BusinessMagazin

Category: Carte

  • Ocolul Pământului de la A la Z

    Omul este o remarcabilă agenţie de voiaj, cu un singur patron, un singur angajat şi un singur beneficiar: el însuşi. De când a scos, bănuim că în regie proprie, acest jurnal atipic de călătorie, beneficiarii s-au înmulţit. Fiecare dintre dumneavoastră se poate împărtăşi, prin delegaţie, din micile-mari miracole pe care globul şi oamenii lui le-au iscat, dând ordonat paginile acestui registru de bord al aventurosului personaj care chiar le-a contemplat cu ochii lui. Nu ştim cum a ajuns Dragoş Şerban să aibă “tălpi de vânt” (cum spunea Arthur Rimbaud) şi să vadă lumea din nord în sud, şi de la Răsărit la Apus, cum a izbutit să simtă pe pielea proprie apa Caraibelor şi răceala Balticii, florile de cireş ale Japoniei şi palmierii Tunisiei, dar isprava lui, în dimensiunea sa extensivă, este chiar notabilă.

    Ce are însă special acest album, unul dintre miile care se tipăresc anual pe toate meridianele, şi, totodată, acest proiect de călătorie ideală (rânduită după criterii pur alfabetice), ne spune chiar autorul în textul său despre Biarritz: “Am preferat întotdeauna să evit locaţiile aglomerate, intens promovate ca destinaţii VIP, precum Monte Carlo, şi să cunosc micile secrete ale ţărilor pe care amajuns să le vizitez”. Deci nu conserve turistice, nu fast-food, nu capitale ostenite, nu clişee de vilegiatură, ci locuri proaspete, detalii cu smalţ, fiecare cu şarmul său şi cu măruntul, dar aromatul său ingredient specific. Ajutate de imagini elocvente, textele îmbietoare ale lui Dragoş Şerban sunt o invitaţie la reverie, dar şi o iniţiere în vederea unor călătorii concrete.

    Prin urmare, legaţi-vă centurile, şi… engage!

    Dragoş Şerban, “Fasten your seat belt!, 189 de locuri ale sufletului meu călător”, 2012

  • Mic tratat despre minciună, fraudă, înşelăciune…

    “Există un mod de a şti dacă un om este cinstit – întreabă-l. Dacă va spune ‘da’, e un escroc.” Această cugetare, vai cât de adevărată, îi aparţine lui Marx. Nu, nu acel Marx, ci Groucho Marx, vestitul comic şi om de spirit. Ea vrea, prin intermediul paradoxului hazos, să spună că cinstea e un lucru rar (fiţi cinstiţi şi răspundeţi-vă în gând la întrebarea pomenită), şi că toţi pungaşii, şarlatanii, impostorii au o nesăţioasă poftă de onorabilitate. Minţim, distorsionăm realitatea, violăm principiile elementare ale eticii, între altele şi pentru că avem o grijă maladivă faţă de imaginea noastră publică.

    În lămurirea stufoasei probleme a necinstei, Dan Ariely porneşte de la un principiu enunţat de un economist (Gary Becker, laureat al premiului Nobel), principiu care se numeşte SMIR (Simplul Model al Infracţiunii Raţionale). Conform acestuia, deciziile frauduloase sunt o chestiune de evaluare comparativă a rezultatelor posibil negative sau negative ale unor opţiuni. Cântărim raportul dintre cost şi beneficiu şi ne hotărâm dacă vom jefui un magazin, doar după ce vedem “dacă merită”. Estimăm câţi bani sunt în casa de marcat, apreciem posibilitatea de a fi prinşi şi preţăluim posibila pedeapsă. Nu avem nicio consideraţie faţă de ceea este corect sau incorect, la modul absolut, şi nu ne interesează decât avantajul propriu. Altfel spus, suntem cu toţii nişte virtuali infractori.

    Sigur, modelul SMIR este excesiv de simplu şi simplificator, neacoperind întreaga plajă a cauzelor pentru care omul este necinstit. Aşa încât Ariely porneşte o investigaţie pe cont propriu, spre a găsi nuanţe, explorează tendinţele elementare ce stau la baza necinstei, îşi îndreaptă atenţia spre unele experimente ce îl ajută descopere forţele psihologice şi ambientale care amplifică sau temperează onestitatea (printre care conflictele de interese, contrafacerile, peşcheşurile, inventivitatea sau simpla oboseală), dar şi spre aspectele sociale ale necinstei, modul în care ceilalţi ne influenţează felul în care înţelegem binele şi răul, capacitatea noastră de a trişa atunci când alţii pot beneficia de pe urma necinstei noastre etc. etc. Odată ce vom înţelege forţele care ne conduc realmente, vom pricepe că nu suntem neajutoraţi în faţşa slăbiciunilor noastre omeneşti şi că putem să ne restructurăm mediul. Şi deci, să neţinem în frâu comportamentul necinstit. Frumos, nu?

    Dan Ariely, “Adevărul (cinstit) despre necinste”, Editura Publica, Bucureşti, 2012

  • Mâncarea înseamnă sex, putere (şi încă vreo câteva chestii)

    Nu, Anthony nu este francez pe jumătate, ci doar un “chef” care şi-a învăţat temeinic meseria (care meserie, orice s-ar spune, e autoritar dominată, la nivel universal, de spiritul Hexagonului) şi care a descoperit indicibilele seducţii ale gastronomiei călătorind, la vârsta de 9 ani, spre Franţa. Până atunci, mâncarea era pentru el nimic altceva decât “o substanţă pe care ţi-o îndeşi în gură atunci când ţi-e foame”. După un stagiu consistent în ţara lui Brillat-Savarin, lucrurile s-au schimbat: untul a început să aibă alt gust, supa a prins să desfete palatul, brânzeturile “puturoase” să răsfeţe simţurile, iar stridiile, ei bine, stridiile… Dar mai bine ascultaţi ce zice autorul despre această experienţă culinară: “Îmi amintesc de prima mea stridie aşa cum îmi amintesc de pierderea virginităţii – şi, în multe privinţe, cu mai mare plăcere”.

    Anthony Bourdain – probabil cel mai cunoscut “chef” al lumii, la ora actuală, alături de Jamie Oliver – este un hedonist, care nu se sfieşte să caute cu lumânarea plăcerile lumii şi să le încerce, uneori în varianta lor extremă. Experimentează şi trăieşte la cea mai înaltă tensiune bucuriile simţurilor, pe care le amestecă într-un carusel nebun, trece de la droguri la “salade de boeuf sauce vinaigrette” şi la amorul carnal, cu firescul omului care n-a făcut toată viaţa altceva decât să caute fericirea simplă a trupului.

    Şi-a început cariera ca spălător de vase, a trecut prin toate fazele umilitoare ale uceniciei prin varii bombe de cartier, a ajuns la CIA (Culinary Institute of America), a scris două romane de succes, s-a plimbat prin toată lumea şi şi-a făcut publice reflecţiile graţie emisiunii tv No Reservations şi, finalmente, a ajuns să scrie prima sa carte non-fiction: “Kitchen Confidential”, recent tradusă la noi, la Victoria Books. E o carte plină de umor, de cinism şi de reţete inedite, care descrie ascensiunea sa personală, dar mai ales culisele vieţii de bucătar, misterele cuhniilor şi tot cortegiul de minunăţii pe care privilegiul de a fi “chef” le aduce.

  • Cât de sincer poate să fie un preşedinte

    Sinceritate? Într-un anume sens, da. George W. aminteşte toate punctele nodale ale carierei sale şi încearcă să le analizeze şi evalueze, atât din perspectiva momentului respectiv, cât şi din unghiul prezentului şi al înţelepciunii vârstei. El ne lămureşte, probabil şi cu gândul rotit spre posteritate, ce anume l-a făcut să opteze pentru anumite soluţii, ce l-a împins să repudieze alte căi de acţiune, de ce nu şi-a ascultat întotdeauna sfetnicii şi de ce a ales să facă din SUA un jandarm universal. Memorialistul explică, face note de subsol, dar nu corectează mai nimic. E mulţumit de drumul pe care a apucat-o, spune că a făcut – în situaţii-limită – tot ceea ce era omeneşte şi prezidenţial posibil, dar, în general, nu dă semne că ar cunoaşte gustul amar, dar atât de uman, al regretului şi căinţei.

    Sinceritate? Da. Atunci când povesteşte nărăvirea sa întru alcool, când evocă paşii tremurători ai vindecării, când ne aduce în faţa ochilor experienţa propriului “drum al Damascului”, felul, deci, în care a ajuns să descopere noimele credinţei adevărate şi să se călăuzească, până şi în cele mai mărunte gesturi, după ele. Pe de altă parte, multe aspecte discutabile – relaţiile familiei Bush în Orientul Apropiat şi relaţiile de afaceri cu clanul Bin Laden, bunăoară – sunt ascunse sub o deasă perdea de uitare.

    Una peste alta, rămân în zona maximului interes evocările care privesc culisele misterioase ale Casei Albe, povestirile încă palpitante (deşi li se cunoaşte deznodământul) despre competiţiile electorale în care a fost angrenat (inclusiv controversata numărătoare a voturilor din Florida), implicarea reală, îngrijorată, sincer devotată în rezolvarea problemelor celor urgisiţi de uraganul Katrina sau de atacurile asupra Turnurilor Gemene. Fragmente de istorie mare, văzute prin ochii şi, parţial, prin sufletul celui care a fost, preţ de opt ani, cel mai important om al planetei.

    George W. Bush, “Momente de decizie”, Editura Pandora M, Bucureşti, 2012

  • Totul despre ocultism, mistere şi simboluri

    E inutil, probabil, să amintesc că toate acele volume şi volumaşe erau de fapt nişte expediente, nişte căi lesnicioase de a ajunge la sufletul, dar mai ales la buzunarul atât de frustratului cititor român. Nu doar traducerile aveau de suferit de pe urma “goanei după aur”, ci şi, cu precădere, condiţiile de publicare: hârtie proastă, coperţi aşijderea, ilustraţii cvasi-inexistente.

    Între timp, pofta de mister şi ocultism s-a mai domolit, publicul a devenit mai sever şi mai selectiv, iar sectorul tematic pomenit a început să fie tratat cum se cuvine, cu seriozitate, ajungând să fie scos de sub aura de “fruct oprit”.

    De curând, Editura Art – o instituţie care se ocupă constant de tipărirea unor “cărţi frumoase” (sintagma chiar există în spaţiul francez – “beaux livres” – şi denumeşte albumele ilustrate şi ediţiile de lux) – a publicat un album coordonat de Robert Adkinson şi dedicat simbolurilor sacre. Chiar dacă, după cum spuneam, subiectul a fost harnic exploatat în spaţiul editorial românesc, poate că niciodată nu a fost atât de profesionist “pus în pagină” ca în acest compediu vizual. Textul, fără să aducă lumini noi asupra problemei simbolului, simbolismului şi simbolizării, este onest şi exact, documentat cu rigoare şi articulat didactic, fără elanuri eseistice fastidioase. Acoperă trei categorii de manifestare a simbolului (popoare, religii şi mistere) şi evidenţiază elemente ritualice, mitice şi de spiritualitate, atât din tradiţia orientală, cât şi din cea occidentală.

    Dar calitatea numărul unu a volumului stă în forţa de impact a ilustraţiilor sale (770 de planşe, dintre care 595 color), în calitatea reproducerilor şi în layout-ul aerisit, care fac din lectură un exerciţiu delectant, nu doar instructiv. E o călătorie în infinita lume a simbolurilor, dar şi în arta tradiţională, o călătorie care începe în vremea Egiptului, a Chinei şi a budismului antic şi se isprăveşte între arcanele enigmatice ale Tarotului.

    Robert Adkinson (coordonator), “Simboluri sacre”, Editura Art, Bucureşti, 2012

  • De la câinele cu două capete la jaful Monei Lisa

    Există liste poetice, în care indicibilul este figurat printr-un et caetera final, sau liste practice, finite, conţinând lucrurile pe care le avem de făcut (cumpărăturile de la supermarket) sau oamenii pe care trebuie să-i contactăm. După cum există şi liste ne-proiective, care inventariază performanţe sau evenimente memorabile din trecut. Una dintre cele mai faimoase şi amuzante, din această categorie, este cea a lui Leporello, din Don Giovanni de Mozart, în care sunt numărate toate femeile cu care s-a culcat stăpânul său. După calculele minuţioase ale aceluiaşi Umberto Eco acestea ar fi fost… 2059.

    27 de editori de la Weldon Owen Inc, ajutaţi de căteva mii de colaboratori, au avut ideea să strângă între coperţile unui album (tipărit acum în româneşte de editura Art), cele mai trăsnite, mai seducătoare, mai ameţitoare liste posibile. A ieşit un volum al cărui profil se află la graniţa dintre Guinness Book (cele mai, cei mai…) şi Enciclopedia lucrurilor bizare, o cavernă a lui Ali Baba în care sunt înghesuite liste şi listuţe, conţinând înşiruiri – cu note explicative şi ilustraţii – ale unor obiecte, fenomene, întâmplări, fiinţe, obiceiuri (aici urmează inevitabilul etc., pentru că numărul categoriilor listate este uriaş). Un almanah, oricând ameliorabil în fiecare dintre microantologiile lui, care poate fi deschis la orice pagină, în orice moment al zilei, şi de către oricine (inclusive de către intelectuali pretenţioşi) cu egală satisfacţie.

    Avem o listă a lucrurilor imorale făcute în numele ştiinţei (de la câinele bicefal realizat în laborator de sovieticul Vladimir Demikhov), la distracţii ucigătoare (concursuri de apnee), animale mâncate de Darwin (cel mai gustos este agouti, un rozător din America de Sud), dezastre naturale ucigaşe, lucruri cândva valoroase (la 1637, în Olanda, un bulb de lalea reprezenta de 10 ori valoarea unui salariu mediu anual), la infracţiuni inteligente (jaful Mona Lisei din 1911, operat de Eduardo de Valfierno). De toate pentru toţi, într-un ambalaj agreabil, care alungă plictiseala şi cenuşiul cotidian.

    “Listomania”, Editura Art, Bucureşti, 2012

  • Cu ce bani se făcea presa politică pe vremea lui Arghezi

    În privinţa izbânzilor din prima arie de preocupări pomenită – cea de critic – se cuvine amintită activitatea sa de cronicar neobosit pentru revistele Contemporanul, Viaţa românească sau Gazeta literară, dar şi aceea de conducător al cenaclului universitar Junimea, calitate în care a lansat nume, devenite de referinţă, ale prozei româneşti contemporane şi în care a alcătuit una dintre cele mai răsunătoare antologii de debut apărute vreodată pe meleagurile noastre: Desant 83. Istoricul literar Crohmălniceanu este, înainte de orice, autorul Istoriei literaturii române dintre cele două războaie, un op capital atât pentru studioşii în litere, cât şi pentru amatorii de excursii intelectuale delectante.

    S-ar putea crede, văzând titlul acestui volum (apărut pentru întâia oară în 1994) că Ov.S. (devenit Ovăz sub condeiul maliţios al lui Gh. Grigurcu) a părăsit vremelnic straiele sacerdoţiului critic, spre a-şi verifica sprinteneala de spirit în domeniul beletristicii. Că aceste pagini sunt cât se poate de “literare” e neîndoielnic (mai mult, Ioana Pârvulescu, îngrijitoarea şi prefaţatoarea volumului, îl consideră, fără vreo urmă de ezitare, “cea mai frumoasă carte a celui care a semnat Ov.S. Crohmălniceanu), atâta doar că depănarea memorialistică este una în care criticul nu înţelege să se retragă, practic, niciodată în culise.

    Amintirile sale (“deghizate” tocmai pentru că s-au născut din actul exegezei literare) sunt, de fapt, portrete admirabile/ memorabile ale marilor scriitori pe care i-a cunoscut nemijlocit: Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, G. Călinescu, Marin Preda, Paul Celan, Ion Caraion, dar şi mai tinerii desantişti sau optzecişti, de la Mircea Nedelciu la Mircea Cărtărescu. E, dacă vreţi, un alt fel de istorie literară, în care scriitorii nu mai dispar îndărătul operei, în care li se relevă omenescul, firescul, ezitările, fluctuaţiile umorale, bolile şi slăbiciunile trupeşti, mizeriile interioare dar şi, uneori, eroismul convingerilor. Mulţi dintre “marii” literelor româneşti vor fi, cu siguranţă, văzuţi în altă lumină – nu rareori crudă -, după lectura acestei cărţi.

    Deşi nu privilegiază anecdotica, cele câteva anecdote pe care Crohmălniceanu le pescuieşte din înspăimântătoarea sa memorie sunt în stare să stârnească râsul în hohote. Vom pomeni una singură, spre a vă stârni pofta de lectură. Îl are ca protagonist pe Arghezi: “Un grup de tineri liberali se răzvrătise împotriva bătrânilor conducători ai partidului şi era pe cale să iniţieze o acţiune disidentă. Anunţaseră că va apărea curând o gazetă a lor, în care cititorii vor găsi zilnic semnătura lui Arghei. I.G. Duca l-a poftit la el pe poet. După ce s-a interesat cum o duce cu sănătatea şi care-i sunt proiectele literare, a abordat chestiunea noii publicaţii: «domnule Arghezi, am auzit că veţi apărea zilnic la gazeta tinerilor noştri.» «Da, a răspuns poetul, sunt băieţi buni, patrioţi!» «Îi cunoaşteţi de mult?» a vrut să ştie Duca. «Bineînţeles, l-a asigurat prompt Arghezi, sunt băieţi buni, patrioţi.» «Şi cât vă plătesc colaborarea?» – a insistat Duca. «Atâta şi atâta» – a precizat Arghezi. «Nu e puţin?» – a îndrăznit Duca. «Da – a convenit interlocutorul său -, dar sunt băieţi buni, patrioţi.» «Domnule Arghezi – a revenit la atac şeful partidului liberal, înscriind ceva pe o hârtie. Treci d-ta cu asta pe la casierie. E de trei ori cât ţi-ar oferi ei un an întreg. Lasă-i în plata Domnului şi vezi-ţi d-ta de literatură.» La această propunere, Arghezi nu stătu nicio clipă pe gânduri. «Aveţi dreptate, răspunse, dă-i în p… mamei lor de lichele», şi întinse mâna după hârtie.”

    Ov. S. Crohmălniceanu, “Amintiri deghizate”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012

  • “Sincer-ironia” unui romancier de geniu

    Este o poveste adevărată narată ca o ficţiune sau, dacă doriţi, o ficţiune care doreşte să pară o istorie adevărată: inventivă stilistic, tristă şi sălbatică, haioasă şi gravă în acelaşi timp. Are ton confesiv, dar, în acelaşi timp, se scaldă într-o undă înţepătoare de ironie – ceea ce i-a făcut pe critici să vorbească, în cazul său, despre “sincerony” (sincer-ironie).

    Ce l-a îndemnat pe Dave, un autor de doar treizeci de ani, să-şi scrie memoriile şi să le drapeze în straie ficţionale? Un eveniment autobiografic răscolitor. Ambii părinţi i-au murit de infarct şi, respective, cancer, iar el, un tânăr abia ieşit din adolescenţă s-a văzut silit să devin capul responsabil al familiei şi să-l ia în grijă pe mai micul său frate, Toph, în vârstă de doar opt ani.

    Ca să nu treacă drept cea mai tristă familie din cartierul unde locuiau, Dave îşi vinde casa şi pleacă spre San Francisco, unde va încerca să-şi construiască o nouă viaţă, devenind simultan tată şi frate mai mare pentru micuţul Toph. O lecţie existenţială, dar şi o mostră de scriitură de cea mai bună calitate.

    Dave Eggers, “Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor”, Editura Humanitas fiction, Bucureşti, 2012

  • Poveste dintr-un orfelinat din Brooklyn

    Cu toate acestea, ştie să spună şi altceva şi să devină – în limitele unei matrice tocite – profund original şi captivant nu doar pentru amatorii de mistere, ci şi pentru cei care gustă analiza psihologică de fineţe, umorul exploziv şi arta construcţiei romaneşti sofisticate. Lionel Essring, naratorul, suferă de sindromul Tourette, o boală rară care îi provoacă tulburări obsesionale şi erupţii de logoree incontrolabile, care, uneori, se manifestă prin înşiruiri de vorbe fără înţeles, pline de asonanţe şi de alterări morfologice.

    Individul a crescut într-un orfelinat din Brooklyn şi, ajuns la vârsta maturităţii, se vede angajat la o agenţie de aşa-zişi detectivi, patronată de un interlop cu personalitate fascinantă: Frank Minna. După uciderea acestuia, Lionel se lansează – împreună cu ceilalţi orfani angajaţi la agenţie – într-o anchetă delirantă, care îl duce prin cele mai bizare, groteşti, întunecate medii ale lumii new-yorkeze.

    Jonathan Lethem, “Orfani în Brooklyn”, Editura Leda, Bucureşti, 2012

  • Evită greşeala de a încerca să nu faci nicio greşeală!

    Deşi există suficiente motive pentru ca oamenilor să le fie frică să vorbească în public – spune Berkun – “până n-o să văd pe cineva fugind de la pupitru în toiul prezentării şi năspustindu-se spre ieşirea de serviciu ca să scape cu viaţă, n-a să pot spune că vorbitul în public este mai înfricoşător decât moartea!”. Acesta este stilul în care ni se adresează autorul pe tot parcursul cărţii: oral, lipsit de morgă, cu vibrări ironice şi îndemnuri stenice. El încearcă să facă ordine şi să ne exileze prejudecăţile legate de oratorie în zona care le este hărăzită: debaraua memoriei. Potrivit unei liste cu cele mai mari temeri omeneşti (“The Book of Lists”, de David Wallenchinsky, 1977), vorbitul în faţa unui grup apare pe primul loc, înainte spaimei de înălţimi, de gândaci, de probleme financiare sau chiar de moarte.

    Aşa încât Berkun ne explică pe-ndelete cum să ne gestionăm frica şi reacţiile la stress, cum să ne concentrăm eficient şi cum să anticipăm succesul în loc să ne lăsăm zdrobiţi de groaza de eşec. Cum, în timpul unui discurs, există multe variabile care nu pot fi prevăzute (şi care duc la anxietăţi scuzabile), se cuvine să planificăm cât mai mult şi să ţinem sub control acel factori care depind de noi. Adică, între altele, să ne adecvăm publicului (care este de fiecare dată altfel) şi reacţiilor sale, să implicăm pe cât posibil auditoriul, să găsim ritmul potrivit (şi să-l schimbăm din mers dacă e cazul), să exersăm brevilocvenţa (pentru că publicul are tendinţa de a se plictisi). Şi, mai ales, să înţelegem că nu suntem perfecţi şi că trebuie să evităm greşeala de a încerca să nu facem nicio greşeală.

    Scott Berkun, “Confesiunile unui vorbitor public”, Editura Publica. Bucureşti, 2012