BusinessMagazin

Category: Carte

  • Lăsaţi biroul, munca de acasă este viitorul. Adevărat sau fals?

    Autorii recidivează cu această carte după ce au lansat “Rework”, o carte în care explică minimalismul pe care îl văd necesar în afaceri: planificarea nu e esenţială, investitorii externi nu sunt utili, iar concurenţa ar fi mai bine să fie ignorată.  Acelaşi minimalism revine şi în “Remote”, unde autorii descriu, din experienţa personală, faptul că munca de acasă, a lăsa angajaţii să îşi gestioneze timpul cum doresc şi a elimina complet sau parţial deplasările şi cheltuielile inutile reprezintă următorul pas în cultura organizaţională.

    Într-o manieră accesibilă oricui, acompaniaţi de caricaturi pe alocuri, autorii iau în discuţie pe rând avantajele lucrului de acasă, dezavantajele lucrului la birou şi beneficiile pentru compania care alege să meargă în direcţia muncii de acasă. Abordarea nu este extremistă, în sensul că cei doi autori nu sunt apostolii eliminării complete a sediilor de companii şi a biroului, ci predică mai degrabă un echilibru între cele două şi acceptarea ideii că unii angajaţi chiar s-ar descurca mai bine şi ar fi mai eficienţi dacă ar fi lăsaţi în pace.

    Pivotul transferului de la munca la birou la munca acasă ar fi tehnologia, care în ziua de azi permite diverse tipuri şi formule de comunicare, inclusiv video, în timp real şi transfer de date şi documente în moduri foarte simple. Dincolo de văz şi auz, deci, simţurile sunt opţionale în muncă. Premisa: “Birourile au devenit producătoare de întreruperi. Un birou aglomerat este asemenea unui robot de bucătărie: îţi face ziua bucăţele. Un sfert de oră acum, zece minute mai încolo, douăzeci de minute aici, cinci minute dincolo. Fiecare segment e ocupat cu o teleconferinţă, o şedinţă, altă şedinţă sau vreo altă întrerupere instituţionalizată inutilă”. O generalizare discutabilă.

    Cartea a fost lansată la puţin timp după ce Marissa Mayer, şeful Yahoo, a interzis angajaţilor să lucreze de acasă. Ultimele pagini ale cărţii le-am citit în drum spre birou, în metrou, şi nu am avut nicio secundă senzaţia că munca la birou e “naşpa” (folosesc termenul încercând să mă mulez pe tonul cărţii). Chiar şi înainte să termin de citit aveam în minte o suită de argumente şi contraargumente, oarecum deranjat de generalizările de la care pornesc autorii în pledoarie. Nu am să mă lansez, însă, într-un discurs legat de acest subiect. Dezbaterea, aşa cum zic şi autorii, este prezentă în spaţiul public de câţiva ani şi argumente solide sunt de ambele părţi. Ce fac eu, însă, când citesc o carte legată de cultură, scrisă de autori străini, este să mă întreb dacă s-ar potrivi în România.

    Legat de “Remote” mi-am adus aminte o idee din “Psihologia poporului român”, colecţie de studii şi eseuri ale lui Constantin Rădulescu-Motru. Acolo, autorul scria în 1904, deci înainte de fractura comunistă, că românii sunt individualişti şi indulgenţi în ceea ce priveşte autoevaluarea, dar au un suflet “gregar” în societate şi în muncă.

    “Imităm ca oile faptele din jurul nostru şi nu arătăm o energie decât când suntem în grup. La război ne luptăm voiniceşte, fiindcă acolo suntem umăr la umăr, dar la munca profesională suntem neglijenţi, fiindcă aici fiecare este lăsat pe seama datoriei sale proprii”, postula Rădulescu-Motru. În acest context, biroul se suprapune cu munca. Iar dacă biroul devine opţional, munca, sau calitatea ei, nu devine şi ea opţională?

    Jason Fried, David Heinemeier Hansson – “Remote – Biroul este opţional”, Editura Publica, Bucureşti, 2014

  • Tulipomania, sau când oamenii îşi pierd minţile pentru o floare

    M-a atras “Mania lalelelor” pentru că subiectul este inedit – practic, povestea uneia dintre primele, dacă nu chiar prima, bulă speculativă din istoria omenirii -, dar şi pentru că ştiam destul de puţine lucruri despre acel moment. Iar Mike Dash povesteşte minunat, documentat şi cu lux de amănunte povestea nebuniei lalelelor, ce a avut loc între 1633 şi 1637, cu un punct culminant în toamna şi iarna anilor 1636 şi 1637, perioadă în care preţurile bulbilor de lalea au atins valori de neimaginat, şi o cădere abruptă a valorii florilor în februarie 1637.

    De ce spun valori de neimaginat? Iată: într-o perioadă în care 150 de litri de coniac franţuzesc costau 60 de guldeni, iar un meseriaş calificat, de genul unui dulgher, câştiga pe an 150 de guldeni, cel mai mare preţ plătit pentru un bulb de lalea, atestat şi verificat, a fost de 5.200 de guldeni. Alte comparaţii de preţuri: Rembrandt a primit pentru “Rondul de noapte” 1.600 de guldeni, în 1642, iar venitul anual mediu al unui mare negustor era, în 1630, de circa 3.000 de guldeni. Şi totuşi, ce s-a petrecut atunci? De unde această nebunie? De unde preţurile, cine şi ce au alimentat-o?

    Olanda a traversat atunci o aşa-zisă “perioadă de aur”, de înflorire economică şi culturală, care a alimentat gustul oamenilor pentru frumos, pentru excentric şi pentru lucruri speciale. Iar lalelele erau, atunci, cu totul şi cu totul speciale – mult mai frumoase decât ce găsim astăzi în florării, decorând grădini, case, rochii sau corsete, iscând pasiuni şi dorinţe şi lăcomii. Iar nebunia tranzacţionării bulbilor de flori a generat nu numai episodul speculativ, ci a pus şi bazele unei întregi ştiinţe a tranzacţiilor: acceptând să achiziţioneze bulbi care nu puteau fi livraţi decât peste câteva luni, negustorii de atunci au creat ceea ce se numeşte astăzi piaţa livrărilor la termen.

    Mike Dash nu se mulţumeşte să relateze date şi momente. El creează figuri, umanizează povestea, îi dă dimensiuni geografice, economice, culturale şi artistice. “Cât despre tulipomanie… ei bine, virusul acesta nu avea să dispară niciodată definitiv. Este pur şi simplu o boală a omului, alimentată de două instincte complementare: admiraţia pentru tot ce e frumos şi lăcomia pentru bani; iar maladia irumpe din când în când”, scrie Dash.

    În Franţa, în 1838, când oamenii au iscat o nebunie pentru dalii, în 1912, pentru gladiolele olandeze, sau în 1985, în China, pentru crinul-păianjen roşu. Nu rataţi “Mania lalelelor”, mai pasionantă, în felul ei, decât “Laleaua neagră” a lui Dumas.

    Mike Dash – “Mania lalelelor”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014

  • Integrarea cărămizii LEGO în epoca digitală

    Robertson a primit, în 2008, acces total la managementul, partenerii şi clienţii LEGO, iar rezultatul este un manual de redresare a unei companii. Spun redresare pentru că în urmă cu un deceniu LEGO înregistra pierderi masive iar produsele acesteia erau, într-o proporţie covârşitoare, neprofitabile. Au urmat ani întregi de încercări de stabilizare, de definire a liniei de produse, de schimbări în conducere, de integrare a cărămizii LEGO în epoca digitală.

    Şi nu a fost un proces simplu, de reducere a costurilor – deşi s-au întâmplat şi acestea -, ci acţiuni ce pendulează între bâjbâială şi schimbare curajoasă, între decizii majore şi aplicarea unor strategii de management absolut inovatoare, de tipul Blue Ocean. De exemplu, abordarea unei tematici competitive, războinice, în definirea figurinelor propuse sau includerea unor elemente de robotică în jucării.

    Definitorii sunt cele şapte principii ale inovaţiei enunţate de David Robertson în carte, pe care s-a bazat transformarea LEGO: construirea unei culturi a inovaţiei, cum să devii atent la interesele clientului, cum să explorezi întregul spectru al inovaţiei, cum să sprijini inovaţia deschisă, cum să încerci inovaţii revoluţionare, cum să navighezi pe Oceanul Albastru şi cum să fructifici avantajul de a lucra cu oameni diverşi şi creativi.

    “Am întâlnit mulţi directori executivi care au vrut să reproducă succesul companiei LEGO, însă nu au luat în considerare trauma ce a determinat redresarea… Nu aştepta ca o criză să provoace dorinţa de schimbare profundă şi sistemică”, spun autorii. “Echipa sa de management a dorit să le reamintească miilor săi de asociaţi şi acţionari de pericolul autosuficienţei şi de capcanele înghiţirii orbeşti a leacurilor băbeşti ale conducerii companiei. A dorit să se asigure că ceea ce s-a petrecut în perioada anilor 1998 – 2003 nu se va mai întâmpla niciodată.”

    David C. Robertson, Bill Breen – “Piesă cu piesă. Cum a rescris LEGO regulile inovaţiei şi cum a cucerit industria globală a jucăriilor”, Editura Publica, Bucureşti, 2014

  • Ghid practic pentru cei ce nu se numesc Paul McCartney sau Arianna Huffington

    Pe urmă, citind, am fost uşor dezorientat, pentru că Robinson merge în “Descoperă-ţi elementul” într-o direcţie oarecum surprinzătoare pentru mine. Cartea pe care v-o propun vine în siajul unei lucrări din 2009 – “The Element: How Finding Your Passion Changes Everything” – în care Robinson şi Lou Aronica (editor şi publisher, născut în 1958) arată ce se întâmplă în momentul în care talentul se întâlneşte cu pasiunea; apar oameni care se numesc Paul McCartney, Arianna Huffington, Mike Fleetwood (de la grupul rock Fleetwood Mac) sau gimnastul Bart Conner, oameni care şi-au găsit drumul drept în viaţă, cu bucurie şi dăruire.

    “Descoperă-ţi elementul” este un ghid practic pentru cei ce nu se numesc Paul McCartney sau Ariana Huffington, dar care simt imboldul de a deveni asemeni celor doi; “ghid practic” nu este doar o formulare goală; autorii vă invită să aşterneţi, cu creionul pe hârtie, gânduri şi să desenaţi diagrame care vă vor ajuta să vă răspundeţi unor întrebări definitorii pentru persoana care tindeţi să deveniţi. Nu este Ken Robinson cel cu care eram obişnuit, de unde uşoara dezorientare de care vorbeam mai sus, dar la final mi-am mormăit în barbă “Fraiere, un diamant nu are o singură faţă”; şi a fost acesta un moment în care mi-am descoperit un soi de slăbiciune. Deci folositor.

    Testele de care am pomenit alternează cu istorioare despre oameni mai mult sau mai puţin obişnuiţi sau deveniri surprinzătoare, de genul “cum a ajuns Venezuela, a nouăzeci şi doua economie a lumii, cu 28% dintre cei 29 de milioane de locuitori trăind sub pragul de sărăcie, să aibă peste 400.000 de copii preocupaţi de muzica clasică şi să trăiască efervescent pasiunea pentru muzică, prin hotărârea şi determinarea unui singur om” sau “cum a început să compună Hans Zimmer muzică de film (The Lion King, Gladiator, Inception) inspirat de arhitecţi precum Norman Foster sau Frank Gehry şi fără să cunoască notaţia muzicală convenţională”.

    Sigur, piaţa abundă de o sumedenie de lucrări pe tema descoperirii pasiunilor şi a devenirii, dar la Ken Robinson veţi găsi inteligenţă, argument, pasiune, farmec. Robinson îşi încheie cartea cu o poezie de Anais Nin, “Risc” se cheamă, şi tot aşa închei şi eu:

    “Şi a venit apoi ziua
    când riscul
    de a rămâne ferecat
    într-un mugure
    a fost mai dureros
    decât riscul
    de care era nevoie
    ca să înfloreşti”.

    Sir Ken Robinson, Lou Aronica – “Descoperă-ţi elementul. Cum să-ţi afli talentele şi pasiunile şi cum să-ţi transformi viaţa”, Editura Publica, Bucureşti, 2014

  • Cultura lor, serviciile noastre

    Premisa? Când toate produsele sunt la fel, concurenţa pe preţ îşi atinge foarte curând limitele, moment în care serviciile care acompaniază produsul sunt cele care fac diferenţa. Corect, dar în timp ce aeroportul Changi din Singapore, dat de Kaufman ca exemplu de servicii exemplare, este un orăşel în sine cu o grădină de fluturi, pe străzile din Istanbul vânzătorii te trag de mână la propriu şi te împing în magazinul lor. România e mai aproape de Turcia, atât cultural, cât şi geografic, decât e de Singapore. Coborând pe această pantă abruptă, atunci, poate Kaufman să aterizeze în picioare la Bucureşti? Se pare că da.

    Dincolo de diferenţele culturale flagrante între “noi” şi “ei”, există un limbaj universal al “găzduirii”, pe care Kaufman reuşeşte să îl surprindă, disece şi sintetizeze. Etapele pe care le descrie sistematizat în carte sunt uşor de digerat şi au sens, mai ales dacă sunt calibrate pe specificul local. Problema apare, din punctul meu de vedere, în mintea angajatului.

    “Adevăratul leadership în domeniul serviciilor înseamnă crearea unui mediu în care fiecare membru al echipei poate conduce – de sus în jos, de jos în sus şi din orice poziţie în cadrul organizaţiei”, scrie Kaufman. Aici e miza metodei propusă de autor. Dacă fiecare membru al organizaţiei reuşeşte să înţeleagă faptul că reprezintă acea organizaţie în orice moment, face parte din ea şi este în avantajul lui să îi aducă satisfacţie clientului, atunci “bătălia” e câştigată. Dar pentru asta, respectivul angajat nu trebuie să fie motivat exclusiv de salariu, ci trebuie să fie pătruns de viziunea organizaţiei.

    La finalul cărţii am rămas cu impresia că autorul îşi cunoaşte foarte bine subiectul şi îşi poate universaliza metoda. Aprofundarea subiectului şi aplicarea metodei, la fel, nu ar fi deloc o pierdere de timp pentru cititor. În ceea ce priveşte forma, lectura e interesantă, în ciuda unor dispozitive narative ca veşnic miratul personaj Todd Nordstrom, care apare periodic la capete de capitol şi căruia Kaufman îi zâmbeşte patern, schimbându-i viaţa prin revelaţii asupra serviciilor.

    O altă idee importantă pe care o punctează Kaufman încă de la început este aceea că a oferi servicii superioare, deci a căuta să satisfaci clientul dincolo de cerinţele fişei postului, nu trebuie să însemne slugărnicie. Dar ceva îmi spune că asta este o nuanţă pe care angajatul din România, ţară cu o populaţie traumatizată de dictatură,  o va sesiza doar cu foarte mari eforturi.

    De ce aş recomanda cartea? Pentru că nu o dată mi s-a întâmplat să fiu certat de vânzător într-un magazin pentru că am cerut greşit ceea ce voiam sau m-am răzgândit în privinţa produsului. La fel, nu de puţine ori am m-am simţit analizat de personalul stabilimentului în care mă aflam, într-un fel de concurenţă a conduitei în care trebuia să demonstrez că merit să fiu acolo. Recomandarea este făcută, însă, în compania sentimentului că vând parcele pe Lună. Sau în Singapore.

    Ron Kaufman – “Cultura superioară a serviciilor. Metoda confirmată prin care să vă încântaţi clienţii, colegii şi pe toţi cei care vă ies în cale”, Editura Publica, Bucureşti, 2013

  • Cum se vede lumea la pagina 266

    Unii poate îşi vor aduce aminte de un film apărut în urmă cu două decenii, care se numea “Uleiul lui Lorenzo”; povestea, inspirată de un caz real, a unor părinţi care luptă pentru sănătatea copilului lor, diagnosticat cu o boală prea rară pentru a stârni interesul cercetării medicale şi prea complicată pentru restul oamenilor, care se resemnează. “Scânteia, povestea unei mame care a crescut un geniu”, de Kristine Barnett, este o poveste asemănătoare; geniul din titlu este Jacob Barnett, acum în vârstă de 16 ani, un adolescent cu un IQ mai mare decât al lui Einstein, văzut deja drept un candidat serios la un premiu Nobel. Dar în fragedă copilărie Jake Barnett a fost diagnosticat cu autism.

    Copilul s-a retras într-o lume a lui, compusă din tăceri, cartonaşe cu litere colorate, cutii cu cereale răsturnate, rafturi de dulap şi fire de lână colorate aşezate laborios în motive geometrice prin casă. A intrat într-un program pentru copii cu nevoi speciale, dar nu a înregistrat progrese. Drept urmare, mama a decis să aplice propriul său sistem de lucru cu copilul, sistem care i-a scos la iveală acestuia realele aptitudini; la trei ani conversa cu un astronom, la observator, asupra sateliţilor lui Marte. Ceva mai târziu Jake a dovedit că putea memora 200 de zecimale ale lui “pi”, pe care le spunea şi într-un sens, şi în celălalt, iar la nouă ani lucra la propria teorie în astrofizică. Un copil despre care “sistemul” a afirmat că nu va putea să citească vreodată. Obstacolele nu au fost puţine pentru familia Barnett: fratele mai mic al lui Jake, Wesley, s-a dovedit a fi bolnav şi un copil cu nevoi speciale, şi chiar Kristine a suferit un atac cerebral la vârsta de 30 de ani şi a fost diagnosticată cu lupus. Cum a depăşit familia Barnett toate aceste obstacole, determinarea şi dârzenia lor sunt lucruri de mirare.

    Sigur, Jake Barnett este o excepţie, iar nu toţi copiii cu nevoi speciale îi seamănă. Mulţi chiar au nevoie de dedicaţie cotidiană şi de atenţie permanentă, iar răspunsul lor nu va fi semănând cu cel pe care l-a oferit Jake. Pe de altă parte, cred că şi sistemul de îngrijire, specialiştii şi educatorii ar trebui să se dovedească mai elastici, mai înţelegători şi să nu încerce să înghesuie cel mai fascinant lucru din lume – personalitatea umană – în aceleaşi şi aceleaşi forme fixe. Cel puţin aşa văd eu, la pagina 266.

    Toate cele de mai sus – suferinţele copiilor, alegerile pe care trebuie să le facă părinţii, o anume lipsă de sensibilitate a sistemului, a celor meniţi să se ocupe de cazurile speciale – sunt lucruri care nu ne plac, pentru că ne scot din confortul obişnuit şi ne dau palme grele. Dovadă stă chiar “Lorenzo’s Oil”, care a avut nominalizări la Oscar şi critici cât se poate de favorabile, dar care nu a fost un succes de casă – a avut încasări de sub 8 milioane de dolari, la un buget de 30 de milioane. Dar dacă tu ai fi fost în locul Kristinei Barnett?

    Kristine Barnett – “Scânteia. Povestea unei mame care a crescut un geniu”, Editura Publica, Bucureşti, 2014

  • Animalul social, sau unde greşesc cei frumoşi, bogaţi şi puternici

    Şi nu are nimic de-a face, în ciuda titlului, cu Facebook. Umanizându-şi discursul, integrând în istoria vieţii lui Harold şi a Ericăi pasaje de tom ştiinţific, descriind în amănunţime, de exemplu, complexele procese chimice, biologice şi cognitive care înseamnă dragostea părinţilor eroului principal şi conceperea acestuia, Brooks oferă un soi de nouă dimensiune literaturii de popularizare a ştiinţelor, într-o manieră apropiată, dar diferită de a cunoscutului Malcolm Gladwell. De altfel, nici Brooks nu este departe, social vorbind, de Gladwell: este senor editor la The Weekly Standard şi editor colaborator la Newsweek, dar a colaborat şi cu The Wall Street Journal, The New York Times sau The Washington Post.

    Şi cine poate „vinde„ mai bine cartea decât autorul însăşi: într-un discurs la TED, David Brooks vorbeşte despre devenirea insului modern: „Am invadat Irakul cu o armată oarbă la realităţile culturale şi psihologice. Am avut un regim de compensări financiare, bazat pe presupunerea că afaceriştii sunt creaturi raţionale care nu ar face nimic stupid… Şi asta a dus la o întrebare pentru mine: de ce acei oameni talentaţi din punct de vedere social sunt complet dezumanizaţi când se gândesc la strategie?

    Iar eu am ajuns la concluzia că acesta este un simptom al unei probleme mai mari. Şi anume că, timp de secole, am moştenit o perspectivă asupra naturii umane bazată pe noţiunea că sinele nostru este divizat, că raţiunea este separată de emoţii şi că societatea progresează în măsura în care raţiunea poate suprima pasiunile. Se poate vedea în felul în care ne creştem copiii. Mergi la o şcoală elementară la trei după-amiaza şi îi priveşti pe copii ieşind, iar ei poartă aceste ghiozdane de 35 de kilograme… Vezi maşinile care se apropie – de obicei sunt Saab-uri, Audi-uri şi Volvo-uri… Sunt luaţi de către aceste creaturi pe care le-am numit supermame, care sunt femei de carieră de mare succes, care şi-au luat timp liber să se asigure că toţi copiii lor intră la Harvard.

    Şi de obicei îţi poţi da seama care sunt supermamele, pentru că de fapt cântăresc mai puţin decât copiii lor…Copiii sunt deci crescuţi într-un anumit fel, sărind prin cercuri ale realizării de lucruri pe care le putem măsura – pregătiri pentru SAT, oboi, antrenament de fotbal. Intră la facultăţi competitive, obţin slujbe bune şi uneori obţin succesul într-un mod superficial şi fac o grămadă de bani. Uneori îi poţi vedea în locuri de vacanţă precum Jackson Hole sau Aspen. Iar ei au devenit eleganţi şi supli – nu au cu adevărat coapse; au doar o pulpă elegantă deasupra altei pulpe… Au propriii lor copii şi au atins un miracol genetic prin căsătoria cu oameni frumoşi, în aşa fel încât bunicile lor arată ca Gertrude Stein, fiicele lor arată ca Halle Berry — nu ştiu cum au reuşit asta„. Sperând că v-am trezit curiozitatea, nu o să vă mai spun decât ultima propoziţie din carte; este momentul morţii personajului principal: „Harold înţelesese că viaţa este o neţărmurită întrepătrundere de suflete”.

  • Dezvăluirile unei jurnaliste americane despre cuplurile din Coreea de Nord: Ţara rămâne încremenită în timp

    “Coreea de Nord nu are o cultură a întâlnirilor dintre bărbaţi şi femei. Multe căsătorii continuă să fie aranjate, fie de familii, fie de secretari de partid sau şefi. Cuplurile nu trebuie să-şi afişeze afecţiunea în public; până şi a te ţine de mână în public este considerat deplasat”, consemnează jurnalista. Refugiaţii din Coreea de Nord susţin că nu există relaţii sexuale premaritale şi nici nu poate fi vorba ca o studentă nemăritată să rămână gravidă. În Coreea de Nord turiştii nu se pot caza la hoteluri fără permis de călătorie şi niciun hotel nu primeşte cupluri necăsătorite.

    Dictatorul Kim Ir-sen a descurajat şi căsătoriile timpurii, emiţând în 1971 instrucţiunea specială ca bărbaţii să se însoare la 30 de ani şi femeile la 28. Aşa cum scria într-un ziar nord coreean, “patria şi naţiunea speră şi cred că tinerii vor păstra frumoasa tradiţie de a se căsători doar după ce vor fi făcut destule pentru ţară şi popor”. Reglementarea era menită să susţină moralul soldaţilor, care nu trebuiau să-şi facă griji că îşi vor pierde prietenele în timpul satisfacerii serviciului militar. Deşi interdicţia cu privire la căsătoriile timpurii a fost ridicată în 1990, nord-coreeni nu privesc cu ochi buni cuplurile tinere, indiferent cât de inocentă ar fi relaţia lor.

    Campaniile de propagandă le sfătuiesc pe femei să adopte “coafuri tradiţionale, în conformitate cu modul socialist de viaţă şi cu gustul vremii”. Pentru cele de vârstă mijlocie, asta înseamnă păr scurt şi coafat permanent; femeile necăsătorite pot purta părul mai lung dacă este strâns la spate sau împletit în cozi. Nord-coreenele nu au voie să poarte fuste deasupra genunchilor sau tricouri fără mâneci. Faptul că diferenţele cele mai radicale cele două societăţi se manifestă în relaţiile interumane şi îmbrăcăminte este un indiciu al felului în care Coreea de Nord rămâne încremenită în timp, pe când Coreea de Sud s-a schimbat radical.

    “Acum câţiva ani, pe când mă aflam în excursie în buzunarul nord-coreean care e frecventat de turiştii sud-coreeni, am văzut un portar de hotel gata să leşine la vederea unei tinere sud-coreene în mini-şort din blugi şi cu un top care îi lăsa complet dezvelit mijlocul. Mulţi refugiaţi nord-coreeni pe care i-am intervieva mi-au spus că în Coreea de Sud îi uimiseră cel mai mult cuplurile care se sărutau în public”, scrie jurnalista americană.

    Povestea completă a experienţei din Coreea de Nord este redată integral în cartea „Nimic de Invidiat – vieţi obişnuite din Coreea de Nord”, disponibilă în România la editura Meteor Press.

  • Richard Dawkins: Gena egoistă sau un alt mod de a vă privi

    Relevantă poziţie pentru un autor care şi-a scris lucrarea de căpătâi – “Gena egoistă” – acum 38 de ani şi pe care o puteţi citi acum, apărută la editura Publica. Dawkins este etolog (ştiinţa studiului comportamentului), biolog evoluţionist şi profesor la Oxford; în plus, are o excelentă imagine publică, generată nu numai de cărţile de succes pe care le scrie sau de conferinţele pe care le ţine, dar şi de numărul mare de urmăritori pe Twitter sau de apariţia în cunoscutul serial de animaţie The Simpsons.

    “… Îmi dau seama că am trăit aproape jumătate din viaţa mea cu ‘Gena egoistă’ – însoţiţi la bine şi la rău. (…) Publicul reacţionează faţă de noua carte, oricare ar fi, cu încântător entuziasm, aplaudă politicos şi pune întrebări inteligente. După care oamenii stau la rând să cumpere, cerându-mi un autograf pe… ‘Gena egoistă’, spune Dawkins. De unde acest succes al unei cărţi apărute, să nu uităm, în lumea de dinaintea internetului, a PC-ului şi a telefoniei mobile?

    Păi vă spun că veţi fi surprinşi, cei mai mulţi, de ideile lui Dawkins, care, dincolo de teoriile invocate (evoluţia centrată pe genă) sau de termenii pe care i-a introdus (memă – unitate de informaţie culturală, capabilă a se propaga de la o minte la alta) spun, cumva simplificate, nişte lucruri uluitoare. Gândiţi-vă la propria persoană nu ca la rezultatul supem al evoluţionismului lui Darwin, fruntea lanţului trofic şi fiinţa în stare să niveleze munţii şi să sece apele, ci ca la un vehicul propulsat şi mânuit de dorinţa de a supravieţui a genelor noastre.

    Genele, cele care trasează caracteristicile viitoarei fiinţe, care îi stabilesc puterea, locul în lume, înfăţişarea, culoarea ochilor, a părului sau a blănii, care îi impun nivelul de agresivitate sau de rezistenţă. “Ca şi gangsterii de succes din Chicago, genele noastre au supravieţuit, în unele cazuri timp de milioane de ani, într-o lume extrem de competitivă”, subliniază Dawkins şi, odată ce aţi depăşit şocul schimbării perspectivei, veţi fi tentaţi (şi sunt tentat!) să-i daţi/dăm dreptate.

    “Gena egoistă” nu este numai o găselniţă de marketing, ci şi o teorie care vă poate schimba modul de a privi lumea şi de a o interpreta. O carte folositoare oricui, manageri, subordonaţi, lucrători sociali sau simpli pasionaţi de ştiinţă, momentul “wow” al vacanţei mele de iarnă.

    Richard Dawkins – “Gena egoistă”, Editura Publica, Bucureşti, 2013

  • Topul celor mai bune cărţi de afaceri în 2013

    “De remarcat faptul că în topul vânzărilor s-au impus cărţi lansate foarte recent, în urmă cu câteva săptămâni: «David şi Goliat» de malcolm gladwell sau «semnalul şi zgomotul» de Nate Silver”, comentează Angela Naghi, communication executive la editura Publica.