BusinessMagazin

Category: Carte

  • Reţine cum să reţii

    În ciuda tendinţei de anglicizare ce rezultă din numele cărţii, „Thisisretention“, Mihai Dragnea a scris un volum care se adresează strict afacerilor din România, afaceri care, nu numai în opinia mea, suferă destul de intens la capitolul relaţiei cu clienţii. De altfel, volumul îşi asumă rolul deschizător de drumuri, definindu-se drept „prima carte din România despre păstrarea, nu loializarea, clienţilor“.

    Mihai Dragnea a lucrat pentru companii din telecom şi IT şi din industria bancară şi are aproape un deceniu de experienţă în retenţiaclienţilor şi în marketingul retenţiei. Cartea explică, invocând o sumedenie de nume de specialişti în domeniu, de citate şi de referinţe, diferenţele dintre loializare şi retenţie, moduri de acţiune, strategii, bugete şi tot ceea ce mai trebuie şi este bine de ştiut pentru a cuceri şi păstra un client.

    Mi-a lipsit, în schimb, citind-o, ceea ce autorii occidentali folosesc din plin în scrierile lor: un număr de exemple, ba chiar şi de exerciţii practice, de idei care să izvorască nu din citate, ci din discuţii purtate cu clienţii, din scenarii plauzibile şi din istorii reale; nimic, niciun citat şi nicio sentinţă nu pot înlocui valoarea exemplului practic şi puterea acestuia de a schimba credinţe şi idei. Dar aveţi ce învăţa din cartea lui Mihai Dragnea, care are, din plin, darul de a reţine.

  • 12 strategii, în loc de 4.000 de chestii diferite

    Există opinia, larg răspândită, că afacerile din România au o problemă cu vânzările, de fapt cu oamenii de vânzări; faptul că instituţiile de învăţământ superior nu au facultăţi sau clase dedicate, faptul că vânzările nu fac obiectul unor sesiuni dedicate au făcut ca vânzările să fie o activitate învăţată mai mult din practică, din întâlniri şi din experienţa acumulată în timp. Aşa că apariţiacărţii lui Chet Holmes nu poate fi decât binevenită, iar cele 12 strategii cheie de care vorbeşte autorul par să funcţioneze.

    Sigur că învăţămintele lui Holmes par a fi comune – toţi ştim că trebuie să ne gestionăm bine timpul, că avem nevoie de training periodic, că şedinţele trebuie să fie eficiente şi că o afacere are nevoie de strategii bine puse la punct, că trebuie să angajezi talente şi să-ţi atragi cei mai buni cumpărători, că este nevoie de marketing şi de detalii care să atragă, dar şi de follow-up şi de stabilirea unei legături cu clienţii. Autorul însă, logic şi ordonat, nu se mulţumeşte să înşire percepte, ci le exemplifică, impune exerciţii şi oferă abordări practice, cu exemple şi situaţii reale.

    De exemplu trecerea de la managementul de tip „ai un minut“, de la managerul la care zi de zi, toată ziua, angajaţii veneau, începeau cu întrebarea „ai un minut?“, după care începea o nesfârşită şedinţă neprogramată, până la o abordare profesionistă, în care nu mai avea, ca manager, niciun minut, dar avea şedinţe organizate, cu o agendă strictă şi cu şedinţe de tipul „ai un minut“ desfăşurându-se la intervale de timp precise şi doar în acele intervale.

    Rezultatul a fost că timpul dedicat conducerii directe a afacerii a scăzut de la 70-80 de ore pe săptămână la nouă ore. Mai departe, cartea vorbeşte despre transformarea organizaţiilor în nişte maşini eficiente de vândut, de la prezentări şi moduri de comunicare la măruntele cadouri oferite clienţilor. Cheia succesului nu constă, spune Holmes, în a face 4.000 de lucruri, ci în a stăpâni doar douăsprezece zone de abilităţi de bază care ar trebui să plaseze pe oricine în fruntea pieţei.

  • Înţelepciunea unui clovn devenit antreprenor

    Titlul nu are nimic peiorativ în el, să ne înţelegem; Derek Sivers a fost, înainte de a ajunge antreprenor şi preşedinte de companie, muzician şi clovn la circ. Cartea sa „Orice îţi doreşti. 40 de lecţii pentru un altfel de antreprenor“, apărută la Editura Publica, vine cu câteva idei interesante.

    Înainte de orice, formatul: colecţia – sper să fie o colecţie – se numeşte Publica Pocket şi condensează în 100 de pagini cât alte volume în 400; este adevărat că şi dimensiunea fontului este ceva mai mică. Mari sunt însă ideile din carte. Sivers a fondat un magazin online pentru muzicienii independenţi, care se numeşte CD Baby, în 1997.

    Magazinul a devenit cel mai mare distribuitor de muzică independentă de pe internet, cu vânzări de 100 de milioane de dolari pe an şi 150.000 de muzicieni clienţi. În 2008 Sivers a vândut CD Baby, ceea ce i-a permis să dedice mai mult timp sprijinirii muzicienilor, dar şi antreprenorilor; compania sa Wood Egg publică anual câte un ghid despre cum să-ţiînfiinţezi propria companie în ţări precum Cambodgia, China, Hong Kong, India, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaiezia, Mongolia, Filipine, Singapore, Sri Lanka, Taiwan, Thailanda sau Vietnam.

    Ceea ce propune Sivers în volumaşul său cu fonturi mici este să furnizeze fundamentele dezvoltării unei companii fără ca antreprenorul să folosească un plan de afaceri. Singur autorul spune că „planul de afaceri este discutabil. Nu ştiţi ce vor oamenii cu adevărat până când nu demaraţi proiectul“. Folosind exemple din viaţa reală, dar şi din propriile sale experienţe, Derek Sivers este în stare să vă facă să vă loviţi peste frunte, în maniera „eu de ce nu m-am gândit?!“.

    La capitolul „inside“ nu pot evita conflictul său cu Apple şi Steve Jobs, pornit de la includerea catalogului CD Baby în magazinul de muzică iTunes. Totul, desigur, respectând condiţiile Apple, ceea ce nu i-a prea convenit tânărului antreprenor Sivers, care a avut tăria de a se opune abordării milităros-agresive a companiei lui Jobs. Care Jobs nu l-a iertat, criticându-l public, într-o dispută în care, eufemistic vorbind, să zicem că fiecare avea partea sa de dreptate.

    Totul s-a sfârşit cu bine, iar lecţia pe care Sivers a învăţat-o a fost despre menţinerea controlului asupra activităţii companiei, indiferent de ce, cum şi pentru cine lucrezi.

    Unul din capitolele cărţii se numeşte „Nu doar «da». Ori «clar, da!», ori «nu»“. Zic şi eu:

    „Clar, da!“.

  • Marea putere a datelor mărunte

    Small Data“ de Martin Lindstrom este în sine un soi de premieră, pentru că a apărut în româneşte în aceeaşi zi în care a apărut şi ediţia în limba engleză, undeva la sfârşitul lunii februarie. Lindstrom lucrează, în calitate de consultant, pentru mari companii, de genul LEGO, Nestlé sau Walt Disney; el se descrie drept un soi de detectiv a cărui misiune este să creeze o relatare, un analist al marketingului atent la detalii care scapă altora.

    Este omul care a înţeles că „prospeţimea“ miroase într-un fel pentru un occidental – a flori de câmp – şi altfel pentru un rus – mirosul pământului umed, amestecat cu cel de ţesătură care se degajă din rufele uscate în aer liber  la temperaturi sub zero grade. Sau că oamenii şi-au luat un aspirator robot după ce li s-a prăpădit animalul de casă favorit, pentru a umple golul din viaţa lor. Aceasta este partea „funny“, dacă vreţi, a activităţii lui Lindstrom, care a petrecut 300 de nopţi pe an în casele unor străini, pe care i-a studiat în amănunţime, nu din raţiuni sociologice, ci mai degrabă de marketing, pentru a identifica ce-i determină pe oameni să aleagă un produs sau o marcă anume.

    Pentru a rămâne în zona „pământului umed şi rufelor uscate în ger“ voi spune că „Small Data“ vă va arăta cum un pantof de sport uzat al unui puşti de 11 ani a sprijinit revigorarea mărcii LEGO, cum parcurile Disney au fost modernizate în baza analizei modului în care oamenii intră în bisericile din Roma, cum 1.000 de magazine de modă din 20 de ţări au fost restructurate în baza unui ursuleţ de pluş din camera unei fetiţe sau cum o brăţară a ajutat o companie să îşi crească loialitatea clienţilor cu un uluitor 150%. Small data se află în opoziţie cu „big data“, cu ceea ce se colectează în mod obişnuit pe internet, baza de date care, aparent, te cunosc în amănunt, dar care nu vor reuşi niciodată să îţi plaseze, în mod real, nemijlocit, vreun produs.

    Asta pentru că se bazează prea mult pe analiză şi prea puţin pe emoţie, pe sentimente. Intrat în casa cuiva, Lindstrom ia notiţe, face sute de fotografii şi filmează tot, pentru că orice detaliu, cât de mic, poate deveni cheia unei dorinţe pe care oamenii nu ştiau că o au. El caută corelaţii, tipare, paralele, dar şi dezechiliber şi exagerări. Apoi munca a două luni de zile este aşezată pe un panou de plută şi de acolo apar răspunsurile la întrebări care nu au fost puse încă. Şi spune că este în complet dezacord – iar personal îi dau dreptate necondiţionat – cu cei ce au ajuns să creadă că observaţiile şi interacţiunile umane sunt demodate şi irelevante, şi că adevărul despre comportamentul uman este în ceea ce măsoară Facebook şi Google. Ca să înţelegeţi, ca să puteţi să îi daţi dreptate, la rândul vostru, lui Lindstrom, citiţi „Small Data“!

  • Puterea detaliului: micile schimbări care generează marile influenţe

    La mijlocul anilor ’70, un om de afaceri italian, Antonio Carluccio, a plecat din nordul Italiei şi s-a mutat în Marea Britanie, unde a deschis un magazin alimentar. În prezent Carluccio are 70 de cafenele în Europa şi Orientul Mijlociu, unde vinde mâncăruri italiene autentice, salate, îngheţate şi, greu de crezut, scutere. Adică în meniul pe care îl consultă oamenii, pentru a decide ce vor să mănânce la cină, se află şi un scuter, pe care îl pot comanda în varii culori.

    Este un amănunt care îl ajută pe antreprenor, dar nu pentru că îi sporesc vânzările din cauza multelor scutere pe care le vinde. De fapt scuterele nu se prea vând, pentru că oamenii vor să mănânce, dar prezenţa scuterelor în menu acţionează persuasiv: în comparaţie cu cei 3.500 de dolari care reprezintă preţul unui scuter, banii cheltuiţi pe preparatele culinare par mărunţiş. Este ceea ce se numeşte „contrast perceptiv“, ideea simplă conform căreia un produs de 50 de lei pare scump pe o listă care începe cu un produs asemănător, dar care costă numai 15 lei, dar pare ieftin dacă lista începe cu un produs de 100 de lei.

    Este acesta numai unul din exemplele care populează volumul „Marile detalii“ semnat de Steve Martin, directorul companiei Influence at Work, Noah Goldstein, profesor la UCLA Anderson School of Management, şi Robert Cialdini, profesor de psihologie şi marketing la Universitatea din Arizona. Cei trei se înscriu în marele curent al momentului, cel al studierii cât mai în amănunt a comportamentului uman, asta în ideea obţinerii unor tehnici practice menite să influenţeze atât individul, cât şi grupurile. O simplă frază adăugată, de către institutul lui Steve Martin, scrisorii pe care Fiscul britanic o trimitea în fiecare an contribuabililor rău-platnici a făcut ca sumele încasate de la aceştia să crească de la 57% din valoarea datoriilor la 86%.

    Şi nu a fost o uluitoare mostră de înţelepciune umană, ci doar precizarea că majoritatea oamenilor îşi plătesc taxele la timp. S-a declanşat fenomentul cunoscut drept „dovada socială“, care conturează comportamentul indivizilor în funcţie de comportamentul celor care îi înconjoară; dorinţa de conformitate a dus la creşterea importantă a colectării impozitelor.

    Priviţi „Marile detalii“ (în engleză, sau mă rog, în romgleză, chiar, sună mai bine: „The Small Big“) ca pe un fel de îndrumar, de ghid practic în ştiinţa persuasiunii, presărat cu exemple elocvente, 52 la număr, pentru fiecare dintre aspectele analizate. Foarte interesant şi, mai ales, generatoarea unui imbold nestăpânit de a încerca pe ceilalţi unul sau mai multe dintre detaliile acelea mărunte, cu aşa de mari rezultate.

     

  • Cartea preferată a lui Bill Gates şi a lui Warren Buffett

    Să spună Bill Gates că este cea mai bună carte de business citită vreodată, iată o etichetă care seamănă cu palmele şi tălpile acelea imortalizate în beton pe un bulevard din Hollywood, menite să nemurească actori celebri. Dacă la părerea lui Bill Gates se adaugă şi cea a lui Warren Buffett, este ca şi când ai fi imortalizat în stâncă, pe un versant de munte, ca Decebal la noi sau cei patru preşedinţi americani la muntele Rushmore.

    Aşa ceva a reuşit nu un jurnalist din era tehnologică, ci unul din vechea gardă; John Brooks a fost editorialist specializat în afaceri pentru The New Yorker, Time, Harper’s Magazine şi The New York Times Book Review şi s-a prăpădit în 1993. Prima ediţie a „Twelve Clasic Tales form the World of Wall Street“ a apărut în 1959 şi pe urmă în fiecare an până în 1969; a fost tradusă recent în româneşte şi a apărut în colecţia CEO Must Read a editurii Litera. Cartea este de fapt o colecţie de articole apărute în New Yorker şi, credeţi sau nu, acestea îşi păstrează prospeţimea şi actualitatea chiar şi în zilele noastre.

    Asta pentru că în afaceri greşelile sunt cumva aceleaşi, indiferent de momentul în care au fost comise, indiferent de faptul că protagoniştii vorbeau la un telefon cu disc, fabricat din ebonită, sau la iPhone de ultimă generaţie.
    Să luăm una dintre poveştile din carte, cea a automobilului Ford Edsel. Acesta, lansat în 1957, se voia a fi cea mai modernă şi frumoasă şi puternică maşină, beneficiind de cea mai importantă investiţie şi cea mai costisitoare campanie de lansare a momentului, în valoare totală de 250 de milioane de dolari. A fost un fiasco, maşina nu s-a vândut, iar compania a pierdut 350 de milioane de dolari. Cum a fost posibil? Cei de la Ford au acţionat orbeşte, urmând rezultatele unor anume sondaje de opinie şi cercetări de piaţă, ignorând gustul în permanentă schimbare al publicului. Maşina a căzut victimă decalajului dintre momentul conceperii şi cel al lansării propriu-zise, la care s-au adăugat o sumă de inconsistenţe şi neajunsuri manageriale şi umane.

    Cu totul avem un caz clasic de produs care a mers înaintea gustului public, dar a mers în direcţia greşită. Toată istoria este populată cu şefi ai companiei, proiectanţi şi specialişti în marketing, care dau o dimensiune umană, relevantă, scriiturii. Alte capitole din carte privesc prăbuşirea bursei din 1962, o istorie care arată cât de iraţional şi cât de emoţional se comportă oamenii, evoluţia schimbătoare a companiei Xerox, sau modul cum un grup determinat de speculatori poate îngenunchea lira sterlină (dacă vă sună cunoscut, ţineţi cont că asta se întâmpla în 1964).

    Teoreticienii ştiinţelor economice vorbesc despre ciclicitate; au dreptate, iar acesta este principalul argument pentru valabilitatea aventurilor din lumea afacerilor, aşa cum le prezintă John Brooks, faptul că oamenii sunt fundamental aceiaşi şi nu se schimbă, indiferent de numărul de gadgeturi care îi înconjoară.
    Într-adevăr, must read.

  • Invizibilii

    Uite întradevăr o temă, mi-am zis, după ce am citit introducerea cărţii lui David Zweig „Invizibilii“ – grupul profesioniştilor necunoscuţi pe a căror muncă se bazează gloria unuia sau altuia. Poate fi inginerul de sunet al celor de la Led Zeppelin, care a contribuit la sunetul special al grupului, sau poate documentariştii care se ocupă de verificarea articolelor din prestigioasa publicaţie The New Yorker. Gloria chirurgului cu mână sigură, care face minuni cu bisturiul, nu ar fi posibilă fără sprijinul anestezistului sau al tehnicienilor din sala de operaţie, dar cine să se gândească la ei?!

    A făcut-o Zweig, scriitor, conferenţiar şi muzician cu două albume deja lansate, iar munca sa mi se pare esenţială într-o epocă intoxicată de faimă şi celebritate, populată de fiinţe precum Kim Kardashian. Nu este tocmai o noutate, pentru că economistul şi sociologul Thorstein Veblen privea în mod ironic, încă din 1899, consumul ostentativ, nevoia de a-ţi afişa bunăstarea şi statutul social, în volumul „Teoria clasei de lux“; în opinia lui Veblen motoarele progresului economic, social şi ştiinţific sunt meşteşugarii, inginerii şi tehnicienii care au îndemânare şi simt un imbold nestăvilit spre cunoaştere. Păcat că în graba ei societatea umană îi ignoră, de cele mai multe ori, lăsându‑se orbită de sclipiciul vedetelor.

    Autorul nu teoretizează, ci povesteşte istoriile câtorva invizibili: de exemplu un domn care se ocupă cu orientarea urbană – sună pretenţios, dar nu este, omul se ocupă cu amplasarea indicatoarelor într-un aeroport, ajutând oamenii să nu se rătăcească. Un altul este parfumier, un artizan cu ale cărui creaţii s-au mândrit Calvin Klein, Hugo Boss, Elizabeth Arden sau Tom Ford. Şi mai sunt şi alţii – un translator de la Naţiunile Unite, un acordor de piane şi un tehnician de chitară, pe care îi veţi descoperi şi singuri, personalităţi interesante, creative, modeste, dedicate. De exemplu, unui constructor, implicat în ridicarea a trei din cinci cele mai înalte construcţii din lume, nu-i place să vorbească despre propria persoană; preferă să spună „noi“, evitând „eu“-ul care l-ar evidenţia. La baza cărţii lui Zweig stă un articol din revista Atlantic, dar şi experienţa sa de documentarist, timp de cinci ani, în presă, ocazie cu care a venit în contact, din plin, cu ceea ce el numeşte „cultura zgomotului“ care caracterizează lumea de astăzi.

    O cultură susţinută de mult mai multe cărţi decât „Invizibilii“, cărţi care îţi promit cheia spre like-uri, followers, virale, marketing, branduri şi altele asemenea. Nu că toate acestea ar fi rele, dacă sunt susţinute de o construcţie, de competenţă, talent şi o echipă bună de invizibili – cazul mai sus-pomeniţilor de la Led Zeppelin. Problema este să nu uităm că oricând poate apărea cineva cu duşul rece, care să strige „împăratul e gol!“. Musai de citit!

  • Cum să devii Steve Jobs

    O curiozitate m-a facut să caut „Steve Jobs“ pe Amazon, doar la capitolul cărţi, iar rezultatul a fost uluitor: 17.364 de volume care erau conectate cu Steve Jobs într-o manieră sau alta (sigur că nu toate, dar cele mai multe da); de exemplu există reviste de benzi desenate despre omul de afaceri, printre care şi unele japoneze, manga.

    Întorcându-ne la volumul „Becoming Steve Jobs. Din aventurier în vizionar“, de Brent Schlender şi Rick Tetzeli, trebuie spus că volumul se vrea o biografie menită să contrazică stereotipurile legate de viaţa lui Jobs, de exemplu faptul că a fost şi vizionar, dar şi ticălos în egală măsură. Veţi regăsi în carte unele din aspectele ce au apărut deja în cunoscuta carte despre viaţa antreprenorului semnată de Walter Isaacson şi apărută în 2011. Schlender şi Tetzeli sunt jurnalişti, primul semnând pentru Fortune şi The New York Times, iar al doilea pentru revista Fast Company; cartea lor oferă suficiente elemente care să o diferenţieze de cea a lui Isaacson, mai ales în privinţa portretizării personalităţii lui Jobs.

    Tim Cook, actualul şef de la Apple, declara, de altfel, că Isaacson nu a prins esenţa lui Jobs, descriind o persoană cu care el nu ar fi lucrat nici în ruptul capului. În schimb „Becoming Steve Jobs“ a fost mai bine primită de ştabii companiei de tehnologie; Eddy Cue, şeful diviziei de software şi servicii internet din Apple, aprecia, pe Twitter, că este cel mai bun portret al lui Jobs.

    În plus, cartea oferă şi elemente care lipsesc din volumul lui Isaacson, de exemplu modul în care omul de afaceri s-a ocupat de colegii săi de muncă şi de vieţile lor. Apar interviuri cu foşti colaboratori ai lui Jobs de la studioul de animaţie Pixar sau de la Disney. Bob Iger, CEO Disney, povesteşte, de exemplu, că a fost prima persoană care a aflat, în 2006, că boala lui Jobs, cancerul, a recidivat. Iar Tim Cook povesteşte de faptul că în aceeaşi perioadă s-a oferit să-i doneze lui Jobs o bucată din propriul ficat, ofertă pe care Jobs a refuzat-o categoric. Relatările din carte sunt, cele mai multe, ale lui Brent Schlender, care s-a ocupat de Jobs, ca jurnalist, şi la bine şi la rău. „Ce mi-a plăcut mereu la jurnalismul din lumea afacerilor – şi ce-am învăţat de la cei mai buni dintre colegii cu care am lucrat – e că întotdeauna există o latură umană pentru aparent calculata lume din această industrie“, spune el în prologul cărţii, şi citind, am avut într-adevăr, impresia că ştiu mai multe despre omul Jobs. Citiţi cu încredere!

  • Cele şapte vieţi ale lui Keynes

    Dacă aţi trăit din plin perioada de criză economică care a început în 2008, veţi fi auzit de nenumărate ori despre keynesianism şi despre efectele respectivului curent, ce susţine un ansamblu de politici active cu implicarea statului şi a sectorului public în economie, în contrapondere cu relativa ineficienţă a sectorului privat.

    Responsabil este John Maynard Keynes, economistul a cărui viaţă face obiectul cărţii semnate de Richard Davenport-Hines. „Cele şapte vieţi ale lui John Maynard Keynes“ sunt detaliate în cele şapte capitole ale volumului – Altruistul, Copilul uluitor, Demnitarul, Figura publică, Amantul, Connaisseurul şi Reprezentantul oficial, adică cele şapte faţete ale unei personalităţi vaste, intelectualul care a influenţat – consideră autorul cărţii – cel mai mult viaţa publică britanică din secolul XX. „Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor“, publicată de Keynes în 1936, este un text fundamental pentru economia modernă, care pune bazele macroeconomiei, la fel de importantă ca „Avuţia naţiunilor“ a lui Adam Smith.

    Dincolo de impactul în lumea ştiinţei economice şi de rolul pe care l-a avut în combaterea efectelor crizelor economice ale vremii, Davenport-Hines conferă personalităţii economistului dimensiuni umane  ce încep cu personalitatea plăcută, spiritul ludic şi dimensiunea intelectuală şi continuă cu viaţa de familie şi cu relaţiile homosexuale pe care le-a avut acesta. Un volum care ar trebui să facă parte din cultura şi cunoştinţele oricui pasionat de economie şi de culisele acesteia.

  • What if?“ devine o carte interesantă, tocmai prin prisma întrebărilor puse şi a răspunsurilor pe care le oferă

    Cu zece ani în urmă aş fi categorisit cartea lui Randall Munroe „What if?“ – „Ce-ar fi dacă?“ la capitolul ciudăţenii; chiar dacă zorii tehnologiilor disruptive apăruseră, lumea mai era, la acel moment, aşezată pe principiile secolului XX. Acum, în lumea reţelelor sociale, a internetului şi telefonului inteligent, „What if?“ devine o carte interesantă, tocmai prin prisma întrebărilor puse şi a răspunsurilor pe care le oferă, întrebări care altfel ar fi facil de clasificat la categoria tembele. Şi deschid cartea la întâmplare: „Dacă toţi oamenii de pe planetă ar reuşi să stea departe unii de alţii vreo câteva săptămâni, oare nu s-ar eradica răceala obişnuită?“. Sau „Ce s-ar întâmpla dacă un uscător de păr alimentat în continuu cu curent electric ar fi pornit într-o cutie etanşă de forma unui cub cu latura de un metru?“. Sau – asta e chiar bună! – „De la ce înălţime ar trebui să dai drumul unei bucăţi de carne ca să fie friptă numa’ bine când atinge pământul?“. Nu-i aşa că sunteţi cât se poate de tentaţi să aflaţi răspunsurile?

    Randall Munroe este autorul blogului xkcd.com, un brav reprezentant al noii culturi, care îmbină sarcasmul, ştiinţa, o profundă latură umană şi jocurile de cuvinte, prezentând pastile desenate, înţelepte şi amuzante, din seria „ha, ha…. eu de ce nu m-am gândit la asta?!“. „What if?“ ia o serie de întrebări care au fost puse pe site şi le oferă răspunsuri cât se poate de fundamentate ştiinţific. Cartea a apărut în toamna anului 2014 şi a devenit numărul unu pe lista cărţilor de nonficţiune a New York Times. În mai 2015 Munroe a anunţat o continuare, „Thing Explainer“, care  a fost lansată în toamna anului trecut.

    „What if?“ a mai fost noiminalizată la categoria Best Nonfiction a Goodreads Choice Awards şi a fost desemnată cea mai bună carte a lunii septembrie 2014 de către Amazon. Şi nu ar mai fi prea multe de spus: „What if?“ poate fi companionul perfect pentru o ninsoare bună, un pahar de vin, un fotoliu şi un şemineu/sobă/calorifer. Asta până ajunge la voi friptura pe care aţi aruncat-o de la o înălţime suficientă încât să ajungă jos „numa’ bună“.