BusinessMagazin

Category: Carte

  • Un debut literar halucinant

    Prin intermediul plimbărilor (citeşte “rătăcirilor”) Tatianei, romanul ne prezintă visele unei femei însingurate, care pare că pluteşte pe propriul nor de fantasme, înaintând – între râs şi plâns – printr-un oraş bântuit de spectre. Cel dintâi care i se arată este chiar… Hitler. “Da, era Hitler, Hitler deghizat într-o femeie bătrână”. Băbătia avea “aceeaşi formă a feţei, aceiaşi ochi negri, fruntea înaltă… iar apoi, privind-o din nou, am observat chiar şi un pătrat adumbrit, acolo unde ar fi fost mustaţa”.

    În cele din urmă, Tatiana ajunge să se angajeze în slujba unui istoric (Weiss), căruia îi transcrie reflexiile. Acest job îi va îngădui să înveţe o sumedenie de lucruri noi despre Berlin, să descopere locuri tainice şi să întâlnească personaje care îi vor schimba viaţa.

    Chloe Aridjis, “Cartea norilor”, Editura Allfa, Bucureşti, 2012

  • Despre arhitectura “office” din România, numai de bine

    Sunt acolo, ştim şi, cu toate că le simţim aproape şi le vedem desluşit silueta inedită, nu le-am rezervat niciodată un moment de reflecţie. Vă propun, în acest sens, două exerciţii: încercaţi să vă închipuiţi, bunăoară, intrarea în Bucureşti, prin nord. Nu-i aşa că dacă ar lipsi City Gate, cele două turnuri gemene din flancul Casei Presei Libere, aţi simţi că ceva nu e-n regulă?

    Dar mai există o cale de a medita asupra arhitecturii locale de ultimă oră. Răsfoiţi, cu atenţie, albumele din seria Igloo.best, editate de cea mai bravă, serioasă, creativă şi tenace revistă de arhitectură de la noi: Igloo, prin departamentul ei de carte, Igloomedia. Ele descriu eforturile din ultimii ani ale designerilor, ale arhitecţilor şi ale constructorilor noştri, publicând antologii tematice (clădiri de locuit, renovări inovatoare, birouri, clădiri de loisir), cu ilustraţii elocvente şi texte descriptive, vizând atât componenta tehnică a edificiilor, cât şi beneficiile pe care le-au adus, estetic şi funcţional, spaţiului public.

    Ultimul album din serie (“Birouri 2”, care descrie 15 clădiri) semnalează acum interesul din ce în ce mai mare pentru dimensiunea sustenabilă a arhitecturii de la noi, de la atenţia pentru materialele folosite până la integrarea unor tehnologii ecologice şi monitorizarea totală a clădirii, prin două proiecte exemplare – Swan Office & Technology Park – care deţine un sistem de management permanent al consumului energetic, şi Crystal Tower, care utilizează în premieră pe plan local faţada “double skin”. Alături de ele, clădiri care răspund unor ţesuturi urbane specifice, precum HQ Victoriei, Victoria Center sau Unirii Factory, dar şi dezvoltări pe orizontal ori verticală care au devenit repere urbane inconturnabile: Eurotower, Olympia Tower sau Petrom City.

    Viorica Buică (editor), “Birouri din România 2”, Editura Igloomedia, Bucureşti, 2012

  • Romanul scandalos al lui Sofi Oksanen

    Cartea, cea de-a treia a tinerei autoare finlandeze (n. 1977), a avut un succes răsunător, a fost tradusă în zeci de limbi şi a fost copleşită de premii. Locul de desfăşurare a romanului este Estonia anului 1992, ţară recent devenită independentă şi ieşită de sub influenţa URRS. Personajele în jurul cărora se ţese povestea sunt Aliide Truu, o bătrână care trăieşte ascunsă, deşi ţara fusese eliberată, şi Zara, nimerită ca din întâmplare în grădina celei dintâi.

    Zara, plecată din Vladivostok ca să câştige bani, a fost obligată de soţul său să se prostitueze (scenele care descriu această experienţă sunt la limita suportabilului), iar Aliide, la rândul ei, a îndurat, după cel de-al Doilea Război, cumplite umilinţe corporale. Încet-încet, relaţia de compasiune reciprocă dintre cele două femei va dezvălui o legătură mai veche, absolut surprinzătoare.

    Sofi Oksanen, “Purificare”, Editura Polirom, Bucureşti, 2011

  • Lumea de la “breaking news” şi cea din spatele ei

    Dacă dăm la o parte din acest amalgam tot ceea ce înseamnă invazie în spaţiul public a atâtor scene private şi ne referim doar la secvenţele referitoare la ce se întâmplă într-adevăr în lume, faptele prezentate rămân doar scurte trepidaţii de suprafaţă. Să luăm doar un exemplu, aparent paradoxal: într-o lume definită tot mai mult ca un “sat global”, procesul de retrasare a graniţelor, în cea mai mare măsură rezultat al secolului 20, continuă şi astăzi. Dispar şi apar frontiere şi, odată cu ele, noi surse de instabilitate, noi tensiuni, adversităţi sau noi alianţe. Cum, din ce cauze, cu ce consecinţe? În mare măsură, acest proces este tributar memoriei istorice, şi, implicit, redefinirii identităţii naţionale. Astfel încât a te informa asupra istoriei diferitelor state nu înseamnă doar a-ţi satisface o simplă curiozitate enciclopedică, ci a dobândi o perspectivă utilă, deseori absolut necesară pentru a înţelege desfăşurarea evenimentelor de pe scena contemporană, scenă ai cărei nu doar spectatori suntem noi înşine.

    Un excelent ghid pentru toţi cei interesaţi de această perspectivă o constituie recent apăruta Enciclopedie de istorie universală semnată de Horia C. Matei, consacrată exclusiv istoriei celor 196 de entităţi statale de astăzi. O istorie multipolară, în care evoluţiile din spaţiul politic primesc luminile datelor economice şi sociale. O carte pe care ar trebui să o avem alături ori de câte ori privim şi primim “breaking news”. Căci, cum spunea Croce, “orice istorie este istorie contemporană” sau, ca să îl parafrazăm pe Cicero, istoria rămâne şi în epoca atotputernicei televiziuni, “magistra vitae”.

    Horia C. Matei, “Enciclopedie de istorie universală”, 672 pag., Editura Meronia, Bucureşti, 2012

  • Imperiul răului şi lecţiile istoriei

    Interesul autorului pentru problematica comunismului, interes dezvoltat la jumătatea anilor 80, s-a manifestat iniţial prin câteva vizite la Moscova (în miezul aprins al “imperiului răului”, cum numea Ronald Reagan URSS) şi apoi printr-un stagiu de studii la Universitatea de stat din Moscova, în plină perioadă a Glasnostului gorbaciovist. Aici a avut prilejul să studieze dinăuntru fenomenul, pe baza documentelor de arhivă şi a unor informaţii la prima mână, dar şi prin intermediul traiului cotidian, al discuţiilor cu colegii-studenţi sau cu alte persoane dispuse să livreze amănunte susceptibile de interes.

    La întoarcerea în Anglia a început analizarea materialului informativ stocat, articularea unei solide schelării teoretice şi apoi dezvoltarea subiectului, care urma să fie nu doar o istorie a comunismului sovietic, ci a celui mondial, în toate manifestările lui (inclusiv forma hibridă cunoscută de China post-maoistă şi comunismul naţionalist al anilor ’60-’70), din Cuba castristă până în Coreea de Nord, trecând prin America Latină şi Europa de Est (cu referiri destul de firave la România). Cartea a apărut după o lungă perioadă de “dospire” şi de reflecţie, în 2009.

    Conceput într-o formă narativă agreabilă, volumul urmăreşte istoria comunismului (începând cu o perioadă să-i zicem protocomunistă – cea a Revoluţiei franceze) în cele patru etape principale ale sale, “pe măsură ce punctul central al influenţei lui s-a deplasat de la vest spre est şi spre sud: din Franţa în Germania şi Rusia, apoi mai departe spre est până în Asia de Sud-Est după cel de-al Doilea Război Mondial, iar apoi spre Sudul global: America Latină, Africa, Orientul Mijlociu, sudul şi centrul Asiei în anii 1960 şi 1970”, pentru ca apoi să se întoarcă la matcă, revenind în Europa. Priestland nu realizează doar o carte de istorie în sens tradiţional, o consemnare a dispariţiei unui sistem, ci şi o descifrare a actualităţii şi o lecţie despre viitor.

    David Priestland, “Steagul roşu. O istorie a comunismului”, Editura Litera, Bucureşti, 2012

  • Şi mâine e o zi – sau ravagiile procrastinării

    “Încremenirea în proiect” (apud Gabriel Liiceanu), lâncezirea, lălăiala, lăsarea de pe azi pe mâine, indolenţa, anchiloza volitivă, lenea, tărăgănarea sunt, toate, dimensiuni (sau sinonime parţiale) ale procrastinării. Aceasta este o maladie universală, o pandemie de fapt, care nu ţine seama de zone geografice sau de anumite perioade ale istoriei. Este o boală de natură ereditară, impregnată în firea omenească, un “act iraţional de tergiversare”, care presupune “amânarea voluntară a îndeplinirii unor sarcini, în ciuda faptului că suntem conştienţi de greşeala pe care o facem”. Altfel spus, atunci când procrastinăm, avem simultan percepţia faptului că ne punem singuri beţe în roate. Cu toate acestea, amânarea, lăsarea îndatoririlor pe ultima sută de metri, continuă să se insinueze, uneori cu consecinţe dramatice, în viaţa noastră. Iar noi îi îngăduim această intruziune stând cu mâinile în sân.

    Piers Steel, autorul lucrării de faţă, a fost el însuşi un procrastinator. Unul care s-a hotărât să iasă din amorţeală şi să spună lucrurilor pe nume, adunând informaţii din zona psihologiei, neuroştiinţelor, economiei, istoriei umanităţii sau matematicii. A rezultat un portret riguros al acestei disfuncţii, o panoramă amplă a procrastinării şi un tabel al elementelor fundamentale ale dinamicii care ne îndeamnă la procrastinare. Dar şi – iar aceasta este partea cea mai interesantă a lucrării – o întreagă suită de soluţii terapeutice împotriva acestui flagel, pentru că, în ciuda impregnării sale adânci în natura umană, suntem capabili să ne modificăm obiceiurile şi să ne schimbăm comportamentul, pentru că – spune Steel – “procrastinatorii care înţeleg procesul de la baza inacţiunii lor îl pot stăpâni, eliberându-se astfel de stresul termenelor limită şi devenind mai capabili să le facă faţă”.

    Gândiţi-vă deci – aşa cum rostea un slogan al epocii beat – că “va veni o zi, când nu va mai veni nicio zi”. Aşa că faceţi de ce e de făcut în mult-puţinul timp care v-a mai rămas până atunci.

    Piers Steel, “Procrastinarea”, Editura Litera, colecţia IQ 230, Bucureşti, 2012

  • Omenirea peste o sută de ani – tablou mai mult sau mai puţin virtual

    Michio Kaku este fizician şi teoretician al fizicii, futurolog şi vedetă de televiziune, în cadrul unor emisiuni – pe Discovery Science, de pildă – de popularizare a ştiinţei. A scris, cu circa trei ani în urmă, Fizica imposibilului, care a devenit best-seller New York Times. În prezentul volum, Kaku continuă aventura cunoaşterii la limita posibilului şi ne înfăţişează, într-o viziune provocatoare şi exaltantă, ceea ce ne aşteaptă în următoarea sută de ani, din punctul de vedere al descoperirilor ştiinţifice.

    Spre deosebire de precedentul său volum, unde elanurile proiective constituiau rodul unui pariu individual cu viitorul, cel de acum este bazat pe dialogul cu circa trei sute de savanţi, care au început deja să dea formă viitorului în propriile lor laboratoare. Concluziile ies, prin urmare, din zona vagă şi oraculară, şi se apropie, în spirit pozitiv, de un “posibil” căruia i s-a schiţat deja temelia.

    Cartea lui Kaku încearcă să vadă cum va fi viaţa de zi cu zi în anul 2100, cine vor fi câştigătorii şi perdanţii viitorului, în ce fel se va dezvolta economia mondială şi care vor fi naţiunile care vor prospera. Asta, în termeni de panoramă. În detaliu, el ne prezintă toate acele mici sau mari miracole ştiinţifice care ne vor schimba traiul şi raporturile cu universul: internetul prezent în lentilele de contact, posibilitatea de a recunoaşte, dintr-o clipire, feţele oamenilor pe care îi întâlnim, de a le afişa biografia şi chiar de a le traduce spusele cu subtitrare. Vom putea beneficia de nanoreceptori inseraţi fie direct în scoarţă, fie în locurile familiare din casă, care ne vor informa în legătură cu schimbările semnificative, care ne vor scana ADN-ul şi celulele, spre a ne avertiza în legătură cu orice posibilă maladie. Speranţa de viaţă va creşte semnficativ, iar savanţii vor fi capabili să creeze, folosind medicina moleculară, organe pentru transplant şi, în acelaşi timp, să încetinească procesul de îmbătrânire. Vor apărea roboţii dotaţi cu emotivitate, rachetele cu antimaterie, vederea cu raze x şi capacitatea de a crea noi forme de viaţă.

    O carte fascinantă, o lectură agreabilă, o doză remarcabilă de optimism, ca antidot la agresiunile actualei crize.

    Michio Kaku, “Fizica viitorului”, Editura Trei, Colecţia “Acum pentru viitor”, Bucureşti, 2012

  • Doamna în negru şi romanul epistolar

    Prolifica doamnă a făcut din asta o datină: acum 19 ani, a publicat “Igiena asasinului”. Între timp a mai scos 19 romane. Anul trecut extravaganta romancieră, veşnic îmbrăcată în negru, a publicat “Une forme de vie”. Recent, cartea a apărut şi în România, unde autoarea are nenumăraţi fani.

    Din ultimul ei roman aflăm, întâi de toate, că Amélie Nothomb nu este doar autoare de literatură, ci şi de epistole. Scrie, potrivit unor declaraţii făcute în presă, de o bună bucată de vreme, circa 8 scrisori pe zi. Aproape toate reprezintă dialogul cu cititorii săi (cu vreo două mii dintre ei întreţine o corespondenţă susţinută), iar acum s-a hotărât să topească această experienţă în paginile unui roman despre care critica franceză s-a grăbit să spună că este cea mai izbutită carte a sa.

    Personajul principal al romanului “Une forme de vie” este o scriitoare care seamănă leit cu Amélie Nothomb, şi care îşi analizează aventura epistolară, labirinturile şi implicaţiile ei existenţiale, sub presiunea unei concluzii de fond zguduitoare (“Sunt acea fiinţă poroasă căreia oamenii îi conferă un rol copleşitor în viaţa lor”) şi a unui accident epistolar: primirea unei unei scrisori de la un GI american, aflat la datorie pe frontul din Irak: “Dragă Amélie Nothomb, Sunt soldat în armata americană, numele meu este Melvin Mapple, aţi putea să-mi spuneţi Mel. Sunt încartiruit la Bagdad încă de la începutul acestui nenorocit de război, să tot fie şase ani de-atunci. Vă scriu pentru că sufăr ca un câine. Am nevoie să fiu înţeles, iar dumneavoastră, ştiu sigur, mă veţi înţelege. Vă rog să-mi răspundeţi. Melvin Mapple, Bagdad, 18 decembrie 2008”.

    Amélie Nothomb, scriitoarea pusă în scenă de Amélie Nothomb, reacţionează: “Am crezut la început că e o glumă proastă. Presupunând că acest Melvin Mapple există, avea el oare dreptul să-mi scrie asemenea lucruri? Nu exista oare o cenzură militară care n-ar fi lăsat niciodată să treacă vorba «fucking» înainte de «war»?” Din mirare în mirare, Notomb continuă schimbul de idei, sfaturi şi sentimente cu obezul soldat (care suferea de bulimie de stres) şi încearcă să-i desluşească biografia şi psihologia, depăşind o frontieră sacră: cea care separă arta de viaţă. Scriitoarea încearcă să-l găsească pe Mel, cel în carne (mă rog, grăsime) şi oase, sedusă fiind de faptul că acesta i-a citit toate cărţile şi că “vrea să existe doar pentru ea”.

    Dincolo de problemele americanului, ale războiului şi ale genului epistolar, Amélie Nothomb va risipi, pe întreg parcursul romanului, redutabilele ei sfaturi şi cogitaţii despre univers, morală şi literatură, din seva cărora nu mă pot împiedica să vă ofer o mostră: “Nu există decât un singur mod de a rezolva un blocaj legat de scris: scriind. Reflecţia eficientă şi dinamică nu apare decât în momentul redactării”. Lăsând gluma la o parte, doamna în negru chiar are mare dreptate. O mai spusese şi Heliade Rădulescu, dar nu prea a fost luat în serios: “Scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!”

    Amélie Nothomb, “O formă de viaţă”, Editura Polirom, Iaşi, 2012

  • Capitalismul sau cafeaua?

    Dincolo de 100, începe ţara oamenilor deştepţi, oameni preocupaţi să afle lucruri noi, să-şi pună întrebări şi să locuiască în disconfortul de a nu fi nicând mulţumiţi cu ceea ce deja ştiu. Iar limita de sus a acestei ţări a deştepţilor este fix 230, mai precis coeficientul cetăţeanului australian Terence Tao (36 de ani), cel mai ridicat înregistrat vreodată.

    Un titlu interesant şi care vine în întâmpinarea insaţiabilei pofte a publicului modern de a se delecta cu clasamente şi topuri este 50 de idei geniale care au schimbat omenirea. O carte coordonată şi redactată de John Farndon, dar la care au participat cu opinii, idei de clasificare, exemple şi argumente o întreagă serie de experţi (scriitori, filosofi, matematicieni, cercetători etc.). Nu în ultimul rând, se cuvine precizat că la alcătuirea acestui Panteon ale ideilor fundamentale au participat şi sute de votanţi on-line, care nu doar au alcătuit clasamente subiective, dar au expus şi motivele pentru care au făcut o alegere sau alta.

    Această nevoie de consultare, confruntare şi împărtăşire a opiniilor s-a dovedit imperioasă, câtă vreme este deosebit de dificil să afirmi, ca autor individual, care sunt cele mai mari idei ale tuturor timpurilor şi ce vrea de fapt să însemne “idee genială”. Este vorba despre ideea care a adus umanităţii cele mai multe avantaje sau de cea care a avut cel mai mare impact? “Cum îţi dai seama – se justifică autorul – ce este mai bun: cafeaua sau capitalismul, căsătoria sau monoteismul?”

    Într-adevăr, criteriile sunt destul de laxe, iar derapajele şi riscurile unui astfel de top – crescute. Până la urmă însă, ceea ce contează, în opinia lui Farndon, este că a încercat (şi, credem noi, a şi izbutit) să ofere o hrană pentru minte, să stârnească dezbateri şi confruntări interioare, să celebreze nesfârşitele resurse de ingeniozitate ale umanităţii.

    În dreptul fiecărei idei (abolirea sclaviei, ceramica, democraţia, feminismul, scrierea, roata sau internetul – aflat, acesta din urmă. aproape constant în vârful preferinţelor respondenţilor – etc.), autorul oferă detalii despre istoricul ideii şi despre impactul său asupra lumii, precum şi o suită consistentă de argumente pro şi contra. Ceea ce a rezultat este o istorie, povestită accesibil şi seducător, a gândirii umane şi a capacităţii ei infinite de inovare.

    John Farndon, “50 de idei geniale care au schimbat omenirea”, Editura Litera

  • Tot ce voiaţi să ştiţi despre propagandă

    O precizare utilă, câtă vreme sentimentele antipropagandistice ale românilor sunt “justificate de excesele unei jumătăţi de veac de regimuri dictatoriale, urmată de încă două decenii de acută demagogie democratică”. Ce vrea să spună autorul Călin Hentea este că românii “recenţi” au avut parte de o propagandă sufocantă, când explicită, când insidioasă, dar întotdeauna toxică, ameţitoare şi imbecilizantă. Atât pe vremea regimului antonescian, cât şi, apoi, a celui comunist – în formele lui dejiste sau ceauşiste -, românii au cunoscut tortura propagandei aberante şi au ajuns să identifice propaganda cu mancurtizarea, cu manipularea şi totalitarismul.

    Lucrurile trebuie, însă, nuanţate. Propagandă există de când lumea, iar în forme instituţionalizate, ea funcţionează de câteva secole încoace (practic, cuvântul propagandă există din 1622, când Vaticanul a înfiinţat o structură menită să contracareze peste tot în lume reforma protestantă), nu doar în remurile autocratice, ci şi în cele care cunosc şi promovează democraţia. Volumul propune, între multe alte limpeziri necesare, o clasificare care are în vedere trei tipuri de propagandă: propagandă albă – în care sursa emitentă este declarată, autorul mesajelor este asumat; propaganda gri – în care nu se ştie cine este autorul mesajelor; propaganda neagră – care declară un alt autor, o altă sursă emitentă a mesajelor, decât cel real.

    Trecând în revistă toate personalităţile şi evenimentele româneşti care au legătură cu propaganda – din 1848 până azi, enciclopedia lui Călin Hentea este şi o istorie sui generis a României moderne, care se poate utiliza atât ca un dicţionar – prin consultarea temelor, conceptelor sau evenimentelor care îl preocupă pe cititor – dar care funcţionează şi ca o poveste captivantă, romanescă, despre felul în care adevărul, falsul şi mitul au funcţionat în mentalul colectiv autohton.

    Autorul este doctor magna cum laude în ştiinţe militare cu o teză despre propagandă şi operaţii informaţionale şi a executat mai multe misiuni NATO în Albania, Kosovo şi Afganistan. Începând din 2000, Călin Hentea a publicat mai multe volume (unele premiate) de istorie militară sau dedicate fenomenului propagandistic, atât în România la editurile Nemira, Militară sau Paralela 45, cât şi în Statele Unite la Scarecrow Press.

    Călin Hentea, “Enciclopedia propagandei româneşti”, Editura Adevărul, Bucureşti, 2012