BusinessMagazin

Category: Carte

  • E-dragostea: aţi întâlnit-o pe Twitter sau Facebook?

    Romanul “Dragoste virtuală” a sedus milioane de cititori din lumea întreagă, iar Daniel Glattauer, autorul său, mergând pe creasta valului de succes, i-a scris şi continuarea. Este un roman epistolar al mileniului III. Cei doi e-îndrăgostiţi se confesează, îşi intersectează pasiunile şi controversele prin e-mail. Trebuie precizat că ei nu se cunosc şi nici nu se vor cunoaşte vreodată faţă în faţă.

    Emmi Rothner, o muziciană de 30 ani, trimite un mesaj către revista Like, dar, dintr-o greşeală de tastare a numelui destinatarului, acesta ajunge în căsuţa electronică a lui Leo Leike, consilier pe probleme de comunicare şi psiholog al limbajului. O minoră, banală eroare de parcurs, care va marca însă inceputul unei corespondenţe asidue între Emmi (tânără căsătorită şi cu un menaj fericit) şi Leo, care tocmai încearcă să-şi revină dintr-o poveste de dragoste turbulentă. Cei doi hotărăsc să nu se întâlnească niciodată, iar această decizie va constitui rama unei legături neprimejdioase, dar palpitante, care va dura mai mult de un an.

    “Aici, nu existăm decât pentru noi doi. Vom rămâne în contact până când unul dintre noi nu va mai avea nimic de spus sau n-o să mai aibă chef să spună ceva. Nu cred că acela voi fi eu. O zi bună de primăvară, al dumneavoastră, Leo.” Suntem pe cale să devenim, până şi în dragoste, Homo numericus? Niciodată însă nu răbufneşte în aceste pagini erotismul ieftin sau pulsiunile sexuale reprimate. Ceea ce face cu atât mai spectaculos succesul său, de factură complet nehollywoodiană.

    Este o poveste pe care mulţi dintre contemporanii noştri au experimentat-o frecventând reţelele de socializare de tip Facebook sau Twitter, încercând să înlocuiască relaţia epidermică printr-una sublimată, dând sărutul pe o vorbă de duh, pipăitul pe un duel verbal sau efuziunile de aşternut pe un frumos verb copulativ.

    Daniel Glatauer, “Dragoste virtuală”, Editura Pandora M, Bucureşti, 2012

  • Odă libertăţii în bucătărie

    Intens mediatizat, hoinar prin toate bucătăriile lumii – de la cele extrem orientale la cele inuite – Gordon Ramsay, un “chef” de talie internaţională, face parte din altă categorie decât cea descrisă mai sus.. L-am văzut în numeroase rânduri la TV şi am constatat, de fiecare dată, că profilul său nu se potriveşte cu cel al bucătarului autocrat. E întotdeauna dispus să înveţe, şi nu doar din politeţe, descoperă trucuri şi mirodenii noi cu bucuria unui copil şi, mai ales, e dispus să-şi joace prestigiul în concursuri “nearanjate”, unde nu câştigă întotdeauna, dar unde totdeauna ştie să piardă.

    Atipicul Ramsay a ajuns, recent, în atenţia gurmanzilor de la noi, printr-un album de o factură la fel de neobişnuită ca şi bucătarul care l-a conceput. Despre ce e vorba: o carte de format mare, cu foile prinse în şină metalică, împărţite în trei module/ fascicule. Cel de sus descrie gustări, hors-d’oeuvres, amuse-gueule, supe, cel de-al doilea – feluri principale şi, în fine, cel din josul paginii, deserturi. Toate – amplu şi sugestiv ilustrate. Interesante, fiecare în parte, ele îşi sporesc sensurile pentru că pot fi combinate în nu mai puţin de 140.000 de moduri.

    Libertatea celui care vrea să se inspire din gândirea gastronomică a lui Ramsay este uriaşă, pentru că meniurile pot fi fixate după bunul plac (potrivind oricare dintre reţetele de felul 1, 2 sau 3 pe aceeaşi pagină, astfel încât să le ai sub ochi în momentul în care începi să le prepari) sau pur şi simplu aleatoriu, deschizând fiecare fascicul la întâmplare. Dacă felurile “rimează”, doar dumneavoastră puteţi spune.

    Gordon Ramsay, “Meniul perfect”, Editura Litera, Bucureşti, 2012

  • Criza financiară explicată pe înţelesul tuturor

    Ca să ajungă aici, ei trasează o panoramă istorică, întemeiată pe date statistice considerabile, ce privesc 66 de state repartizate pe întreg teritoriul planetei, începând, în principal, cu anul 1800, dar coborând uneori în timp până la China secolului al XII-lea sau în Europa medievală.

    Un prim punct de inters al cărţii este stabilirea unei tipologii a celor şase diferite varietăţi de crize financiare: criza datoriei externe (a datoriei suverane), criza datoriei interne, criza bancară, criza monetară, criza de inflaţie şi, în sfârşit, crahul bursier. Conceptele utilizate sunt definite, sistematic, în termeni simpli şi operaţionali, iar capitolele următoare analizează tot ce ne-au învăţat până acum statisticile despre fiecare tip de criză în parte şi despre felul în care crizele interrelaţionează (mecanismele de contagiune de la un tip la altul de criză).

    Ultimele secţiuni ale cărţii fac un tablou complet al crizei subprimelor din Statele Unite, expunând consecinţele şi dimensiunile ei internaţionale, văzute prin prisma ansamblului experienţelor trecute. Cartea vine, în final, cu o hartă-itinerar care doreşte să ne arate cum vor merge lucrurile în anii care urmează; ţinând seama că a fost publicată în 2009, şi de faptul că situaţia actuală a unor ţări precum Grecia şi Irlanda confirmă multe dintre ipotezele ei, s-ar putea spunea spune că a avut un ton profetic.

    Această cufundare în date statistice le îngăduie autorilor două concluzii fundamentale: cea dintâi confirmă faptul că acumularea unor datorii excesive (fie că este vorba despre datorii publice, bancare, de întreprindere sau individuale) atunci când lucrurile merg bine constiutie un pericol cu cele mai perverse consecinţe. Şi cea de-a doua, care justifică titlul cărţii, consemnează caracterul sistematic al sindromului “de data asta e altfel”.

    De fiecare dată, avem parte de acelaşi circ: actorii economici dar şi puterile publice trăiesc cu convingerea că aceste crize financiare li se întâmplă doar altora, că aceste crize s-au putut întâmpla doar în trecut, dar că, acum, creşterea economică e întemeiată pe baze solide şi complet diferite, care justifică continuarea îndatorărilor în exces. Din păcate, aşa cum am început să simţim cu toţii pe pielea noastră, “eterna reîntoarcere” nu funcţionează doar la nivelul miturilor, ci şi al realităţii stringente.

    Carmen N. Reinhart, Kenneth Rogoff, “De data asta e altfel. Opt secole de sminteală financiară”, Editura Publica, Bucureşti, 2012

  • Secretul amprentelor genetice

    Despre ce este vorba: Adamsberg şi brigada sa de la comisariatul 13 sunt invitaţi la un stagiu de instruire, având ca temă amprentele genetice, în Québec. Înaintea plecării, căpitanul află, prin intermediul presei, de o crimă provocată prin trei lovituri aliniate de cuţit şi este cuprins de îndată de o teribilă anxietate, căreia încearcă să-i descopere temeiuri raţionale. Rememorându-şi trecutul personal, ajunge la sursa straniei senzaţii de disconfort: dispariţia fratelui său Raphael, cu 30 de ani în urmă.

    Ancheta pe care a întreprins-o atunci i-a îngăduit suspectului să evite puşcăria, dar nu şi să producă probe indubitabile ale inocenţei sale. Victima fusese ucisă, ca şi acum, printr-o triplă înţepătură, de către un personaj diabolic. A mers pe urmele ucigaşului ani la rând, dar acesta s-a dovedit mai puternic şi mai şiret. La 14 ani după prezumtiva lui moarte, iată-l că apare din nou.

    Fred Vargas, “Tridentul lui Neptun”, Editura Trei, Bucureşti, 2011

  • Era post-americană. Cine va conduce lumea?

    A fost, într-adevăr momentul de apogeu al puterii americane, după care crespusculul a început, treptat, să se instaleze. Odată cu el, a început să se schimbe şi configuraţia zonelor de putere ale lumii, iar forţele emergente au prins să se afirme din ce în ce mai categoric, nu doar în plan economic.

    Paul Starobin, un jurnalist cu vechi state de corespondent de presă, analizează din punct de vedere istoric întreaga evoluţie a SUA în ultimul deceniu şi se plasează în unghiul unei concluzii lipsite de echivoc: America, altădată puterea dominantă a lumii, “centrala electrică unde erau generate idealurile şi apoi erau răspândite în lumea întreagă”, a ajuns la capătul ascendenţei sale globale.

    În prezent, America este obligată să se confrunte cu istoria, iar dezintegrarea puterii ei se reflectă în întreaga gamă de influenţe militare, politice, economice şi culturale. În cazul componentei militare, de pildă, deteriorarea forţei armate este ilustrată de neputinţa de a obţine victorii decisive asupra bandelor de insurgenţi din din Irak şi din zonele tribale ale de la graniţele Pakistanului şi Afganistanului.

    Viziunea lui Starobin nu este însă una mizerabilistă, pentru că, spune el, “lumea post-America nu trebuie neapărat să fie una dezastruoasă pentru americani, ba chiar ar putea deveni una eliberatoare”. Partea cea mai interesantă a cărţii încearcă să prevadă ce va urma mai departe, după ce SUA îşi va transfera o parte din responsabilităţile de lider, dar şi de gardian al ordinii mondiale. Printre ipotezele lui Starobin se numără haosul global, dominaţia Chinei şi, într-o viziune mai radicală, o epocă a oraşelor-stat sau a unei civilizaţii universale, culminând cu instaurarea unui guvern mondial.

    Paul Starobin, “Sfârşitul secolului american”, Editura Litera, Bucureşti, 2011

  • Cine mai are nevoie de căsătorie?

    De această dată, punctul de focus este căsătoria, o chestiune mult mai arzătoare decât ar părea la prima vedere. Asta dacă luăm în calcul tendinţa dramatică de scădere a vizitelor de cuplu la ofiţerul stării civile şi creşterea, la fel de îngrijorătoare, a vizitelor la judecător, în vederea divorţului. Ce e de făcut? Să ne întoarcem la amorul liber, să revenim la căsătoria din interes?

    Sprijinindu-se pe statistici la zi şi folosind drept cauţiune textele unor clasici al literaturii franceze (Maupassant, Mauriac sau Proust), autorul îşi desfăşoară întregul rafinament stilistic şi puterea de seducţie retorică ca să pledeze împotriva romantismului, principalul vinovat pentru eşecul angajării sentimentale.

    Pascal Bruckner, “Oare mai există căsătoria din dragoste?”, Editura Trei, Bucureşti, 2011

  • “Contorsionista”- opt povestiri despre iubire de O. Bobe

    Autorul a mărturisit că s-a gândit la această carte din 1995, dar naşterea volumului, care prezintă mai multe feţe ale iubirii, a durat 15 ani. Titlul cărţii este cel al primei povestiri din volum, care spune povestea unei fete care a crescut într-un circ. Pentru că soarta ei era să lucreze la circ, fata îşi descoperă un talent special, care promite să o facă vedetă.

    Poveştile de iubire din “Contorsionista” au titluri precum “Irina. I se duce un fir la ciorap”, “Nemuritorul” şi “Tandreţea felinelor mici”. Volumul a apărut la editura Humanitas.

  • Societăţile secrete: delir sau ameninţare reală?

    Omul nu a ajuns niciodată pe Lună. Faimoasa aselenizare din 20 iulie 1969 a fost filmată de Stanley Kubrick în studiourile în care a turnat “Odiseea spaţială 2001”. Cum de ce? Pentru ca americanii să câştige războiul cuceririlor ştiinţifice cu URSS. La începutul secolului trecut, Titanicul a fost scufundat de către iezuiţi, care urmăreau să pună mâna pe averea unuia dintre cei mai bogaţi oameni din lume, John Astor, care se afla la bord. Papa Ioan Paul I a fost asasinat de bancherii Vaticanului, în deplină înţelegere cu CIA şi cu Opus Dei; asta pentru că toţi acei oameni din culise aveau nevoie de un papă anticomunist. SIDA a fost o boală creată artificial de către medicii evrei într-un laborator al guvernului israelian, cu intenţia de a-i omorî pe negrii nord-americani şi pe homosexuali.

    Iată doar câteva exemple de teorii ale conspiraţiei, care au exercitat, de-a lungul vremii, o fascinaţie copleşitoare asupra omenirii. Cei bănuiţi că trag sforile au fost persoane influente, cu preocupări şi interese comune, care s-au grupat în ordine şi societăţi, încercând să conducă lumea din umbră sau să protejeze anumite cunoştinţe destinate doar iniţiaţilor. Mulţi sunt convinşi că aceste organizaţii încă există. Opus Dei, Clubul Bilderberg, Biserica Scientologică, Iluminati, Cavalerii Templieri, Ku Klux Klan, Cosa Nostra, francmasonii… sunt doar câteva dintre numele învăluite în mister, asociate cu puterea ocultă, pe care Michael Streeter, jurnalist de investigaţii cu un masterat în istorie, încearcă să ni le prezinte.

    Din Spania medievală în Los Angelesul modern, volumul său ne introduce în culisele unora dintre cele mai enigmatice credinţe şi instituţii, dezvăluindu-ne, dincolo de speculaţii, scopurile reale (uneori, extrem de îngrijorătoare) şi impactul enorm al organizaţiilor secrete asupra istoriei omenirii.

    Michael Streeter, “Istoria societăţilor secrete”, Editura Litera, Bucureşti, 2011

  • „Captivi” de Norman Manea, editura Polirom, ediţia a II-a

    de Mădălina Cerban

    Cenzurat la prima sa apariţie, “Captiv” e un elogiu absolut al învinsului. Într-un mod criptic, sunt evocate orori, suferinţe, crize, o lume nefericită, eşuată, tragică. Departe de ispitele evaziunii, romanul dezvoltă o incursiune psihologică într-un cadru social bine determinat – România anilor ’50. Povestea este inovatoare ca metodă, structurată în trei părţi – “Ea”, “Tu”, “Eu” -, fiecare scrisă în alt stil, dar pornind de la o sursă comună.

  • Unde şi cum mai locuiesc românii?

    În anii ’70-’80 ai veacului trecut, blocul (sau cum frumos îi spun francezii – HLM, adică locuinţă cu chirie moderată) comunist, proliferant şi invaziv, orwellian repetitiv şi lipsit de stil sau personalitate, a compromis pe termen lung, la noi, ideea de locuinţă colectivă. Programul dezvoltat în acei ani prin grija partidului oferea, e drept, rapid şi ieftin o casă valului uriaş de noi orăşeni, veniţi să întărească dezvoltarea industrială a ţării (marea obsesie a lui Ceauşescu).

    Rezultatul este ştiut: zeci de mii de blocuri cu arhitectură primitivă, exclusiv funcţională, au invadat, într-o primă fază, zonele periferice ale oraşelor şi le-au nivelat, găzduind milioane oameni ai muncii. Ulterior, acelaşi tip de clădiri s-a năpustit asupra centrului urban, desfigurând, de această dată, profilurile marilor oraşe. Cel mai afectat a fost, desigur, Bucureştiul, care a găzduit faraonicul proiect al Centrului Civic, care a însemnat nu doar distrugerea unor vechi cartiere, ci şi construirea pe înalt a unor blocuri cu desen neinspirat şi, oricum, incongruent în raport de vecinătăţi.

    Contrareacţia, în primii ani ce au urmat momentului 1989, a fost aproape îndreptăţită: o creştere necontrolată, malignă, a suburbiilor, cu case înşiruite, grupate în comunităţi opace, care dădeau iluzia tihnei rurale şi zgândăreau orgoliul noilor îmbogăţiţi de a avea propria “bătătură”.

    În anii din urmă, oamenii au început însă să redescopere calitatea locuirii în oraş, în clădiri cu mai multe niveluri, iar ceea ce i-a atras au fost tocmai proiectele flexibile, individualizate şi orientate către client, care le ofereau prilejul de a-şi afirma identitatea.

    Recentul album editat de Igloomedia descrie, în imagini şi texte elocvente, 19 astfel de proiecte (fie că se numesc imobile rezidenţiale, ansamblu de locuinţe sau imobile de apartamente), care recuperează şi reinterpretează inspirat un anumit tip de ţesut urban, sau pur şi simplu oferă, după cum spune Viorica Buică, coordonatoarea volumului, “alte repere de confort în raport cu blocul comunist”, sau propun “alternativele la standardizare”. Funcţionale, dar şi atractive, aceste creaţii aparţin unor arhitecţi tineri şi vestesc apariţia, în viitor, a unor spaţii comune mai ample, care ar putea redefini fundamentele locuirii urbane.

    “Locuinţe colective din România”, Editura Igloomedia, Bucureşti, 2011