BusinessMagazin

Category: Carte

  • Cum să ne înţelegem mai bine istoria

    Iată o perspectivă care poate converti un dicţionar de personalităţi istorice într-o carte de lectură pasionantă. Mai ales când acestea sunt, ca în cazul “Enciclopediei şefilor de stat şi de guvern ai României”, deţinătorii puterii supreme, responsabilii de decizii prin care – sau poate, uneori, împotriva cărora – s-a construit România modernă, de la Cuza şi Kogălniceanu până astăzi.

    Biografiile lor, prezentate cu imparţialitatea istoricului experimentat, ne pot ajuta să le înţelegem mecanismele şi mobilurile, ştiind de la început că niciunul nu are o singură cauză, că au fost oameni şi au fost “sub vremi”, cum zicea cronicarul, în anumite condiţii sociale, politice, geopolitice.

    Toate acestea sunt prezentate sintetic în lucrare, astfel că, prin cele 72 biografii, avem sinteza celor 150 de ani de istorie a României de astăzi. Avem la îndemână un instrument de evaluare ce nu poate fi contestat în cazul unui om de stat: măsura în care, în contextul dat, a servit interesul ţării sale.

    Nu de puţine ori, aceasta s-a făcut prin pierderea de popularitate sau de sprijin, împotriva presiunilor externe sau interne, atrăgând şi suportând, în numele unei idei, blamuri de tot felul. Să amintim aici secularizarea, în 1863, a averilor mănăstireşti de către Cuza şi Kogălniceanu, atribuită de lumea preoţească nefastelor idei revoluţionare franceze, care a adus însă în circuitul economiei naţionale 25% din suprafaţa ţării. Sau introducerea de către Carol I a principiului rotativei guvernamentale, cu rezultate benefice pentru ţară, prin implicarea celor două forţe politice într-un program continuu, acela al modernizării.

    Într-un cuvânt, un dicţionar ce nu ar trebui doar consultat, la nevoie, ci citit, privit în el, ca într-o oglindă. O oglindă utilă şi pentru cei ce alegem, la fiecare patru sau cinci ani, pe liderii care iau decizii în numele nostru, dar şi pentru ei. Să nu uităm nici noi, nici ei, că, aşa cum spunea Richard Nixon, “politicianul urmează poporul, dar poporul îl urmează pe omul de stat”.

    Nicolae C. Nicolescu, “Enciclopedia şefilor de stat şi de guvern ai României (1862-2011)”, Editura Meronia, Bucureşti, 2011

  • Ce-i trebuie unui lider ca să schimbe lumea

    O autoritate carismatică se referă la capacitatea anumitor oameni de a conduce grupuri folosindu-se de aspecte emoţionale. Există forme pure de carismă, în personaje precum Mahatma Gandhi, Nelson Mandela, Winston Churchill sau Maica Tereza, dar nu putem ignora nici versiunea negativă a carismaticilor, reprezentată de personalităţi precum Hitler, Stalin sau Ceauşescu.

    Din păcate, noţiunea de bine şi cea de carisma nu coincid întotdeauna. În ciuda extraordinarului impact pe care îl exercită, exponenţii supremi ai carismei răman totuşi fiinţe umane ca oricare altele, spune Andrew Leigh. Oricat de impresionante şi de enigmatice par efectele prezenţei lor, acestea nu sunt nici magice, nici supranaturale.

    Andrew Leigh, “Charisma”, Editura Trei, Bucureşti, 2011

  • Există un al şaselea simţ?

    Noua apariţie e o carte descumpănitoare, pentru că valorizează un tip de cunoaştere – cea spontană, rapidă, intuitivă – aflat în profundă contradicţie cu lumea în care trăim şi cu prejudecata suverană potrivit căreia o decizie este cu atât mai bună cu cât timpul şi efortul investite sunt mai mari.

    Se ştie: cu toţii îi învăţăm pe copiii noştri că “graba strică treaba”. Sau le spunem: uită-te înainte să sari! Sau: gândeşte înainte să acţionezi! Aşa încât a veni azi să propovăduieşti graba şi prospeţimea primei reacţii poate constitui un sacrilegiu în raport cu străvechile şi aşezatele noastre principii care recomandă temeinicia, verificarea de două ori a unei concluzii, încetineala înţeleaptă.

    Bizuindu-se pe zeci de exemple concrete, dintr-o largă paletă de domenii de activitate şi pornind de la studii de ultimă oră din domeniul neuroştiinţei şi al psihologiei, volumul “Blink” (“Clipirea”) demonstrează că diferenţa dintre o decizie bună şi una greşită nu stă atât în volumul de informaţii cu care lucrăm, cât în capacitatea de a ne concentra asupra unor detalii esenţiale. Pe scurt (ca să fim în spiritul cărţii), Gladwell ne învaţă cum putem lua decizii mai bune – acasă, la birou şi în viaţa de zi cu zi, fără să prejudiciem calitatea opţiunii noastre.

    Dar Gladwell nu vrea să facă doar un elogiu al al puterii privirii aruncate pe fugă. În multe privinţe, el este interesat şi de acele momente în care instinctul ne înşeală. Pentru că abilităţile noastre de cunoaştere spontană – un al şaselea simţ – se manifestă haotic din cauza unui set foarte exact de motive, care pot fi identificate şi înţelese, trebuie să învăţăm “când să ascultăm de copmputerul interior şi când trebuie să îi contestăm eficienţa”.

    Malcolm Gladwell, “Blink”, Editura Publica, Bucureşti, 2011

  • Străinii din istoria românilor

    Monarhi, principi, şefi de state şi de guverne, comandanţi militari, diplomaţi, secretari particulari de domni etc. Veniţi să cucerească şi să supună, să impună sau să negocieze, să slujească sau să instruiască, ei au marcat direct, în bine sau în rău, istoria acestor meleaguri.

    Dicţionarul “Personalităţi străine în istoria românilor” se constituie într-o adevărată punte către cei din afară, oferind tabloul persoanelor marcante, dintr-o ţară sau alta, care au fost într-o relaţie cu românii sau spaţiul românesc. Indirect, el este şi un mijloc de cunoaştere a măsurii în care personalităţile străine au contribuit la desfăşurarea istoriei noastre naţionale. Când şi cum au influenţat oficialii străini destinul istoric al românilor şi al strămoşilor lor, din Antichitate până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, aflăm din cele 250 de articole care, într-un prim segment, înfăţişează datele biografice ale personalităţilor respective, şi apoi detaliază acţiunile lor concrete în contact cu românii.

    Criteriul de selecţie l-a constituit prezenţa nemijlocită pe sol românesc, fie ea şi episodică, a tuturor personajelor incluse în dicţionar şi implicarea lor directă în deciziile politice, militare sau diplomatice ale acestui spaţiu.

    Unii s-au acoperit de glorie sau de ruşine în confruntările respective. Diplomaţii marilor puteri au reprezentat uneltele prin care acestea şi-au impus interesele în spaţiul românesc. Unii s-au ataşat de aceste locuri şi de firea ospitalieră a românilor, alţii au pus în practică cu detaşare, sau exces de zel, în anumite situaţii, sugestiile sau ordinele primite de la superiorii lor.

    O carte care poate fi consultată ca un dicţionar, în funcţie de interesul punctual faţă de o personalitate sau alta, dar care, în acelaşi timp, poate fi citită ca o naraţiune caleidoscopică, plină de aventuri şi palpitante răsturnări de situaţie.

    Ioan Stănel (coordonator), “Personalităţi străine în istoria românilor. Dicţionar biografic”, Editura Meronia, 2011

  • Omul care urăşte tenisul: Andre Agassi

    Narator şi protagonist în acest lamento: Andre Agassi, unul dintre cei mai simpatici, mai stenici, mai plini de viaţă jucători de tenis din toate timpurile. Cum e posibil? Andre recunoaşte, încă din rândurile liminare, că a avut mereu două feţe: cea pe care i-o reflectă oglinda şi cea pe care i-o arată televizorul. Altfel spus, faţa reală şi faţa de meci, între care întreaga lui existenţă a pendulat într-un mod istovitor şi autodistructiv.

    Agassi este, cu siguranţă, unul dintre cei mai carismatici jucători care au activat în circuitul profesionist de tenis ATP. Figură controversată, ciclotimic mereu dispus să uluiască prin atitudine nonconformistă, a câştigat opt turnee de Mare Şlem, a reuşit în diferite perioade ale carierei sale să fie numărul unu mondial şi să fie catalogat drept cel mai bun jucător la returul de serviciu din istoria tenisului.

    Născut în anul 1970 într-o familie modestă din Las Vegas, Nevada, copilăria i-a fost marcată de figura paternă, un bărbat dominator şi irascibil, al cărui unic scop în viaţă era să-şi transforme fiul într-un campion la tenis. Din 2001 este căsătorit cu multipla campioană Steffi Graf, alături de care are doi copii, Jaden şi Jaz. Andre Agassi are două recorduri greu de egalat, fiind singurul jucător din lume care se poate lăuda cu un Golden Şlem (câştigarea tuturor celor patru turnee de Mare Şlem plus o medalie olimpică de aur la Atlanta în 1996) şi cel mai în vârstă jucător din lume care s-a situat pe prima poziţie în clasamentul ATP (performanţă obţinută la vârsta de 33 de ani).

    În spatele acestei poveşti de succes stă însă istoria unui om adeseori nefericit şi confuz, care niciodată nu s-a simţit bine în pielea lui. Cu o sinceritate dezarmantă, Andre scrie despre succesul dobândit la o vârstă fragedă, despre ce înseamnă cu adevărat celebritatea şi despre faptul că, “deşi trăieşte din tenis, urăşte tenisul cu o patimă întunecată şi secretă”.

    Andre Agassi, “Open. Autobiografie”, Editura Victoria Books, Bucureşti, 2011

  • Cum poate cineva să fie persan?

    E relatarea unui voiaj de zece zile prin Iranul de azi, al cărei prim merit este că reuşeşte să nu alunece în exotism exagerat (precum în aventurile reportericeşti) şi nici în uluire lirică (precum în poveştile scriitorilor-călători).

    În mod deliberat, autoarea se situează pe poziţia exploratorului, a celui care descoperă fără să cedeze ispitelor comparative şi mentalităţii coloniale: “Dacă Marco Polo sau Magellan ar fi fost ghidaţi de pliante bine lucrate în Photoshop, s-ar fi transformat în turişti zeloşi, care, odată întorşi în ţările de origine, şi-ar fi postat în reţele notiţele de călătorie”.

    Prin urmare, cu o retină proaspătă, cu un entuziasm bine strunit, călăuzele noastre ne aduc în faţa unui peisaj cultural, uman, de mentalităţi şi obiceiuri în mare măsură diferit de tot ce ştiam până acum despre sumbrul Iran al prezentului, cufundat în pauperitate şi intoleranţă. “Aşa văd Iranul, ca prin ochii lor (al copiilor din piaţa Imam, n.n.) neumbriţi de prejudecăţi, de spaime induse, de ironii, dar citind printre rânduri şi înţelegând totul”.

    Iranul celor doi Buzura, cel citit printre rânduri, departe de geopolitică şi de puţurile de petrol, are rădăcini prin care palpită sevele multimilenare ale Persiei, rădăcini a căror vitalitate este percepută cu acuitate în detaliile mărunte ale cotidianului, în peruzeaua unei mătănii, în mâncarea cu sos de rodii şi în rotocoalele de nuga cu fistic şi migdale, în urzeala scoarţelor şi în albastrul – desigur incomparabil – al mozaicurilor.

    La celebra, aroganta întrebare a lui Montesquieu (“Cum poate cineva să fie persan?”), Daniela Zeca-Buzura, după zece zile petrecute îndărătul chadorului, răspunde cu umilitate de pelerin: “Se poate să fii persan ţesând un covor cu perseverenţa şi vigoarea narativă cu care Firdusi şi-a scris epopeea sau punând acel albastru de Persia pe toate cupolele de moschee care sunt azi în patrimoniul UNESCO”.

    Daniela Zeca-Buzura, Mihai-Adrian Buzura, “Zece zile sub văl”, Editura Litera, Bucureşti, 2011

  • Un meteorit cultural: jurnalul secret al lui Carl Gustav Jung

    În 1913, elveţianul C.G. Jung devenise deja un nume cunoscut în lumea psihiatriei. Îl întâlnise pe Freud, părintele psihanalizei, colaboraseră şi deveniseră prieteni. Divergenţele doctrinare aveau însă să-i despartă în curând, devenind manifeste cu prilejul unui voiaj pe care cei doi l-au făcut împreună, la invitaţia unor universităţi din Statele Unite. Jung se însingurează şi cade pradă unei acute crize interioare, cu complicaţii în pragul patologicului, pe care începe s-o exploreze, s-o descrie şi s-o analizeze cu minuţie.

    Toate reflecţile sale din această perioadă, dar şi mult după tămăduirea sa treptată, până în 1930, aveau să fie consemnate într-un volum de taină – “Liber novus”. Caligrafiate artizanal, cu grija unui călugăr medieval şi însoţite de enluminuri şi desene personale pe file de pergament, aceste cartografii ale inconştientului aveau să se adune într-un obiect masiv (care ajunsese să atârne 12 kg!) şi să fie finalmente legate în piele roşie (de unde şi numele care avea să-i fie ulterior atribuit).

    Păstrată departe de privirile discipolilor şi chiar de ale prietenilor, “Cartea roşie” avea să fie, după moartea maestrului, zăvorâtă de către moştenitorii acestuia în seiful unei bănci elveţiene până spre anii ’90, când un istoric britanic al psihanalizei, Sonu Shamdasani, începe nişte îndelungi şi anevoioase negocieri pentru scoaterea ei la lumină. După traducerea din germană a textelor şi prelucrarea digitală a filelor de manuscris, cartea avea să devină bun public după aproape 100 de ani (în 2009), interval în care nu fusese contemplată decât de către o mână de oameni.

    Închizând, in nuce, în paginile sale ceea ce avea să devină psihologia analitică jungiană, cu toate conceptele ei originale, de la inconştientul colectiv la arhetipuri, uriaşa carte despre jungla psihismului uman, despre miturile omenirii şi ştiinţele oculte a ieşit în sfârşit din mitologia în care s-a înconjurat, devenind un obiect tangibil care va face fericiţi milioane de admiratori şi devotaţi ai profesorului, care o râvniseră şi care doar aveau ştiinţă de existenţa ei.

    C. G. Jung, “Cartea roşie”, introducere şi îngrijire de Sonu Shamdasani, Editura Trei, Bucureşti, 2011

  • Au venit vremuri mai bune pentru piaţa de carte

    “Nueste o creştere spectaculoasă, nu este mult aşteptatul semn al <ieşirii din criză>, dar este un indicator bine venit care arată că, totuşi, piaţa de carte s-a reaşezat. Dacă privim obiectiv în spatele acestui procent, vedem că această creştere s-a datorat unei atente selecţii de titluri, diversificării canalelor de vânzare, dublate de acţiuni de marketing şi promovare specifice.

    ” Lidia Bodea, directorul general al editurii Humanitas, nu extinde neapărat performanţa editurii pe care o conduce la întreaga piaţă. Anul trecut editura Humanitas a avut o cifră de afaceri de 3 milioane de euro şi un profit de 73.000 de euro, potrivit datelor de la Ministerul de Finanţe. În primele şase luni ale acestui an editura evaluată la 80-100 de milioane de euro şi-a crescut cifra de afaceri cu 6%, până la 1,25 milioane de euro.

    Cu toate acestea, creşterea de câteva procente a Humanitas este un semn pozitiv venit de pe piaţa de carte după doi ani în care atât editurile, cât şi librăriile au simţit efectele crizei economice din plin. Cu insolvenţa bătând la uşă, cele mai multe edituri au redus numărul titlurilor şi tirajele cărţilor publicate, au distribuit cărţile în magazinele ce asigurau promovare la raft şi au concediat o parte din angajaţi. Cu toate acestea, piaţa a scăzut în volum. Astfel, piaţa de carte, inclusiv ediţiile de chioşc (volumele vândute împreună cu anumite ziare şi reviste), a fost estimată în 2010 la aproximativ 112 milioane de euro, în scădere cu circa 15% comparativ cu 2009, potrivit unui bilanţ prezentat de reţeaua de librării Diverta. Fără ediţiile de chioşc, piaţa de carte din România de anul trecut se ridică la aproximativ 60 de milioane de euro, mai spuneau oficialii Diverta.

    Chiar dacă piaţa a scăzut, criza a cernut cumva piaţa şi s-au aşezat mai bine fie editurile puternice, fie cele care au apelat mult la proiecte speciale, intuind şi acceptând trendurile pieţei. În acest context, anul 2010 a fost, în general, unul profitabil pentru editurile din România, reiese din situaţiile financiare ale principalelor grupuri editoriale, publicate pe site-ul Ministerului Finanţelor Publice. Bilanţurile editurilor au arătat o situaţie previzibilă şi echilibrată în cazul marilor edituri cu tradiţie, precum Polirom şi Humanitas, dar şi discrepanţe între cifra de afaceri mare şi profitul mic – editura Litera – sau între cifra de afaceri mare şi pierderi – editura Corint. Pe de altă parte, edituri mai mici, precum Art şi Paralela 45, au reuşit să se claseze pe primele locuri în privinţa profiturilor raportate anul trecut.

    Dan Vidraşcu, directorul general al grupului Litera, a declarat pentru Mediafax că cifra de afaceri mare a editurii pe care o conduce se datorează diferitelor proiecte de carte pe care Litera le-a desfăşurat în 2010 împreună cu ziare şi reviste. Totodată, Dan Vidraşcu a explicat că, în cazul Litera International, ponderea proiectelor de chioşc în cifra de afaceri este de 65%. Editura Polirom SA, care înglobează editurile Polirom şi Cartea Românească, a avut, în 2010, o cifră de afaceri netă de 4,2 milioane de euro şi un profit net de 215.000 euro.

    Silviu Lupescu a declarat pentru Mediafax că, în 2010, ţinta editurii Polirom nu a fost profitul, ci menţinerea unei cote de piaţă bune în condiţii de criză: “Nu am făcut reduceri de personal, nici de fonduri destinate achiziţiei de noi copyright-uri”, a spus Silviu Lupescu, precizând că “cifra de afaceri a rezultat exclusiv din vânzarea de carte prin sistemul de librării”. “Nu am avut contracte de prestări servicii sau coeditare cu niciunul dintre cotidienele naţionale şi nici ediţii de chioşc. Vânzările de carte în colaborare cu Ziarul de Iaşi (cotidian local ) au avut o pondere nesemnificativă în cifra de afaceri (sub 1%)”, a mai spus Lupescu.

    Încercând să prevină scăderea şi în rândul propriului business, şefii editurii Humanitas au apelat, dincolo de strategia de reorganizare, la promoţii; în 2011 promoţiile au adus deja venituri de 200.000 de euro. Editura Humanitas este editura cu cea mai mare contribuţie în cifra de afaceri a grupului Humanitas, care mai cuprinde şi alte entităţi precum Humanitas Fiction, societatea de difuzare Librăriile Humanitas, Humanitas Multimedia şi Humanitas Digital. Grupul Humanitas face distribuţie prin intermediul a câteva sute de clienţi (Diverta şi Cărtureşti fiind cei mai importanţi), la care se adaugă lanţul propriu de librării.

  • De la ferma de râme la afacerea de peste 1 miliard

    Cartea sa, “Delivering Happiness”, a izbutit să rămână pe locul întâi în New York Times Bestseller List timp de 27 de săptămâni. Este o istorie trăită a unui mare succes antreprenorial, împărţită în trei secţiuni: Profituri; Profituri şi pasiune; Profituri, pasiune şi scop. Scrisă într-o formă narativă accesibilă şi plină de umor, ea urmăreşte aventurile antreprenoriale ale lui Hsieh şi ne împărtăşeşte lecţiile pe care acesta le-a învăţat în viaţă şi în afaceri.

    Povestea începe cu vremea când avea nouă ani şi visa să facă avere vânzând râme, ajunge la momentul LinkExchange, companie printre ai cărei membri fondatori se număra şi pe care a vândut-o către Microsoft, contra sumei de 265 de milioane de dolari, iar în cele din urmă insistă asupra episodului în care s-a alăturat celor de la Zappos, în calitate de consultant şi investitor, sfârşind prin a deveni CEO al acestei companii.

    A reuşit să crească Zappos de la aproape nimic la vânzări brute de mărfuri anuale de peste 1 miliard de dolari, făcând-o astfel să ajungă în topul revistei Fortune al “Celor mai bune companii pentru care să lucrezi”. Trebuie menţionat şi faptul că, în 2009, Zappos (o afacere de vânzări online de pantofi) a fost cedată către Amazon, printr-o tranzacţie evaluată la peste 1,2 miliarde de dolari.

    Mai mult însă decât o autobiografie a unui om împlinit (dar care a cunoscut şi eşecuri usturătoare), această carte ne descrie modelul unei culturi organizaţionale profund diferite de cele tradiţionale, care explică felul cum efortul de a-i face fericiţi pe cei din jurul tău ne poate face mai fericiţi şi pe noi înşine.

    Tony Hsieh, “Cum să livrezi fericire”, Editura Publica, Bucureşti, 2011

  • Cu De Niro la biograf

    A luat Oscaruri şi Globuri de Aur, a prezidat jurii internaţionale de film, a produs şi regizat pelicule de succes, a făcut activism pe tărâm social şi politic. În aproape 70 de ani de existenţă (n. 1943) a cunoscut toate feţele succesului şi a ajuns să tutuiască gloria la o vârstă la care alţii de-abia îşi începeau cariera.

    Cu toate acestea, omul din spatele rolurilor, “personajul De Niro” a rămas o prezenţă vagă, misterioasă, asupra căreia nici prietenii sau apropiaţii nu se pot pronunţa cu autoritate. Omul vorbeşte foarte puţin, este zgârcit cu amintirile despre propria persoană, ocoleşte sentinţele, ezită exasperant în faţă întrebărilor care i se pun, este retractil ca o mimoză şi timid ca un licean.

    În 1989, când haloul său public căpătase deja dimensiuni de legendă, fiind intervievat de Lawrence Grobel – celebru pentru insistenţa necruţătoare cu care îşi descoase partenerii de dialog -, De Niro “a închis reportofonul de 11 ori, s-a uitat la ceas de şapte ori şi a zis că trebuie să plece de cinci ori”, zădărnicind orice tentativă de comunicare.

    În acest condiţii, eforturile biografului său, John Parker, de a ajunge la esenţa omului, de a-i lămuri enigmele interioare şi aventurile existenţiale de taină sunt cu adevărat remarcabile, iar rezultatele – pe măsură. Pornind povestea încă de la perioada când părinţii săi – doi artişti plastici de talent, intelectuali preocupaţi de problemele artei moderne – îşi căutau drumul, continuând cu epoca adolescenţei sulfuroase a viitorului actor, cu studiile sale sub bagheta Stellei Adler sau a lui Lee Strasberg, de la faimosul Actors Studio, ajungând la primele roluri, la colaborarea (apoi prietenia) cu Scorsese şi apoi la numeroasele detalii picante ale relaţiei actorului cu varii top modele, Parker – deopotrivă povestitor, documentarist şi psihiatru – scoate la lumină toate acele amănunte şi nuanţe subtile fără de care legenda vie care este Robert De Niro nu ar putea fi înţeleasă cum se cuvine.

    John Parker, “Robert de Niro, Portretul unei legende”, Editura Victoria Books, Bucureşti, 2011