BusinessMagazin

Category: Carte

  • O carte într-adevăr bună de luat pe o insulă pustie

    Cartea introduce în ecuaţia resurselor umane locale câteva elemente cu totul şi cu totul speciale, cel mai des ignorate de culturile corporatiste şi antreprenoriale locale. Este vorba de viaţa profesională interioară, de emoţii pozitive, de motivaţii interne, de aprecierile legate de calitatea umană din companii.

    Oamenii sunt mult mai influenţaţi de colegi, de relaţii, de aprecierile şefilor şi de calitatea relaţiilor pe care le stabilesc în companie şi mult mai puţin de decor, de dotări, de faptul că există sau nu sală de sport sau mese de tenis de masă. Autorii cărţii au descoperit că 95% din sutele de manageri şi lideri de companii cu care au stat de vorbă aveau opinii fundamental greşite despre cea mai importantă sursă de motivaţie a angajaţilor. Nu este vorba de recompense băneşti, nu este vorba de diplome sau premii, ci de a facilita progresul omului, micile sau marile victorii personale ale angajatului.

    Autorii au atras în proiect 238 de persoane din şapte mari companii americane, profesionişti care trebuiau să rezolve probleme complexe într-un mod creativ. Cei 238 au furnizat în timp 12.000 de rapoarte individuale, însemnări zilnice despre viaţa profesională interioară, un mozaic impresionant de trăiri care, analizat din timp, ar fi prevenit căderi de companii, falimente, concedieri, demisii.

    Iată cel mai simplu, cel al unei companii care producea obiecte pentru gospodării, inovatoare şi la modă, un brand care se găsea în 80% din gospodării. În patru ani, o echipă de directori executivi a adus compania în faliment, după ce a reorganizat, a împărţit pe centre de profit, a impus unele produse şi a eliminat altele, fără să ţină cont de părerile angajaţilor. Iar oamenii au scris, în jurnalele lor zilnice: “Acul indică tot nordul, dar am schimbat poziţia busolei”; “Ar fi drăguţ să fim din nou lideri în inovaţie de produs, nu doar să mergem pe urmele altora”; “A părut că tot ce îl interesează estă să păcălească sistemul, pentru ca rezultatele lui să arate bine… A abuzat de funcţia lui ca să ne impună ce să facem”. Viaţa profesională interioară a angajaţilor este o realitate şi oferă diferenţa dintre succes şi faliment.

    Aşa că, dacă nu aţi naufragiat, dar vreţi o carte care să vă spună ceva şi să vă ajute în toamnă, luaţi “Principiul progresului”.

    Teresa Amabile, Steven Kramer – “Principiul progresului”, Editura Publica, Bucureşti, 2013

  • Startup de 100 de dolari

    Cartea lui Chris Guillebeau “Startup de 100 de dolari” nu este un ghid explicit, care să te înveţe cum să porneşti o afacere cu bani puţini, într-o lume în care banii sunt din ce în ce mai rari şi mai scumpi, ci cum să gândeşti, să acţionezi şi să câştigi într-o lume în care acţiunea este răsplătită cu câştiguri pe măsură, dacă antreprenorul dovedeşte că ştie exact ce îi trebuie clientului şi mai ştie şi să îşi preţuiască munca şi să îşi respecte partenerul.

    Povestea unui profesionist în vânzări care şi-a construit o afacere din întâmplare şi a ajuns să vândă saltele, pe care le livrează cu bicicleta şi care mărturiseşte că are doi ani minunaţi de când şi-a pierdut slujba, poveştile unor oameni care îi învaţă pe alţii secretele fotografi ei, ale limbilor străine, povestea unor antreprenori care produceau mobilă, şi-au pierdut materia primă şi s-au orientat spre lecţii de călărie, povestea unui expert în administrarea bonusurilor acordate clienţilor fi deli de către companiile aeriene sau istoria unui indian care învaţă oamenii să exceleze în Microsoft Excel şi care obţine pentru asta 136.000 de dolari pe an, iată doar câteva dintre istoriile pe care le puteţi citi în cartea lui Guillebeau.

    Autorul însuşi este scriitor, blogul său, “The Art of Non-Conformity” fi ind printre cele mai vizitate 15.000 de situri din Statele Unite, şi se pricepe de minune să se monetizeze, publicând ghiduri ieşite din standarde, pe bani frumoşi. Titlurile sunt grăitoare: “Become a Travel Hacker”, “Get Everything (Ass Kicking Optional)”, “Publish Your Best Seller” sau “Unconventional Guide to Art and Money”.

    Pe lângă lecţiile directe – ideea, valoarea acesteia, ce şi cum vinzi, Chris Guillebeau oferă şi câteva lecţii indirecte, dar cu atât mai importante. Una este să îţi respecţi munca şi să o preţuieşti la adevărata ei valoare: dacă poţi furniza un document care ajută oamenii să economisească mii de dolari, poate că acel mic pdf, de doar 25 de pagini, poate şi merită să fi e vândut cu 100 de dolari, chiar dacă pare scump – importantă nu este forma acelui document, ci cunoştinţele pe care le oferă.

    Chris Guillebeau oferă un potenţial drum către eliberarea individului dintr-un sistem pe care nu-l mai agreează din ce în ce mai mulţi oameni.

    Chris Guillebeau – “Startup de 100 $”, Editura Publica, Bucureşti, 2013

  • Uimitoarea şcoală care a ajuns la şase milioane de elevi (VIDEO)

    Salman Khan, fiul unor imigranţi din India şi Bangladesh, născut în Metaire, Lousiana, a făcut, în schimb, ceva în această privinţă. Deţinător al unui MBA la Harvard Business School şi a trei licenţe, în matematică, inginerie electrică şi automatizări – calculatoare, la MIT, Khan a ajuns din postura de analist de fonduri speculative să înfiinţeze, în 2006, Khan Academy, o instituţie non-profit care furnizează, prin intermediul YouTube, mai mult de 4.000 de lecţii video din matematică, istorie, medicină, finanţe, fizică, chimie sau cibernetică.

    Şi dacă la începuturi academia lui Salman număra un singur elev, verişoara Nadia, la jumătatea anului 2012 numărul utilizatorilor unici ajunsese la peste 6 milioane, de zece ori mai mulţi decât absolvenţii de la Harvard de la începuturile din anul 1636. Fiecare video avea peste 140 de milioane de vizualizări, iar elevii rezolvaseră, spune Khan, mai mult de jumătate de miliard de exerciţii cu ajutorul software-ului pus la dispoziţie.

    Totul a început cu un calculator, un soft de captare a imaginii în valoare de 20 de dolari şi o tabletă de 80 de dolari. Graficele şi ecuaţiile erau desenate cu Microsoft Paint, iar pentru teste Khan dispunea de un program găzduit de o platformă pentru care plătea 50 de dolari pe lună. “Ce voiam să evit era acel proces chinuitor care se desfăşura uneori în clasă – memorarea şi folosirea unor formule gata digerate, menite să asigure o notă bună la următorul examen şi nimic mai durabil şi mai profund. În schimb, eu îmi doream să-i ajut pe elevi să priceapă conexiunile, legătura dintre o lecţie şi următoarea; să le ascut simţul intuiţiei astfel încât simpla informaţie, dobândită prin concepte succesive, să se dezvolte într-o stăpânire perfectă a unei materii.”

    “O singură şcoală pentru toată lumea” este povestea unui dascăl atipic care s-a gândit la o soluţie practică la problema educaţiei moderne; învăţătura gratuită, universală, în care tehnologia umanizează sala de clasă şi accentuează rolul profesorilor. Şi una din schiţele preliminare ale felului în care va arăta şi va funcţiona şcoala în viitor.

    Salman Khan, “O singură şcoală pentru toată lumea”, Editura Publica, Bucureşti, 2013

     

  • Ce culoare are paraşuta ta?

    Cartea, care s-a vândut în peste zece milioane de exemplare şi a fost tradusă în douăzeci de limbi, a fost inclusă de revista Time în lista celor mai bune o sută de cărţi de non-ficţiune scrise începând cu 1923 şi este socotită ca având un impact major asupra vieţii oamenilor. De unde acest succes? În primul rând, cartea este revizuită anual, varianta în româneşte fiind ediţia pentru 2013. Autorul spune că, de fapt, revizia nu este o simplă actualizare, ci este vorba de o rescriere completă, cu o nouă structură şi cu schimbări radicale de la an la an. Asta pentru că piaţa muncii se schimbă mereu, iar autorul caută permanent modalităţi mai bune de a explica, vrea să propună strategii noi mai eficace pentru căutarea unui loc de muncă.

    A doua explicaţie pentru succes este chiar abordarea căutării unui loc de muncă. Cea mai la îndemână acţiune şi care aparent promite cel mai mult, fiind cel mai des folosită, căutarea printre ofertele postate pe internet are cea mai descurajantă rată de succes – 96 din 100 de doritori rămân fără slujba visată. Nici trimiterea CV-ului către potenţialii angajatori nu este mai folositoare, 93 din 100 nu au succes. O rată a succesului de 86% presupune nişte teme făcute temeinic, pe cont propriu. Trebuie să înţelegi cine eşti, ce ai de oferit pe piaţa muncii, ce slujbă ţi se potriveşte şi ce însemnătate vrei să conferi vieţii. Este un proces complex, în primul rând de cunoaştere personală, de definire a ambiţiilor personale.

    Nu sunt vorbe goale, iar Richard Bolles deţine secretul: “Dacă nu aveţi minţile rătăcite, o reputaţie îndoielnică şi nu duhniţi de la o poştă, dacă ştiţi într-adevăr ce talent aveţi, vă garantez că există un angajator care vă caută”.

    Richard N. Bolles , “Ce culoare are paraşuta ta?”, Editura Publica, Bucureşti, 2013

  • Când 1% sunt prea mulţi şi 99% prea puţini

    Cel care analizează impactul nefast al acestei împărţiri a lumii este Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel şi profesor de economie la Universitatea Columbia, unul dintre cei mai citaţi economişti şi, conform revistei Time, unul dintre cei mai influenţi 100 de oameni din lume în 2011. “Preţul inegalităţii. Cum societatea divizată din ziua de astăzi ne pune în pericol viitorul” a apărut anul trecut şi s-a instalat pe lista de bestselleruri a The New York Times.

    Chiar dacă Stiglitz se concentrează cu precădere pe Statele Unite şi pe relaţia 1% – 99% de acolo, cartea este o lectură obligatorie pentru oricine, fie el un “indignat”, un politician european sau un antreprenor român. Pentru că reţetele aplicate acolo se regăsesc mai peste tot în părţile lumii afectate de criză: favoritisme, ajutoare de stat din care se plătesc bonusuri, bani irosiţi, declaraţii sforăitoare care nu spun nimic, vini neasumate sau nerecunoscute. Stiglitz se alătură, astfel, unui număr din ce în ce mai mare de economişti şi reprezentanţi ai mediului academic care încearcă să determine capitalismul să revină la valori morale şi decenţă.

    De aceea, Stiglitz nu numai că invocă fapte şi îşi argumentează demersul, ci şi propune soluţii, unele chiar surprinzătoare, cum ar fi temperarea globalizării sau un nou contract social; vorbeşte şi de strunirea sectorului financiar, de o legislaţie a concurenţei mai puternică şi mai eficient aplicată, de stoparea pomenilor de la stat sau a subvenţiilor mascate, de noi sisteme de impozitare sau de îmbunătăţirea accesului la educaţie. Idei simple, la care ne-am gândit cu toţii la un moment dat sau altul în ultimii ani marcaţi de criza economică. Iar o confirmare din partea lui Stiglitz nu poate fi decât onorantă.

    Joseph Stiglitz – “Preţul inegalităţii. Cum societatea divizată din ziua de astăzi ne pune în pericol viitorul”, Editua Publica, Bucureşti, 2012

  • O sudistă-cobai revoluţionează medicina

    Iar în cele două decade scurse de-atunci, nimeni nu se ostenise să spună familiei ce carieră spectaculoasă făcuseră celulele recoltate din tumoarea femeii.

    Având capacitatea de a se înmulţi “ca buruienile”, celulele botezate “HeLa” deveniseră vedetele laboratoarelor de farmacologie, ne lămureşte Rebecca Skloot în “Viaţa nemuritoare a Henriettei Lacks”. Reproducându-se la 24 de ore, celulele HeLa ajunseseră iute “cobaii” ideali pentru testarea de noi medicamente pentru lucemie, gripă, Parkinson, poliomelită etc. Tăiate mărunt, celulele erau bombardate cu toxine, radiaţii şi viruşi, în speranţa găsirii unor tratamente eficiente.

    Toate bune şi frumoase, numai că descendenţii Henriettei n-au ştiut vreme îndelungată la ce folosesc celulele recoltate fără ştirea lor (e drept, în anii ’50, legea nu-i obliga pe medici să ceară consimţământul pacienţilor pentru “împrumutarea” bucăţilor de ţesut). În plus, producerea pe bandă de celule “HeLa” a constituit, pentru un timp, o afacere frumuşică, fără ca cineva să plătească “drepturile de autor”.

    Cine a fost însă Henrietta Lacks? Aproape zece ani i-au trebuit Rebeccăi Skloot ca să intre sub pielea urmaşilor ei. Dezgustată de jurnaliştii senzaţionalişti, familia Lacks şi-a deschis cu greu sufletul. Poate şi pentru că înţelegea cu greu miza acelor inginerii “voodoo” ale geneticii – fiul, de pildă, era convins că “celulele mamei o să-l facă pe Stevie Wonder să vadă”.

    Rebecca Skloot, un reporter cu fler, spune povestea amară a Henriettei şi a urmaşilor ei marginalizaţi, pentru a reface, în paralel, traseul celulelor umane care au revoluţionat medicina secolului XX. O istorie pe cât de fascinantă, pe atât de sinuoasă, marcată de încurcături etice, atitudini rasiste şi zvonuri alarmiste cu hibrizi şi clone.

    Rebecca Skloot – “Viaţa nemuritoare a Henriettei Lacks”, Editura Pandora M, Bucureşti, 2012

  • Divanul. Poetul şi filozoful în dialog

    Cu siguranţă n-ar avea nimic de împărţit, dar de discutat, slavă Domnului: pe circa 200 de pagini, filozoful Liiceanu iscodeşte, uneori direct, alteori ocolit, niciodată brutal, iar poetul răspunde, se confesează, se dez-amăgeşte, îşi dezleagă viaţa şi menirea, încearcând să le traducă în cuvinte. E ultima lui traducere, una dintre cele mai izbutite.

    Chiar dacă refuză, obstinat, prind fandări repetate (şi care în niciun caz nu ţin de cochetărie), s-o recunoască, Mircea Ivănescu este întâi de toate poet. Sigur, lumea îl cunoaşte mai de grabă ca fiind traducătorul lui Kafka, Joyce, Faulkner, Musil, Ezra Pound, T.S. Eliot şi mulţi, mulţi alţii. Cum se poate vedea, nume grele ale literaturii universale, fără de care nicio bibliotecă a lumii n-ar sta în picioare. S-a născut în 1931 şi s-a stins anul în 2011. Personaj mitic în mediile literare, iubit atât pentru forţa talentului său, cât şi pentru alura complet neconvenţională a personajului pe care l-a întruchipat, M.I. a fost petrecut la cimitir, în Sibiul anului 2011, de o mână de oameni. Uitarea, ingratitudinea, nepăsarea semenilor şi-au dat mâna, lăsându-l pe poet aproape singur pe ultimul său drum.

    Evitând orice formă de patetism, cartea lui Gabriel Liiceanu (o concretizare a cinci întâlniri dialogale cu M.I. în chiar primăvara anului în care acesta din urmă avea să dispară) este o reparaţie şi o aşezare a poetului în locul care i se cuvenea în memoria noastră. Dar şi prilejul de a revedea o epocă – cea a comunismului – prin ochii unui om de o înspăimântătoare onestitate, în raport de ceilalţi, dar mai ales de sine.

    “Oamenii-monument, spune Liiceanu, sunt cei a căror biografie a înmagazinat istorie şi care, putând să seamă de ea, au funcţia de a salva o comunitate de la naufragiul uitării.” Şi continuă: “Dar cum putem aştepta de la cineva care ignoră istoria (id est M.I. – n.n.) să devină un mărturisitor al vremurilor sale? (…) Într-un singur fel: acceptând că omul acela s-a aşezat, într-un punct situat dincolo de bine şi de rău, dincolo de teroare şi de cei terorizaţi, dincolo de caracterul accidental al unei biografii.”

    “Măştile lui M.I. – Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012

  • Copilul silit să se teamă de Moş Crăciun

    Puţini ştiu însă că şi la începutul şi la mijlocul secolului XX se făceau experimente şi descoperiri cel puţin la fel de insolite. Ce spuneţi de ideea de a vă introduce un tub de cauciuc până în stomac, doar pentru a vă nota senzaţiile “introspective”? Sau cum v-aţi simţi într-un experiment în care, atunci când răspundeţi corect, vi se spune insistent că aţi greşit, doar pentru a vi se testa încrederea în propria persoană? Sau ce-aţi spune dacă psihanalistul v-ar zice într-o bună zi: “Du-te acasă şi tratează-te singur”?

    Toate aceste anecdote şi multe altele dau viaţă acestei “Istorii a psihologiei moderne”, scris de soţii Schultz, o referinţă arhicunoscută peste Ocean, unde volumul, ajuns la a noua ediţie, este recomandat chiar şi la orele de psihologie din liceu. Cărţile de istorie a psihologiei care existau până acum pe piaţă sau în bibliotecile de la noi păcătuiesc fie pentru că lungesc investigaţia până la Platon şi Aristotel, fie pentru că înşiruie date seci, fără a oferi fundalul de viaţă şi social pe care s-au profilat concepte precum cel de “condiţionare operantă”, “autoactualizare” sau “complexul Oedip”.

    Volumul de faţă prezintă principalele şcoli de gândire psihologice (de la structuralism şi behaviorism la psihanaliză şi psihologia cognitivă), fără să uite neuroştiinţele de ultimă oră sau ineditele studii din psihologia animalelor. Oferă extrase din marile cărţi ale unor James, Skinner, Köhler sau Maslow şi, mai ales, reface filmul palpitant şi plin de culoare al ultimelor două secole care au revoluţionat ştiinţa minţii. Veţi avea multe de învăţat de la Albert, copilul care a fost constrâns să se teamă de Moş Crăciun, de la Hans, calul care făcea calcule matematice, de la isterica Anna O., pacienta odată cu care s-a născut psihanaliza, dar şi de la computerul care l-a bătut pe Kasparov.

    Duane P. Schultz, Sydney Ellen Schultz, “O istorie a psihologiei moderne”, Editura Trei, Bucureşti, 2013

  • De ce se bate Pascal Bruckner cu ecologiştii

    Dacă, până acum a atacat, din toate unghiurile, problema sexului şi a iubirii, prin ultima sa carte (la a cărei lansare românească a ţinut să fie prezent, cu ocazia Târgului Gaudeamus din luna noiembrei a anului trecut) a încercat să distrugă mitul ecologiei văzute ca singur colac de salvare a omenirii şi nenumăratele poncife cu care ne-am obişnuit să-i vedem înconjuraţi pe filosofii şi pe activiştii “verzi”.

    Atenţie, nu este un pamflet antiecologist, ci un text care, amestecând ironia şi dispreţul, stigmatizează tragismul apocaliptic, lamentaţia, jalea fără margini din discursurile, tot mai răsunătoare, ale acelor ecologişti care vor să salveze planeta, nimicind omul. Ale acelor profesionişti ai depresiei care au făcut din ecologie o ideologie profund antiumanistă, care a ajuns să împrumute din religia creştină retorica şi simbolurile (păcatul originar, credinţa escatologică etc.) doar ca să poată culpabiliza mai bine omul contemporan şi ca să poată vesti Occidentului sfârşitul timpurilor.

    Dare iată cum îşi rezumă autorul viziunea: “Ecologia a devenit o ideologie globală, care acoperă întreaga existenţă, de la modurile de producţie la felurile de a trăi. Regăsim în ea toate ticurile marxismului, aplicate acum mediului înconjurător: scientismul omniprezent, viziunile înspăimântătoare despre realitate, admonestarea oamenilor vinovaţi de a nu-i fi înţeles pe cei care le vor binele. Toate neroziile bolşevismului, maoismului şi troţkismului sunt reformulate la pătrat, în numele salvării planetei. Toţi aceşti autori, ziarişti, politicieni sau savanţi sunt unii mai dezgustători decât alţii, dar pretind că sunt hiperlucizi: doar ei au o percepţie exactă, câtă vreme ceilalţi vegetează în bezna din care, într-o bună zi, se vor trezi înspăimântaţi. Doar ei au ieşit din caverna ignoranţei în care tropăie cireada umană, surdă şi oarbă în faţa evidenţelor.”

    Pascal Bruckner, “Fanaticii Apocalipsei – Să salvăm Pământul, să pedepsim omul!”, Editura Trei, Bucureşti, 2012

  • Minarete pe cerul Dobrogei

    Din uriaşul şi incomplet exploatatul nostru patrimoniu arhitectural, năzdrăvanii specialişti de la Igloo au ştiut să extragă esenţe rare, pe care le-au fixat în cadrul unor volume pot face cinste oricărei biblioteci: de la “Haţeg, ţara bisericilor de piatră” la “Bucureştiul ascuns, file de tomografie urbană”.

    De această dată, ne aflăm în faţa unei antologii care are ca subiect geamiile din România, adică locaşurile de cult islamic ale comunităţii turco-musulmane, împământenite şi încă active în zona Dobrogei. Obiectivul nu mai este, ca în alte cazuri, insolitul (precum în volumul “Kombinat” – dedicat ruinelor industriale) sau extravaganţa (ca în albumul “Kastello”, menit să înfăţişeze palatele rromilor care au vrâstat, cu ameţitorul lor kitsch, faţa scumpei noastre patrii), ci o realitate etno-culturală puternică, reverberantă, dar cu poziţionare într-un areal restrâns şi, de aceea, cu vizibilitate redusă.

    Tratarea monografică a moscheilor din România (care nu a constituit, până acum, obiectul niciunei cărţi apărute la noi) a fost realizată cu profesionalismul, minuţia şi atenţia cuvenite unei întreprinderi durabile, iar nu cu vioiciunea frivolă pe care o antrenează, îndeobşte, contemplarea exoticului. Dispunem, prin urmare, de un studiu introductiv temeinic, care trasează istoricul comunităţii musulmane din Dobrogea, dar şi de o privire generală, ţesută din consideraţii legate de arhitectonică, asupra celor 67 de geamii şi moschei din România (amândouă contribuţiile îi aparţin lui Cristian Brăcăcescu).

    Urmează o hartă a amplasamentului locaşurilor dobrogene (asupra cărora este focalizat volumul, deşi astfel de monumente există şi în alte zone ale ţării) şi, apoi, câte un capitol (texte şi imagini) dedicat unora dintre cele mai izbutite artistic şi mai semnificative cultural geamii de la noi. Pentru că nu doar ele au înfrumuseţat peisajul şi spiritualitatea românească, autorii au considerat util să închidă volumul printr-un glosar de termeni de origine turcă, tătară şi arabă care au sporit vocabularul limbii române. Un omagiu foşnitor şi cald ca un văl de tafta.

    “Geamii”, colecţia IglooPatrimoniu, Editura Igloomedia, Bucureşti, 2012