-ar putea numi RnB lite, versiuni usor mai lustruite ale sound-ului RnB care domina eterul american si mondial. Au oare dreptate? Dezamageste “Hard Candy” intr-o oarecare masura? Problema vine din faptul ca din momentul in care minunatul William Orbit i-a produs “Ray of Light” in 1998, Madonna s-a aflat cu mult inaintea plutonului. La fel ca Britney, Girls Aloud, Sugababes, a produs pop care, cu numai cativa ani in urma, ar fi fost considerat mult prea “experimental” pentru consumul maselor. Ultimul sau LP, “Confessions on a Dancefloor” e un exemplu perfect. Single-urile “Hung Up” si “Jump” au fost exemple graitoare ce aratau cat de buna poate fi muzica pop, aflata la limita potrivita a underground-ului. La acel moment, responsabil cu productia era Stuart Price, acelasi om care se afla in spatele unor artisti dance extrem de credibili ca Zoot Woman si Les Rythmes Digitales. Datorita productiilor sale nebunesti si extravagante, “Confessions” a iesit in evidenta dintre celelalte titluri pop ale anului respectiv. 

     

    Nu acelasi lucru se poate spune despre “Hard Candy”. Pharrell si Timbaland sunt, fara indoiala, doi dintre cei mai tari producatori de pe fata pamantului in acest moment, dar tot ei sunt si o alegere extrem de sigura, mai ales pentru cineva ca Madonna, raspunzatoare pentru reabilitarea unor producatori uitati ca Mirwais, omul din spatele albumului sau “Music”. Albumul, desigur, contine single-ul “4 Minutes” (corect descris pe site-ul Popjustice drept unul care “cu cat il asculti mai mult, cu atat devine mai bun”), o piesa construita in jurul unui sunet de corn sintetizat repetat iar si iar ce suna atat de cretin ca numai Timbaland l-ar fi putut transforma intr-una din piesele cu cel mai mult “lipici” a anului. Totusi, in afara de asta, nu prea mai e nimic de zis. Piesele lui Pharrell Williams par mai degraba lipsite de stralucire, ceea ce confirma ceva ce banuiam eu de mult: nu e in stare sa scrie o melodie buna. Partile vocale de pe majoritatea pieselor lui suna ca si cum ar fi fost prima chestie care i-a trecut prin cap in timp ce se afla in studiou improvizand. E foarte bun la produs linii de bas zguduitoare, sunete de toba pline si secvente de pian Curtis Mayfield/Herbie Hancock nestapanit de funky, dar, cand se pune problema compunerii unei melodii, suna de parca ar fi peste puterile lui. Mai mult, vechiul lui truc “tu canti versul, eu cant refrenul mai sus” suna clar obosit pe piese cum ar fi “Beat goes on”.

     

    Acelasi sentiment de reintoarcere la chestii vechi se remarca si in alta parte: “Devil wouldn’t recognize you” este, esentialmente, “Cry Me A River” a lui Timberlake, cu aproape exact aceleasi secvente de tobe, structura de acorduri si imprumutand chiar si partea vocala dinspre final. Cele mai bune piese de pe album sunt, de fapt, acelea in care Madonna evadeaza din cutia RnB in care a fost impinsa. “Voices”, cu partea de coarde in stil Bollywood si sunetele atmosferice de sintetizator aminteste de “Ray of Light” si iese in evidenta datorita acestuia. In general insa, cu “Hard Candy”, Madonna pare sa fi incetat sa forteze limitele si sa fi inceput sa lucreze in interiorul lor. Insa la urma urmei, are cincizeci de ani. Asa cum spuneam la inceput, e un gand menit sa te aduca cu picioarele pe pamant…




  • The Greatest Tits, vol. I








    Am sa bag partea iritant de laudaroasa in care las sa-mi scape nume chiar la inceput, bine? Sunteti gata? Bun. Recent am luat masa cu unul dintre cei mai incitanti DJ si producatori ai momentului, nimeni altul decat Prins Thomas. Ar fi trebuit sa strecor subtil aceasta informatie ceva mai incolo in cuprin­sul articolului, ca o digresiune super, dar, ca sa fiu sincer, n-am mai putut astepta. Scuze. Prins Thomas face valuri de cinci ani pe scena nu-disco sau nu-cosmic, ori balearica sau scando-med, asa cum s-au chinuit s-o descrie diversi jurnalisti muzicali. Nu conteaza ce denumire ii dai, conteaza ca el e unul dintre cei mai cautati remixeri la momentul actual, unul dintre cei mai incitanti DJ, instrumentist polivalent, producator superprolific si proprietar al catorva case de discuri.




     

    Doua sunt motivele pentru care am voie sa-mi incep articolul amintindu-mi de o chestie mai putin cunoscuta de saptamana trecuta care, evident, nu-i va interesa pe toti cititorii acestei reviste:

    1) Thomas a fost cap de afis acum cateva saptamani la Bridge Festival de la Ruse din Bulgaria. Evenimentul a fost organizat de catre echipa de la Rokolectiv din Bucuresti si a fost, probabil, cel mai bun la care am participat anul acesta. Daca l-ati ratat, atunci ghinionul vostru, pentru ca Prins Thomas a pus o selectie minunat de eclectica, de la house timpuriu la rock progresiv, in genul celor pe care le auziti pe compilatiile sale deja lansate precum Cosmo Galactic Prism si Radio 1 Essential Mix. Totusi, daca n-ati fost acolo, nu disperati!, ca:

    2) Prins Thomas tocmai si-a lansat o compilatie pe CD. E o colectie de piese lansate de casa de discuri pe care o conduce, care are o denumire curioasa, „Full Pupp Records”.

     

    Artistii prezentati pe CD provin, in mare parte, din Norvegia, pentru ca atunci cand vine vorba de muzica in care apar cuvinte ca „Space” si „Disco”, unul in apropierea celuilalt, Norvegia pare sa fie centrul universului. Gratie unor artisti norvegieni ca Lindstrom si Todd Terje, in ultimii cinci ani, sound-ul din Oslo a cucerit globul. Este adoptat si de clubber-ii din Londra, de newyorkezii care vor sa fie la curent cu ultimele tendinte si de pustii japonezi atat de „cool” si futuristici, incat probabil ca au dispozitive wi-fi implantate la nastere.


    Multumita unui prieten scandinav, am descoperit recent ca Full Pupp chiar inseamna ceva in norvegiana. Este, se pare, un termen folosit pentru a descrie, aa… o femeie cu… aa, sani impresionanti. Odata ce realizezi asta, intelegi brusc de ce compilatia Full Pupp se intituleaza „Greatest Tits” („Cele mai mari tate”). Stiu, stiu, e un titlu de album mai degraba copilaresc. I se iarta insa toate cand incepi sa-l asculti. Ce e minunat la sound-ul disco norvegian este faptul ca reabiliteaza toate tipurile de muzica considerate anterior groaznic de demodate. Phil Collins si Elton John, precum si rock oribil de lin provenit din Los Angelesul anilor saptezeci si cunoscut drept „yacht rock” – toate constituie surse evidente de inspiratie pentru multe dintre piesele de pe acest album. Vreti sa mai auziti niste false genuri inventate de jurnalistii muzicali? Bine. Ce ziceti de acesta: AOR. Adica Adult Orientated Rock, anterior unul dintre cele mai ramase in urma sound-uri din tot universul. Si totusi, toate aceste genuri constituie surse de inspiratie pentru piesele de pe CD.

     

    S-ar parea ca scena disco norvegiana e un exercitiu de reinviere a kitsch-ului. Nici vorba de asa ceva. Piesele sunt atat de rapide si de potrivite pentru ringul de dans, ca probabil le-ai putea pune la o nunta la Slobozia si oamenii tot ar dansa pe ele. Muzica este asamblata aici cu o atentie care lipseste adeseori in cazul muzicii dance, multe dintre piese meritand caracterizarea de „mestesugite”.

     

    Stati un pic! Nu-i gata! Albumul e un set de doua CD-uri… da, DOUA CD-uri! CD-ul intai este mixat de catre Prins insusi, iar CD-ul al doilea readuce la viata vechea si aproape uitata traditie a despartirii pieselor cu cateva secunde de liniste. Iata cat primiti pentru banii dati! Stiu, stiu, vorbesc de parc-as fi vanzator din acela de la TV care incearca sa va convinga sa cumparati aparate de masaj anticelulitic prevazute cu blendere. Serios, credeti-ma. Aveti nevoie de acest album in viata voastra.




  • Lumea vazuta de Dennis








    Atunci cand se relanseaza un disc, merita el oare o critica? Mai ales in epoca internetului, cand aproape fiecare album, indiferent cat de rar, e disponibil undeva – merita oare sa mai mentionezi ca o casa de discuri de moda veche (oh, da! case de discuri! le mai tineti minte?) relanseaza un album? Oare mai are lumea nevoie de inca o critica entuziasmata la “Sgt. Peppers Lonely Hearts Club Band” numai pentru ca s-a intamplat ca EMI sa lanseze o versiune remasterizata a acestui titlu clasic, incluzand o piesa lasata pe afara pana acum, in care Ringo are o criza la jumatatea piesei “Within You Without You”? Probabil ca nu.




     

    Totusi, relansarea albumului “Pacific Ocean Blue” al lui Dennis Wilson din aceasta luna cere atentie. Pentru inceput, este unul dintre albumele mele preferate din toate timpurile si asteptam un motiv sa scriu despre el. In al doilea rand, este un adevarat clasic “pierdut”. In ciuda faptului ca a fost laudat de critici la lansarea sa din 1977, LP-ul nu s-a mai reeditat de aproape douazeci de ani. Daca nu cumva doreati sa dati cam 200 de dolari pe un exemplar de la un colectionar de pe eBay, CD-ul nici nu se punea problema sa-l gasiti. Pana acum.

     

    Brian, Carl si Dennis Wilson, coloana vertebrala a trupei Beach Boys, au dus toti o viata turbulenta si dezordonata, nu in mica masura din cauza proastei influente a tatalul lor, Murray. Fanii Beach Boys pot fi adesea auziti facand schimb de povesti despre cat de rau era el ca tata. Unele dintre ele sunt prea socante ca sa fie repetate intr-o publicatie respectabila ca BUSINESS Magazin. E suficient sa spunem ca Murray a fost un tata care: 1) obisnuia sa-si scoata ochiul de sticla si sa-si oblige copiii sa i se uite in orbita goala; 2) il lovea pe Brian cand acesta era bebelus atat de tare, incat copilul a ramas surd de o ureche; 3) odata l-a fortat pe Brian sa intinda o bucata de ziar pe jos si.. uuups! scuze! asta e una din povestile mai putin potrivite. Va trebui sa o cautati pe Google daca sunteti curiosi.

     

    Cu asa un tata, nu e deloc suprinzator ca Dennis, bateristul grupului, a ajuns sa-si petreaca timpul in compania conducatorului unui cult, precum Charles Manson, facand abuz de bautura si droguri, murind inainte sa atinga patruzeci de ani.

     

    Dennis a fost mereu aratosul grupului, devenit membru al acestuia – zic unii – datorita aspectului sau fizic si considerat, in general, ca fiind lipsit de talent muzical. Autoproclamat pierde-vara, era singurul din Beach Boys care chiar stia sa faca surf (alta informatie anecdotica buna despre Beach Boys). E surprinzator atunci ca acest surfer iubitor de bautura si femei a reusit sa ajunga un instrumentist polivalent si si-a rafinat abilitatea componistica pana la un asemenea nivel incat a reusit sa produca un album ce poate sta alaturi de orice compozitie a fratelui sau, Brian Wilson.

     

    “Pacific Ocean Blue” a fost inregistrat la finalul carierei lui Dennis. Anii de trai dur isi lasasera amprenta, iar vocea lui suna – ca sa fiu sincer – complet aiurea. Nu mai exista niciuna dintre armoniile tineresti ale Beach Boys, dar vocea grava si tocita a lui Dennis confera greutate si sinceritate unui album care trateaza despre pierdere si relatii esuate. Ca la Marianne Faithfull, daca-i asculti vocea lui Wilson, simti ca auzi o voce care poarta cu ea un trecut tulbure. Dupa “What’s going on” al lui Marvin Gaye, in anii saptezeci s-a inregistrat un interes crescut pentru “albume ecologiste”, iar “Pacific Ocean Blue” poate fi considerat asa ceva. Piese ca “River Song”, spre exemplu, deplang modul in care viata de oras afecteaza natura, cu numeroase referiri la modul in care ne stricam marile si raurile. Deloc surprinzator din partea unui om care iubea oceanul, albumul e o colectie de imnuri pline de blues si soare inchinate Pacificului.

     

    In ciuda unei spoieli de rock-and-roll pufait cu iz de blues (cum ar fi “Pacific Ocean Blues” si vag iritanta “What’s Wrong”), albumul e compus din balade de o minunata intensitate. In ziua in care s-a inecat din cauza consumului de alcool, se spune ca Dennis ar fi zis: “Sunt singur. Sunt singur tot timpul”. Exact acest sentiment razbate din album. Totusi, piese ca “Farewell My Friend” iau aceste sentimente de singuratate si deznadejde si le confera un soi de transcendenta. Aceasta afirmatie ar putea suna periculos de asemanator cu prostiile hippy. Dar e adevarata.

     

    Ca toate creatiile Beach Boys, si aceasta e superb orchestrata, acordandu-se o mare atentie aranjamentelor. Muzicuta, marimba, chitara hawaiiana si tot felul de armonii vocale folosite pentru a crea o tapiserie muzicala lucitoare. Din acest motiv, relansarea e si mai potrivita – acum ca scena dance e prinsa de revenirea balearicului, desfatandu-se cu tot ce este lent, varatic si lucitor. “Pacific Ocean Blue” este exact genul de album care si-ar putea gasi loc pe listele de piese ale unor DJ care dau tonul in domeniu, cum ar fi DJ Harvey. Nici nu-mi vine in minte alta coloana sonora mai potrivita pentru vara voastra.




  • Festivalul unei nopti de vara

    C exceptia cazului in care aveti cincisprezece ani si ati stat incuiati in camera in ultimele trei luni ascultand My Chemical Romance, venirea verii nu a trecut neobservata pe langa dumneavoastra. Ce inseamna vara? Festivaluri muzicale. Sonar (Spania), Glastonbury (Marea Britanie), B’estfest (Romania) sau Primavera Sound (Spania) s-ar putea sa fi trecut deja, dar mai puteti astepta cu interes festivalurile Melt din Germania, Green Man din Marea Britanie si All Tomorrows Parties din Statele Unite ale Americii. Asta daca va atrage ideea de festivaluri de muzica. Problema e ca pe mine nu. Iata si de ce:

    1) Sponsorizarea
    Sponsorizarea de la festivaluri a ajuns la asemenea proportii, incat multe festivaluri si evenimente nici nu au un nume al lor: festivalurile Virgin si Carling din Marea Britanie si Becks’perience din Romania sunt doar cateva din exemplele de evenimente care au renuntat la propria lor identitate, schimband-o cu cea a unui produs. Chiar daca aveti norocul de a merge la un festival care nu poarta marca unei companii de telefonie mobila sau a unei marci de hartie igienica inteligent integrata in numele sau, atunci veti fi cu siguranta bombardati cu brichete, desfacatoare de sticle si steaguri de plastic complet inutile ce poarta numele vreunei firme.

    2) Vremea
    Imi place campingul, imi place sa stau la cort si sa ascult sunetul ploii. Imi place sa ma umplu de noroi. Ce nu-mi place totusi este sa fiu nevoit sa-mi inghesui cortul pe o bucatica minuscula de pamant intre doi americani galagiosi si un britanic aflat in anul de pauza de studii universitare, care discuta beti pana la noua dimineata despre posibilitatea de a calatori in timp. Natura exista pentru ca sa te bucuri de ea in pace si singuratate. Incercarea de a injecta muzica urbana intr-o idila rurala neprihanita nu se poate solda decat cu picioare ude, corturi deselate, haine pline de noroi si posibile iesiri violente neprovocate impotriva unor americani cu gura mare.

    3) Ceilalti oameni
    Dat fiind ca festivalurile depind atat de mult de sponsorizarea comerciala, nu e de mirare ca principiul lor calauzitor este sa atraga cat mai multi oameni. Uneori, la un festival te simti ca si cum ai reinvia vechile practici ale transhumantei, dar cu pastorii inlocuiti de directori generali de multinationale. Concertelor li se aplica o proportionalitate inversa cu calitatea: cu cat sunt mai mari, cu atat dezamagesc mai tare. Unul dintre cele mai importante concerte din istoria muzicii (Sex Pistols la sala Manchester Free Trade) a avut un public format din cam atatia oameni cati poti sa bagi intr-un Trabant. Cele mai incitante concerte ale ultimilor cinci ani au fost cele ale celor de la Libertines – in bucatariile altora (asta pe vremea cand Pete Doherty nu merita sa fie calcat de un traficant de droguri aflat la volanul unui Jaguar). De cealalta parte, cele mai mari concerte (festivalul The Isle of Wight din 1970, Altamont Free Concert din ’69, The Stone Roses play Spike Island din 1990) au fost niste enorme, exagerate si bombastice dezastre. Faceti-ma mizantrop, dar ceilalti oameni au tendinta de a strica un concert.

    4) Locul penibil
    Chiar daca festivalul nu se tine pe un camp plin de noroi, sunt sanse ca locul sau de desfasurare sa fie de toata jena. Pur si simplu nu poti savura o trupa care canta, spre exemplu, intr-un decor atat de ne-rock and roll ca National Exhibition Centre, compus din parcari de beton si cladiri de otel ondulat. Cele mai bune sali pentru muzica live sunt minuscule – legendarul club newyorkez CBGBs a fost construit intr-un dulapior atat de mic, incat, de cate ori respira cineva din public, omul de la tobe cadea de pe scena.

    5) Muzica de toata jena
    Uriasele arene cer sonoritati pe masura. Rock-ul de stadion a fost inventat dintr-un motiv intemeiat: subtilitatea si nuanta nu sunt valori muzicale usor de transmis unor multimi de 200.000 de oameni. Aduna o multime suficient de mare si pana si trupele introvertite ca Belle si Sebastian vor incepe sa sune, inevitabil, ca REO Speedwagon.
     

  • Opera de arta

    Sa spui ca nu-ti place Coldplay e ca si cum ai spune ca nu esti de acord cu genocidul sau ca Holocaustul a fost “o chestie destul de nasoala” – afirmatii considerate ca de la sine intelese. In ultimii ani, Coldplay a reusit sa devina “omul negru” al lumii muzicale, trupa pe care te simti obligat sa o detesti. Ai voie sa-ti placa Britney Spears, pentru ca are o muzica pop “accidentata” impecabil produsa, ai voie sa-ti placa Phil Collins. pentru ca e ironic, merge sa zici ca iti plac The Eagles si sa-ti pastrezi credibilitatea. Dar e vai si amar de bietul jurnalist care-o lauda pe Coldplay – ti-ai strica mai putin reputatia daca ai spune ca Hitler “nu era chiar asa de rau”. De ce? Pentru ca trupa Coldplay, desi imposibil de populara, nu e “cool”. Chris Martin & Co. si-au dat seama de acest lucru si nu pare sa le pese – sau cel putin asa sustin in interviuri. Adevarul este ca, de fapt, le pasa foarte mult. Dupa ce au vandut un numar aproape incredibil de exemplare din albumul lor anterior, zece milioane, sunt disperati sa obtina credibilitatea artistica. Tocmai de aceea si-au petrecut atat timp si au facut atatea eforturi la ultimul album, proclamat de ei “dificil”. Sa aruncam o privire asupra dovezilor. Proba A: albumul are un titlu dublu, “Viva La Vida or Death and All His Friends”, care-l face sa semene un pic cu opera lui Damien Hirst. Proba B: titlul si piesa “Viva La Vida” este inspirata de pictorita suprarealista Frida Kahlo. Proba C: l-au chemat pe “bunicul muzicii ambientale” din Marea Britanie, Brian Eno, sa le fie producator. Proba D: au ales o pictura de Delacroix pentru coperta albumului. Pur si simplu, albumul n-ar avea cum sa semene mai mult cu o “opera de arta”, ceea ce e bine, deoarece majoritatea celor care il vor cumpara din benzinarii si supermarketuri pe tot cuprinsul tarii n-ar sti ce e o opera de arta decat daca ai scrie asta pe o caramida si le-ai arunca-o in cap. Mai stim si ca este un album “dificil” si “experimental” pentru ca ne-a spus-o Chris Martin. “Nu ne pasa daca vindem cu un milion mai putine discuri”, a declarat solistul. Suna ca o indepartare de modelul Coldplay.

    Singura problema legata de indepartatea de modelul Coldplay este ca acest demers functioneaza. Coldplay face discuri care se vand in milioane de exemplare si face stadioane pline. In ciuda faptului ca trupa e clar jenata de eticheta de “rock de stadion” pe care si-a dobandit-o, pentru ca la asta se pricepe cel mai bine, membrii ei scriu chestii epice inaltatoare care-i fac pe studenti sa-si fluture brichetele in aer si care au niste refrene ce te indeamna sa le fredonezi, atat de euforice, incat ai putea face un elefant sa pluteasca de la ele.

    Mai mult, e greu sa supraestimezi importanta pe care o are Coldplay pentru casa lor de discuri, EMI. Atunci cand Coldplay si-a amanat lansarea albumului anterior, cotatia actiunilor EMI a fost, se pare, afectata. Cum EMI a fost recent achizitionata de catre Guy Hands, multimilionarul in lire sterline care si-a facut un nume din achizitia de companii aflate in dificultate, performanta “Viva” (titlul sub care va fi cunoscut in continuare) are o importanta deosebita.

    Si cum a mers? Au cedat presiunilor comerciale sau au lansat un baraj de experimentalism intentionat? Raspunsul, pe scurt, ar fi ca “VLV” (titlul sub care va fi cunoscut in continuare) e de fapt cam tot ce-a fost si inainte. Are pian, chitare cu ecou, refrene inaltatoare si Chris cu falsetul caraghios din vocea lui. Au renuntat la structurile traditionale de tip strofa-refren-strofa care le dominau repertoriul ca un profesor strict si au imprumutat ceva de la Radiohead. In principal insa e Coldplay recognoscibila – ceea ce e bine.

    Asa stau lucrurile cu Coldplay. In ciuda faptului ca e obligatoriu sa o dispretuiesti, este extrem de dificil sa-ti displaca muzica pe care o face. Lumea o dispretuieste pentru ceea ce reprezinta, dispretuieste ideea de rock de stadion, de Chris Martin multimilionar cu nevasta castigatoare de Oscar ce ne tin noua prelegeri pe tema saraciei globale. Cand se ajunge la muzica insa, nu prea mai are ce sa-ti displaca. Mi-a facut placere sa ascult “Death” (titlul sub care va fi cunoscut in continuare) aproape in pofida vointei mele. Iar aceasta este, probabil, cea mai mare lauda pe care ai putea-o aduce unui album.
     

  • Kylie, Britney si tranchilizante pentru cai

    Daca exista o tendinta in muzica house a ultimului an, atunci aceasta este de a o lua mai incet. Tempo-urile se prabusesc ca mercurul unui termometru lasat in congelator. S-au dus zilele cand era nevoie de o inregistrare cu 160 de batai pe minut (BPM) ca sa faci pustimea sa danseze (ca sa va dati seama cum suna 160 BPM, incercati sa va loviti cu pumnul in cap in mod repetat cat de repede puteti. Voilà! Tocmai ati recreat experienta ascultarii de Happy Hardcore!).

    Acest lucru s-ar putea datora in parte drogurilor – utilizarea tot mai frecventa de ketamina ca drog de club se poate sa fi avut o contributie la scaderea tempo-ului (ketamina, in caz ca va intrebati, se utilizeaza in mod obisnuit ca tranchilizant pentru cai. Nu va dau niciun premiu daca ghiciti cum va simtiti de la asa ceva). Ar fi insa o dovada de oarecare marginire sa dai vina exclusiv pe droguri. In ultimii ani e de observat o revenire a sound-ului lent al Cosmo Disco, un gen de muzica aparut in cele mai luxoase cluburi de pe coasta Italiei, in paralel cu scena American Disco. Pe scena Cosmo, tempo-ul trecea rareori de 110 BPM, un tempo de mers la pas pe care majoritatea DJ-ilor l-ar fi considerat prea lent. Pana de curand. O alta mare influenta care a dus la incetinirea ritmului muzicii house a fost revenirea stilului balearic. Denumit dupa Insulele Baleare, unde se afla insula Ibiza, balearic a fost la inceput sunetul eclectic si percutant care caracteriza unele petreceri de pe insula de la finalul anilor ’80. E o muzica buna de privit soarele rasarind in timp ce te intrebi ce vei fi facut in noaptea respectiva.

    Una dintre echipele care se afla in spatele reinvierii muzicii lente de privit rasaritul este Quiet Village. Cariera lor este un exemplu de marketing genial – si-au lansat primele single-uri la casa foarte la moda Whatever We Want, in cantitati atat de limitate, incat aparitia lor pe eBay la preturi umflate era garantata. Inteligenta miscare. Marea publicitate din jurul numelui lor se datoreaza insa intr-o mare masura faptului ca jumatate din echipa este reprezentata de Matt Edwards, zis si Radio Slave, celebru pentru remixurile sale nebunesti ale unor piese cantate de artisti de masa precum Kylie, Britney, Justin si No Doubt. Cum primeste sume obscen de mari pentru remixuri, proiectul sau secundar era menit sa atraga atentia, ceea ce s-a si intamplat cu albumul de debut al Quiet Village, “Silent Movie”.

    Cealalta jumatate a Quiet Village este Joel Edwards, invitat de trei ori in calitate de DJ la Bucuresti si care si-a anuntat neparticiparea in ultima clipa tot de atatea ori – la urma urmei, la ce te-ai astepta de la un om care a produs o piesa intitulata “Too High To Move” (“Prea drogat ca sa ma misc”)? Asocierea celor doi pare interesanta – un fan al coloanelor sonore nestiute si un om cu un succes serios in topuri – si chiar functioneaza. Rezultatul general este un amestec straniu de pop Middle of the Road, Easy Listening, Disco si AOR (Adult Oriented Rock, asta va spun inainte sa ma intrebati). La fel ca scena balearica din care isi trag inspiratia, nu se tem sa arate ca le datoreaza ceva si artistilor deloc la moda precum Chris Rea sau Mike Oldfield. Este un album caracterizat de sunete de kick-drums abia auzibile, zgomote de valuri si sunete de coarde care se deruleaza lent; piese ca – “Victoria’s Secret” sunt aproape hipnotizante.

    Scena balearica pare pregatita sa explodeze in aceasta vara, ziarele de masa publicand deja articole pe tema asa-zisei “reveniri”. Nu va asteptati sa auziti aceasta muzica rasunand la maxim din hotelul Yaki din Mamaia, chiar daca “Silent Movie” ar putea deveni coloana sonora a verii. Sa nu dati vina pe mine daca va treziti cu o obsesie pentru muzica de fonoteca a anilor ‘70 si cu o dependenta serioasa de ketamina.

  • Stati cu ochii pe ei

    Nu-mi place sa scriu despre trupe noi. De ce nu? Pentru ca ma sperie. Sunt mult prea multe, cu nume incredibil de derutante si membri din ce in ce mai tineri. Stiu, stiu, vorbesc ca bunicul, dar e adevarat. Trupele noi au, de asemenea, o durata de viata care l-ar face de rusine si pe un fluture: in epoca internetului, trupele raman, de regula, super pentru vreo doua ore si patruzeci si sapte de minute, moment pana la care publicitatea deja nu mai are efect, iar lumea uita reclamele de jumatate de pagina pe are le-au avut in NME (New Musical Express, n.tr.) si sunt aruncate inapoi in obscuritate.

    The Black Lips sunt un exemplu graitor in acest sens: li s-a facut publicitate vreme de cateva nanosecunde (bine, cateva luni), dupa care toata lumea s-a decis ca erau teribil de demodati. Bine ca nu am incercat niciodata sa scriu despre ei, altfel, atunci cand aparea revista, probabil ca m-as fi trezit ca arunca dupa mine cu pietre pustimea, care consuma numai ce se poarta, pentru ca sunt asa de invechit.

    In aceasta saptamana m-am hotarat sa scriu despre 5 formatii care vor fi tari in 2008. Dar daca pana la momentul aparitiei articolului, Fuck Buttons sau MGMT nu mai sunt “cool”, abtineti-va sa aruncati cu pietre dupa mine…

    Tiny Masters of Tomorrow: Asa cum spuneam, trupele din ziua de azi sunt din ce in ce mai tinere. Arctic Monkeys par sa fi fost initiatorii acestei tendinte, niciunul dintre ei nearatand destul de varstnic incat sa-si poata cumpara legal tigari atunci cand au dat lovitura. N-ati vazut insa nimic. Faceti cunostinta cu Tiny Masters of Tomorrow, ai carei membri sunt Ivan, 13 ani si sora sa Ada, 11 ani. Ivan canta la chitara, Ada la chitara bas si clape si amandoi asigura partea vocala. Bateristul lor este Russell Simins de la Jon Spencer Blues Explosion si au colaborat deja cu Karen O de la Yeah Yeah Yeahs. David Bowie i-a caracterizat drept “de geniu”, lauda destul de impresionanta pentru cineva in varsta de 13 ani. Singurul lucru care i-ar putea impiedica sa aiba succes ar fi riscul unei certe pe tema furatului jucariilor.

    Fuck Buttons: Un duo din Bristol, pe care o serie de ziare si reviste il considera candidat la primele locuri in topuri. Din punct de vedere tehnic, sunt o trupa de “zgomot”, dar una surprinzator de melodioasa, albumul lor “Street Horrsing” fiind plin de straturi de sunete suprapuse care te prind si nu-ti mai dau drumul. La momentul actual desfasoara un turneu chinuitor prin SUA, atragand fani inraiti.

    Black Kids: In ciuda faptului ca nu au lansat decat un single si un EP, am intarziat in a-i prezenta, caci Rolling Stone i-a descris deja drept una dintre cele mai bune trupe noi ale anului. Sunt o trupa pe care trebuie sa o cunoasteti daca vreti sa discutati cu pustimea care nu consuma decat ceea ce este la moda fara a va face de ras. De origine din Jacksonville, Florida, trupa practica un indie cu tente electronice dragute, care te indeamna sa canti in timp ce asculti. Da, doi dintre membri chiar sunt de culoare.

    Santogold: Majoritatea oamenilor au auzit pentru prima oara de Santogold din Brooklyn dupa aparitia sa pe LP-ul lui Mark Ronson, “Version”. Reprezinta un amestec trasnit de r’n’b, electro din anii optzeci si new wave, fiind frecvent comparata cu MIA din Marea Britanie sau cu Karen O de la Yeah Yeah Yeahs. Santogold are relatii exact acolo unde trebuie, deoarece a lucrat anterior in domeniul A&R (descoperirea de noi talente) si ca producator pentru alti artisti. Bjrk a invitat-o in turneul ei, Spank Rock a cantat cu ea, Mark Ronson a invitat-o sa colaboreze la cateva piese, iar Diplo si Switch s-au oferit sa o ajute la LP-ul sau de debut aparut in aprilie. Stati cu ochii pe ea.

    MGMT: Dupa ce BBC-ul i-a inclus deja in Topul anului 2008, iar numeroase ziare nu mai prididesc sa-i laude, MGMT par candidati siguri la succes. “Psihedelic” e cuvantul de ordine atunci cand vine vorba de acest duet american, deloc surprinzator, avand in vedere ca LP-ul lor de debut, “Oracular Spectacular”, a fost produs de acelasi tip care lucreaza cu Flaming Lips. A ajuns pe pozitia a douasprezecea in topurile din Marea Britanie si se pare ca veti mai auzi de MGMT. Doar sa nu va faceti de ras pronuntandu-le numele “Em Gee Em Tee”; e de fapt “management”. Asta ca sa stiti.

  • Jamie Lidell si pop-ul pur

    Casa Warp Records era candva sinonima cu muzica „dificila”. Insemna o electronica cu piuituri si chitaituri si artisti ca Aphex Twin si Autechre deveniti promotori ai unei miscari cunoscute drept “braindance” sau “Intelligent Dance Music”.

    Imi aduc aminte clar ca am cumparat niste discuri de la Warp si le-am ascultat vreme de saptamani de zile, inainte ca un prieten sa-mi spuna ca nu le ascultam la viteza care trebuia. O greseala penibila, insa Warp devenise renumita pentru muzica sa ce suna “interesant” atat la 33, cat si la 45 de rotatii.

    Deloc surprinzator, electronica a atras un public format din barbati (desigur) care se desfatau cu tot ceea ce era obscur si ezoteric – publicul concertelor Warp era renumit pentru a faptul ca era aproape in intregime compus din barbati imbracati in negru.

    Totusi, desi a inceput ca o casa de discuri techno britanica, lansand propria-i versiune deformata a sound-ului din Detroit, Warp a devenit din ce in ce mai greu de definit. Candva puteai folosi termenul de “Warp” pentru a descrie un gen de muzica, acum insa nu mai e cazul. Incheierea unui contract de catre Warp cu trupa !!! (se pronunta “Chk chk chk”, va spun inainte sa ma intrebati), care aproape ca seamana cu o trupa obisnuita de chitaristi, cu doar cateva elemente de electronica aruncate asa ca sa fie, a fost destul de surprinzatoare.

    Apoi, in momentul in care Warp a semnat contratul cu trupa indie Maxïmo Park, a devenit evident ca se produsese o oarecare schimbare de directie. De la o platforma pentru o electronica data peste cap, Warp a evoluat spre o platforma pentru orice, de la post-rock-ul Gravenhurst la hip-hop-ul mutant al Anti-Pop Consortium. Si totusi, odata cu ultimul LP al lui Jamie Lidell, s-ar putea sa fi facut ceva de neconceput, lansand un album pop curat.

    Jamie Lidell a inceput sa atraga atentia asupra sa din 2005, odata cu albumul “Multiply”. Un album plin de soul luminos stil Motown, ce si-a castigat oarecare laude din partea presei pentru capacitatea de a captiva instantaneu si pentru melodiile care nu-ti mai ies din minte. Acest LP avea un minim de smecherii electronice, punand accentul pe cantece de moda veche si soul retro din anii saizeci.

    Noul sau LP, intitulat „JIM”, este cam de acelasi tip, mai putin rafinamentele electronice care infrumusetau LP-ul „Multiply”. Acesta este un album care se inscrie in ceea ce se numeste „soul cu ochi albastri” (soul cantat de albi – n.trad.).

    Intregul disc suna ca si cum ar fi putut fi lansat candva prin 1969, cu exceptia a una sau doua piese, ca „Figured Me Out”, care da ceasul cu cativa ani inainte si se inspira din aceeasi era a disco-ului cu sintetizator din care tot sterpelesc Chromeo de o gramada de vreme.

    Una dintre primele comparatii care mi-a venit in minte in timp ce ascultam „JIM” nu a fost prea laudativa – in anumite momente iti poti inchipui ca-l asculti pe celalalt furnizor de soul cantat de albi, mai celebru si infinit mai agasant, Jamiroquai. „JIM” reprezinta, in esenta, acelasi stil de muzica, retro pop inofensiv, cuvinte pe care nu mi le-as fi inchipuit niciodata asociate cu un artist de la Warp Records.

    Totusi, daca noul album dezamageste un pic, nu o face fara un motiv bun – Lidell nu e un bun artist de studio. El e un cantaret care se cere vazut live – asa cum pot depune marturie cei care au avut norocul sa-i urmareasca in 2006 spectacolul absolut captivant de la Bucuresti (multumita celor de la Rokolectiv). Live, Lidell se transforma intr-un om-orchestra, reusind sa creeze cu vocea o adevarata broderie a capella. Pe disc, vocea lui suna la fel ca a oricarui cantaret alb de soul. Numai live ii puteti aprecia talentul uluitor de vocalist dotat si cu o personalitate magnetica pe scena.

    Lidell tocmai a anuntat un turneu epuizant cu 38 de concerte in Europa si Statele Unite. Cu o productie stil Mark Ronson si un sound pop numai bun de dat la radio, reprezinta materialul perfect pentru promovarea ca un soi de „Amy Winehouse masculin”. Deja i-au fost utilizate piese in reclame si emisiuni TV (piesa „Multiply” a aparut in serialul TV de mare succes „Anatomia lui Grey”), iar „JIM” pare ca va fi un succes comercial. Cu Lidell, s-ar putea ca Warp sa fi facut acea tranzitie improbabila de la muzica pentru impatimitii de electronica la furnizorii de pop pur care nu se rusineaza de asta.

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu