BusinessMagazin

Category: Carte

  • Faceţi cunoştinţă cu o lume aproape uitată

    E un gest de discreţie pe care Luiza Zamora – cea care l-a conceput şi i-a articulate textele – a găsit de cuviinţă să-l corecteze doar printr-o simplă înşiruire de nume a celor care au contribuit, într-un fel sau altul – de la layout la şofatul pe teren şi la traducerea textelor în engleză – într-un colofon pe ultima pagină.

    E o antologie bogat ilustrată de arhitectură tradiţională românească, un studiu etnografic “pe teren”, o radiografie de mentalităţi şi, nu în ultimul rând, o nostalgică descindere în lumea aproape uitată a satului românesc autentic, adică acolo unde – spun autorii pe urmele lui Blaga – veşnicia pare să se fi născut.

    Prezentul album, dedicat pietrei, ca element propriu al casei olteneşti, ca factor – la propriu – de temelie, este al doilea dintr-o serie deschisă cu casele de lemn şi care urmează să se închidă cu casele din zid. “Dacă ar fi fost să facem un album cu casele din inventarul naţional, ar fi rezultat o antologie despre ruine. Ne-au salvat casele neclasate, încă locuite sau aproape părăsite, dar păstrătoare de obiecte, vetre cu corlată ori de acareturi.”

    Aici se află, poate, marele punct de interes al albumului: faptul că inventariază, analizează şi desluşeşte sensurile locuitului tradiţional în forma lui nemuzeificată. Deşi hogeacul nu poate concura cu hota, varul cu lavabila ori soba oarbă cu centrala, toate aceste mărci ale pauperităţii şi ale confortului precar amintesc că puţinătatea mijloacelor străbunilor avea şi o latură pozitivă: se construia durabil, cu un maximum de eficienţă energetică. Un album despre o ţară care încă există, dar pe care mulţi nu au văzut-o niciodată.

    Luiza Zamora (texte), Şerban Bonciocat, Luiza Zamora (fotografii) – “Piatră. Case tradiţionale din nordul Olteniei”, Asociaţia 37

  • Care e secretul unei poze reuşite

    Ideea cărţii-album publicate de editura Litera este că acest clişeu s-ar cuveni amendat: sigur, tehnologia de vârf poate corecta o sumedenie de inabilităţi sau de lacune informaţionale ale fotografului amator, dar ea singură nu poate crea o imagine emoţionantă, echilibrată, evocatoare, nu poate face un transfer de “suflet”. Pentru asta mai e nevoie şi de altceva, de nişte secrete pe care unul dintre fotografii de top de la National Geographic, Joel Sartore, secondat de scriitorul şi fotograful John Healey, ni le livrează nu doar cu mult “savoir faire”, ci şi cu un umor absolut cuceritor.

    Fără a fi un manual tehnic şi impersonal, un lexicon plicticos de termeni abstracţi sau o enumerare de unelte, cartea – splendid ilustrată – ne arată că oricine poate face fotografii frumoase, dacă îşi dă frâu liber imaginaţiei şi simţului artistic, dacă alege un subiect interesant şi dacă admite că trebuie să cunoască nişte reguli simple, dar esenţiale: compoziţia, regula treimilor, macrofotografia, idei de compoziţie, timp de expunere, histograma, prioritatea de diafragmă, prioritatea de timp, saturaţia culorii, programe de editare a imaginilor etc. etc.

    Dincolo de aceste argumente care contribuie la calitatea unei fotografii, cartea închide între paginile sale şi un alt serios motiv de interes. Subiectele pe care le fixează în memorie şi asupra cărora vă invită să vă exersaţi harul fotografic sunt “familia, copiii, prietenii şi animalele de companie”. Adică exact acele fiinţe pe care, acum, în perioada sărbătorilor de iarnă, simţiţi mai mult ca oricând nevoia să le aveţi aproape.

    Joel Sartore, John Healey, “Fotografiază-ţi familia, copiii, prietenii şi animalele de companie”, National Geograhic, Editura Litera, Bucureşti, 2012

  • „AM SUPRAVIEŢUIT LAGĂRULUI MORŢII”. Cine este românca ce a reuşit să scape din ghearele doctorului Josef Mengele: „A fi în Auschwitz era ca şi cum ai fi într-un accident de maşină în fiecare zi”

    Ultima oară când şi-a văzut părinţii a fost în momentul trierii pe peronul de la Auschwitz. Ţinuta identică a celor două surori le-a atras atenţia ofiţerilor nazişti care au remarcat că cele două ar putea fi gemene şi, deci, paciente ideale pentru medicul Josef Mengele. “Patru oameni au trebuit să mă ţină în timp ce au încins vârful unui instrument ca un stilou deasupra unei flăcări şi l-au afundat în cerneală albastră. După aceea au apropiat unealta aceea fierbinte de pielea mea şi au început să-mi scrie numărul pe partea exterioară a braţului stâng: A-7063”, îşi aminteşte Eva.

    “Dr. Mengele apărea la răstimpuri pentru a supraveghea cercetările. Mi-au măsurat capul cu un instrument ca un şubler, format din două piese de metal, pe care le lipeau de ţeasta mea şi le apropiau, strângându-le tare. Ne-au măsurat lobii urechilor, şaua nasului, mărimea buzelor, lăţimea, forma şi culoarea ochilor. Au comparat nuanţa de albastru a ochilor lui Miriam cu albastrul ochilor mei, folosind o paletă de culori. Au măsurat din nou şi din nou. Au petrecut trei ore la o singură ureche. Un fotograf ne făcea poze, iar un artist plastic ne schiţa. Tehnicieni medicali ne făceau câte cinci-şase radiografii odată. (…) O dată pe săptămână, gemenii aveau privilegiul de a face duş. Fiecare dintre noi a primit o bucată de săpun, iar după ce am ajuns în sala de duşuri uriaşă, ne-am scos toate hainele şi le-am lăsat într-un morman, pentru a fi dezinfectate. Ulterior, am aflat că substanţa chimică folosită pentru dezinfectarea lor, Zyklon B, era una dintre cele trei utilizate pentru gazarea şi uciderea oamenilor la Auschwitz. Naziştii combinau Zyklon B, care era produs în granule albastre-cenuşii, cu cianură de hidrogen şi diatomit, pentru a obţine amestecul chimic care extermina în masă. Gazul, amestecat cu mirosul de carne şi oase, creau împreună duhoarea pe care o remarcasem din prima zi. Este un miros pe care niciun om nu-l mai poate uita”, povesteşte românca geamănă care a supravieţuit terorii nazismului.

    “Dr. Mengele ne stabilise o rutină pe care o respectam cu stricteţe. De trei ori pe săptămână mergeam în laboratoarele din Auschwitz pentru studii intense care ne epuizau, iar în celelalte trei zile mergeam în laboratorul pentru analiza sângelui din Birkenau. În zilele de marţi, joi şi sâmbătă, mergeam la laboratorul pentru analiza sângelui. Doi oameni lucrau simultan cu fiecare geamăn. Un doctor îmi introducea un ac în braţul stâng pentru a preleva sânge. Extrăgea o eprubetă, apoi mă înţepa din nou. Mă întrebam <Cât sânge pot să pierd?>. Între timp, un alt doctor mă injecta cu ceva în braţul drept. Îmi înfigea cinci ace, fără să-l fi scos nici măcar pe primul. (…) Mai târziu am aflat că dr. Mengele inocula în mod deliberat unor gemeni boli periculoase, ca scarlatina, după care le injecta diverse substanţe pentru a vedea dacă puteau să vindece boala. Unele injecţii erau încercări de a schimba culoarea ochilor”, rememorează Eva Mozes Kor, care mărturiseşte că după mulţi ani de la eliberare fetele mai mari aveau să îi povestească faptul că Mengele le dusese într-un laborator şi le făcuse transfuzii de la băieţi, dorind să descopere o modalitate prin care să transforme fetele în băieţi şi băieţii în fete.

    Sora ei a murit în 1995 de o formă rară de cancer, cel mai probabil cauzată de experimentele de la Auschwitz. Eva Mozes este una dintre puţinele supravieţuitoare ale Holocaustului. Ambii părinţi şi două surori mai mari au fost ucişi în lagăr. În 1984, a fondat Candles (un acronim pentru Copii ai Auschwitz-ului care au supravieţuit experimentelor de laborator), prin care a reuşit să găsească alţi 122 de gemeni care au rezistat experimentelor lui Mengele. Prin acestă fundaţie a încercat să înveţe publicul despre Holocaust, dar şi despre puterea iertării. A devenit cunoscută în toată lumea după ce şi-a făcut publică iertarea faţă de nazişti. Povestea sa a fost explorată mai târziu în documentarul “Iertându-l pe Mengele”.

    Informaţiile au fost preluate din cartea “Am supravieţuit lagărului morţii”, de Eva Mozes Kor şi Lisa Rojany Buccieri, disponibilă în România la editura Meteor Press.

  • Autobiografia scriitorului care a câştigat Premiul Nobel

    Mo Yan devine popular la jumătatea anilor ’80 cu povestirea “Ridichea străvezie” şi cu romanul “Sorgul roşu”, care a fost ecranizat şi care a apărut şi în limba română în 2008 la Editura Humanitas. Este unul dintre cei mai traduşi autori chinezi în Occident. La noi, cu ocazia târgului Gaudeamus, au mai apărut încă două traduceri din Mo Yan: “Schimbarea” la Editura Trei şi romanul “Obosit de viaţă”, obosit de moarte la Editura Humanitas.

    În 2009, scriitorul de origine pakistaneză Tariq Ali a iniţiat la University of Chicago Press o colecţie intitulată “Ce este comunismul”, invitând nume cunoscute să răspundă la această întrebare sub formă de carte: Slavenka Drakulic a scris despre comunismul din ţările Europei, Boris Kagarlitski, sociolog marxist devenit dizident în URSS şi apoi în Rusia postsovietică a comentat situaţia din spaţiul sovietic, iar Piero Gleijeses de la Johns Hopkins University a scris despre situaţia din Cuba.

    Acesta este contextul în care a luat naştere în 2010 cartea lui Mo Yan numită “Schimbarea”: este răspunsul scriitorului chinez la întrebarea adresată de Tariq Ali, răspuns redactat sub forma unui roman-nuvelă cu alură autobiografică. Profund personal, acest text al lui Mo Yan este o istorisire copleşitoare a copilăriei pe care a petrecut-o autorul într-un sat sărac din estul Chinei, provincia Gaomi.

    Destinul nu pare a-i fi surâs lui Mo Yan în prima parte a tinereţii, când copilul îndrăgostit de şcoală trecea – pe nedrept – un rebel, lucru care i-a atras o exmatriculare precoce după de-abia patru ani de şcoaală. Alungat de profesori, micuţul Guan Moye intra prin gard în curtea şcolii şi se strecura în clasă. Avea să devină apoi muncitor într-o fabrică. Relatarea acestor ani este încărcată, pentru cititorul de astăzi, de un umor cu atât mai paradoxal cu cât provine din discrepanţa dintre realitatea de atunci şi oportunităţile de acum. Imaginaţi-vă că, ani de zile, visul scriitorului născut în 1955 a fost, nici mai mult, nici mai puţin acela de a deveni şofer pe legendarul Gaz 51, un camion sovietic pe care jinduiau să-l conducă toţi băieţii din generaţia respectivă. Prea puţin conştient de valoarea sa, întrucât nimeni nu i-o punea în lumină, Mo Yan ne povesteşte cum şi-a ratat şansa de deveni şofer (lucru resimţit la vremea respectivă ca o mare dramă), a făcut armata, a învăţat singur matematică şi fizică pentru a intra la Facultatea Politehnică, dar din păcate Partidul Comunist a desfiinţat locul înainte de susţinerea examenului, a devenit în cele din urmă instructor de marxism pentru ofiţeri.

    “Schimbarea” este o carte autobiografică care te aruncă în realitatea cruntă a anilor de comunism chinezesc şi te face martorul unui destin ce duce de la sărăcie şi neputinţă la excelenţă.

    Mo Yan, “Schimbarea”, Editura Trei, Bucureşti, 2012

  • Frumoasele restaurante ale României (VIDEO)

    Erau locuri arătoase, unele populare, altele cu ştaif, unde se mânca bine, unde se putea bea un vin sau sau o bere, sau unde se putea îndelung sirota un “şvarţ”. Multe dintre aceste firme de faimă, locuri unde s-au scris nu doar măiastre reţete culinare, ci şi pagini întregi de literatură (vezi “Casa Capşa”) au fost revitalizate, readuse la dimensiunile estetice şi funcţionale din perioada lor mitică (vezi “Carul cu bere”). Adună în continuare lume buluc şi uimesc prin designul lor de epocă, reîmprospătat ori restaurat, sau prin reţetele de odinioară, aplicate în spiritul şi litera lor sau actualizate.

    Pe lângă ele au apărut, însă, restaurante noi care încearcă să le ţină isonul sau chiar să le depăşească. Dacă, la nivelul bucatelor, al imaginaţiei gastronomice, rămâne încă să vă pronunţaţi dumneavoastră, publicul, în privinţa felului în care au fost gândite architectonic, din punctul de vedere al designului interior sau al materialelor din care au fost construite, cei de la editura Igloomedia deja s-au pronunţat şi oferă concluziile lor. Albumul cu titlu simplu (“Restaurante din România”) prezintă o selecţie de 17 amenajări de interior (majoritatea din Bucureşti, dar şi câteva din Cluj, Sibiu sau Piatra Neamţ) care se remarcă prin calitatea detaliilor.

    Realizate de arhitecţi cunoscuţi, proiectele au reuşit să revitalizeze zone întregi şi să devină repere ale peisajului urban de azi. De la “Lacrimi şi sfinţi” la “Baracca”, “Biutiful” (foto), “Negresco” sau “Madame Pogany”, aveţi prilejul să călătoriţi prin cele mai arătoase, inventive, primitoare restaurante gândite şi construite la noi în anii din urmă.

    “Restaurante din România” (texte: Viorica Buică, Reka Ţugui, Anca Rotar, Ioana Păunescu; foto: Cosmin Dragomir, Şerban Bonciocat, Dacian Groza, Nicu Ilfoveanu, Corvin Cristian, George Pruteanu, Ciprian Stoian), Editura Igloomedia, Bucureşti, 2012

  • J. K. Rowling, autoarea care vrea să-şi uite succesul

    Iar atunci când, în luna martie, autoarea s-a decis să dezvăluie noul proiect, a insistat cu îndârjire asupra faptului că romanul “Moarte subită” se deosebeşte radical de cele din seria binecunoscută şi că în nici un caz nu se adresează vârstelor fragede.

    Povestea se desfăşoară într-un orăşel britanic în care comunitatea intră în derivă ca urmare a morţii subite a celui care reuşea să menţină echilibrul orgoliilor. Locul vacant survenit în consiliu antrenează o luptă electorală atroce, iar pe parcursul poveştii, ies la iveală secrete şi slăbiciuni care nu fac cinste rasei umane, acesta fiind unul dintre motivele pentru care autoarea, conştientă de doza mare de realism şi chiar de cinism a poveştii, o ţine oarecum departe de tinerii cititori (deşi câteva dintre personajele cele mai bine conturate în roman se află chiar la vârsta adolescenţei).

    Un al doilea motiv al autoarei este că şi-a dorit să fie receptată şi altfel decât prin prisma succesului “Harry Potter”. Faptul că Rowling a interzis editorilor ei să promoveze afişe în care este prezentată ca autoare a faimoasei serii a stârnit nedumerire. Şi, totuşi, pariul a reuşit! Romanul “Moarte subită” aparţine unui nou registru, are o dinamică narativă inedită, în sensul că se construieşte mult mai lent decât te-ai aştepta de la o maestră a suspansului. Dar devine acaparant pe parcurs, inventează din vicii şi nimicuri o lume nouă, complexă şi extrem de puternică şi creează o puzderie de personaje memorabile.

    J.K. Rowling, “Moarte subită”, Editura Trei, Bucureşti, 2012

  • Ce e sexul şi cu ce se consumă el

    Sigur, e o snoavă, una dintre sutele de poveşti “fără perdea” pe care ni le raportează Christopher Ryan şi Cacilda Jethá. Pe de altă parte, ea spune un lucru semnificativ: oricât ne-am strădui să-l ocolim în discuţiile publice, sexul e o problemă capitală, mult mai preocupantă decât lăsăm să se înţeleagă. Sexul ne bântuie şi ne ordonează viaţa, ne obsedează şi ne modifică din punct de vedere de comportamental.

    Plimbându-se pe întreaga suprafaţa a Pământului, din Africa până în Asia şi Australia, şi mergând în istorie până înainte de homo erectus, dar şi în mit până la nivelul “păcatului originar”, cei doi încearcă să afle şi să ne comunice care este, de fapt, esenţa sexualităţii umane. Pentru că vreme de milenii, din cauza unor “schimbări culturale seismice”, adevărata poveste a sexualităţii a fost redusă la tăcere de către autorităţile religioase, a ajuns subversivă şi ameninţătoare, “ignorată de savanţi şi ascunsă de psihoterapeuţii moralişti”, autorii se străduiesc să restituie publicului altceva decât istoria standard a sexualităţii, adică să scoată la lumină toate acele elemente culpabilizante care au făcut ca, în cultura contemporană, legătura dintre dragoste şi sex să fie greşit reprezentată.

    Punând cap la cap argumente din antropologie, anatomie şi psihosexualitate, ei ne oferă o imagine netă, onestă, neflatantă şi dezinhibată a adevăratei noastre naturi sexuale. Începând cu începutul, când sexualitatea întâmplătoare, degajată, naturală constituia norma strămoşilor noştri preistorici, şi terminând cu fantasmele omului modern şi cu iluzia monogamiei înscrisă în codul nostru genetic.

    Christopher Ryan, Cacilda Jethá, “Sexul. O istorie timpurie”, Editura Litera, Bucureşti, 2012

  • Călătoria Primului Împărat în Lumea de dincolo

    Uriaşul Dragon al Răsăritului s-a trezit (aşa cum prezisese Napoleon), iar mişcările lui acaparatoare, îndreptate spre tot mai multe domenii, dau fiori Occidentului. După ciocnirile conflictuale din secolele XVI (când s-a încercat impunerea creştinismului) şi XIX, aceasta pe care trăim azi pare cea mai neliniştitoare. Tocmai de aceea, sondarea “cutiei negre” a mentalului chinez, a cutumelor şi istoriei multimilenare a Imperiului de mijloc pare azi, în spaţiul occidental, o preocupare din ce în ce mai justificată şi mai plină de interes.

    Cartea cercetătorului britanic John Man (interesat de Mongolia şi China, dar şi de contactele Orientului cu Occidentul – vezi volumul său despre legendarul voiaj al lui Marco Polo) merge chiar la rădăcina problemelor. Mai precis la perioada de formare a naţiunii chineze, când Primul Împărat a intuit că unitatea este o idee strălucită şi a transformat China Statelor Combatante în “miezul naţiunii unice de azi”. Canavaua pe care se ţese povestirea sa este constituită de Armata de Teracotă (o colosală oaste de 8.000 de războinici în mărime naturală şi cai de lut, una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din toate timpurile) şi de avatarurile sale. Această supraumană înşiruire de trupuri şi chipuri umane de lut a fost modelată în decursul a doar zece ani şi a fost îngropată, ca o “armată a spiritelor” faste, în anul 210 î.Hr., ca să-l vegheze pe Primul Împărat în călătoria sa prin Lumea de dincolo.

    Pornind de la descoperirea ei întâmplătoare, în 1974, de către nişte ţărani care căutau apă, John Man retrasează istoria obârşiilor Imperiului, construirea marelui Zid, şi ajunge în vremurile noastre, când provincia Xian şi arealul în care au fost scoşi din ţărână doar 1.000 de războinici atrage anual circa două milioane de vizitatori pe an.

    John Man, “Armata de teracotă”, Editura Litera, Bucureşti, 2012

  • Gâlceava înţelepţilor despre cosmos, spirit şi cine suntem noi

    O astfel de dezbatere (“război al viziunilor asupra lumii”), dar la nivel înalt, în aerul rarefiat al ideilor, a fost pusă în scenă de cartea pe care v-o prezentăm. E vorba despre o confruntare acerbă în linia argumentelor, dar cordială în aceea a tonului, între două mari personalităţi ale lumii contemporane: Deepak Chopra (un guru modern, intens tradus la noi în anii în urmă, dar care aici, în terenul acestei lupte, pare mai convingător ca niciodată) şi Leonard Mlodinow (cercetător, în decursul timpului, la Institutul Max Planck şi la Caltech, colaborator apropiat al lui Stephen Hawking).

    Cei doi s-au întâlnit la o conferinţă a lui Deepak, într-un amfiteatru universitar californian, în care starul de origine indiană îşi expunea ideile. Din public, Mlodinow a început să-i “submineze” discursul, şi, încet-încet, divergenţele dintre concepţiile celor doi au început să prindă contur. Aşa s-a născut ideea acestei cărţi, în care, rând pe rând, fiecare dintre cei doi gânditori abordează câte o temă majoră (cosmosul sau universul fizic, viaţa şi creierul uman, misterul lui Dumnezeu), dar din perspective diferite. Deci: spiritualitate sau ştiinţă? Corpul fizic sau corpul spiritual? Reuşeşte ştiinţa să descrie universul, sau învăţăturile străvechi precum meditaţia descâlcesc mistere aflate dincolo de viziunea ştiinţifică asupra lumii?

    Dacă e să citim cu atenţie acest dialog, vom vedea că particula “sau” nu este una care să dicteze excluderea vreunuia din termeni, pentru că ea, finalmente, reprezintă o punte între două tărâmuri hărăzite doar prin prejudecată ireconcialibilului. În viziunea lui Deepak, marea provocare pentru spiritualitate este să ofere ceea ce nu poate oferi ştiinţa, şi anume răspunsuri care ţin de tărâmul conştiinţei.

    O carte care se citeşte cu poftă, un dialog incitant, un spectacol al inteligenţei, care chiar dacă nu vă va convinge să treceţi într-o tabără sau în alta, vă va oferi cu siguranţă răspunsuri la multe întrebări.

    Deepak Chopra, Leonard Mlodinow, “Războiul viziunilor asupra lumii”, Editura Trei, Bucureşti, 2012

  • Un altfel de Guinness Book

    Aflăm că există “cea mai mare insulă din cel mai mare lac de pe cea mai mare insulă din cel mai mare lac cu apă dulce”, “cea mai migratoare insulă”, “cel mai înalt munte submarin” etc. Practic toate elementele majore ale cadrului natural sunt “întoarse” pe toate feţele pentru a surprinde realitatea extremelor în toată complexitatea ei. La fel şi rezultatele intelectului şi muncii omului (cea mai mare hidrocentrală, cea mai înaltă clădire, cel mai lung pod, cea mai mare navă maritimă aflată în folosinţă, cel mai lung tunel ş.a.).

    La mai bine de trei decenii de la prima ediţie, volumul rămâne aceeaşi sinteză indispensabilă a tuturor acestor elemente/realităţi. Cu menţiunea – esenţială – că au fost aduse la zi informaţiile privitoare la “isprăvile” de vârf ale ştiinţei şi tehologiei (şi au fost introduse noi recorduri privitoare la elemente/componente ale mediului natural înconjurător eludate în ediţiile anterioare (ex. cel mai bătrân arbore, cea mai nordică pădure ş.a.). De asemenea, a fost amplificată informaţia privind acele elemente naturale şi/sau antropice care şi-au păstrat supremaţia până în zilele noastre. De aceea, lucrarea s-a transformat dintr-o sursă valoroasă de curiozităţi, dar şi într-un adevărat instrument de lucru, la îndemâna celor care vor să evalueze dinamica lumii contemporane. Avem în vedere, desigur, elementele de excepţie “create” de mâna omului care – puse pe o hartă – evidenţiază “deplasarea” multora dintre ele din spaţiul ţărilor dezvoltate (SUA, Europa Occidentală, Japonia) în cel al ţărilor “emergente” din Asia de Est (China) şi de Sud-Est (Malaiezia, Singapore).

    Ilustraţia color aduce sub ochii cititorului 30 dintre cele mai spectaculoase elemente ale naturii sau create de om, amplificând, cumva, dorinţa de a le cunoaşte de visu; lucru perfect realizabil în zilele noastre (în 24 ore poţi ajunge, cu avionul, în Australia – un continent care deţine o sumedenie de recorduri). Asta în condiţiile în care, în urmă cu două veacuri, un voiaj la antipozi dura… şase luni. Modificările tehnologice sunt atât de rapide, de intense, dar şi atât de apropiate şi de lesne asimilabile, încât de multe ori le pierdem noima superlativă.

    S. Neguţ, I. Nicolae, “Superlativele Terrei – o enciclopedie a recordurilor”, Editura Meronia, 2012