BusinessMagazin

Category: Carte

  • Cum să prosperi într-un mediu perturbator

    Parcă am mai spus odată: din când în când nu poţi să nu fii de acord că în engleză anumiţi termeni sună mai bine, mai inteligibil decât în română; este cazului „Deep Work Rules for Focused Success in a Distracted World“, de Cal Newport, care apare în româneşte cu titlul „Concentrat. Cum să prosperi prin muncă profundă într-un mediu perturbator“.

    „Deep Work“ este ceva destul de greu de obţinut în ziua de azi, în care telefonul, smartwatch-ul, laptopul, computerul, televizorul, copiii, colegii, şeful, taximetristul, administratorul blocului sau vecinul cu bormaşină încep să dinguie/clicăie/vibreze/huruie/vorbească tocmai în momentul în care vă gândiţi la Cel Mai Important Lucru din Lume pentru slujba voastră.

    Unii s-au retras în turnuri de fildeş, la propriu sau la figurat, pentru a munci cu spor. Alţii, cum este Woody Allen, au refuzat binefacerile tehnologiei moderne: regizorul a folosit de-a lungul a 44 de ani şi 44 de filme doar o maşină de scris nemţească şi niciun alt gadget electronic; un laureat de premiu Nobel pentru fizică munceşte atât de izolat, încât nu a fost de găsit nici după anunţul decernării permiului; iar Bill Gates este un fan al gadgeturilor, dar de două ori pe an se retrage din lumea reală undeva pe malul unui lac, unde rămâne doar cu cărţile şi gândurile sale.

    Avem câte ceva de învăţat de la fiecare dintre aceştia, în vremuri în care ajungi să te comporţi, fie că vrei, fie că nu vrei, ca un suferind de ADHD, tocmai pentru că vrei să răspunzi telefonului, smartwatch-ului, laptopului, computerului, televizorului, copiilor, colegilor, şefului, taximetristului şi administratorului de bloc.

    Cal Newport, asistent universitar şi blogger, încearcă să vă convingă că, unu, mama reuşitei este concentrarea şi doi, încearcă să vă antreneze mintea şi să vă transforme obiceiurile pentru a atinge acest obiectiv. Desigur, asta până începe vecinul cu bormaşină.

  • Războiul nu are chip de femeie

    În momentul în care a sunat telefonul prin care era anunţată că a primit premiul Nobel pentru literatură, Svetlana Aleksievici, scriitoare şi jurnalistă, călca rufe; poate fi un început mai bun decât acesta pentru o piesă contemporană cu profundă aromă rusească, în care vorbim de marele război, de vitejia femeilor şi de grozăviile care au avut loc între 1939 şi 1945?

    Un soi de ironie face să scriu acest text pe 9 mai, de ziua victoriei, aşa cum o sărbătoresc ruşii, şi să citesc ultimele paragrafe din carte, printre care şi acesta: „Ziua Victoriei… o aştept în fiecare an şi mi-e frică de ea. Cu săptămâni înainte las rufele să se strângă şi spăl toată ziua. Simt nevoia să fiu ocupată. Iar când ne întâlnim între noi, nu ne ajung batistele. Astea sunt întâlnirile noastre, ale fostelor combatante. O mare de lacrimi. Nu‑mi plac jucăriile militare, pentru copii. Tancuri, pistoale… Cine a inventat aşa ceva?“. Rândurile sunt grăitoare pentru ceea ce înseamnă „Războiul nu are chip de femeie“, prima carte scrisă de Svetlana Aleksievici, acum apărută în româneşte la Editura Litera, în colecţia „Clasici contemporani“.

    Lumea occidentală a uitat ce înseamnă războiul; acum un conflict armat este fie un soi de film cu imagini neclare în care se văd explozii, dar nicio picătură de sânge, la jurnalele de ştiri, fie reportaje făcute de entuziaşti, cu luptători neînfricaţi şi maşini prăfuite. Svetlana Aleksievici lasă 200 de femei, printre care conducătoare de tanc sau lunetiste, dar şi infirmiere, să povestească cum le-a schimbat războiul, cum au învăţat să ucidă şi ce le-a înspăimântat, să vorbească despre foamete şi violenţe sexuale şi despre moarte.

    Nu lipsesc nici mici fragmente de viaţă cotidiană, pline de tandreţe sau umor, care ne arată că mulţi rămân oameni chiar şi în vermuri sălbatice. O schimbare majoră de la abordarea cumva universală a istoriilor despre război, cele scrise fie de generali pentru care morţii sunt simple numere la capitolul pierderi, fie de autori de succes, care povestesc istorii despre inşi neînfricaţi, care omoară singuri divizii întregi de duşmani; oricum, poveşti pline de testosteron, abordări strict şi profund masculine.

    Svetlana Aleksievici a adunat mărturiile care stau la baza cărţii timp de patru ani şi a vizitat mai bine de 100 de oraşe şi sate pentru a înregistra mărturiile veteranelor războiului. Cartea a fost publicată în 1985, în perioada de reformă cunoscută drept perestroika, ceea ce îi explică succesul: a fost vândută în milioane de exemplare.


    Probabil că editura ar face bine să continue publicarea cărţilor Svetlanei Aleksievici, pentru că următoarele privesc războiul rusesc din Afganistan, dezastrul de la Cernobîl şi chiar prăbuşirea Uniunii Sovietice. Recomandăm, foarte bună!

  • Gândirea de tip cutie neagră

    Iată o carte din care românii ar avea ceva de învăţat: cum să relaţioneze, mai bine şi mai productiv, cu eşecul! Sigur, se pare că mai toată lumea, indiferent de aşezarea geografică, are o problemă cu eşecul, percepându-l, mai ales în zona de afaceri, ca pe ceva definitv şi definitoriu, stigmatizant.

    Cultura locală amplifică toate acestea, iar o cât de mică greşeală ajunge să şteargă, să facă să dispară, ca prin minune, zeci de reuşite; exemple sunt nenumărate, de la sportivi la oameni de afaceri sau antreprenori care s-au aflat, într-un moment sau altul, într-o perioadă nefastă. Matthew Syed, fost sportiv de performanţă, jucător de tenis de masă, scriitor şi om de televiziune, vorbeşte despre relaţia omului cu eşecul şi despre modul în care putem învăţa din greşelile pe care le facem.

    Titlul se referă la cunoscuta cutie neagră a avioanelor, martorul care reţine toate aspectele unui accident aviatic şi care face posibilă identificarea unei erori şi care elimină ulterior posibilitatea repetării acidentului. Povestea unui avion care s-a prăbuşit pentru că echipajul a fost aşa de ocupat să respecte procedurile încât nu a băgat de seamă că rămâne fără combustibil, poveste care a dus la schimbarea protocoalelor şi a metodelor de antrenament al piloţilor, este definitorie pentru carte.

    Şi nu este singura poveste, pentru că nu este companie, mare sau mică, sau persoană, care să nu greşească: inventatorul James Dyson, creatorul aspiratorului fără sac, a trebuit să dea greş de peste 5.000 de ori până să ajungă la modelul actual, iar în spitalele din Marea Britanie unul din zece pacienţi se stinge din cauza greşelilor medicilor sau din procedurile instituţionale. Scrisă modern şi înţesată de exemple, date şi idei, cartea lui Syed este un bun duş cu apă rece, menită să ne uşureze opăreala eşecului.

  • 18 economişti pentru rezolvarea crizei europene

    Volum cu 18 semnatari, coordonat de Daniel Dăianu, Giorgio Basevi, Carlo D’Adda şi Rajeesh Kumar, toţi autorii şi coordonatorii fiind specialişti în economie, „Criza zonei euro şi viitorul Europei“ îşi propune să identifice căile prin care Europa poate ieşi din criză şi din stagnare.

    Cartea, apărută iniţial în 2014 la editura Palgrave Macmillan, nu invocă doar risipa bugetară, ci identifică şi problemele de organizare instituţională şi aranjamentele de politici care au favorizat dezechilibrele tot mai mari dintre statele membre. Extrem de dens şi de documentat, volumul explică în prima parte dinamica dezechilibrelor economice care au stat la baza decalanşării crizei; Radu Vrânceanu, decan pentru cercetare şi profesor de economie la ESSEC Business School din Paris, crede că a luat sfârşit epoca creşterii bazată pe datorii şi că nicio ţară cu raport datorie – PIB mare nu poate fi ferită de riscul lipsei de lichidităţi.

    Partea a doua a cărţii analizează managementul crizei în zona euro şi relaţia dintre politică şi economie; este plină de opinii interesante, precum aceea că moneda euro este în primul rând o creaţie a diplomaţiei, iar criza a scos la iveală neajunsurile sale structurale. Jonathan Story, profesor emerit de economie politică internaţională şi Shell fellow în transformare economică, emerit, la INSEAD din Franţa, identifică chiar o „problemă germană“ în zona politicilor uniunii, dar şi care sunt relaţiile dintre politică şi economie în spaţiul european.

    A treia parte priveşte spre viitor, capitolul semnat de profesorii Francesco Nicoli şi Fabian Zuleeg prezentând trei scenarii de ieşire din criză şi implicaţiile acestora pentru politicieni şi societate. Ei vorbesc de un „impas permanent“, de o „tranziţie îndelungată“ sau de o „abordare comprehensivă“ – numele sunt grăitoare. Daniel Dăianu vine cu ideea redefinirii în întregime a aranjamentelor politice şi instituţionale din zona euro în vederea eliminării neajunsurilor, a remedierii rupturilor tot mai mari care se manifestă în uniune, dar şi îmblânzirea pieţelor financiare, în condiţiile în care autorul consideră că valurile de dereglementare din ultimele decenii sunt principala cauză a crizei. O carte care ar trebui citită de oricine face afaceri în Europa.

  • 18 economişti pentru rezolvarea crizei europene

    Volum cu 18 semnatari, coordonat de Daniel Dăianu, Giorgio Basevi, Carlo D’Adda şi Rajeesh Kumar, toţi autorii şi coordonatorii fiind specialişti în economie, „Criza zonei euro şi viitorul Europei“ îşi propune să identifice căile prin care Europa poate ieşi din criză şi din stagnare.

    Cartea, apărută iniţial în 2014 la editura Palgrave Macmillan, nu invocă doar risipa bugetară, ci identifică şi problemele de organizare instituţională şi aranjamentele de politici care au favorizat dezechilibrele tot mai mari dintre statele membre. Extrem de dens şi de documentat, volumul explică în prima parte dinamica dezechilibrelor economice care au stat la baza decalanşării crizei; Radu Vrânceanu, decan pentru cercetare şi profesor de economie la ESSEC Business School din Paris, crede că a luat sfârşit epoca creşterii bazată pe datorii şi că nicio ţară cu raport datorie – PIB mare nu poate fi ferită de riscul lipsei de lichidităţi.

    Partea a doua a cărţii analizează managementul crizei în zona euro şi relaţia dintre politică şi economie; este plină de opinii interesante, precum aceea că moneda euro este în primul rând o creaţie a diplomaţiei, iar criza a scos la iveală neajunsurile sale structurale. Jonathan Story, profesor emerit de economie politică internaţională şi Shell fellow în transformare economică, emerit, la INSEAD din Franţa, identifică chiar o „problemă germană“ în zona politicilor uniunii, dar şi care sunt relaţiile dintre politică şi economie în spaţiul european.

    A treia parte priveşte spre viitor, capitolul semnat de profesorii Francesco Nicoli şi Fabian Zuleeg prezentând trei scenarii de ieşire din criză şi implicaţiile acestora pentru politicieni şi societate. Ei vorbesc de un „impas permanent“, de o „tranziţie îndelungată“ sau de o „abordare comprehensivă“ – numele sunt grăitoare. Daniel Dăianu vine cu ideea redefinirii în întregime a aranjamentelor politice şi instituţionale din zona euro în vederea eliminării neajunsurilor, a remedierii rupturilor tot mai mari care se manifestă în uniune, dar şi îmblânzirea pieţelor financiare, în condiţiile în care autorul consideră că valurile de dereglementare din ultimele decenii sunt principala cauză a crizei. O carte care ar trebui citită de oricine face afaceri în Europa.

  • De ce să nu tergiversăm?

    Sincer, nu poţi să nu apreciezi o carte care te îndeamnă, pe bune, să îţi tergiversezi acţiunile, să amâni ceea ce ai de făcut până în ultimul moment. Este cazul cărţii lui Adam Grant „Originalii“, în care autorul încearcă să ofere reţete pentru alegerea unei idei bune, pentru alegerea ideilor inovatoare şi respingerea conformismului. Sigur că nu există reţete sută la sută câştigătoare, a simţit asta chiar autorul, care a refuzat la un moment dat să investească în compania de ochelari Warby Parker, decizie despre care spune că a fost una dintre cele mai proaste pe care le-a luat. Ideile lui Grant se înscriu în recentele tendinţe din educaţie şi afaceri de susţinere a originalităţii şi de respingere a conformismului.

    Asta chiar dacă, sincer vorbind, conformismul este o manieră relativ uşoară de a reuşi în viaţă, spre deosebire de multele piedici de care te poţi lovi în momentul în care alegi să fii inventiv şi original. O precizare importantă: inovaţia nu înseamnă numai marii disruptori, de genul iPhone, care au schimbat fundamental o piaţă. Un tip inovator nu trebuie să fie musai un ins neînfricat şi ambiţios, care îşi propune să schimbe lumea din temelii; ba câteodată trebuie să se dovedescă răbdător şi perseverent în promovarea ideii sale, conştient de dezavantajul de a fi deschizător de drumuri, dar şi conştient că pentru a reuşi are nevoie de suporteri şi de promoteri.

    Grant este unul dintre cei mai iubiţi profesori de la Colegiul Wharton al Universităţii din Pennsylvania, recunoscut drept unul dintre  cei mai influenţi gânditori din domeniul resurselor umane, socotit la un moment dat unul dintre cei mai buni profesori de business sub 40 de ani (nu împlinise 30 de ani când a devenit titular la Wharton).

    Sigur că Grant foloseşte din plin exemple în cartea sa: cel al lui Dean Kamen, care a avut succes cu dispozitivele medicale pe care le-a inventat dar a eşuat cu Segway, deşi în acest din urmă caz a obţinut finanţări importante din partea celor care au văzut În secret dispozitivul. Capitolul 4 se cheamnă „Proştii se grăbesc“ şi se bazează pe ideea unei doctorande pe nume Jihae Shin, care crede că tergiversarea poate să conducă la originalitate: atunci când laşi o sarcină în suspensie câştigi timp pentru a gândi în mai multe direcţii, iei în calcul o mare varietate de idei şi o poţi alege pe cea mai inovatoare.

    „Imaginaţi-vă că sunteţi propriul vostru inamic“, ne mai sfătuieşte Grant şi mi-a plăcut şi asta. Cum mi-a plăcut şi fraza de sfârşit: „A deveni un original nu este calea cea mai uşoară în căutarea fericirii, dar ne oferă echilibrul perfect pentru căutarea fericirii“. Bun.

  • Noul butoi cu pulbere al lumii

    Teoria lui Kaplan este simplă: aşa cum Balcanii erau văzuţi, la începutul secolului XX, ca butoiul de pulbere al Europei (iar Europa era lumea atunci!), pentru că erau zona strategică în care se confruntau marile puteri politice ale lumii, dar şi marile religii, şi prin care treceau marile rute comerciale ale vremii, tot aşa Marea Chinei de Sud este acum o sursă de conflict.

    O sursă de conflict cu mari rezerve energetice, cu dispute teritoriale, cu rute investiţionale în valoare de mii de miliarde de dolari şi cu rute de mărfuri în valoare de alte mii de miliarde, marea în cauză adună ambiţiile unor zone şi ale unor state care încep acum să îşi joace cărţile la masa geopoliticlui mondial: nu atât China, deja consfinţită drept mare putere, cât Vietnam, Malaiezia, Singapore sau Filipine. Kaplan a scris până acum 16 cărţi de politică externă şi călătorii şi a fost desemnat de Foreign Policy, în 2011, printre „primii 100 de gânditori ai lumii“; este editor al publicaţiei The Atlantic şi a fost analist politic al Stratfor, agenţia de informaţii înfiinţată de George Friedman.

    „Butoiul de pulbere al Asiei“ nu este un simplu volum de politică internaţională, ci o lecţie de analiză geopolitică: fără partizanate, fără abordări de genul „asta nu se va întâmpla niciodată“, bazată pe cunoaştere şi realism. Nimic nu ilustrează mai bine dorinţa vietnamezilor de a juca un rol major în zonă decât achiziţionarea a şase submarine de ultimă generaţie, din clasa aKilo, de la ruşi.

    Un expert occidental în apărare mi-a spus că trasnzacţia nu are sens. «Vietnamezii or să aibă şocul vieţii lor atunci când or să descopere cât costă submarinele astea numai ca să le menţii în stare de funcţionare». Mai mult decât atât, vietnamezii vor fi nevoiţi să antreneze tot atâtea echipaje pentru ele, ceea ce va dura o generaţie“ „Ca să contracareze submarinele chinezeşti, ar fi scăpat mai ieftin dacă se concentrau pe războiul antisubmarin şi pe apărarea de coastă. Evident, vietnamezii au cumpărat submarinele ca pe nişte mărci ale prestigiului, ca să demonstreze că «vorbim serios»“ un scurt citat despre ceea ce va să zică geopolitica actuală şi despre ce poate deveni întinderea de apă dintre Vietman, Filipine, China şi Malaiezia. De citit musai.

  • Megatendinţe, sau încercarea de a intui schimbările viitorului

    Mathew Burrows, un fost ambasador al Statelor Unite la ONU, în prezent directorul Consiliului Atlantic, un think-tank în domeniul afacerilor internaţionale ce reuneşte experţi din domeniile politic, economic şi de securitate din Europa şi SUA, vorbeşte în „Viitorul declasificat“ tocmai despre tendinţele globale care, un sfert de veac după „sfârşitul istoriei“, sunt cât se poate de prezente şi au efecte din ce în ce pronunţate.

    Dacă înainte de 1989 lucrurile erau cumva simple – două blocuri militare şi politice aflate într-o cursă –, a ambiţiilor şi influenţei, acum peisajul s-a nuanţat: influenţa americană scade, au apărut noi superputeri, centrul economic al lumii se mută dinpre vest spre est, iar geopolitica a devenit o ştiinţă extrem de complexă. În esenţă cartea este o distilare a raportului „Tendinţe Globale 2030“, al cărui autor principal Burrows este, raport folosit de Casa Albă, de Departamentul de Stat, de cel al Apărării şi cel al Securităţii Interne.

    Volumul este împărţit în trei mari părţi: „megatendinţele“, adică modul în care lumea se schimbă, „factorii care vor afecta viitorul“ şi „lumile alternative“ care ar putea rezulta din schimbare. Punctele de vedere ale cărţii sunt puternic americanizate, în mod previzibil dacă e să-i privim originea şi destinaţiile, autorul declarându-se din capul locului încrezător într-o renaştere americană.

    Dar dincolo de americocentrismul volumului, trebuie spus că orice tânăr care ia lumea în piept, orice matur interesat de viitorul copiilor săi, orice politician care vrea să deschidă gura cu folos pentru că îşi ia rolul în serios, practic orice om modern şi conectat ar trebui să răsfoiacă „Viitorul declasificat“, indiferent dacă este sau nu de acord cu opiniile autorului. Iar tendinţele lui Burrows nu sunt chiar comune, de la Puterea lui 1, adică modul în care revoluţia tehnologică a amplificat puterea şi influenţa individului până la difuzia din ce în ce mai mare a puterii, fie că vorbim de întreaga planeta (vezi transformarea G7 în G20) fie că vorbim de state luate individual.

    O altă tendinţă care va marca profund viitorul omenirii este cea trasată de schimbările tehnologice, de nano sau biotehnologii, de imprimarea 3D, de inteligenţa artificială sau de robotică, cum nu pot fi ignorate nici schimbările climatice, dar puse în context, de exemplu competiţia pentru resurse de genul apei  sau evoluţia preţurilor alimentelor şi materiilor prime. Şi nu trebuiesc uitate nici tendinţele pur geopolitice – de exemplu cele două mari semne de întrebare ale lumii actuale, care se numesc China şi Rusia.

    „Viitorul declasificat“ nu este o carte optimistă, dar nici pesimistă, iar mesajul este cât se poate de simplu – gândiţi şi acţionaţi astăzi pentru un mâine mai bun.

  • Alianţele şi diferenţele pe care acestea le creează

    Procesul modern de angajare suferă de o ruptură majoră, este vorba de dialogul lipsit de onestitate dintre angajat şi angajator, explică, chiar la începutul cărţii lor, Reid Hoffman, Ben Casnocha şi Chris Yeh, iar „Alianţa“ îşi propune să desluşească şi să ofere soluţii pentru ca relaţia dintre organizaţie şi angajat să funcţioneze. Cine sunt cei trei?

    Reid Hoffman a înfiinţat în 2003, în sufrageria sa, serviciul de socializare profesională LinkedIn şi a finanţat ulterior o serie de afaceri de succes din Silicon Valley – Airbnb, Facebook, Flickr sau Zynga. Ben Casnocha a fost colaborator al lui Hoffman la LinkedIn, a fondat compania de e-guvernare Comcate Inc. şi este socotit unul dintre cei mai influenţi 25 de oameni din lumea internetului şi a politicii.

    Chris Yeh este vicepreşedinte pe probleme de marketing la PBworlks, cofondator al Wasabi şi un apropiat al mai multor companii din tehnologie. Cei trei sunt conştienţi de schimbarea din domeniul resurselor umane, de trecerea din epoca angajării pe viaţă în cea a contractului temporar şi a lucrului pe proiect, mai ales din cauza experienţei pe care au acumulat-o în Silicon Valley, unde companiile concurează acerb pentru minţile, dar şi pentru loialitatea angajaţilor.

    Aşa că rezultatul muncii lor este organizat, detaliat, eficient şi lămuritor pentru a răspunde oricărei nelămuriri pe care o poate avea cineva interesat să contruiască nu o simplă relaţie angajat – angajator, ci o alianţă reală. Cred că oricine va înţelege acest lucru va trage un loz câştigător.

  • Manual de alungat maimuţa care ne stă pe umăr

    ˝Ceva mă face să spun că trei din cinci români oarecare care vor ţine în mână o carte care se numeşte „La pescuit de fraieri“ vor avea un sentiment de „deja-vu“. Nu de alta, dar pescuitul de fraieri a fost un sport intens practicat într-un sfert de veac de noucapitalism, poate sub mai multe forme şi cu mai multe variaţiuni, dar aceeaşi acţiune în mod fundamental.

    Acum vin doi laureaţi de premiu Nobel pentru economie – George Akerlof, profesor de economie la Universitatea Georgetown, în 2001, pentru articolul „Piaţa de ţepe, incertitudinea calităţii şi mecanismele pieţei“, precum şi Robert Shiller, profesor la Yale, care a primit premiul în 2013 – şi vorbesc despre modul în care suntem manipulaţi de publicitate, dar şi de sistemul politic, de faptul că plătim prea mult pentru servicii sau pentru obiecte, pentru credite sau pentru medicamente, dar care spun şi cum pot fi evitate astfel de situaţii, prin cunoaştere, reformă şi reglementare.

    Sigur că autorii nu au dus lipsă de subiecte, de la maşini uzate la carduri de credit şi de la mâncarea „junk“ la imprimantele pentru acasă. Unii vor spune că nu este nimic nou în asta şi că sunt lucruri cunoscute. Autorii cred că analiza lor aduce ceva nou, chiar dacă pe tema pescuitului de fraieri s-au scris cu totul circa 200.000 de texte, şi propun trei puncte de vedere care le aparţin. În primul rând că pescuitul de fraieri este inevitabil şi nu este o excepţie, ci regula; culmea este că literatura economică nu prea a luat în calcul asta, ci a invocat concepte cumva optimiste, de genul echilibrului pieţelor propus de Adam Smith.

    În al doilea rând, studiul comportamentului nu a luat prea în serios „Pescutirul de fraieri“, preferând să se concentreze pe idei care nu se prea regăsesc în realitate; un precept comun în economia comportamentală spune că oamenii iau doar decizii care le maximizează prosperitatea. Or aici apre o diferenţă, cea dintre ceea ce oamenii îşi doresc realmente şi ceea ce li se spune că îşi doresc. În al treilea rând, Akerlof şi Schiller vorbesc despre, şi introduc în studiul economic, poveştile pe care oamenii şi le spun lor înşişi, aceasta fiind ideea care mi-a plăcut cel mai mult.

    Respectivele poveşti oferă viziunea de ansamblu necesară analizei pescuitului de fraieri, a modului în care cineva este determinat să ia o decizie în beneficiul pescuitorului şi nu pentru propriul câştig. Nu pot încheia această cronică fără să invoc un mare personaj adus în prim-plan de cei doi economişti, este vorba de „maimuţele care stau pe umerii oamenilor“ şi care îşi impun de cele mai multe ori propriile preferinţe în detrimentul nevoilor reale ale acestora.

    „Putem concepe economia noastră ca şi cum cu toţii am avea nişte maimuţe pe umăr atunci când mergem la cumpărături şi când luăm decizii economice. Acele maimuţe de pe umerii noştri sunt prezente sub forma slăbiciunilor care au fost exploatate de mult de specialiştii în marketing. Din cauza acestor alăbiciuni multe dintre alegerile noastre diferă de ceea ce dorim realmente sau, într-o formulare alternativă, diferă de ceea ce este benefic pentru noi. În general nu suntem conştienţi de acea maimuţă de pe umăr“, spun Akerlof şi Schiller. Citiţi-le cartea şi veţi învăţa să alungaţi, poate, maimuţa aceea.