BusinessMagazin

Category: Carte

  • Puterea mai multor minţi umane şi a imaginaţiei. Cum şase realizări tehnologice au schimbat omenirea

    Volumul „Cum am ajuns aici. Şase inovaţii care au făcut lumea modernă“ este varianta print a unei serii televizate de şase filme, realizată de Steven Johnson, ambele realizări media analizând modul în care şase realizări tehnologice – frigul, ceasurile, lentilele, purificarea apei, sunetul înregistrat şi lumina artificială – au schimbat omenirea.

    Autorul spune că a rezistat tentaţiei de a emite judecăţi de valoare cu privire la respectivele schimbări, dar cartea îşi propune să analizeze toate faţetele schimbărilor induse de descoperiri, şi cele pozitive, şi cele negative.  Un concept interesant este, la Johnson, ideea de inovaţie colectivă, faptul că ideile şi inovaţiile rezultă din interacţiunea mai multor domenii şi a mai multor minţi umane. Istoria capacităţii de a înregistra şi transmite vocea umană nu este doar povestea lui Edison sau a lui Graham Bell, ci şi povestea unor desene anatomice din secolul XVIII ale urechii umane, cea a scufundării Titanicului, a mişcării drepturilor civile şi despre proprietăţile acustice ale unui tub vidat spart. În celebrul său discurs de la Stanford, scrie Johnson, Steve Jobs a spus câteva poveşti despre puterea creativă a explorării unor experienţe noi: abandonarea facultăţii şi audierea unor cursuri de caligrafie vor ajunge să influenţeze interfaţa grafică a calculatorului Macintosh sau faptul că a fost concediat de la Apple la 30 de ani, fapt care i-a permis să lanseze compania de animaţie Pixar.

    Greutatea succesului, a explicat Jobs, a fost înlocuită cu sprinteneala de a fi din nou începător, l-a eliberat pentru a intra în cea mai creativă perioadă a vieţii sale. Dincolo de astfel de asocieri, autorul spune că mai există o caracteristică ce poate fi regăsită în cazul tuturor celor care au colaborat voluntar sau involuntar la marile descoperiri ale lumii, faptul că aceştia au lucrat la graniţele domeniilor lor oficiale sau la intersecţia unor discipline diferite.

    Ada Lovelace, care la jumătatea secolului XIX a pus bazele ştiinţei care astăzi se numeşte programare, a pornit prin a vedea posibilităţile estetice ale computerului desenat de Charles Babbage, pentru că viaţa ei fusese trăită în punctul unic de coliziune dintre poezia romantică şi matematică. În plus, puterea de a vedea dincolo de suprafaţa lucrurilor, aceasta într-un sens romantic şi figurat, desigur, i-au permis să îşi imagineze o maşină capabilă să manipuleze simboluri sau să compună muzică, într-un mod în care nici măcar Babbage nu a reuşit.

    O carte interesantă, captivantă, bine scrisă, care vă va captiva.
     

  • Educaţie pentru noua lume

    Pentru oricine este familiarizat cu conferinţele TED, Sir Ken Robinson nu mai are nevoie de nicio prezentare, pentru că speech-ul său „Do schools kill creativity?“, înregistrat în 2006, este cel mai vizionat, cu 35,5 milioane de accesări. În ultimul deceniu, Robinson a devenit o voce influentă în educaţia mondială, insistând pentru modificarea sistemului de învăţământ, astfel încât creativitatea, însuşire de bază a omului, de oriunde ar fi acesta, din Nordul bogat sau Sudul sărac, să devină principalul pilon al pregătirii elevilor.

    Aceasta într-o perioadă în care sistemul educaţional este dominat de standardizare şi de un soi de mecanicism care duce la apariţia de roboţei pentru complexul financiar şi industrial. „Şcoli creative“ vorbeşte despre schimbarea necesară a acestui sistem, o schimbare bazată pe pe credinţa în valoarea individualului, pe dreptul la autodeterminare, pe potenţialul oamenilor de a evolua şi de a trăi o vaţă decentă şi pe importanţa responsabilităţii civice şi a respectului pentru alţii. Pentru că toate cele enumerate sună prea sec, iar stilul lui Robinson este unul mult mai vioi şi mai degajat, cartea conţine istorioare din care poţi trage concluzii şi care pot fi folosite drept exemple, dar conspectează şi rapoarte guvernamentale sau studii academice legate de evoluţia şi problemele sistemului educaţional.

    Sigur, lumea roboţeilor nu este obişnuită cu astfel de abordări, aşa că am văzut şi critici: pe goodreads.com, de exemplu, domnului Sean cartea i se pare o adunătură de „anecdote şi idei şi nu de cercetări şi rezolvări“, şi o ţine tot aşa, cu toate că la urmă de tot recunoaşte că şi-a însuşit ideea lui Robinson cum că sistemul educaţional trebuie să creeze oameni care ştiu ce să facă atunci când nu ştiu ce să facă. Sigur că numărul celor care nu sunt foarte încântaţi de carte este mult mai redus decât al celor care o apreciază, ceea ce înseamnă că sub metalul roboţeilor se află, totuşi, materie cenuşie şi sânge cald, omenesc.

    Pentru Robinson predatul este o artă şi spune undeva în carte că educaţia este un proces viu, comparabil cu agricultura: grădinarii ştiu că nu ei fac plantele să crească şi nu ei prind rădăcinile, nu lipesc frunze şi nu colorează petale; planta creşte singură, iar un grădinar bun creează doar condiţiile cele mai bune pentru aceasta. Pare ceva simplu, logic şi elementar, dar vom putea lesne constata că în sistemul educaţional numărul profesorilor care creează condiţii propice pentru învăţare este muuult mai redus decât al celor care lucrează „la bandă“, încercând să lipească rădăcini, frunze şi petale. Programa convenţională se bazează pe un număr de materii distincte, despre care se crede că sunt, în mod evident, importante, iar aceasta este una dintre probleme şi un punct de plecare pentru schimbare: ce anume învăţăm şi cum folosim ceea ce învăţăm?

    Ken Robinson vorbeşte de crearea de competenţe fundamentale, opt la număr: curiozitatea – abilitatea de a pune întrebări şi de a explora felul în care funcţionează lumea, creativitatea – abilitatea de a genera noi idei şi de a le pune în aplicare, critica – abilitatea de a analiza informaţii şi idei şi de a formula argumente şi raţionamente logice, comunicarea – abilitatea de a exprima gânduri şi sentimente, clar, într-o varietate de medii şi forme, colaborarea – abilitatea de a lucra constructiv cu alţii, compasiunea – abilitatea de a fi empatici cu alţii şi de a ne comporta în consecinţă, calmul – abilitatea de conectare cu viaţa interioară a simţirii şi dezvoltarea unei stări de armonie personală şi echilibru, dar şi spirit civic  – abilitatea de implicare constructivă şi societate şi de participare la procesele care o susţin. O astfel de ordonare mi se pare esenţială, deşi greu de realizat, pentru că anii de domnie şi ecuaţiile şi anatomia mi se par incompatibile cu cele enumerate mai sus, iar a încadra astfel de principii într-o curriculă se poate dovedi o acţiune extrem de anevoioasă. Dar măcar şi încercăm, şi să cerem şi sistemului de învăţământ asta.
     

  • Şase cărţi de citit după vacanţă, perfecte pentru vremea ploioasă

    Peste vară s-a adunat în redacţie un teanc de cărţi interesante, care sunt tocmai potrivite pentru întoarcerea din septembrie: antreprenoriat, era supraîncărcării informaţionale, succesul şi drumul până la acesta, construirea unei comunităţi de parteneri, colegi sau prieteni şi modul de a îţi organiza viaţa pentru a reuşi.

    1. Keith Ferrazzi şi Tahl Raz vă învaţă să ”Nu mâncaţi niciodată singuri„ (Editura Publica), o carte care pune punctul pe i: la baza succesului se află relaţiile semnificative, dar şi modul în care împărtăşim succesul cu ceilalţi. Keith Ferrazzi este fondatorul şi CEO-ul Ferrazzi Greenlight,  un institut de cercetare şi consultanţă strategică care se concentrează pe ştiinţa comportamentului şi pe analiza relaţiilor şi colaborării. ”Nu mâncaţi niciodată singuri„ analizează ceea ce se numeşte acum în limbaj corporatist networking, dar face un pas înainte: a relaţiona înseamnă mult mai mult decât a face cunoştinţă, a strânge mâini şi a aduna cărţi de vizită, înseamnă apropiere pe plan uman, altruism, răbdare şi înţelegere. O carte care limpezeşte.

    2. Pasul de la networking la comportament îl face Dov Seidman în ”Află cum: de ce modul în care facem ceva decide rezultatul acţiunii„, apărută în colecţia ”CEO must read„ a editurii Litera. Cartea, bestseller New York Times şi cu o prefaţă scrisă de fostul preşedinte american Bill Clinton, este o carte despre ”cum„ şi nu, după cum insistă chiar autorul, despre ”cum să„ – o nuanţă care de regulă trece neobservată. ”Organizaţiile şi managerii care înţeleg că modul cum alegem să acţionăm contează în prezent mai mult ca niciodată vor progresa„, ne spune Bill Clinton şi, prin prisma anilor de criză şi a mutaţiilor pe care aceasta le-a adus în societate, nu pot decât să-i dau dreptate. O carte cu o perspectivă aparte.

    3. Daniel J. Levitin, psiholog, expert în neurologie, dar şi scriitor şi muzician, semnează ”Mintea organizată„ (Editura Publica), carte care explică modul în care putem stăpâni, înţelege şi folosi uluitoarea cantitate de informaţii pe care le primim. Autorul explică de ce acordăm atenţie anumitor chestiuni şi ignorăm altele, de ce ne amintim ceva şi uităm altceva, sau despre modul în care ne putem organiza locuinţele sau spaţiul de muncă, timpul personal sau agenda socială prin perspectiva datelor pe care le primim. Levitin spune că omenirea a produs circa 300 de exabutes de date, adică 300 de miliarde de gigabytes de date; cum poţi administra măcar o câtime din aşa ceva? ”Cea mai bună soluţie de a ne perfecţiona creierul pe care ni l-a dăruit natura este să învăţăm să ne adaptăm într-un mod plăcut noilor împrejurări. Propria mea experienţă mi-a arătat că atunci când am pierdut ceva ce mi se părea de neînlocuit, de regulă i-a luat locul ceva mult mai bun. Cheia schimbării este să avem încredere că atunci când ne descotorosim de cele vechi, ceva sau cineva şi mai grozav le va lua locul„, ne spune Levitin. O carte despre a înţelege.

     

  • Carte: Richard Branson vorbeşte despre cum să devii un manager de top

    Ce ar trebui? Experienţă, succes, companii şi produse reuşite, o ascensiune uluitoare, multă-multă experienţă de viaţă, puterea de a construi echipe şi de a antrena mase mari de oameni să îţi îndeplinească visurile. Din fericire există şi astfel de inşi, iar Richard Branson este unul dintre aceştia. Cea mai recentă carte a sa, ”The Virgin Way.

    Cum să asculţi, să înveţi, să râzi şi să conduci„, tocmai a apărut în româneşte şi veţi fi intuit deja din titlu ce vrea cunoscutul antreprenor să demonstreze: faptul că o companie sau un grup de com-panii pot fi conduse şi altfel, nu numai cu alură de ZbirÎnfumuratCăruiaNu-iPlaceNimicŞiNimeniDarLeŞtiePeToate. O spune în primul rând faptul că Branson este şeful visurilor pentru unu din patru britanici, o spune numărul reuşitelor sale şi o spune numărul eşecurilor sale, o spun cele opt sau nouă cărţi pe care Richard Branson le-a scris despre Richard Branson şi o spune ascensiunea însăşi a lui Branson în cei peste 40 de ani de carieră în afaceri.

    Cartea abundă, cum altfel, în istorii despre Virgin şi învăţămintele trase de miliardar din acestea, scrise la persoana I, într-o manieră destinsă şi directă, şi avem aici, cred, prima lecţie a lui Branson: ”ştiinţa de a te vinde„. Desigur, în situaţia în care ai ceva de spus şi ai dovedit asta. Şi urmează: ştiinţa de a asculta, nu doar de a auzi, arta de a-ţi înţelege clienţii, puterea de a te constitui într-un lider real, adversiunea faţă de mediocritate, obţinerea unei culturi corporatiste reale.

    Ca să fie completă, cartea include şi un decalog care rezumă ideile din carte; multe vor suna, în spiritul a ceea ce am zis mai devreme, a clişeu – pentru că nu lipseşte veşnicul îndemn 
”urmează-ţi visul„. Dar o spune Branson, care mai are şi alte sfaturi, cum ar fi ”schimbă ceva în bine„, ”simte-te bine şi ai grijă de echipa ta„, ”închide-ţi laptopul şi iPhone-ul şi mişcă-ţi fundul la faţa locului„ sau ”fă ceea ce îţi place şi pune-ţi o canapea în bucătărie„. Iar la el ”urmează-ţi visul„ are cu totul alte înţelesuri.

    Branson, de neevitat.

  • Carte: Richard Branson vorbeşte despre cum să devii un manager de top

    Ce ar trebui? Experienţă, succes, companii şi produse reuşite, o ascensiune uluitoare, multă-multă experienţă de viaţă, puterea de a construi echipe şi de a antrena mase mari de oameni să îţi îndeplinească visurile. Din fericire există şi astfel de inşi, iar Richard Branson este unul dintre aceştia. Cea mai recentă carte a sa, ”The Virgin Way.

    Cum să asculţi, să înveţi, să râzi şi să conduci„, tocmai a apărut în româneşte şi veţi fi intuit deja din titlu ce vrea cunoscutul antreprenor să demonstreze: faptul că o companie sau un grup de com-panii pot fi conduse şi altfel, nu numai cu alură de ZbirÎnfumuratCăruiaNu-iPlaceNimicŞiNimeniDarLeŞtiePeToate. O spune în primul rând faptul că Branson este şeful visurilor pentru unu din patru britanici, o spune numărul reuşitelor sale şi o spune numărul eşecurilor sale, o spun cele opt sau nouă cărţi pe care Richard Branson le-a scris despre Richard Branson şi o spune ascensiunea însăşi a lui Branson în cei peste 40 de ani de carieră în afaceri.

    Cartea abundă, cum altfel, în istorii despre Virgin şi învăţămintele trase de miliardar din acestea, scrise la persoana I, într-o manieră destinsă şi directă, şi avem aici, cred, prima lecţie a lui Branson: ”ştiinţa de a te vinde„. Desigur, în situaţia în care ai ceva de spus şi ai dovedit asta. Şi urmează: ştiinţa de a asculta, nu doar de a auzi, arta de a-ţi înţelege clienţii, puterea de a te constitui într-un lider real, adversiunea faţă de mediocritate, obţinerea unei culturi corporatiste reale.

    Ca să fie completă, cartea include şi un decalog care rezumă ideile din carte; multe vor suna, în spiritul a ceea ce am zis mai devreme, a clişeu – pentru că nu lipseşte veşnicul îndemn 
”urmează-ţi visul„. Dar o spune Branson, care mai are şi alte sfaturi, cum ar fi ”schimbă ceva în bine„, ”simte-te bine şi ai grijă de echipa ta„, ”închide-ţi laptopul şi iPhone-ul şi mişcă-ţi fundul la faţa locului„ sau ”fă ceea ce îţi place şi pune-ţi o canapea în bucătărie„. Iar la el ”urmează-ţi visul„ are cu totul alte înţelesuri.

    Branson, de neevitat.

  • A dezvolta o idee deja existentă: 
istoria revoluţiei digitale

    Este nu numai o lucrare cu tentă biografică, ci şi ştiinţifică, care prezintă modul cum computerul personal şi internetul şi telefonul inteligent au apărut din minţile lui Charles Babbage, Ada Lovelace, Alan Turing, Robert Noyce, Tim Berners-Lee, Bill Gates, Larry Page sau a lui Jimmy Wales.

    Mi-a plăcut faptul că Isaacson a prezentat într-o istorie cu, să recunoaştem, puternice accente masculine şi contribuţia feminină, pentru că primii paşi în ceea ce astăzi numim programare au fost făcuţi de femei – Ada Lovelace, fiica poetului Byron, care a conceput primul algoritm procesat de o maşină, Grace Hooper, cu o contribuţie majoră la primele limbaje de programare, sau grupurile de doamne care s-au ocupat de programarea primelor calculatoare, mecanice, electromecanice sau cu lămpi (dar să ştiţi că am văzut şi puncte de vedere feministe care îi reproşau autorului anumite abordări; nu insist, feministele pot scrie propriile lor volume).

    Dând Cezarilor ce li se cuvine, cartea lui Isaacson este, totuşi, o istorie a inginerilor, cu sau fără diplomă, a celor care au creat tran-zistorul, microcipul, procesoarele, PC-ul sau interfaţa grafică. Multe fapte sunt cunoscute, dar capătă o dinamică aparte în textul cărţii, iar rezultatul este plăcut, alert, instructiv. Capitolele ţin de cronologie şi prezintă salturile mari: Computerul, Programarea, Tranzistorul, Microcipul, Jocurile video, Internetul, Computerul personal, Web; ultimul, ”De-a pururi Ada„, încercă să analizeze viito-rul evoluţiei om-maşină, care iscă astăzi atâtea întrebări. 

    Ce mai trebuie spus? Faptul că nici măcar vârfuri precum Bill Gates, Steve Jobs sau Larry Page nu-şi pot asuma deplin creaţiile lor; o istorioară din carte descrie exact ce vreau să spun: unul dintre cofondatorii Twitter, Jack Dorsey, a început, la un moment dat, să îşi aroge o serie de merite în interviuri, iar un alt cofondator, Evan Williams, i-a recomandat să se calmeze. ”Dar eu am inventat Twitter„, a replicat Dorsey. Iar celălalt i-a răspuns: ”Nu, n-ai inventat tu Twitter. Nici eu. Nici Biz Stone. Oamenii nu inventează lucruri pe internet. Doar dezvoltă o idee deja existentă„.

  • Carte: Mike Tyson, 
vremea vindecării

    Agreez boxul, ca sport, în măsura în care oferă spectacol, şi când spun spectacol mă gândesc mai degrabă la ceva gen Muhammad Ali şi mai puţin la superagresivitatea cultivată în prezent. Mi-am schimbat părea despre Tyson în momentul în care, hoinărind printre canale TV, am nimerit peste spectacolul său filmat ”Undisputed Truth„: într-un costum alb, arătând cumva între stângaci şi masiv, Tyson conversa cu sala, făcea oamenii să râdă, venea cu detalii picante sau cu amănunte necunoscute, prezenta o dimensiune umană care depăşea un pic muşchii de sub stofă. Şi mi-a plăcut asta, iar Tyson a ieşit, în ochii mei, figurat vorbind, din pachetul acela sus-pomenit.

    ”Adevărul de necombătut„ stă 
la rădăcina realismului practicat în show-ul şi în filmul său şi prezintă o realitate necosmetizată, directă, brutală a dedesubturilor vieţii unui campion de box; pentru aceasta Tyson a fost ajutat de Larry Sloman, scriitor specializat, dacă putem spune aşa, în colaborări, pentru că a scris împreună cu Howard Stern, magicianul David Blaine sau cu vocalistul celor de la Red Hot Chili Pepers Anthony Kiedis. Unii au spus despre carte că seamănă cu un scenariu de Tarantino sau cu un volum de Tom Wolfe; aş spune că este doar viaţă, poate puţin cosmetizată, poate o ţâră exagerată, poate un pic romanţată, dar viaţă.

    Lumea lui Tyson este populată cu boxeri, promotori, şmecheri de cartier, infractori mai tineri sau mai bătrâni, ziarişti, fete mai mult sau mai puţin uşurele, luptători de sumo, poliţişti şi rapperi, pegră şi oameni cumsecade. Boxerul oferă o lecţie de viaţă despre urcuş şi coborâş, despre cum poţi câştiga şi despre cum îţi pierzi minţile după ce câştigi şi despre cum îţi poţi reveni după ce ţi-ai pierdut minţile.

    Nu o să mă declar excitat de referinţele literare ce apar în carte, Tolstoi, Dumas, Lenin sau Tennessee Williams, pentru că mi se pare un mix de căutare şi de promo, de imagine, dar o să mă declar încântat de umor şi de francheţe. Spune Tyson: ”Nu pot fi de ajutor nimănui până nu mă ajut pe mine însumi şi aş da orice să mă fac bine. Ţin în mine multă suferinţă şi sper că a sosit vremea vindecării. Voi face tot ce-mi stă în putinţă. Pas cu pas„.

  • Carte: “Împotriva zeilor” – una dintre cele mai importante 22 de cărţi despre finanţe scrise vreodată

    Totul îmbrăcat într-o coajă densă de fapte şi povestiri şi idei, ce încep, istoriceşte vorbind, din antichitate şi se termină în timpurile moderne. Eroii naraţiunii sunt cât se poate de diverşi, de la Florence Nightingale, infirmiera cu suflet de statistician, care s-a oferit să finanţeze o catedră de statistică aplicată la Oxford (au refuzat-o!, şi a încercat cam trei decenii) la Omar Khayam, poetul de geniu şi matematician, trecând printr-o sumedenie de matematicieni şi oameni de ştiinţă: Pascal, Fermat, Gauss sau Bernoulli.

    De altfel, Bernstein insistă pe ştiinţa matematicii şi pe dezvoltarea teoriilor legate de statistici şi probabilităţi, demers explicabil, probabil, şi prin dimensiunea sa de finanţist şi investitor, într-o perioadă în care riscul era înţeles cumva altfel. Spun aceasta pentru că Bernstein a publicat ”Împotriva zeilor„ în 1996, cu un an înainte să apară filmul ”Wall Street„ în care Michael Douglas să decreteze că ”lăcomia este bună!„ şi, drept urmare, lumea să se aventureze într-o zonă nouă de crize economice. Vorbesc aici de prăbuşirea Long Term Capital Management, fond de investiţii condus de matematicieni şi laureaţi ai premiului Nobel care a început pe cai mari, dar a eşuat lamentabil, de criza dot com din 2000 sau de criza subprime din 2007.

    Dar cum autorul şi scrierea sa, care a fost inclusă de cunoscutul site economic businessinsider.com în lista celor mai importante 22 de cărţi despre finanţe scrise vreodată, nu au o legătură directă cu crizele, să-i recunoaştem lui Bernstein rigoarea şi plăcerea de a desluşi un subiect ajuns acum la modă, mai ales că, involuntar, cartea are un aer vag profetic, pentru că ultimul capitol se numeşte ”În aşteptarea dezordinii„. Dacă l-aţi citit pe Nicholas Taleb şi a sa ”Lebădă neagră„, citiţi-l şi pe Bernstein, pentru că mi se par a se situa unul la o extremă şi celălalt la celălalt capăt al certitudinii umane.

  • Carte: “Împotriva zeilor” – una dintre cele mai importante 22 de cărţi despre finanţe scrise vreodată

    Totul îmbrăcat într-o coajă densă de fapte şi povestiri şi idei, ce încep, istoriceşte vorbind, din antichitate şi se termină în timpurile moderne. Eroii naraţiunii sunt cât se poate de diverşi, de la Florence Nightingale, infirmiera cu suflet de statistician, care s-a oferit să finanţeze o catedră de statistică aplicată la Oxford (au refuzat-o!, şi a încercat cam trei decenii) la Omar Khayam, poetul de geniu şi matematician, trecând printr-o sumedenie de matematicieni şi oameni de ştiinţă: Pascal, Fermat, Gauss sau Bernoulli.

    De altfel, Bernstein insistă pe ştiinţa matematicii şi pe dezvoltarea teoriilor legate de statistici şi probabilităţi, demers explicabil, probabil, şi prin dimensiunea sa de finanţist şi investitor, într-o perioadă în care riscul era înţeles cumva altfel. Spun aceasta pentru că Bernstein a publicat ”Împotriva zeilor„ în 1996, cu un an înainte să apară filmul ”Wall Street„ în care Michael Douglas să decreteze că ”lăcomia este bună!„ şi, drept urmare, lumea să se aventureze într-o zonă nouă de crize economice. Vorbesc aici de prăbuşirea Long Term Capital Management, fond de investiţii condus de matematicieni şi laureaţi ai premiului Nobel care a început pe cai mari, dar a eşuat lamentabil, de criza dot com din 2000 sau de criza subprime din 2007.

    Dar cum autorul şi scrierea sa, care a fost inclusă de cunoscutul site economic businessinsider.com în lista celor mai importante 22 de cărţi despre finanţe scrise vreodată, nu au o legătură directă cu crizele, să-i recunoaştem lui Bernstein rigoarea şi plăcerea de a desluşi un subiect ajuns acum la modă, mai ales că, involuntar, cartea are un aer vag profetic, pentru că ultimul capitol se numeşte ”În aşteptarea dezordinii„. Dacă l-aţi citit pe Nicholas Taleb şi a sa ”Lebădă neagră„, citiţi-l şi pe Bernstein, pentru că mi se par a se situa unul la o extremă şi celălalt la celălalt capăt al certitudinii umane.

  • De ce trebuie să te fereşti de cei ce dau mecanic din cap

    Tasta o interogare căutând ceva la întâmplare şi, deşi Google returna o mulţime de rezultate organice relevante, unele dintre reclame nu aveau absolut nicio legătură cu căutarea. Căutând, de exemplu, „Kawasaki H18“, erau afişate o mulţime de reclame ale unor avocaţi care se ofereau să-i ajute pe imigranţi să obţină vize H-18 US, dar niciuna legată de motocicleta clasică la care făcea referire căutarea. Larry era îngrozit că motorul AdWords, care depista reclamele cele mai relevante pentru o anumită căutare, prezenta uneori utilizatorilor mesaje irelevante.

    Într-o firmă obişnuită, directorul executiv, văzând un produs nereuşit, îl va suna pe cel care se ocupă de acel produs. Urmează o şedinţă, sau două, sau trei, pentru discutarea problemei, sunt trecute în revistă potenţialele soluţii şi se stabilesc măsurile ce urmează să fie luate. Este întocmit un plan pentru implementarea soluţiilor. Apoi, după o mulţime de teste destinate asigurării calităţii, este lansată soluţia… Larry nu a procedat în acest fel. În schimb a tipărit paginile care conţineau rezultatele ce nu-i plăceau, a subliniat reclamele nepotrivite, a lipit foile pe un avizier de pe peretele bucătăriei, lângă masa de biliard american, şi a scris cu majuscule în partea de sus a paginilor „RECLAMELE ASTEA SUNT NASOALE“.

    Apoi a plecat acasă. Nu a sunat pe nimeni şi nu a trimis nimănui niciun e-mail. Nu a convocat o şedinţă de urgenţă. În lunea următoare, la 5:05 în zori, unul dintre inginerii noştri care se ocupa de căutare, Jeff Dean, i-a trimis un e-mail. Împreună cu câţiva colegi, a văzut nota nota lui Larry pe perete şi toţi au fost de acord cu punctul său de vedere. E-mailul însă nu era doar unul de confirmare a vrerii findatorului şi adăugare a unei explicaţii facile privind faptul că problema a fost sesizată. În schimb, includea o analiză detaliată a motivului pentru care apăreau acele rezultate nedorite, descria o soluţie, includea un link la un prototip de implementare a soluţiei, scris sub forma unui program de către cei cinci în weekend, şi oferea mostre de rezultate care arătau că prototipul reprezenta o îmbunătăţire a sistemului existent.“

    Am preferat să deschid prezentarea volumului „Cum funcţionează Google“, scris de preşedintele consiliului de administraţie al companiei, fost director executiv, Eric Schmidt şi fostul vice-preşedinte al departamentului de producţie Jonathan Rosenberg, pentru că mi se pare că este edificator pentru ce veţi obţine citind cartea: o imagine fascinantă, greu de crezut uneori, a ceea ce se află dincolo de pagina www.google.com, în culisele unui gigant cu o capitalizare bursieră de aproape 400 de miliarde de dolari.

    Sunt binecunoscute facilităţile de care beneficiază cei peste 50.000 de angajaţi ai companiei, birourile nonconformiste, spaţiile de relaxare, atmosfera destinsă sau raporturile neprotocolare; dar dincolo de acestea se află o cultură specială a companiei, iar Schmidt şi Rosenberg tocmai despre asta vorbesc. De ce este folositoare dezordinea în birouri, de ce nu trebuie ascultaţi „hipopotamii“ sau de ce trebuie exilaţi „valeţii“, dar susţinute „divele“ (vă veţi închipui uşor despre cine este vorba), de ce trebuie evitate căile urmate de concurenţă şi de ce trebuie să te fereşti de cei ce dau mecanic din cap sunt doar câteva din ideile cărţii. Musai de citit.