BusinessMagazin

Category: Carte

  • Misterele minţilor creative

    Creativitatea a devenit în ultima perioadă, alături de arta de a povesti – storytelling –, una dintre mantrele dezvoltării personale, şi zic că undeva între un sfert şi o treime dintre cărţile de gen tratează domeniul. „Făcut pentru creaţie. Descoperă misterele minţilor creative“, de Scott Barry Kaufman şi Carolyn Gregoire, combină munca psihologului cu a jurnalistului şi propune cititorilor un decalog al minţilor creative, bazat pe dezordinea minţii umane, pe puterea imaginaţiei combinată cu joaca serioasă, cu sensibilitate şi cu ştiinţa de a colabora cu ceilalţi.

    Din toate acestea şi nu numai răsar cele zece atribute ale minţilor creative: joaca imaginativă, pasiunea, visatul cu ochii deschişi, singurătatea, intuiţia, deschiderea spre noi experienţe, meditaţia, sensibilitatea, transformarea dezavantajelor în avantaje şi gândirea diferită. În bunul stil al literaturii de business, cartea foloseşte istoriile de viaţă ale unor personaje reprezentative pentru rasa umană, fie că se numesc Picasso sau Kahlo sau Proust sau Edison, fără a-i uita pe Lennon sau Michael Jackson. Scott Barry Kaufman este psiholog, directorul ştiinţific al Imagination Institute de la University of Pennsylvania, iar Carolyn Gregoire scrie pentru Huffington Post (cartea se bazează pe articolul ei intitulat „18 lucruri pe care creativii le fac altfel“).

    Sigur, pentru că s-au scris atâtea în ultimii ani, la un moment dat veţi avea impresia că aţi mai citit unele enunţuri şi nu vă veţi fi înşelat, asta pentru că este adevărat că subiectul creativitate este vast, dar poate fi analizat şi prezentat folosind un număr oarecum limitat de expresii, adecvate limbajului cât corporatist cât şi literar. Dar până la urmă chiar şi clişeele au farmecul lor şi, dacă vin la momentul potrivit, au o bună doză inspiraţională; aşa că ziceri precum „creativitatea e contagioasă“ sau „observaţia este un determinant important al creativităţii“ apar a avea înţelepciunea lor.

    Dacă acceptaţi toate acestea, încheierea vi se va părea plină de energii şi sinergii: „Atunci când adoptăm un stil de viaţă creativ, ne punem în valoare expansivitatea propriei fiinţe şi a complexităţii noastre umane extraordinare, oferindu-ne permisiunea de a întruchipa acele mulţimi uimitoare despre care vorbea Whitman. Aşadar, daţi-i drumul: contraziceţi-vă! Fiţi serioşi şi jucăuşi, practici şi romantici, sensibili şi puternici, visători şi muncitori. După cum spunea celebrul poet american, trăim aşa cum suntem, iar asta e destul“.

  • Ţara cu cele mai multe biblioteci, raportat la numărul de locuitori, din Europa. Doar 16% dintre români adulţi au vizitat o bibliotecă în ultimul an

    Există peste 65.000 de biblioteci în Europa. Raportat la populaţie, în Olanda, Grecia şi Portugalia sunt cele mai puţine biblioteci, o jumătate de bibliotecă la 10.000 de oameni, iar cele mai multe biblioteci se află în Cehia, Bulgaria, Lituania sau Letonia. România se află undeva la mijloc cu 1-1.9 biblioteci la 10.000 de locuitori. Deşi Cehia are cele mai multe biblioteci raportate la numărul de locuitori, Finlanda şi Danemarca cheltuiesc cei mai mulţi bani pe biblioteci, peste 30 de euro per cap de locuitor. Cehia cheltuie undeva între 11 şi 30 de euro pe cap de locuitor, iar România sub 10 euro, potrivit celui mai recent raport realizat de Fundaţia Bill şi Melinda Gates.

    De fapt, în Cehia există o bibliotecă la fiecare aproape 2000 de persoane, de 4 ori mai multe biblioteci decât media europeană şi de 10 ori mai mult decât în SUA.

    67% dintre adulţii finlandezi au vizitat o bibliotecă în ultimul an (28% în ultima lună). În clasasament urmează danezii (57%) apoi belgienii cu 42%. Doar 16% dintre români adulţi au vizitat o bibliotecă în ultimul an şi doar 9% în ultima lună.

    Un motiv pentru acest fapt este faptul că ani de zile a fost obligatoriu ca fiecare aşezare din Cehia să aibă o bibliotecă fie că era vorba de oraş sau de un sat, scrie New York Times.

    Legea a fost promulgată în 1919, la scurt timp după ce Cehoslovacia a devenit independetă. Ideea era să crească gradul de alfabetizare şi de educaţie. A funcţionat. “Cehii şi-au dezvoltat o obişnuiţă în a citi. Chiar şi azi cehii cumpără mai multe cărţi, 11 pe ani în medie, faţă de alţii”, a declarat Vit Richter, director al Insitutului Naţional al Bibliotecilor din Cehia.

    Legea a persistat şi când Cehoslovacia a fost ocupată de Germania, şi după despărţirea de Slovacia, însă, din raţiuni financiare, legea a fost abandonată în 2001, iar de atunci 11% dintre biblioteci s-au închis. De-a lungul anilor activităţile bibliotecilor s-au extins (organizare de evenimente, cursuri etc), dar principala activitate a rămas încă un punct important, mai ales că 92% dintre cehi vor încontinuarea să meargă în biblioteci şi să împrumute cărţi.

     

     

     

     

  • Ţara cu cele mai multe biblioteci, raportat la numărul de locuitori, din Europa. Doar 16% dintre români adulţi au vizitat o bibliotecă în ultimul an

    Există peste 65.000 de biblioteci în Europa. Raportat la populaţie, în Olanda, Grecia şi Portugalia sunt cele mai puţine biblioteci, o jumătate de bibliotecă la 10.000 de oameni, iar cele mai multe biblioteci se află în Cehia, Bulgaria, Lituania sau Letonia. România se află undeva la mijloc cu 1-1.9 biblioteci la 10.000 de locuitori. Deşi Cehia are cele mai multe biblioteci raportate la numărul de locuitori, Finlanda şi Danemarca cheltuiesc cei mai mulţi bani pe biblioteci, peste 30 de euro per cap de locuitor. Cehia cheltuie undeva între 11 şi 30 de euro pe cap de locuitor, iar România sub 10 euro, potrivit celui mai recent raport realizat de Fundaţia Bill şi Melinda Gates.

    De fapt, în Cehia există o bibliotecă la fiecare aproape 2000 de persoane, de 4 ori mai multe biblioteci decât media europeană şi de 10 ori mai mult decât în SUA.

    67% dintre adulţii finlandezi au vizitat o bibliotecă în ultimul an (28% în ultima lună). În clasasament urmează danezii (57%) apoi belgienii cu 42%. Doar 16% dintre români adulţi au vizitat o bibliotecă în ultimul an şi doar 9% în ultima lună.

    Un motiv pentru acest fapt este faptul că ani de zile a fost obligatoriu ca fiecare aşezare din Cehia să aibă o bibliotecă fie că era vorba de oraş sau de un sat, scrie New York Times.

    Legea a fost promulgată în 1919, la scurt timp după ce Cehoslovacia a devenit independetă. Ideea era să crească gradul de alfabetizare şi de educaţie. A funcţionat. “Cehii şi-au dezvoltat o obişnuiţă în a citi. Chiar şi azi cehii cumpără mai multe cărţi, 11 pe ani în medie, faţă de alţii”, a declarat Vit Richter, director al Insitutului Naţional al Bibliotecilor din Cehia.

    Legea a persistat şi când Cehoslovacia a fost ocupată de Germania, şi după despărţirea de Slovacia, însă, din raţiuni financiare, legea a fost abandonată în 2001, iar de atunci 11% dintre biblioteci s-au închis. De-a lungul anilor activităţile bibliotecilor s-au extins (organizare de evenimente, cursuri etc), dar principala activitate a rămas încă un punct important, mai ales că 92% dintre cehi vor încontinuarea să meargă în biblioteci şi să împrumute cărţi.

     

     

     

     

  • 10 cărţi de business pe care trebuie să le citiţi vara asta

    Vara şi-a intrat în drepturi şi mulţi dintre voi vă gândiţi la destinaţiile de vacanţă. Însă asta nu înseamnă că trebuie să uităm cu totul de business. În continuare veţi găsi un top 10 al celor mai captivante cărţi de business. Eşti om de afaceri? Antreprenor? CEO? Dacă da, cărţile enumerate mai jos sunt pentru tine.

    1. “Originals” de Adam Grant.

    Autorul este o stea în domeniul său şi este profesorul cel mai bine cotat la Wharton. În ultima sa carte, Grant aruncă o privire asupra celor mai inovatoare şi îndrăzneţe minţi din ultimii 100 de ani, de la Martin Luther King Jr. la fondatorii Google. Prin intermediul acestei cărţi el reuşeşte să ne arate ce se află într-o minte ,,originală”.

    2. “O great One!” de David Novak şi Christina Bourg

    Cartea este o parabolă bazată pe cariera lui David Novak ( a fost preşedintele Yum Brands-KFC, Taco Bell, Pizza Hut) care marşează pe ideea că: Cel mai bun lucru pe care un lider îl poate face este  acela de a arăta apreciere faţă de o treabă bine făcută.

    3. “ How to have a good day” de Caroline Webb

    Poate suna ca o carte plină de clişee, dar este o carte cu sfaturi de carieră testate pe teren. Autorul reuşeşte să ofere indicaţii despre cum să ai întâlniri productive sau despre cum să te înţelegi cu un coleg enervant.

    4. ‘An Everyone Culture’ de Robert Kegan şi Lisa Laskow Lahey

    Kegan şi Laskow reuşesc să analizeze în detaliu ceea ce ei percep ca fiind beneficiile transparenţei radicale prin studii de caz – compania de fonduri hedge, Bridgewater, compania de ecommerce Next Jump şi Decurion, companie de real estate.

    5. ‘Ego is the Enemy’ de Ryan Holiday

    Autorul se inspiră din istorie, cât şi din filosofie pentru a ne arăta faptul că îţi poţi controla ego-ul dacă respecţi câteva reguli. El foloseşte în lucrarea sa exemple din diferite domenii, vedete care au reuşit să-şi stăpânească ego-ul. Printre aceştia se numără antrenorul principal al echipei de fotbal american New England Patriots, Bill Belichick, sau Prima Doamnă a Statelor Unite, Eleanor Roosevelt.

     

  • Echilibrul între corp şi minte

    Există o categorie importantă de oameni pentru care faptul că Amy Cuddy a ţinut să dezvolte al doilea cel mai vizionat discurs pe site-ul TED înseamnă foarte mult. Speech-ul profesoarei de psihologie de la Harvard Business School, vizionat de 34 de milioane de ori, arată modul în care suntem definiţi şi percepuţi de ceilalţi în funcţie de limbajul propriului trup.

    În regnul animal, expresiile nonverbale ale puterii şi dominaţiei ţin de expansiune, subiecţii se fac mari se extind, ocupă mult spaţiu; se deschid. Oamenii procedează la fel şi când deţin puterea, dar şi când se simt puternici pe moment. Când se simt fără putere fac exact invers, se strâng tot mai mult, se fac mici. Când e vorba de putere, contrabalansăm elementele nonverbale ale celorlalţi. Este doar un prim exerciţiu din „Prezenţă“, cartea scrisă de Cuddy în siajul discursului de la TED, menită să ajute oamenii să devină conştienţi de semnalele transmise de corpul lor şi să-i ajute să îşi construiască prezenţe puternice, menită să genereze respect şi încredere în propria persoană.

    Sigur că asta nu trebuie să se transforme într-un soi de kabuki prost, cu personalităţi „răcnite“ şi prost jucate, ci mai degrabă identificarea căilor care vă vor transforma în mod natural într-o prezenţă alfa. Pare complicat şi va deveni complicat dacă veţi dori asta; dar dacă în timpul unei discuţii sau al unei prezentări veţi adopta posturile corespunzătoare, puterea va veni în mod firesc, însoţită de autenticitate şi pasiune. Şi asta nu este tot: puterea poate fi cedată, interlocutorul poate fi ascultat cu atenţie şi asta se traduce, în cele din urmă, tot printr-un câştig de putere, pentru că astfel ceilalţi capătă încredere în noi, pot fi obţinute informaţii utile şi ajungem să-i vedem pe ceilalţi ca pe nişte parteneri potenţiali.

    Şi nu, nu competenţa este valuta supremă în relaţii, aşa cum suntem tentaţi să credem de cele mai multe ori, ci încrederea este cel mai important factor al evaluărilor la care suntem supuşi. Prezenţa lui Amy Cuddy este mai adâncă şi mai pătrunzătoare decât speech-ul de la TED, în paginile cărţii veţi descoperi de exemplu o analiză amănunţită a sindromului impostorului, care macină nu numai oameni obişnuţi, ci şi scriitori de talia lui Neil Gaiman, sau despre rolul magic al haka în cultura jucătorilor All Blacks. Sau, şi asta sper să vă minuneze, legătura neaşteptată dintre dimensiunea ecranelor şi a dispozitivelor cu care lucraţi şi sentimentul de putere: cu cât ecranul este mai mic, cu atât mai lipsiţi de fermitate sunt utilizatorii; aşa că de fapt smartphone-ul, în loc să ne facă mai productivi şi mai eficienţi, ne subminează aceste bune intenţii. Şi mai e şi postura aceea cocoşată pe ecran…

    De citit musai!

  • Teoria ghionturilor în politicile guvernamentale şi în servicii

    Iată o carte care face parte din ceea ce aş numi volume recuperate, asta pentru că „Nudge“ a apărut în urmă cu opt ani, generând – este adevărat, nu singură – chiar o teorie a ghionturilor, valabilă în stiinţele comportamentale, în politică şi în economie. Principalul driver al teoriei a fost British Behaviourial Insights Team, sau Nudge Unit, organizaţie care a avut misiunea de a aplica teoria ghionturilor în politicile guvernamentale şi în servicii, dar şi să reducă cheltuielile bugetare din Marea Britanie. „Nudge“ a generat şi un blog, activ între 2008 şi 2011, şi, cel mai important, a pus umărul la apariţia economiei comportamentale.

    Cartea este scrisă de Richard Thaler, economist şi profesor de ştiinţe comportamentale în Chicago, şi de Cass Sunstein, profesor de jurisprudenţă la Universitatea din Chicago (ultimul a făcut parte şi din cabinetul preşedintelui Obama). Singura recomandare pe care o pot face este să citiţi cartea, chiar dacă între data scrierii şi cea a apariţiei în limba română lumea a primit câteva ghionturi serioase din partea crizei economice (care, de altfel, sunt analizate într-o oarecare măsură în carte, cel puţin criza imobiliară din 2007 – 2008). În esenţă, „Nudge“ dărâmă mitul lui homo economicus, care ia mereu cele mai bune decizii; homo sapiens, insul obişnuit, comite erori pentru că face tot felul de asocieri şi este influenţat şi de contextul social. Sau, altfel spus, oamenii sunt neinformaţi, lipsiţi de voinţă, inconsistenţi şi leneşi, incapabili să reziste în faţa tentaţiilor de astăzi chiar dacă mâine ar fi recompensaţi. Şi reacţionează cumva aiurea: exemplul clasic, folosit în „Nudge“, este cel al muştelor pictate în centrul pisoarelor aflate în aeroportul din Amsterdam, care au îmbunătăţit considerabil precizia utilizatorilor, dar şi condiţiile de igienă.

    O istorioară care poate părea uşor trivială, dar care păstrează şi ilustrează cât se poate de bine modul în care trebuie administrate ghionturile: păstrând libertatea alegerii, dar intervenind destul de ferm în actul alegerii, o formă de paternalism soft şi destul de neintruziv. „Lăcomia şi corupţia au contribuit la declanşarea crizei, dar simpla slăbiciune a naturii umane a jucat şi ea un rol esenţial. Nu vom putea să ne apărăm de crize viitoare dacă spumegăm împotriva lăcomiei, a corupţiei şi fărădelegii, fărăa  ne uita în oglindă şi fără a înţelege efectele ptenţial devastatoare ale raţionalităţii limitate, ale problemelor de autocontrol şi ale influenţelor sociale“, ne avertizează Thaler şi Sunstein, oamenii care vor să ne aducă aminte că suntem oameni şi ne învaţă să trăim şi să acceptăm asta.

  • Carte: Echipa de echipe a generalului cu patru stele

    Generalul Stanley McChrystal a condus, pentru scrierea cărţii, o echipă de oameni de business şi de foşti militari: Tantum Collins, licenţiat în afaceri globale, elev al generalului, David Silverman, CEO al companiei de consultanţă în afaceri Crosslead, luptător, şi el, în marina americană, şi Chriss Fussel, fost membru al SEAL şi partener la Crosslead. Din acest amalgam de foşti soldaţi şi actuali oameni de afaceri a ieşit o carte despre ce pot învăţa organizaţiile de business de la militărie, de importanţa colaborării, a formării unei singure „echipe de echipe“ care să urmărească un scop comun, despre nevoia de a transfera adaptabilitatea şi capacitatea de coeziune a echipelor mici la nivel macro.

    De altfel, generalul McChrystal aplică în viaţa reală aceste principii milităreşti, în cadrul propriei sale companii de consultanţă în leadership şi management. El spune că a observat că forţele armate pe care le conducea în Afganistan au mai multe în comun cu o companie de top 500 care încearcă să lupte cu o puzderie de start-up-uri decât cu comandamentele militare ale aliaţilor care se luptau cu nemţii în cel de-al doilea război mondial. Iar insurgenţii aveau succes nu pentru că erau mai buni tacticieni sau mai bine antrenaţi, ci pentru că structurile lor lipsite de ierarhii însemnau o manieră diferită de a duce o luptă.

    Răspunsul său a fost transformarea organizaţiei militare, rigidă şi tradiţionalistă, într-o echipă de echipe predispuse la colaborare. Liderii de business, spune generalul, trebuie să renuţe la ideea de a controla totul şi să se împace cu necunoscutul, pe care să încerce să-l întoarcă în favoarea lor şi a organizaţiilor lor. Schimbarea fundamentală de care vorbeşte McChrystal este însă a schimbării rolului liderului, care se pune în subordinea subordonaţilor săi, într-o manieră asemănătoare cu cea a amiralului Nelson, care s-a transformat în timpul bătăliei de la Trafalgar într-un ofiţer de informaţii şi coeziune.

    În modelul clasic subordonaţii furnizează informaţii şi liderii le prelucrează şi decid. În modelul propus de autorii Echipei de echipe, liderii furnizează informaţii şi subordonaţii iau iniţiativa şi stabilesc ce este de făcut. Un punct de vedere care ar trebui să vă determine să deschideţi cartea generalului cu patru stele.

  • Carte: Dragostea modernă

    Cineva remarca, înţelept, că în general jurnaliştii ar fi vrut să fie scriitori şi fotografii ar fi vrut să fie cineaşti, iar în cazul lui Aziz Ansari comicul ar fi vrut să fie analist de date. Aceasta poate fi una dintre explicaţiile faptului că un comic de stand-up, cu peste 5 milioane de fani pe Twitter şi care joacă la Madison Square Garden cu casa închisă, se aliază cu un profesor de sociologie, Eric Klineberg, şi scrie o carte despre amor în vremea tehnologiei.

    Cei doi au elaborat un proiect amplu de cercetare, au luat sute de interviuri şi au participat la focus grupuri în mai toate colţurile lumii. Ca un bun comic ce este, Ansari îşi abordează cititorul într-un mod franc – „La dracu’, mersi că mi-ai cumpărat cartea. Banii sunt AI MEI acum. Dar am muncit din greu la carte şi cred că o să îţi placă“, iar la final va exclama: „Ei bine, GATA, am terminat naibii cu cartea! Grozav!“. Între cele două strigăte, comicul stabileşte câteva dintre regulile care stau la baza relaţiilor moderne, de exemplu aceea că unii au o relaţie mult mai strânsă cu smartphone-ul personal decât cu partenerul de viaţă. Iar relativa anonimitate formată din nickname-uri, emoticoane sau avatare iscă, plastic vorbind, monştri: de exemplu numărul uluitor de nătărăi care scriu „mesăjele“, folosesc o grămadă de „hahaha“-uri, asta când nu sunt de-a dreptul agresivi din punct de vedere sexual. Oamenii au două euri, cel real şi cel virtual, conchide, serios, comicul. Sau lipsa de originalitate, de personalitate: luat singur, un mesaj „Bună!“ poate părea inofensiv, dar dacă cinci ecrane de telefon se vor umple de „Bună“, „Bunăă“, „Hei“, „Bună, ce mai faci?“, „Hei“ şi tot aşa vei începe să judeci altfel specia umană. Pe alte meleaguri povestea capătă accente dramatice, de exemplu faptul că tinerii japonezi se dovedesc din ce în ce mai mult neinteresaţi de relaţii, de orice tip ar fi ele, punând guvernul în postura de a finanţa programe care să-i ajute pe oameni să îşi găsească perechea sau să trimită tinerelor cupluri bani şi cadouri.

    Dar, dincolo de neajunsuri, de mutaţii, de euri virtuale şi de euri reale, de mesaje tembele şi de potriviri pe Tinder, trebuie reţinută ideea de bază că, „indiferent de cât de multe opţuni vedem pe un ecran, ar trebui să nu uităm că în spatele lor sunt persoane reale şi că e de preferat să petrecem timp de calitate cu oameni reali şi nu cu telefoanele sau laptopurile noastre, încercând să vedem dacă e cineva acolo“. Comicul dixit, şi nu pot decât să îl aprob. De citit musai, ca să înţelegem cum este lumea şi cum ar trebui să fie de fapt.

  • Valetul de pică

    În mitologia cărţilor de joc, valetul de pică este, spun specialiştii, un tânăr răutăcios, arogant şi invidios, care abuzează de încrederea oricui, care vă va dezvălui secretele şi se va alia cu oricine vă poate face rău. În scriitura lui Joyce Carol Oates, „Valetul de pică“ seamănă cu personajul din cărţile de joc, dar este, în plus, un soi de alter ego răuvoitor.

    Tema nu este chiar nouă, dar tocmai astfel de teme, redundante – un băiat iubea o fată, eroul care salvează lumea, POVESTEA cuiva care are un secret întunecat, feţele domnilor Jekyll şi Hyde – fac literatura literatură. Eroul din „Valetul de Pică“ este Andrew Rush, scriitor de romane poliţiste, apreciat de public şi comparat cu Stephen King, dar un King pentru gentlemeni; acesta este Jekyll. Mr. Hyde este Jack of Spades din titlu, autor de romane negre, ultraviolente – sunt operele lui Rush, sub pseudonim, o faţă pe care Rush încearcă să o ţină cât se poate de ascunsă. Iar Jack of Spades nici nu prea este un scriitor de mare succes. Povestea se complică în momentul în care fiica lui Rush descoperă o carte a Valetului de Pică şi o citeşte. În aceeaşi perioadă, scriitorul este acuzat de plagiat, aşa că avem de-a face, deja, cu un cumul de factori care nu numai că îi ameninţă tihnita viaţă, ci îi dau şi viaţă, cumva, amicului de pică.

    Joyce Carol Oates a publicat prima sa carte în 1963 şi de atunci peste 40 de volume, pe lângă piese de teatru, nuvele, povestiri, poezii sau texte de nonficţiune. A predat literatură şi a lucrat ca editor şi publisher. Este o alergătoare pasionată şi pune că mişcarea îi permite să construiască şi să revadă scene din cărţile sale, să închege intrigi şi să transforme schiţe în opere literare. Este cunoscută drept o scriitoare prolifică, şi drept urmare au apărut articole „…for dummies“ care prezintă listele cărţilor de citit musai.

    Scris la persoanele întâi, „Valetul de pică“ este o scriitură tipic americană, directă, zigzagată, cu o sumedenie de referinţe culturale şi de trimitri tipice unui ErouDeRomanScriitorLaModăPeCaleSăAjungăCamÎntr-oUreche, o carte numai bună pentru un weekend ceva mai ploios.

  • Jocul privatizării

    Există în presa românească şi mai cu seamă în presa economică un soi de tendinţă, scrii şi pare că ai putea să spui mai mult decât scrii, dar ceva te reţine. Am avut impresia asta citind şi cartea lui Adrian N.Ionescu, „Jocurile privatizării“, apărută la Editura Integral. Volumul este o relatare personală a unui jurnalist de specialitate, care a colaborat cu publicaţii importante din presa economică, o istorie subiectivă a înfiinţării şi evoluţiei bursei româneşti postrevolţionare.

    Fiecare capitol are personalitatea sa şi din acest punct de vedere „Jocurile privatizării“ este interesantă: personaje pe care le-am cunoscut, de care am citit şi de care am auzit, vorbesc sau sunt pomenite în contextul istoriei recente a pieţei de capital. Oficiali ai statului, reprezentanţi ai instituţiilor financiare internaţionale, FMI şi Băncii Mondiale, consultanţi, oameni de afaceri mai mult sau mai puţin controversaţi, politicieni şi membri ai guvernelor, brokeri, şefi ai bursei şi organisme de control şi supraveghere, toţi şi-au găsit locul în carte, alături de privatizări, listări, negocieri sau tranzacţii dubioase, şi, din acest punct de vedere, cred că ar fi fost nevoie de un număr mult mai mare de pagini.

    Autorul subliniază o anume dualitate, o anume nesiguranţă a bursei româneşti, care, deşi oferă, cel puţin în această perioadă, randamente de top mondial, a rămas un soi de curiozitate, accesibilă doar unei elite.  De remarcat aprecierea lui Sergiu Oprescu, preşedintele Alpha Bank şi fost preşedinte al Bursei de Valori: „Piaţa de capital din România a semănat cu Ciuleandra, pe care toată lumea o lua la dans, dar nimeni nu o lua de nevastă. Conform logicii dintr-o anumită perioadă, Bursa era bună de arătat, ca să ne împăunăm cu ea, să dăm bine în diverse poze internaţionale“.

    Cum prea multe studii pe tema capitalismului românesc postrevoluţionar nu s-au scris, cartea lui Adrian Ionescu este importantă pentru că unu, există şi a fost scrisă, şi doi, pentru că surprinde caleidoscopic şi plăcut etape esenţiale şi inside‑uri din primele două decenii ale pieţei de capital. Un exerciţiu pe care presa românească de business, atâta câtă mai este, ar trebui să-l repete, atâta cât se mai poate. De citit.