BusinessMagazin

Category: Carte

  • Groparii economiei mondiale. Azi: Blythe Masters

    Împreună cu alţi matematicieni de la banca J.P. Morgan, englezoaica Blythe Masters a pus la punct formula magică datorită căreia bancherii au luat-o razna, crezând că pot să transforme hârtia în aur. Considerată de unii cea mai puternică femeie de pe planetă, Blythe Masters i-a făcut pe toţi marii bancheri ai momentului să-i preia reţeta de folosire a faimoaselor Credit Default Swaps (instrumentele de asigurare contra riscului de insolvenţă). Potrivit Newsweek, aceste arme financiare au eliberat un monstru care este pe cale să ruineze economia mondială. Sunt date care afirmă că băncile încă ţin ascunse în portofolii 55.000 de miliarde de dolari însemnând împrumuturi toxice, care nu se vor regăsi nicodată în bilanţurile lor oficiale.

    Pierre Jovanovic – reporter la Matin de Paris, apoi corespondent la Washington şi Los Angeles pentru Quotidien de Paris – şi-a început cariera de scriitor cu un prim titlu vândut în mai bine de un milion de exemplare: “Ancheta asupra existenţei îngerilor păzitori” (volum tradus în româneşte la aceeaşi editură Philobia). A continuat tot cu volume misterioase, despre trecut şi apariţii stranii, iar de curând s-a hotărât să-şi dedice talentul jurnalistic prezentului.

    Jovanovic povesteşte destinul ieşit din comun al lui Blythe Masters, tânără absolventă de Cambridge al cărei destin, din nefericire, l-a influenţat pe cel al uriaşului număr de oameni loviţi de criză prin faliment sau şomaj. Cartea conduce cu inteligenţă o incredibilă şi implacabilă anchetă, care ne dezvăluie felul cum nişte bancheri aroganţi şi cinici au făcut ca pierderile cauzate de acţiunile lor iresponsabile să fie suportate din buzunarul fiecăruia dintre noi.

    Pierre Jovanovic, “Blythe Masters”, Editura Philobia, Bucureşti, 2012

  • Tinereţea strălucitoare a spionului american

    Bestseller tradus în zeci de ţări, romanul a fost curând ecranizat de Joel Scumacher. La 25 de ani, vedetă deja a literelor americane, comparat cu Bret Easton Ellis – liderul Generaţiei X -, McDonell revine cu acest “An Expensive Education”, un thriller geopolitic (pentru fineţea căruia este asemănat, de astă dată, cu Graham Greene şi John Le Carré), combinat abil cu un “roman de campus universitar”.

    Eroul este Mike Teak, absolvent de Harvard, actualmente spion în solda CIA, cu care luăm contact în timpul primei sale misiuni sale în Somalia, în cadrul căreia trebuia să remită unui lider al rebelilor locali, Hatashil, o sumă de bani şi un telefon mobil. Un bombaradament neaşteptat, soldat cu morţi şi răniţi, îl face să se adăpostească peste cadavrul unei tinere, la picioarele căreia se află o cană pe care este gravat cuvântul “Veritas”, identică cu aceea pe care o primise şi el la absolvirea facultăţii.

    Pendularea între realitatea dură a conflictelor internaţionale şi lumea de huzur şi snobism a Harvardului (descrisă cu mustrătoare ironie) va imprima ritmul întregii cărţi, şi va duce către un final surprinzător.

    Nick McDonell, “O educaţie costisitoare”, Editura Allfa, Bucureşti, 2011

  • Lumea fascinantă a informaţiei. De la tobele vorbitoare la iPad

    James Gleick este absolvent de Harvard, fondator al revistei “Metropolis”, redactor, timp de zece ani, la New York Times şi conferenţiar la Universitatea din Princeton, impus la nivel internaţional prin două volume de referinţă, “Chaos” şi “Isaac Newton”, devenite bestseller-uri de popularizare a ştiinţei, construieşte în acest volum un roman al informaţiei, o istorie exhaustivă a unui subiect aparent banal, dar, în fapt, de o complexitate ameţitoare. Informaţia, adică eroina acestei cărţi, personajul ei principal, străbate, sub ochii noştri, milenii întregi şi o infinitate de locuri.

    Pornim, o dată cu omenirea, din Africa, de la primele semne ale limbajului articulat, de la tobele vorbitoare şi ajungem în spaţiile unde s-a folosit pentru întâia oară scrisul şi alfabetul, ulterior trecem prin Grecia, pentru ca apoi să poposim în Anglia, ca să asistăm la elaborarea celor dintâi dicţionare şi la inventarea maşinii diferenţiale de către Charles Babbage, la inventarea cartelei perforate, la firele de telegraf şi la toate acele elemente de tehnologie care care jucat, la vremea lor, un rol la ţeserea pânzei de păianjen a informaţiei în care suntem, fără putinţă de scăpare, prinşi. Totul pentru a ajunge la Claude Shannon, cel care s-a apropiat cel mai mult de o teorie unificată a informaţiei, folosindu-se de matematici. Inventatorul bitului, unitatea de măsură care serveşte la cuantificarea informaţiei, a descoperit că informaţia este intrinsec legată de ordine şi de nesiguranţă, şi, tocmai de aceea, şi de entropie, aşa cum alţii au legat-o de fizică, de mecanica cuantica sau au spus că reprezintă însăşi viaţa.

    Ambiţia lui Gleick nu este să tragă concluzii definitive, ci să ne restituie toate interogaţiile majore care i-au frământat pe oamenii de ştiinţă de-a lungul veacurilor în legătură cu Domnia sa, Informaţia. O carte pe cât de utilă, pe atât de bine scrisă şi de delectantă.

    James Gleick, “Informaţia, o istorie, o teorie, o revărsare”, Editura Publica, Bucureşti, 2012

  • O mică bijuterie literară

    Descriere a unei obsesii, căutare a perfecţiunii intagibile şi a frumuseţii ideale, povestirea îl pune în scenă pe Gimpei Momoi (un fost profesor bântuit de propriul trecut şi de păcatele juneţii) care, ajuns fără adăpost şi privat de orice urmă de afecţiune umană, rătăceşte pe străzi, urmărind tinere necunoscute şi admirându-le paşii svelţi, silueta magnifică, trupurile pe veci inaccesibile. Gimpei pândeşte frumuseţea acestei lumi, dar este pândit fără răgaz de propria sluţenie – nişte picioare diforme, hidoase, care îi amintesc neîncetat de condiţia sa de neadaptat.

    Textul, neîncadrabil în nicio formulă narativă tradiţională, o balansare continuă între clipa prezentă şi cotloanele memoriei, este probabil unul dintre cele mai acut moderne scrise de Kawabata. Alături de “Lacul”, volumul editat la Humanitas Fiction mai conţine povestirile “Braţul” şi “Grabnic se va se scutura”.

    Yasunari Kawabata, “Lacul”, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2012

  • Reţeta franţuzească a traiului bun pe datorie

    Jacques-Gilbert Ymbert (1786-1846) a fost înalt funcţionar al statului francez în timpul Restauraţiei, dar şi autor a numeroase pamflete şi vodeviluri, adică articole literare uşoare, cu mare priză la public. Scris la începutul secolului al XIX-lea, acest eseu-pamflet tradus şi publicat recent de editura Art demontează meticulos, ingenios şi cu umor (atunci când nu e vorba, pur şi simplu, de cinism) mecanismele de funcţionare ale societăţii. O societate care, iată, pare neschimbată în principiile ei fundamentale, în viciile şi problemele ei morale şi economice, deşi de la momentul analizei s-au scurs aproape două veacuri.

    Pentru Ymbert, temelia ordinii sociale înseamnă să faci datorii şi să nu le mai restitui. Să zicem că eşti un tânăr “cumsecade”, fără probleme comportamentale sau de statut majore. Cu toate acestea, din păcate, nu reuşeşti cu niciun chip să faci avere şi să trăieşti pe picior mare. De ce? Pentru că societatea e alcătuită astfel încât cupiditatea şi ambiţia unora îi afectează pe ceilalţi. Lumea e făcută din asupritori şi asupriţi, din şmecheri şi păcăliţi. Concluzia? Statul are o datorie perfect justificată faţă de dumneavoastră, pentru că dumneavoastră sunteţi cel care se află, într-un fel sau altul, la originea prosperităţii ţării. Nu pentru că aţi produce bunuri şi plusvaloare, ci pentru că, de pildă, selecţionând cu isteţime cele mai bune produse, incitaţi masele să consume (în acest capitol, Ymbert înalţă un adevărat imn dandysmului).

    Şi-atunci, cum puteţi să vă recuperaţi confortul pe care vi l-ar fi putut oferi o avere legitimă? Pur şi simplu trăind pe credit. Împrumutându-vă, făcând datorii peste datorii şi iniţiindu-vă în arta de a vă duce creditorii cu preşul. În loc să faceţi asta la întâmplare, luaţi “manualul” lui Ymbert şi deveniţi un datornic cu ştaif.

    Jacques-Gilbert Ymbert, “Arta de a-ţi face datorii”, Editura Art, Bucureşti, 2012

  • Cel mai bun sfat pentru manageri: învăţaţi să spuneţi poveşti!

    În loc de tradiţionalul “a fost odată ca niciodată”, Denning, el însuşi un excelent povestitor, îşi începe explicaţia astfel: “Iată o carte care vorbeşte despre o idee simplă, dar puternică: cea mai bună cale de a relaţiona cu oamenii pe care încerci să îi conduci este adesea printr-o poveste. Este scrisă dintr-un impuls practic şi pedagogic şi arată cum să te foloseşti de arta povestirii pentru a înfrunta cele mai dificile provocări cărora trebuie să le facă faţă lidershipul în prezent.”

    Prin urmare, arta povestirii, “storytelling”, deşi aplicabil = eficient în varii domenii care nu-i sunt, în mod obişnuit, specifice, de la politică la marketing, este, pentru autorul nostru, instrumentul predilect de persuasiune în universul managementului, iar în această sferă se concentrează majoritatea eforturilor sale analitice. Vechea triadă (recunoaşterea unei probleme/ analiza/ preconizarea unei soluţii) şi-a atins limitele pentru publicul modern, adesea plicitisit de comunicarea clasică, şi a trebuit să fie înlocuită – în viziunea lui Denning – printr-o altă triplă succesiune de termeni – captarea atenţiei/ stimularea dorinţei de schimbare/ şi, de-abia la urmă, înrădăcinarea convingerii prin folosirea unor argumente explicate practic.

    Utilizarea unor poveşti şi a unor formule simbolice pentru fiecare dintre aceste trei etape îngăduie publicului să-şi pună temporar în paranteză cinismul şi să-şi păstreze deschis spiritul faţă de mesajul transmis. Asta pentru că, pedalând în registrul emoţional, recursul la naraţiune, la poveste, permite mobilizarea afectelor salariaţilor şi joacă un rol substanţial în procesul de identificare cu întreprinderea.

    Arta povestirii demonstrează, cu numeroase exemple la îndemână, cum poţi, în calitate de lider, să inciţi la acţiune, cum îi poţi face pe oameni să colaboreze şi cum îi poţi aduce spre performanţă. O carte care a reuşit tot ceea ce şi-a propus, devenind bestseller internaţional, un ghid pentru liderii mileniului III şi nu doar… o poveste.

    Stephen Denning, “Arta povestirii în afaceri”, Editura Publica, Bucureşti, 2011

  • O bombă editorială cu efect întârziat

    Cum se poate vedea, Rusia lipseşte de pe listă. Ţinând seama că alegerile prezidenţiale s-au desfăşurat, în spaţiului marelui nostru vecin de la Răsărit, la 4 martie, publicarea volumului nu poate fi considerată o lovitură sub centură la adresa prezidenţiabilului Putin. E doar o bombă editorială, un semnal de alarmă tras cu speranţa, firavă, de a schimba, nu foarte curând, un viitor ce nu prevesteşte nimic bun. Pentru că, după cum ne spun editorii români, “Povestea lui Putin nu s-a terminat. Poate că abia începe.”

    Cartea conţine o suită de dezvăluiri tulburătoare, adunate cu trudă şi cu un curaj care ne aminteşte de Anna Politkovskaia, despre un om căruia nu i s-au întocmit până acum decât biografii cosmetizate. Putin, aşa cum apare în biografia, desigur neoficială, alcătuită de jurnalista Masha Gessen, relevă un temperament violent şi ranchiunos, un comportament grosolan şi dispreţuitor, o incapacitate cronică de comunicare şi o nevoie de “ordine” derivată din educaţia sa sovietică şi din disciplina ierarhică a KGB. Dornic să restaureze un imperiu ruinat, Putin nu se dă în lături de la nimic: manipularea fricii cetăţenilor prin menţinerea de zone de conflict şi chiar atentate regizate cu binecuvântarea lui, corupţie, surparea instituţiilor democratice, controlul asupra presei şi prigonirea cruntă a celor care i se opun.

    În vreme ce Occidentul încă mai credea în bunele sale intenţii şi în faptul că era un liberal reformist, pe vremea primului său mandat, disidenţa de orice fel era reprimată brutal: jurnalişti ameninţaţi, bătuţi sau asasinaţi chiar, magnaţi media siliţi să fugă din ţară, oameni de afaceri aruncaţi în închisoare şi afacerile lor preluate de stat, contracandidaţi politici descurajaţi la scenă deschisă, presă controlată cu duritate. Despre toate acestea, dar şi despre multe, multe altele, Masha Gessen (care, pentru a-şi documenta cartea, a recurs la numeroase interviuri, articole şi reportaje, la biografii oficiale sau nu, la cărţi de memorii, emisiuni radio şi TV, acte, contracte, transcrieri de discuţii, înregistrări video şi audio) vorbeşte cu onestitate. Iată un scurt fragment din volum:

    “În 20 martie 2006, Marina Litvinovici pleca de la muncă; era trecut de ora nouă seara. Lucra acum pentru Gari Kasparov, fostul campion la şah ajuns politician. Menţineau, la sediul lor din centrul Moscovei, o prezenţă discretă: uşa de la intrare nu purta nici un însemn şi în spatele ei se aflau mereu câte doi dintre cei opt paznici permanenţi ai lui Kasparov. Serile, după o zi de lucru, Kasparov şi bodyguarzii săi urcau în SUV-ul său, iar restul micii lui echipe se dispersa, plecând spre casă cu maşina, pe jos sau cu metroul. Litvinovici, care stătea aproape, mergea de obicei pe jos.

    Cam la o oră după ce plecase din birou, Litvinovici a deschis ochii şi şi-a dat seama că zăcea întinsă pe o prelată şi că cineva încerca să-şi dea seama cum se simte. Nu se simţea bine deloc: fusese doborâtă de una sau mai multe lovituri în cap. Fusese bătută rău, era plină de vânătăi şi rămăsese fără doi dinţi din faţă. Geanta îi era alături; banii, laptopul şi telefonul mobil erau neatinse.

    În acea noapte a trebuit să stea trei-patru ore la urgenţă; alte trei-patru ore le-a petrecut, în următoarea zi, la secţia de poliţie. Poliţiştii au fost neobişnuit de amabili, dar insistau că nu fusese bătută. O femeie de treizeci şi unu de ani să fi leşinat pur şi simplu şi să fi căzut într-un mod aşa de neobişnuit, alegându-se cu vânătăi peste tot? Ea a obiectat, arătând că avea pe un picior o vânătaie care, îi spuseseră doctorii, fusese probabil cauzată de o lovitură cu un baston de cauciuc. Dar poate fusese lovită de o maşină? Litvinovici a arătat că hainele îi rămăseseră curate, că purta aceiaşi pantaloni şi aceeaşi haină, deci nu fusese lovită de o maşină. Ba chiar era un semn, printre altele, că fusese atacată de profesionişti: probabil o ţinuseră cât o loviseră, apoi o întinseseră cu atenţie pe prelata unde se dezmeticise.

    Atacul era un mesaj. Execuţia impecabilă şi faptul că obiectele de valoare nu-i fuseseră atinse erau menite să sublinieze asta. Un alt tânăr consilier politic, un fost coleg de-al lui Litvinovici care îşi făcuse o carieră stralucită lucrând pentru regimul Putin, a formulat acest mesaj pe blogul său: ‘Femeile n-ar trebui să facă meseria asta… Marina a intrat în război, şi nimeni n-a spus că războiul acesta se desfăşoară după reguli’. Cu alte cuvinte, asta avea să li se întâmple celor ce înfruntau Kremlinul.”

    Masha Gessen, “Omul fără chip. Incredibila ascensiune a lui Putin”, Editura Pandora M, Bucureşti, 2012

  • Pe ce cititori se mai poate baza piaţa de carte?

    Cele mai mari patru edituri de pe piaţa locală, Polirom, grupul All, Humanitas şi Curtea Veche, au finalizat anul trecut cu afaceri totale de 13 milioane de euro, nivel puţin sub cel din anul anterior. Cererea pentru cartea de pe rafturile librăriilor nu a fost în creştere, dar în schimb, s-a remarcat un interes mai mare pentru cărţile la promoţii vândute online şi pentru cele în format digital, potrivit editurilor.

    Pe o piaţă evaluată la 100 de milioane de euro, reprezentanţii editurilor afirmă că strategia de a creşte vânzările include publicarea unor titluri atractive pentru consumatori, promoţiile şi vânzările directe la târguri. “Factura la energie şi la întreţinere lasă românii cu mai puţini bani pentru achiziţionarea de produse culturale, ceea ce nu permite pieţei de carte să crească”, este de părere Silviu Lupescu, directorul general al celei mai mari edituri de pe piaţă, Polirom. Editura a finalizat anul trecut cu o cifră de afaceri de 19,5 milioane lei (4,5 mil. euro), faţă de 4,1 milioane de euro în 2010.

    Consumul de carte din România ne plasează încă pe ultimul loc în cadrul ţărilor din Uniunea Europeană, având în vedere că un român cheltuieşte în medie 5 euro anual pe cărţi, în timp ce la bere suntem în topul primelor ţări din lume. “Creşterea vânzărilor cu câteva procente faţă de anul precedent nu reprezintă o creştere semnificativă a cererii pentru carte, ci doar un uşor reviriment. Piaţa de carte s-a menţinut la un nivel scăzut, cu circa 40% faţă de anii de dinaintea crizei”, a spus Silviu Lupescu. Portofoliul editurii Polirom include autori români şi internaţionali precum Nabokov, Hemingway, Lessing, Fowels, Rushdie, Saramago sau Salinger. Editura colaborează cu librării şi difuzori angro din ţară şi din Republica Moldova.În ultimii trei ani mai multe edituri au optat pentru o strategie de conservare, care să le asigure supravieţuirea. Cele mai multe edituri au redus numărul titlurilor şi tirajele cărţilor publicate şi au distribuit cărţile în magazinele ce asigurau promovare la raft.

    Piaţa de carte, inclusiv ediţiile de chioşc (volumele vândute împreună cu anumite ziare şi reviste), a fost estimată în 2010 la aproximativ 112 milioane de euro, în scădere cu circa 15% comparativ cu 2009, potrivit unui bilanţ prezentat de reţeaua de librării Diverta. Fără ediţiile de chioşc, piaţa de carte din România de anul trecut se ridica la aproximativ 60 de milioane de euro, mai spuneau oficialii Diverta.

    “Estimările pentru acest an sunt dificil de făcut şi depind în mod semnificativ de o eventuală creştere a veniturilor populaţiei, în special ale acelor categorii socio-profesionale care au fost afectate grav de reducerile salariale din ultimii ani (cadre didactice, de exemplu). Depinde, de asemenea, de fondurile alocate bibliotecilor, reduse drastic în ultimii ani”, a spus Lupescu.

    Atenţia pe care editurile au acordat-o internetului a făcut ca între 6% şi 40% din vânzările de carte să fie acum aduse de comenzile online. Gabriel Scînteia, chief operating officer al editurii All Publishing Group, spune că circa 6-7% din vânzările pe anul trecut au fost aduse de mediul online. Grupul All a avut anul trecut o cifră de afaceri de 2,3 milioane de euro.

    La cărţile vândute online se fac şi reduceri. Şi celelalte edituri au creat site-uri pentru vânzarea online a cărţilor, iar discounturile pot ajunge chiar şi la 40% la cărţile achiziţionate online, cum se întâmplă la editura Teora. “Grupul All a prognozat o creştere de 10-15% pe segmentul vânzărilor în librării anul acesta. Acest lucru ar însemna de fapt o revenire pe acest segment pentru că în 2011 pe acest segment editura a avut o scădere semnificativă, compensând pe canale de vânzare directă”, a spus Scînteia. Din perspectiva vânzărilor generale, el speră să se înregistreze anul acesta o situaţie similară cu cea din 2011. Oficialul editurii afirmă că cifra de afaceri nu este un indicator suficient pentru a constata dacă cererea este în creştere sau nu pe piaţa de carte, deoarece cărţile vândute la reduceri sau cele în format digital au creat o piaţă nouă, mai atractivă ca preţuri pentru cititori şi mai vizibilă pentru autorii cărora astfel le creşte cota şi audienţa. Pentru edituri însă, aceste două mari schimbări din piaţă aduc deocamdată un vânt de scădere, iar viitorul nu prea se arată prietenos cu ediţiile “hard-back”, vândute altădată în mii de exemplare.

    Plus că, uitându-ne în jur, pe marile artere comerciale sau în mall-uri, pare că piaţa de carte este în scădere. Lipsa librăriilor în sine duce la o slăbire a pieţei, consideră Iren Arsene, proprietara editurii Curtea Veche: “Nu există speranţe de-a apărea noi distribuitori de carte pe piaţă. Sunt librăriile şi supermarketurile, dar din păcate nu apare un lanţ de librării care să echilibreze situaţia”. Anul trecut editura Curtea Veche a avut o cifră de afaceri de 12,9 milioane de lei (3 milioane de euro) faţă de anul 2010, când a înregistrat afaceri de 3,9 milioane de euro. “Am vândut anul trecut aproape 1,5 milioane de exemplare de cărţi, exceptând ediţiile de la chioşc”, a declarat Iren Arsene. Anul trecut compania a publicat 150 de titluri de cărţi, 15% din vânzări fiind online. Ea afirmă că politica editurii este una prudentă, care pune accent pe republicarea unor titluri şi pe promovarea autorilor la care reacţionează consumatorii.

  • Adorabila doamnă Hawkins

    În 2004, ca omagiu pentru pentru remarcabila sa carieră literară, Scottish Arts Council a instituit premiul care îi poartă numele şi care a fost atribuit, la prima sa ediţie, unei alte mari romanciere – Margaret Atwood.

    Prezentul roman o are în centrul atenţiei pe doamna Hawkins, o văduvă de război simpatică, îndatoritoare şi grăsuţă, care ştie să dea sfaturi întotdeauna utile şi să atragă confesiunile colegilor de la editura unde lucrează (Ullswater), dar şi pe ale locatarilor pensiunii Kensington, unde şi-a aflat adăpost. Iubeşte pe toată lumea şi toată lumea o îndrăgeşte. Cu o singură, tenebroasă excepţie: monstruosul, omniprezentul Hector Bartlett, un scriitor de mâna a doua.

    Muriel Spark, “Departe de Kensington”, Editura All, colecţia “Strada Ficţiunii”, Bucureşti, 2011

  • Benzi desenate pe gustul amatorilor de mister (VIDEO)

    Ne-a obişnuit deja cu austeritatea tuşei lui Marjane Satrapi, iată că acum ne introduce în universul hipnotic, turbionar al lui Lorenzo Mattotti, unul dintre greii benzii desenate italieneşti. După ce işi termină studiile de arhitectură, în 1975 îşi publică primele benzi desenate în fanzinul francez Bibliopop şi apoi în revista Circus. După “Alice Brum Brum” (o interpretare liberă după Alice în ţara Minunilor) şi alte câteva albume şocante, începe să fie intens curtat de presa americană şi europeană, pentru care realizează numeroase coperţi şi afişe. Este deţinător a numeroase premii (printre care Yellow Kid), a avut circa 40 de expoziţii, iar albumele sale au fost traduse în numeroase limbi străine.

    Romanul grafic “Stigmata”, apărut în 1994, este povestea unui om fără niciun rost în viaţă, o namilă fără minte, un gunoi al societăţii, căruia, din senin, după o noapte de beţie, i-au apărut în podul palmelor nişte răni asemănătoare stigmatelor hristice. Călătoria lui din viaţă spre moarte este punctată de nişte episoade mistice, al căror tragism şi profunzime sunt admirabil descrise de condeiul expresionist al lui Mattotti.

    Lorenzo Mattotti, Claudio Piersanti, “Stigmata”, Editura Art, Bucureşti, 2011