BusinessMagazin

Category: Carte

  • Doctrina iubirii în vremea URSS

    Cu această nouă carte, franco-rusul Makine, autorul celebrului “Testament francez”, ne livrează opt tablouri din viaţa omului nou în URSS, din anii ’60 şi până la destrămarea imperiului, un portret al unui popor realizat în câteva tuşe simple. “Ce ne rămâne sunt aceste poveşti de dragoste”, scrie naratorul.

    “Oricât de scurte, platonice sau trupeşti, tandre sau şfichiuitoare, ele nu vor intra în istorie dar vor supravieţui, fără îndoială, în amintirea celor care ne-au iubit şi pe care i-am iubit. Vor supravieţui în povestirile celor care ne-au văzut iubind.”

    Andreï Makine, “Cartea scurtelor iubiri eterne”, Editura Polirom, Bucureşti, 2011

  • Cărtărescu tradus în bandă desenată

    Lectura textului cărtărescian este una empatică şi spontană, fără îndoială, eficientizată de existenţa unor “capilare” comune spre lumea visului. Dar nu numai atât. Baudoin se documentează, citeşte “Travesti” în diverse registre, vine la Bucureşti pe urmele scriitorului şi încearcă să-i priceapă nu doar literatura, ci şi biografia. Mai mult, intervine el însuşi în text cu reflecţii personale.

    Romanul este de fapt o plonjare în universul de năluci al unui adolescent care se visează scriitor, o suită de exorcizări şi de scene reale, intersectate de proiecţiile imaginare ale unui ego efervescent.

    Mircea Cărtărescu, Edmond Baudoin, “Travesti”, Editura Humanitas, Editura Jumătatea plină, Bucureşti, 2011

  • Cum arăta viaţa fără Photoshop

    Vizualul public era rodul unor comenzi de partid şi de stat (în genere stupide, ca un soi de aflare în treabă) uneori şablonarde şi sforăitoare, alteori utile când nu erau pur şi simplu redundante (Nu călcaţi pe iarbă! Atenţie, pericol de moarte! Ascensorul nu funcţionează! Ieşiţi din raza de acţiune a macaralei!), şi care erau puse în operă plastică de mărunţi executanţi (ehe, desenatorul tehnic…, domnişoara secretară cu talent la desen…), ori chiar de importanţi artişti ai momentului, care-şi ofereau însă mici libertăţi de viziune, care doreau să practice perfecţiunea, dar care, forţamente, lăsau loc ezitării, greşelii mărunte dar, vai, cât de umane.

    Această slăbiciune umanizantă a posterului, a anunţului sau a firmei încearcă să o antologheze cei de la Atelierul de grafică care, prin cartea de faţă ne pun la dispoziţie un memento cutremurător pe alocuri, hazliu şi tonic în genere a ceea ce a însemnat agitaţia vizuală şi comunicarea publică în “epoca de aur”. Pe atunci nu exista computerul şi nici softurile infografice, layerele din Adobe erau decupate şi lipite unele peste altele cu gumă arabică sau aracet, fonturile erau rotunjite din peniţă, sau tăiate din polistiren cu “fierăstrăul” construit dintr-o liţă încinsă.

    Premisa acestui proiect de arheologie culturală? O spun chiar cei de la Atelierul de grafică: “Credem că zăbovirea pe construcţia unei forme poate da rezultate mai bune decât permite dinamica zilelor noastre, aşa cum eliminarea intervenţiei directe a omului în zona graficii, să zicem, înseamnă de fapt suprimarea acesteia”. Aşa să fie?

    Ciprian Isaac, Carla Duschka (coordonatori), “Grafică fără computer”, Editura Atelierul de grafică, Bucureşti, 2011

  • “Filmul surd în România mută. Politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912-1989)”

    Pornind de la filme ale unor monştri sacri ca Griffith, filmele sovietice de propagandă ale deceniului trei (inclusiv Eisenstein) sau cele propagandistice naziste (Leni Riefenstahl), volumul lui Cristian Tudor Popescu prezintă filmul românesc de ficţiune – de la peliculele interbelice, începând cu Războiul de independenţă, până la cele ale epocii comuniste. Acestea din urmă sunt diferenţiate în funcţie de perioadele în care au fost produse şi de evoluţiile politice specifice perioadelor respective şi sunt urmate de numeroase studii de caz, între care “Directorul nostru” (1955), “Puterea şi Adevărul” (1972), dar şi filme antisistem precum “Reconstituirea” (1970).

    “Filmul românesc de ficţiune s-a născut cu propaganda politică în el, ca un copil infectat cu HIV încă din pântecele mamei. Istoria lui a fost dublată de istoricul bolii. Pe lângă semnele specifice creşterii, în fiecare etapă de viaţă, tumorile, erupţiile, plăgile s-au dezvoltat şi ele. Coşurile pubertăţii filmului românesc au apărut lângă bubele sindromului imunodeficienţei politice. Din cele 550 de pelicule ale perioadei comuniste, aproximativ 222 (adică 40%) pot fi considerate ca având caracter politic, propagandistic, restul fiind divertisment, comedie muzicală, filme pentru copii – proporţia lui Lenin (60% propagandă, 40% divertisment) fiind totuşi inversată. Cu prea puţine excepţii, propaganda din cinema a urmat cu fidelitate liniile politice de evoluţie ale PCR. A fost mai întâi prosovietică, internaţionalistă, antiromânească, apoi naţional-comunistă, anticitadină, antiintelectuală, antioccidentală, vehicul al cultului lui Ceauşescu”, spune Cristian Tudor Popescu.

    de Mădălina Cerban

  • Dragoste pe plajă şi aventuri pe fundul mării

    Pentru cei doi, motorul existenţei nu erau banii, ci aventura şi satisfacţia de a vedea Fundaţia Fargo (preocupată cu donaţiile pentru copii sărmani, protecţia animalelor şi conservarea naturii) înflorind şi de a-şi vedea peripeţiile pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume. In timp ce făceau scuba diving în Tanzania, cei doi dau peste vestigiile unui vas confederat aflat pe fundul mării.

    Încercând să aducă la lumină un clopot misterios de la bordul vasului, aventurierii noştri se trezesc confruntaţi cu oamenii ultranaţionalistului mexican Tenocha, care îi urmăresc până în Zanzibar, trecând prin jungla Madagascarului, apoi în Oceanul Indian şi în Indonezia.

    Clive Cussler, “Imperiul pierdut”, Editura Litera, Bucureşti, 2011

  • Poveşti de vindecat copiii

    Psihologul australian George W. Burns a ajuns la concluzia că poveştile – spuse cu talent şi, în egală măsură, cu artă – ne pot schimba şi vindeca într-un mod mai eficient decât medicamentele sau decât alte terapii complexe. Iar “pacienţii” cei mai sensibili la o astfel de soluţie curativă sunt copiii, adică fiinţele umane cele mai fragile şi mai lipsite de experienţă.

    Metaforele (adică, în accepţiunea autorului, nişte forme de comunicare în care o expresie e deplasată dintr-un câmp al experienţei şi e folosită pentru a comunica ceva despre alt câmp de experienţă) şi poveştile sunt un fel de a oferi copiilor experienţe pe care poate încă nu le-au întâlnit şi de a-i echipa cu abilităţile necesare situaţiilor din viaţa reală.

    Poveştile terapeutice pot anticipa problemele şi provocările pe care un copil le va întâlni şi pot întări abilităţile de rezolvare a problemelor sau potenţialele metode gestionare a acestor provocări, ajutând astfel la pregătirea copilului sau adolescentului pentru momentul când va ajunge la ananghie. Poveştile sunt interactive, educă prin atracţie, scurtcircuitează rezistenţa, trezesc şi hrănesc imaginaţia, creează posibilităţi pentru îndeplinirea obiectivelor şi, mai ales, invită la o luare a deciziilor independentă.

    Pornind de la aceste premise, G. Burns prezintă o detaliată şi inspirată panoramă a felului cum pot fi tinerii “mişcaţi” prin poveşti, indică modalităţile de adaptare a discursului terapeutic şi a subiectului poveştii la tipul de “problemă” cu care se confruntă cel mic. Nu în ultimul rând, deapănă circa o sută de poveşti (cu pattern-uri diferite) încântătoare, pline de tâlc, amuzante sau înduioşătoare pe care să le putem spune copiilor noştri la ceas de cumpănă şi prin care să putem reînnoda o comunicare pe care o credeam întreruptă.

    George W. Burns, “101 poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenţi”, Editura Trei, Bucureşti, 2011

  • Există soluţie la suferinţele din dragoste?

    În acest volum relativ recent (apărut în Franţa în 2009), filozoful Bruckner încearcă să găsească noi dimensiuni ale iubirii şi ale comportamentului erotic, pornind de la varii manifestări vizibile din lumea mileniului III. El dovedeşte, prin intermediul metamorfozelor căsătoriei şi ale erotismului fără frontiere, cât de acerbă este rezistenţa sentimentului la orice fel de încartiruiri. Una dintre concluziile cărţii ar fi că nu am găsit (şi nici nu suntem prea aproape de a o face) o soluţie la suferinţele din dragoste, dar am înmulţit paradoxurile iubirii.

    Dacă în materie de condiţie a bărbatului şi a femeii există o certă ameliorare, în materie de iubire dezordinea este mai mare decât înainte, fiindcă, asimilând libertăţi noi, am păstrat reflexele multimilenare ale codurilor istorice (nevoia de fidelitate, crearea unei familii, drama adulterului etc.).

    Pascal Bruckner, “Paradoxul iubirii”, Editura Trei, Bucureşti, 2011

  • Gaudeamus transformă Romexpo într-un mall de cărţi

    Organizat cu o lună înaintea Crăciunului, Gaudeamus este un bun prilej pentru achiziţionarea de cadouri pentru cei dragi, dar şi un moment de vânătoare de noutăţi şi preţuri avantajoase din domeniul editorial. Printe recomandările de la ediţia de anul acesta a Târgului Gaudeamus se numără “Litera din scrisoarea misterioasă” de Alex. Leo Şerban şi “Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică” din seria de autor Herta Müller.
    Evenimentul este, pe de altă parte, şi un exerciţiu de disciplină pentru cumpărătorii de cărţi. Pentru a nu se pierde în oferta editorială, un vizitator inspirat ar trebui să vină de acasă cu portofelul plin, cu o listă cu titlurile pe care şi le doreşte, dar şi cu deja popularele trolere, pentru transportarea volumelor.

    de Oana Ghiţă

  • Presentation Zen: cum să scăpăm de slide-urile PowerPoint

    O intuiţie fulgurantă care l-a făcut pe Garr Reynolds să-şi dea seama că trebuia găsit ceva pentru a pune capăt chinului provocat de slide-urile Power Point proaste şi de naraţiunile lipsite de viaţă care le însoţesc. Aşa a început odiseea scrierii acestei cărţi, care, pe măsură ce prindea formă, s-a “mutat” pe pagina Presentation Zen, care avea să devină cel mai vizitat site destinat designului de prezentare de pe internet.

    Pentru Reynolds, o prezentare eficientă şi plăcută trebuie să spună o poveste şi să comunice un mesaj care să fie receptat cum se cuvine. Care este acest mesaj? Care este cea mai bună metodă de a-l transmite vorbind şi arătând, în acelaşi timp, o imagine pe care se mai află şi un text? În orice caz, nu printr-o listă de “bullets” pe PowerPoint.

    Sub impulsul filosofiei Zen (care, atenţie, nu este o metodă, un proces sistematic, planificat cu minuţiozitate, ci mai degrabă o abordare, un cadru mental), prezentările trebuie regândite, neuitând o clipă că publicul nu poate, simultan, să citească diaporamele şi să-l asculte pe prezentator. Trebuie, prin urmare, să fim siguri că cele două aspecte nu interferează, ci, dimpotrivă, se suplinesc, se sprijină una pe alta. În acest context, stabilirea unei relaţii cu publicul este esenţială. Interlocutorul trebuie să se “înfăţişeze gol”, metaforă care pune accentul pe ideea de simplitate, de limpezime, de integritate şi de pasiune.

    Un alt punct asupra căruia trebuie lucrat este designul prezentării, în cadrul căruia trebuie, de asemenea, să mizăm pe frumuseţea şi eficienţa simplităţii, armoniei şi echilibrului. Nu întâmplător, însăşi cartea lui Garr arată ca un album de artă, cu texte scurte, imagini ample şi punere în pagină aerisită. Cum spunea ilustrul Seth Godin: “Vă rog să nu cumpăraţi această carte! Dacă oamenii vor începe să facă prezentări mai bune, ale mele vor avea de suferit.”

    Singura observaţie (şi aceea minoră) pe care aş avea-o de făcut acestei încântătoare cărţi este că, tot căutând simplitatea elocventă şi sugestia de impact, nu a izbutit să găsească un titlu atât de ofertant precum “PreZENtation”.

    Garr Reynolds, “Presentation Zen”, Editura Publica, Bucureşti, 2011

  • Jocuri şi exerciţii pentru ascuţit mintea

    Ideea este bună, pentru că volumul poate fi răsfoit “la munte şi la mare, în orice-mprejurare”, în metrou, sau în tramvai, în drum spre şcoală sau spre serviciu. În această adevărată enciclopedie a divertismenului inteligent, cuprinzătoare, atractivă şi antrenantă, Ivan Moscovich şi-a adunat cele mai ingenioase găselniţe personale, cărora le-a alăturat enigme concepute de alţi savanţi renumiţi.

    Exerciţiile, problemele, jocurile matematice, paradoxurile, formele excepţionale, iluziile optice şi alte mistere, originale sau clasice, sunt ilustrate cu sute de imagini color. Grupate pe grade de dificultate (10 niveluri) şi avand la sfarşitul volumului soluţiile, aceste probleme distractive au darul, între altele, de a te învăţa “cum să gandeşti atunci cand te confrunţi cu o problemă reală”.

    Ivan Moscovich, “Marea carte a jocurilor minţii”, Editura Litera, Bucureşti, 2011