BusinessMagazin

Category: Opinii

  • „Sunt unele luni în care nu îmi permit să am o relaţie. Şi nu câştig puţin”

    Nu e citatul meu, dar îi aparţine unui prieten din aceeaşi generaţie cu mine şi mi se pare foarte reprezentativ „pentru vremurile pe care le trăim”, o sintagmă ce se regăseşte tot mai des în titlurile de presă.  Am fost destul de surprinsă să aflu că, luând în calcul un copil, discuţia cu partenera lui a pornit din start de la bugetul personal: „Tu câştigi atât, eu atât, tu ai rata ta, eu am rata mea, ne permitem? Nu.” Şi iată cum, foarte simplu, vine răspunsul la problema care macină întreaga Europa  – rate de natalitate scăzute şi o populaţie din ce în ce mai îmbătrânită care apasă din ce în ce mai greu pe umerii generaţiilor care muncesc.

    Pe măsură ce trece timpul şi avem senzaţia că ne merge mai bine, generaţia noastră, Millennials, cei mai bătrâni dintre tineri sau, aşa cum mai este numită, generaţia de sacrificiu,  se loveşte de o nouă criză. În perioada în care ne căutam primele joburi, angajatorii spuneau că, din cauza crizei financiare, fie nu pot să ne angajeze, fie posibilităţile în ceea ce priveşte remuneraţia sunt limitate. În pandemie, domenii în care lucrează mulţi dintre tineri, printre care şi cel al serviciilor, au fost printre cele mai lovite. Acum, cu ocazia noii crize, unii dintre tineri şi-au pierdut joburile, chiar în preajma sărbătorilor (şi nu vorbesc doar despre angajaţii Twitter, ci de (foşti) angajaţi români, despre care am aflat că au fost concediaţi chiar înainte de Crăciun). Cei mai „norocoşi” dintre noi se confruntă  doar cu nevoia de a face „downsizing”, o reducere a cheltuielilor, la început  de an. Nu zic că acest context neprietenos stă doar în calea noastră, a millennialilor, însă pare că etapa vieţii în care noi am fost prinşi în vârtejul unei noi crize poate să aibă un impact asupra felului în care ne construim şi viaţa ce va urma de acum.

    Nu ştiu cum stau lucrurile când vine vorba despre chiar cei mai tineri dintre angajaţi, dar în ceea ce priveşte generaţia pe care o reprezint, pot să spun că nu suntem deloc „flower power” când vine vorba despre stabilitatea financiară. Cei mai mulţi dintre noi am muncit pentru a avea lucrurile pe care poate părinţii noştri nu le-au avut şi, nu aş spune că din cauza city breakurilor nu facem copii, aşa cum zicea directorul editorial al BM şi ZF, Cristian Hostiuc, acum câţiva ani, ci, mai degrabă, a unui raţionament destul de simplu: o familie şi un copil reprezintă un angajament financiar pe viaţă –  dacă e să scoatem sentimentele din ecuaţie, cam asta înseamnă un copil sau, uneori, chiar şi un partener. Călătoriile aş zice că sunt mai degrabă un efect şi nu o cauză a problemei: ajută când vine vorba de umplut timpul liber (când eşti singur e mai mult) şi, poate şi golul lăsat de lipsa unei familii şi activităţilor pe care le-ai face cu un copil.

    „Nu cerem luna de pe cer”, spuneau millennialii americani dintr-un articol publicat de New York Times. Ei exemplificau situaţia diferită a generaţiilor actuale de tineri adulţi (32-40 de ani) în oglindă cu părinţii lor, printr-o animaţie care circulă online: în timp ce părinţii tinerilor americani îşi cumpărau la vârsta aceasta o casă, aveau un copil, investeau într-un fond de pensii, millennialii actuali se gândesc dacă să îşi ia o pisică sau o plantă. La vârstele la care cei mai mulţi dintre noi am ajuns deja, părinţii noştri (cei mai mulţi dintre ei Baby Boomers), ne creşteau pe noi. Acum însă, majoritatea millennialilor nu sunt nici măcar căsătoriţi, darămite să aibă şi copii. Unul dintre motive este lipsa banilor – mai ales dacă ne gândim la lipsurile cu care cei mai mulţi dintre noi am crescut, spre finalul perioadei comuniste. Şi nu mă refer la lipsa banilor pentru cei cu salariul minim  – ci la salariile „bune”, ale „corporatiştilor” din marile oraşe. 

     

    Chiar şi tinerii adulţi cărora le merge bine, au cariere de succes şi salarii de peste 2.000 de euro (cam cât costul lunar al unei şcoli sau grădiniţe private), sunt vigilenţi când vine vorba de un angajament care ar putea duce la un dezechilibru financiar. Iar dacă nu toţi suntem atât de raţionali când vine vorba despre întemeierea unei familii, uneori, chiar nu e timp pentru un astfel de pas. S-a tot vorbit la început de an despre un al doilea job, care să compenseze creşterea inflaţiei şi a costului vieţii – dar când lucrezi pentru două joburi, este greu să ai nu doar timpul, dar şi energia pe care să o aloci vieţii personale, chiar dacă, la nivel de buget, cele două joburi ajută. 

     

    În concluzie, am putea spune că creşterea ratei creditului ne face viaţa socială şi, implicit, romantică, şi mai dificilă. Lăsând la o parte contextul socio-economic în care am crescut puţin diferit faţă de tinerii americani, situaţia millennialilor români este similară. Pare că nu vor să se maturizeze, dar poate pur şi simplu nu îşi permit acest lucru.

    Cei mai mulţi dintre noi au crescut cu lipsuri – am venit „la oraş”, la facultate,  unde am împărţit camere, în general mai mult decât modeste, fie că vorbim despre cămin sau demisoluri din Bucureşti – nu e normal să visăm la o casă a noastră? Alţii mai mult au muncit decât au studiat, doar ca să îşi permită să rămână în oraşul de studiu. Iar acum, când am ajuns la o oarecare stabilitate financiară şi la prima rată, a venit iar criza. Pe lângă faptul că pare că mulţi dintre noi am devenit „anxioşi financiar”, aşa cum scrie presa internaţională, asta cu siguranţă nu se va vedea bine nici în natalitate.

    Aş zice aşadar, să vă gândiţi de două ori înainte de a refuza mărirea de salariu a millennialului din birou – subiectul cel mai discutat de săptămâna trecută – poate, la pensie, aceasta se va întoarce şi la voi.   ■

     

    Ioana Matei, jurnalist BUSINESS Magazin

    Ioana.matei@businessmagazin.ro

  • Unde ai vrea să te naşti? Unde ai vrea să faci şcoala? Unde ai vrea să faci facultatea? Unde ai vrea să munceşti? Unde ai vrea să îmbătrâneşti?

    Felix Tătaru de la GMP, unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din industria de publicitate din România, a dezvoltat un nou proiect: City Index, un top, un clasament al oraşelor din România după 51 de criterii. Într-un final a făcut un clasament prin care a consolidat toate datele pentru cele 41 de municipii reşedinţă de judeţ. Analiza, desfăşurată pe parcursul a doi ani, a luat în considerare calitatea oraşelor – măsurată prin educaţie, sănătate, conectivitate, atracţii, mediu natural; prosperitate – economie, finanţe, dinamică socială, tehnologie;  vibraţie – divertisment, cultură şi sport, vitalitate socială şi turism. Pe primul loc în acest clasament al oraşelor reşedinţă de judeţ, care include toţi indicatorii, a ieşit Cluj-Napoca, urmat de Bucureşti, Sibiu, Braşov, Timişoara, Iaşi, Oradea, Târgu-Mureş, Alba Iulia, Constanţa. Suceava mea a ieşit pe locul 11. Dacă ne uităm puţin în detaliu, primele oraşe ca prosperitate sunt Bucureşti, Cluj, Timişoara, Sibiu, Oradea,  ca vibraţie sunt Sibiu, Cluj, Bucureşti, Constanţa, Braşov, iar din punctul de vedere al calităţii sunt Cluj, Bucureşti, Sibiu, Braşov, Iaşi. Care ar fi oraşele surpriză: Râmnicu Vâlcea are speranţa de viaţă cea mai mare, Alba Iulia are cea mai mare calitate combinată a învăţământului gimnazial şi liceal, Clujul are cel mai mare procent de elevi şi studenţi din totalul populaţiei, aproximativ 40%, Craiova are cele mai multe zile însorite într-un an, Oradea are cea mai mare densitate antreprenorială dintre oraşele sub 200.000 de locuitori, iar Iaşiul are cel mai bun raport dintre populaţia în vârstă şi populaţia tânără. La ZF Live l-am întrebat pe Felix unde ar fi vrut să se nască, iar răspunsul a fost Iaşi, unde ar fi vrut să facă şcoala, iar răspunsul a  fost Alba Iulia, unde ar fi vrut să meargă la facultate, iar răspunsul a fost Cluj, unde ar fi vrut să muncească, iar răspunsul a fost Bucureşti, şi, în final, unde ar vrea să îmbătrânească bine, iar răspunsul a fost Braşov sau Râmnicu Vâlcea. Prin acest City Index, prima ediţie, putem avea o privire generală asupra oraşelor mari din România. S-ar putea ca acest City Index să ajungă unul dintre cele mai valoroase topuri privind calitatea marilor oraşe din ţară. Fiecare dintre noi are întrebări legate de calitatea vieţii. Bucureştiul este un oraş bun atunci când munceşti, pentru că oportunităţile sunt mult mai multe, salariile sunt mult mai mari, entertainmentul este mult mai bun, mai ales când eşti tânăr. Dacă ai copii, Bucureştiul poate nu ar fi prima opţiune pentru şcoală, ci Alba Iulia, dacă vrei să îmbătrâneşti bine, nu ştiu dacă Bucureştiul este cel mai bun oraş, ci dimpotrivă.

    Clujul a ajuns un oraş extraordinar pentru tineri, dovada fiind chiriile şi preţurile apartamentelor din ce în ce mai mari. Iaşiul, datorită complexului Palas, a fost adus în topul oraşelor din România. Îmi amintesc că în anii ’90 România pierdea investiţii străine în favoarea Budapestei, Pragăi sau Varşoviei pentru că nu avea malluri, nu avea entertainment, nu avea restaurante etc. Criteriul pentru localizarea unei investitii, de la un anumit nivel încolo, ţine mai mult de alte criterii legate de şcoala copiiilor, entertainment, zboruri cu avionul. Prea puţini primari şi-au pus problema cum să facă astfel încât oraşul lor să fie locuit, adică să atragă investiţii străine, investiţii româneşti, să aibă malluri, astfel încât oamenii să rămână în oraş, în special tinerii sau alţii să vină în oraşul lor. Clujul a fost pus de Boc pe harta entertainmentului de Untold, iar Universitatea Babeş-Bolyai a devenit un aspirator pentru tinerii din întreaga ţară. Foarte multe oraşe au pierdut pentru că edilii, pentru că liderii politici au devenit jupânii acelor oraşe, unde orice investiţie era făcută doar dacă se dădea comision de intrare. Pe nimeni nu a interesat că tinerii, că familii întregi fugeau din oraşele lor pentru că nu aveau ce face acolo, pentru că joburile bune erau la stat, pentru că nu veneau investiţii străine care să atragă ulterior şi investiţii antreprenoriale româneşti. Joburile erau prost plătite şi fiecare stătea cu mâna întinsă la tartorii locali. În mod normal, cu acest City Index în braţe, primarii, edilii locali, începând de la şefii pe educaţie, pe sănătate, şefii din Poliţie, şefii de la cultură, şefii de la sport, şi nu în ultimul rând oamenii de afaceri locali, care mulţi au făcut bani, dar oraşele lor au rămas în urmă, ar trebui să stea la aceeaşi masă şi să se gândească cum dezvoltă oraşul în care ei stau. România are acum bani cât nu a avut niciodată, trebuie doar să îi ia, iar cei care îi administrează să fure mai puţin.În condiţiile în care Europa şi lumea globală se confruntă cu tensiuni fără precedent, în condiţiile în care România a recuperat o parte din decalajele economice faţă de vest, o parte din cei 5 milioane de români din afară, care au făcut ceva bani, se gândesc să revină acasă. Dar ce să facă în oraşele lor? Aceasta este întrebarea următoarelor două decenii. Dacă în anii ‘90 lumea avea motive să fugă din România pentru că se prăbuşise un sistem, nu mai erau locuri de muncă, nu veneau investiţii, acum situaţia este diferită. Cât câştigi în Napoli sau în sudul Italiei poţi să câştigi şi în România.

    La fel cum şi întrebările din titlu vor fi din ce în ce mai valabile.   ■

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

     

  • În ecuaţia vieţii, unii termeni contează mai mult decât alţii. Dar perspectiva e influenţată de vârstă

    Oraşele mari funcţionează ca nişte magneţi. Au o puternică forţă de atracţie, dar şi (o mai slabă) forţă de respingere. Unii vin spre ele atraşi de universităţi, joburi cu salarii mai mari, expunere culturală, stil de viaţă, alţii fug de iureş, de poluare, de stres. Pentru unii drumurile sunt mai lungi, pentru alţii mai scurte, în funcţie de ce contează mai mult. Tinerii care vor să urmeze cursurile universitare vizează oraşe ca Iaşi, Cluj, Timişoara, Târgu-Mureş, Bucureşti.

    Ca proaspeţi absolvenţi, îşi caută slujbe în astfel de oraşe, de unde companiile îşi recrutează personal. Mai târziu, corporatiştii, cei cu venituri mari, caută spaţii mai aerisite. Astfel, unii dintre locuitorii Capitalei migrează spre zone dormitor ca să-şi stabilească domiciliul, chiar dacă vin zilnic la birou în inima sau în nordul Bucureştiului. Sunt oameni care fac naveta de trei, patru sau cinci ori pe săptămână între Piteşti şi Bucureşti. Pentru că preferă să lucreze la compania x (cel mai probabil o multinaţională) dar să respire mai mult aerul celuilalt oraş – cu preţul unei navete.

    Cândva pe parcursul vieţii profesionale, în momentul alegerii reşedinţei, în funcţie de propriile experienţe, oamenii îşi pun problema accesului la servicii medicale. Cât de scurt este drumul până la un spital foarte bun de copii? Sau un spital de urgenţe? Unde se află creşe, grădiniţe, şcoli bune? Acest gen de informaţie nu este de regulă o prioritate în prima tinereţe, când ţelul este propria realizare academică sau profesională.

    Lărgind cadrul, de la oraş la oraş sunt şi mai evidente diferenţe de calitatea serviciilor medicale, a performanţelor instituţiilor de învăţământ. Cu titlul de exemplu – rezultatele obţinute la Evaluarea Naţională şi bac. 76,4% dintre elevi au promovat examenul de bacalaureat, iar judeţele cu cea mai mare rată de promovare sunt Cluj, Galaţi, Brăila, Bacău, Braşov şi Bucureşti; judeţul Ilfov este la coada clasamentului. Educaţia este doar unul dintre elementele care influenţează calitatea vieţii, arată varii studii.

    Cluj-Napoca, Bucureşti şi Sibiu conduc topul performanţei urbane în România, conform City Index, un nou standard de evaluare, realiat de Institutul pentru Oraşe Vizionare. Braşov şi Timişoara completează primele cinci locuri, urmate de Iaşi, Oradea, Târgu-Mureş, Alba Iulia şi Constanţa. Studiul se bazează pe trei elemente cheie – calitatea locului, prosperitate şi vibraţie. Calitatea locului este una dintre cele trei componente majore ale City Index şi reflectă atractivitatea oraşului, modul în care infrastructura, atracţiile, mediul natural şi serviciile esenţiale (sănătate, învăţământ) contribuie la un standard de viaţă ridicat. În raport cu această componentă, topul performerilor se păstrează, municipiul Cluj-Napoca ocupând locul 1, urmat de Bucureşti, Sibiu, Braşov şi Iaşi. Surprize apar în top 10 oraşe cu cea mai bună calitate a locului, cu Târgu Jiu pe locul 7, Râmnicu Vâlcea pe locul 8, Alba Iulia pe locul 9 şi Reşiţa pe locul 10.

    Într-un cadru şi mai larg, al continentului, Cluj-Napoca ocupă poziţia a zecea în topul celor mai bune oraşe din Europa în privinţa calităţii vieţii, care este condus de oraşul elveţian Zürich, potrivit unui raport realizat de Uniunea Europeană. Majoritatea topurilor reflectă însă gradul de mulţumire al locuitorilor – aspect extrem de important, desigur, dar sunt şi alte valenţe ale oraşelor, mai greu de intuit. De exemplu, într-o discuţie recentă cu un expat, care a preluat de mai bine de un an conducerea fillialei locale a unei companii străine din domeniul farmaceutic, el a spus că un atribut important al Bucureştiului este siguranţa, că viaţa de aici este mai puţin periculoasă comparativ cu alte oraşe europene.

    În completare, chiar acum, soţul meu este la Barcelona, iar în brieful referitor la deplasare li s-a atras atenţia că e bine să aibă mare grijă la telefon, carduri, buzunare şi chiar lănţişoarele de la gât. Iniţial am râs pe marginea subiectului, că doar nu pleacă în… Brazilia sau vreo ţară din centrul Africii. Şi fireşte, ne-am gândit că poate şi briefurile legate de vizitele la Bucureşti au avertismente similare. Dar oricum am privi-o, informaţia legată de siguranţă la Barcelona tot neaşteptată a fost.

    Neaşteptată a fost şi turnura pe care a luat-o viaţa protagonistei din pelicula „Sub soarele Toscanei”, o turistă americană care cumpără, la impuls, o vilă veche pe care o renovează, şi se integrează în viaţa comunităţii locale. Pentru ea, relocarea a fost la mare distanţă, neaşteptată şi nu a luat în considerare niciun top. Şi pentru că este vară, sunteţi în concedii sau vă pregătiţi pentru relaxare, aveţi răgaz să vă gândiţi la calitatea vieţii şi ce contează cel mai mult. 

    Ioana Mihai-Andrei este redactor-şef Business Magazin

  • Dacă aţi avea de ales între a munci mai puţin şi a câştiga mai puţin sau a munci mai mult şi a câştiga mai mult, ce aţi alege? (Nu, să munceşti mai puţin şi să câştigi mai mult nu este o soluţie)

    „Cu cât suntem mai mulţi, cu atât suntem plătiţi mai prost. E mult de muncă, dar prefer varianta asta decât să lucrez tot mult pe bani mai puţini”, îmi povesteşte un amic, manager într-un domeniu care presupunea muncă multă, deseori în weekend, telefoane de la şef în afara orelor de program şi, în general, toate lucrurile care nu te lasă să te detaşezi cu totul de muncă niciodată.

    Unele articole din presa internaţională vorbesc despre faptul că să fii ocupat a devenit un simbol de statut – cu cât eşti mai ocupat, cu atât pare că eşti mai sus pe scara ierarhică – spre deosebire de trecut, când să fii CEO însemna deseori să ai mult timp liber, vacanţe pe iaht sau jocuri de golf.

    Cam în toate conversaţiile pe care le am, la întrebarea „Ce faci?”, răspunsul este legat de muncă, perioadele aglomerate pare că nu mai ţin cont de sezon sau de sărbători – nu ştiu dacă oamenii chiar muncesc nonstop sau au pur şi simplu dificultăţi în a-şi organiza agenda.

    Ford, compania care a revoluţionat programul de muncă odată cu introducerea zilei de muncă de 8 ore (în 1905, Henry Ford a redus programul de muncă de la 10 sau chiar 18 ore la opt ore pe zi şi a dublat salariile tuturor angajaţilor), a introdus, de câţiva ani, o nouă soluţie pentru angajaţii moderni. În economia colaborativă (shared-eco­nomy), compania s-a gândit la un instrument care să le permită angajaţilor să îşi împartă sarcinile de muncă. Instrumentul JobShare Connect, dezvoltat iniţial de Ford în SUA, permite angajaţilor să caute atât în interiorul, cât şi în afara companiei pe cineva care să le preia din sarcini.

    Odată ce un angajat găseşte un partener potenţial, aceştia pot discuta şi să cadă de acord asupra modului în care ar putea împărţi sarcinile de muncă şi programul. De exemplu, un angajat ar putea prefera să lucreze doar dimineţile sau să amestece în agenda de muncă alte responsabilităţi personale, cum ar fi momentele de ridicare de la şcoală a copiilor. Managerii sunt cei care îl aprobă pe cel de al doilea angajat pentru un anumit rol şi se asigură că cerinţele rolului sunt îndeplinite înainte de a aproba împărţirea locului de muncă. Instrumentul Ford JobShare Connect este disponibil acum pentru mulţi dintre angajaţii Ford din Europa, cu oportunitatea de a fi extins ulterior, scrie presa internaţională. La finalul anului 2023, potrivit Raconteur.net, aproximativ 40 de perechi de angajaţi ai Ford lucrau în parteneriate de împărţire a locului de muncă în întreaga Europă.

    CITITI AICI MATERIALUL INTEGRAL

  • Au ajuns milenialii la momenutul în care au trecut de etapa o floare, un animal şi multe călătorii şi intră în etapa în care îşi doresc copii şi familie?

    Unul dintre cele mai citite materiale de opinie ale colegului meu, Cristian Hostiuc, se referea la faptul că, din cauză că merg în vacanţe dese, în city breakuri, că îşi cheltuie banii pe biletele de avion, tinerii din România nu mai fac copii, motiv pentru care natalitatea este în scădere.

    Nu am fost niciodată de acord cu această teorie şi, de asemenea, i-am răspuns colegului meu cu un alt articol de opinie, în care mi-am dorit să expun de fapt motivele pentru care reprezentanţi ai generaţiei mele nu fac copii: o familie şi un copil reprezintă şi un angajament financiar pe viaţă –  dacă e să scoatem sentimentele din ecuaţie, cam asta înseamnă un copil sau, uneori, chiar şi un partener. Călătoriile consideram că erau mai degrabă un efect şi nu o cauză a problemei: ajută când vine vorba de umplut timpul liber (când eşti singur e mai mult) şi, poate şi golul lăsat de lipsa unei familii. Mai citam atunci un articol New York Times despre milenialii americani: în timp ce părinţii tinerilor americani îşi cumpărau la vârsta aceasta o casă, aveau un copil, investeau într-un fond de pensii, milenialii actuali se gândesc dacă să îşi ia o pisică sau o plantă.

    Ei bine, se pare că milenialii au ajuns într-un final într-o nouă etapă a vieţii: şi-au luat plante, pisici, apartamente – unii dintre ei trec deja la o a doua locuinţă şi da – au şi văzut cam toate ţările din Europa după ce low-costul a democratizat călătoriile. Pare că cei mai mulţi dintre ei sunt pregătiţi să treacă la următorul nivel. Cel puţin asta se vede în jurul meu: două din patru cele mai apropiate cupluri din jurul meu au sau se pregătesc să aibă un copil; doi din nu foarte mulţi colegi de serviciu, din aceeaşi generaţie cu mine, trei prietene ale unei colege, tot mileniali, se pregătesc şi ei să aibă copii. Mulţi pare că şi-au atins obiectivele de carieră sau, de ce nu, s-au cam săturat „să muncească pentru corporaţie” şi, la 34-35 de ani, au decis ca acesta să fie anul în care să bifeze şi capitolul familie.

    Poate că a durat ceva mai mult să realizăm tot ce ne-am propus. Poate şi crizele de toate felurile prin care am trecut ne-au făcut să conştientizăm că nu e aşa mult timp de pierdut: pandemie, anxietate şi, mai ales, un război care ne-a făcut poate să ne gândim la ce e mai important în viaţă. În ediţia acestei reviste, vedeţi povestea antreprenorială a unei clinici dedicate fertilizării in vitro – în trei ani – aceasta a contribuit la naşterea a 800 de copii. E însă 2024 anul în care îşi revine natalitatea? Nu cred că natalitatea va mai ajunge vreodată la nivelurile din trecut – un motiv fiind, pur şi simplu, faptul că priorităţile oamenilor sunt multiple şi diverse. Jurnaliştii de la FT spun chiar că, pentru părinţi, copiii au trecut de la a fi un activ productiv valoros la un bun de consum costisitor.

    După cum a argumentat regretatul economist american Gary Becker, oamenii au ajuns să îşi dorească câţiva copii de „înaltă calitate ”(şi deci bine educaţi), mai degrabă decât mulţi. Aceasta se datorează parţial faptului că economia recompensează acest tip de angajat. Dar educaţia prelungită face copiii costisitori atât în termeni de timp, cât şi de bani. Mai mult, participarea femeilor în economie a crescut dramatic în secolul XX, inclusiv în cariere foarte specializate. Acest lucru a crescut „costul de oportunitate” al producerii de copii, în special pentru mame, părinţii cei mai legaţi de creşterea copiilor. Astfel, ele au copii mai târziu sau chiar deloc.

    Ar trebui însă blamat acest lucru? Evident că societăţile au un interes în creşterea de copii, în vederea existenţei lor în viitor. Ajutarea oamenilor să aibă copiii pe care şi-i doresc în moduri care se potrivesc cu planurile lor ar trebui să fie un obiectiv al politicilor societăţilor moderne. Este esenţial însă ca şi aceste politici să fie în acord cu nevoile părinţilor moderni: este clar că mulţi nu vor sacrifica independenţa oferită de carieră pentru povara creşterii copiilor, oricât de mari ar fi plăcerile pe care aceştia le-ar putea aduce. Aceste schimbări demografice sunt profunde. Fie că ne plac sau nu, ele transformă lumea. Şi trebuie să răspundem în consecinţă. Şi, chiar dacă am termint cu city break-urile, e nevoie de mult mai multă susţinere pentru angajamentul pe care îl presupune creşterea unui copil.   

    Ioana Matei este editor Business Magazin

  • Dacă Generaţia Z cere sustenabilitate şi transparenţă, de ce un brand de fast-fashion precum SHEIN continuă să aibă succes tocmai din vânzările către adolescenţi?

    Shein a inceput să domine lumea comerţului electronic de fashion peste noapte. Modelul de afaceri funcţionează ca Amazon – o piaţă online extinsă reuneşte aproximativ 6.000 de fabrici de îmbrăcăminte din China sub eticheta Shein, în timp ce software-ul de management intern colectează date aproape instantanee despre articolele care se vând şi care nu, pentru a creşte vizibilitatea articolelor populare. În România, Shein a început să fie disponibil în jurul anului 2019. Platforma şi-a extins în perioada pandemiei operaţiunile în mai multe ţări din Europa. Popularitatea sa a crescut rapid datorită unui factor principal, care tot din perioada pandemiei intrase pe piaţa din România – aplicaţia TikTok. Shein a identificat rapid potenţialul TikTok ca platformă de marketing şi a început să colaboreze cu influenceri populari, dar nu s-a limitat doar la aceste colaborări; Shein a lucrat şi cu micro-influenceri, care au audienţe mai mici, dar cu un engagement mai mare. Influencerii prezintă adesea „hauluri” Shein, unde îşi arată achiziţiile recente, discută despre calitate, stil şi preţuri. Aceste videoclipuri au devenit extrem de populare, generând milioane de vizualizări şi interacţiuni. De asemenea, Shein încurajează activ utilizatorii să posteze conţinut generat de ei, prezentându-şi achiziţiile şi stilurile personale. Acest tip de conţinut autentic şi nefiltrat rezonează puternic cu audienţa TikTok, care apreciază sinceritatea, originalitatea şi naturaleţea. Shein recompensează adesea utilizatorii care creează conţinut de calitate cu vouchere şi reduceri, încurajând astfel şi mai multă activitate pe platformă. În plus, integrarea „comerţului social” pe platforme precum TikTok estompează şi mai mult graniţele dintre scroll şi shopping: utilizatorii nu trebuie să fie pe un site sau o aplicaţie de a unui retailer ca să interacţioneze cu produsele lor. Feedurile lor de socializare îi încurajează frecvent să cumpere prin reclame directe, influenceri sau chiar prieteni/colegi.

     

    De ce Shein este considerat un brand neetic şi nesustenabil? În spatele succesului de marketing al Shein se ascund acuzaţii legale de încălcare a drepturilor de autor şi un control intens din partea SUA asupra presupuselor practici de muncă forţată şi a condiţiilor inumane pentru lucrătorii care produc hainele extrem de ieftine. Impactul negativ asupra mediului, condiţiile precare de muncă, copierea designurilor şi marketingul înşelător sunt doar câteva dintre motivele pentru care Shein este considerat un brand problematic. Shein nu se aliniază practicilor etice şi sustenabile. Compania lasă în urmă aproximativ 6,3 milioane de tone de dioxid de carbon pe an – un număr care e cu mult sub ţinta de 45% de reducere a emisiilor globale de carbon până în 2030, despre care ONU a spus că este necesar ca brandurile de modă să le implementeze pentru a ajuta la limitarea încălzirii globale. În ciuda tuturor, poate cea mai mare controversă cu privire la Shein este tratamentul pe care îl suferă angajaţii săi, care se chinuie în fabricile chinezeşti în condiţii improprii. Un documentar de la Channel 4 din Marea Britanie a constatat că angajaţii Shein lucrau în ture de 75 de ore cu foarte puţin timp liber. De asemenea, Public Eye a lansat un raport detaliat în noiembrie 2023, în care acuzau Shein că a încălcat legile muncii din China. Grupul a angajat cercetători chinezi independenţi pentru a urmări procesul de fabricaţie şi ambalare al Shein atât în China, cât şi în Europa şi a descoperit că mulţi administrau fabrici informale înfiinţate în clădiri rezidenţiale. Grupuri de advocacy şi jurnalişti au descoperit, de asemenea, că anagajaţii lucrează în ateliere nesigure, fără protocoale de siguranţă precum ferestre şi ieşiri de urgenţă. Mulţi au lucrat, de asemenea, fără contracte sau cerinţe de salariu minim, permiţând astfel companiei să nu îşi plătească în mod corespunzător angajaţii. Shein a mai fost acuzat şi de însuşire culturală pentru utilizarea desenelor şi simbolurilor tradiţionale din diferite culturi fără permisiune sau recunoaştere. Brandul s-a confruntat cu reacţii pentru utilizarea simbolurilor religioase, modelelor indigene şi stilurilor de îmbrăcăminte tradiţionale în produsele sale. Acest lucru a ridicat întrebări cu privire la etică şi importanţa respectării şi valorificării diverselor culturi.

    Este moda sustenabilă un privilegiu şi este acesta motivul pentru care tinerii continuă să cumpere de la un brand fast-fashion ca Shein care ridică multe semne de întrebare? O analiză recentă a datelor demografice a Shein dezvăluie că, din mai 2024, cel mai mare grup de vizitatori ai site-ului său se încadrează în categoria de vârstă de 25 până la 34 de ani. Acest grup constituie 30,05% din toţi utilizatorii Shein. Al doilea grup de vârstă ca mărime este între 35 şi 44 de ani, însemnând 21,01% din vizitatorii Shein.com. Urmează îndeaproape adulţii tineri cu vârsta între 18 şi 24 de ani, reprezentând 17,07%. Deci cine cumpără produsele Shein? Consumatorii principali ai mărcii sunt adolescenţii şi adulţii tineri. Se pare că există o contradicţie majoră aici – nu tocmai generaţia Z este aşa-numita „generaţia sustenabilă”? Dacă Gen Z este atât de îndreptată spre sustenabilitate, cum este posibil ca aceeaşi generaţie care susţine branduri care vând produse durabile să cumpere în continuare de la Shein, o companie de fast-fashion care lansează 2.000 de modele noi săptămânal? Poate pentru că un astfel de brand manipulează generaţiile tinere să cumpere şi să consume în exces, acest grup de vârstă fiind mai uşor de influenţat şi de convins cu „preţuri scăzute” şi „vânzări”, mai ales când şi finanţele lor încă sunt în „formare”. Unul dintre argumentele pe care le auzim când ne întrebăm de ce Gen Z încă cumpără şi rămâne publicul ţintă principal pentru Shein este că tinerii sunt una dintre cele mai sărace generaţii şi nu îşi pot permite branduri de modă durabile – prin urmare, trebuie să-şi cumpere majoritatea hainelor de la branduri de fast-fashion. Dar nu înseamnă tocmai comportamentul sustenabil să consumi mai puţin şi să iei decizii conştiente? Cumpărarea de haine de la branduri fast-fashion ca Shein este un semn de consum excesiv, care duce la supraproducţie. De altfel, există o relaţie strânsă între fast-fashion, felul în care cumpărăm haine şi creşterea social media – sunt adolescenţi care spun pe reţelele sociale că nu pot purta aceeasi ţinută de două ori, cu atât mai puţin să se posteze cu ea. Cu toate trendurile la îndemână, a devenit uşor să închidem ochii asupra modului în care sunt realizate hainele şi să fie acceptat statu – quo-ul nesustenabil. Majoritatea tinerilor cumpărători nu îşi pot permite, de exemplu, haine lucrate manual. Unii susţin că un stil de viaţă durabil se simte inaccesibil. Ca adolescenţi, achiziţiile de îmbrăcăminte sunt de obicei făcute sub constrângeri financiare. Preţul, precum şi disponibilitatea mărimii reprezintă factori decizionali pentru cumpărătorii cu bugete mici sau alte limitări. În mai 2021, doi cercetători din Danemarca au publicat un studiu intitulat „Paradoxul fast-fashionului”, unde au fost chestionaţi consumatorii cu vârste cuprinse între 22 şi 25 de ani pentru a înţelege de ce participanţii continuă să cumpere fast-fashion, în ciuda propriilor dorinţe de a fi mai sustenabili. Ce a reieşit în urma studiului a fost că tinerilor le pasă de sustenabilitate, dar această grijă nu se traduce în comportamentul lor real de cumpărare tocmai din cauza constrângerilor financiare. Dar generaţia Z nu este cu siguranţă singurul grup care cumpără de la această companie şi nu poate fi considerată în totalitate responsabilă pentru succesul lor continuu. Ei sunt, totuşi, primii care fac acest lucru în timpul adolescenţei deoarece trăiesc într-o lume în care trendurile sunt mai accesibile ca niciodată. Şi aceste întrebări cu care se confruntă cu privire la responsabilitatea personală şi la consumul excesiv au rămas fără răspuns şi nerezolvate de generaţiile mai în vârstă. Fiind cel mai mic segment de vârstă dintre consumatori, se aşteaptă ca generaţia Z să-şi transforme obiceiurile de cumpărături. Cu toate acestea, ideea de a anula decenii de strategie de marketing şi de degradare a mediului nu ar trebui să revină numai unei generaţii născute în aceste circumstanţe. Schimbarea semnificativă necesită acţiuni din partea mai multor de factori de decizie, agenţii de marketing şi retaileri – pe lângă cumpărători.  

    Oana Ioniţă este Social Media Manager, BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, DA Premium

  • Dacă suporterii români au îmbrăcat cu mândrie tricoul galben al României, poate şi instituţiile statului ar putea să îmbrace şi ele tricoul galben

    Când scriu acest articol, luni seară, orele 23.00, nu ştiu care va fi rezultatul meciului de miercuri România – Slovacia, de la Campionatul European de Fotbal din Germania 2024, dacă mergem mai departe în optimi sau dacă suntem eliminaţi printr-un concurs al rezultatelor. Indiferent de rezultatul meciului sau de parcursul ulterior, dacă mergem în optimi, cred că este pentru prima dată când românii din întreaga lume sunt mândri de tricoul galben al României. Nu avem o echipă extraordinară, dar am avut un public fabulos, venit de nicăieri, cu mult peste şi cele mai optimiste aşteptări. După căderea comunismului şi după ce am primit liber să circulăm în Europa, ani de zile, chiar decenii, ne-am ferit, mulţi dintre noi, să arătăm că suntem români, de teamă să nu fim consideraţi hoţi, tâlhari, ţigani etc., aşa cum eram văzuţi de Occident. Nu de multe ori i-am auzit pe mulţi dintre compatrioţii noştri spunând că în vacanţă fug de locurile unde aud că sunt români. Nu degeaba site-ul de satiră timesnewroman.ro are ca logo o expresie celebră – „Doamne, ocoleşte-i pe români!”. Într-un fel sau altul, această atitudine a fost şi este prezentă şi la nivel înalt. În străinătate, românii care au poziţii de top se feresc de ceilalţi români, nu prea există grupuri compacte de români care să-şi susţină interesele, fiecare este pe cont propriu. Peste tot este nepotism, mai ales în marile corporaţii. Globalizarea a dat posibilitatea unor naţii să ajungă la vârful unor mari companii şi astfel să-şi tragă conaţionalii după ei. Acum un deceniu vorbeam cu un prieten de-al meu, care a lucrat cinci ani în inima centrului financiar al Europei, City-ul londonez, la Credit Suisse. Odată ce un indian, un pakistanez, un polonez, un ungur etc. intra pe o poziţie superioară, imediat îşi aducea şi îşi plasa conaţionalii. Bineînţeles că aceştia nu erau nişte idoţi, dar dacă nu te sprijină cineva să ajungi într-o poziţie n-ai nicio şansă, indiferent cât de deştept, muncitor sau determinat eşti. Din păcate, românii se fereau să tragă după ei alţi români. Fiecare era şi este pe cont propriu. Dacă ne uităm unde sunt prezenţi români în poziţii superioare la nivel global – în bănci, în IT, în pharma, în FMCG, în asigurări, pe Wall Street – putem să-i numărăm pe degete. Bulgarii o au pe Kristalina Georgieva, CEO-ul FMI, care a primit şi al doilea mandat. Noi nu avem nimic de acest gen. Cele mai cunoscute poziţie sunt cele deţinute de Mircea Geoană, adjunctul şefului NATO, şi poate de Codruţa Kövesi, procuror-şef european.

    La un moment dat, vorbeam cu un român, funcţionar european, care ştia foarte bine culisele de la Bruxelles ale Comisiei Europene şi îmi spunea dezamăgit că numai România, numai instituţiile de la Bucureşti – preşedinţie, Guvern, Ministerul de Externe etc. – nu-şi susţin compatrioţii să acceadă în poziţii executive în cadrul Comisiei Europene. Polonezii, bulgarii, ungurii, cehii au împânzit Comisia Europeană şi se susţin reciproc, mai ales când se negociază poziţiile superioare.  Deşi ar fi putut, spunea amicul meu, Iohannis nu a făcut mai nimic în acest sens, iar românii care au ajuns la Bruxelles au făcut-o mai mult pe cont propriu, prin pregătirea lor, decât prin susţinerea politică de care au avut parte de la Bucureşti. Comisia Europeană ne dă locurile şi poziţiile alocate într-un mod oficial, dar cam atât. Dacă ne ducem la nivelul ambasadelor şi la nivelul Ministerului Afacerilor Externe, companiile antreprenoriale româneşti care ar vrea să se extindă în afară, exact cum au făcut ungurii, polonezii, bulgarii, ca să nu mai vorbim de americani, germani, francezi, austrieci, sunt susţinute numai prin vorbă şi cam atât. Dintre toate ţările foste comuniste, România are cea mai redusă proporţie a exportului în PIB. Nu avem la nivel de stat o politică de susţinere a capitalului românesc în afară. Practic, instituţiile statului se feresc de companiile româneşti, dar în schimb îmbrăţişează cu căldură toate companiile străine care vor să facă afaceri pe piaţa românească. Iar acest lucru se vede prin cifre. Dacă suporterii români au îmbrăcat cu mândrie tricoul galben al României, poate şi instituţiile statului ar putea să îmbrace şi ele tricoul galben.   

    cristian.hostiuc@zf.ro

  • În 2024, tinerii merg şi în city break, dar fac şi copii

    Unul dintre cele mai citite materiale de opinie ale colegului meu, Cristian Hostiuc, se referea la faptul că, din cauză că merg în vacanţe dese, în city breakuri, că îşi cheltuie banii pe biletele de avion, tinerii din România nu mai fac copii, motiv pentru care natalitatea este în scădere.

    Nu am fost niciodată de acord cu această teorie şi, de asemenea, i-am răspuns colegului meu cu un alt articol de opinie, în care mi-am dorit să expun de fapt motivele pentru care reprezentanţi ai generaţiei mele nu fac copii: o familie şi un copil reprezintă şi un angajament financiar pe viaţă –  dacă e să scoatem sentimentele din ecuaţie, cam asta înseamnă un copil sau, uneori, chiar şi un partener. Călătoriile consideram că erau mai degrabă un efect şi nu o cauză a problemei: ajută când vine vorba de umplut timpul liber (când eşti singur e mai mult) şi, poate şi golul lăsat de lipsa unei familii. Mai citam atunci un articol New York Times despre milenialii americani: în timp ce părinţii tinerilor americani îşi cumpărau la vârsta aceasta o casă, aveau un copil, investeau într-un fond de pensii, milenialii actuali se gândesc dacă să îşi ia o pisică sau o plantă.

    Ei bine, se pare că milenialii au ajuns într-un final într-o nouă etapă a vieţii: şi-au luat plante, pisici, apartamente – unii dintre ei trec deja la o a doua locuinţă şi da – au şi văzut cam toate ţările din Europa după ce low-costul a democratizat călătoriile. Pare că cei mai mulţi dintre ei sunt pregătiţi să treacă la următorul nivel. Cel puţin asta se vede în jurul meu: două din patru cele mai apropiate cupluri din jurul meu au sau se pregătesc să aibă un copil; doi din nu foarte mulţi colegi de serviciu, din aceeaşi generaţie cu mine, trei prietene ale unei colege, tot mileniali, se pregătesc şi ei să aibă copii. Mulţi pare că şi-au atins obiectivele de carieră sau, de ce nu, s-au cam săturat „să muncească pentru corporaţie” şi, la 34-35 de ani, au decis ca acesta să fie anul în care să bifeze şi capitolul familie.

    Poate că a durat ceva mai mult să realizăm tot ce ne-am propus. Poate şi crizele de toate felurile prin care am trecut ne-au făcut să conştientizăm că nu e aşa mult timp de pierdut: pandemie, anxietate şi, mai ales, un război care ne-a făcut poate să ne gândim la ce e mai important în viaţă. În ediţia acestei reviste, vedeţi povestea antreprenorială a unei clinici dedicate fertilizării in vitro – în trei ani – aceasta a contribuit la naşterea a 800 de copii. E însă 2024 anul în care îşi revine natalitatea? Nu cred că natalitatea va mai ajunge vreodată la nivelurile din trecut – un motiv fiind, pur şi simplu, faptul că priorităţile oamenilor sunt multiple şi diverse. Jurnaliştii de la FT spun chiar că, pentru părinţi, copiii au trecut de la a fi un activ productiv valoros la un bun de consum costisitor.

    După cum a argumentat regretatul economist american Gary Becker, oamenii au ajuns să îşi dorească câţiva copii de „înaltă calitate ”(şi deci bine educaţi), mai degrabă decât mulţi. Aceasta se datorează parţial faptului că economia recompensează acest tip de angajat. Dar educaţia prelungită face copiii costisitori atât în termeni de timp, cât şi de bani. Mai mult, participarea femeilor în economie a crescut dramatic în secolul XX, inclusiv în cariere foarte specializate. Acest lucru a crescut „costul de oportunitate” al producerii de copii, în special pentru mame, părinţii cei mai legaţi de creşterea copiilor. Astfel, ele au copii mai târziu sau chiar deloc.

    Ar trebui însă blamat acest lucru? Evident că societăţile au un interes în creşterea de copii, în vederea existenţei lor în viitor. Ajutarea oamenilor să aibă copiii pe care şi-i doresc în moduri care se potrivesc cu planurile lor ar trebui să fie un obiectiv al politicilor societăţilor moderne. Este esenţial însă ca şi aceste politici să fie în acord cu nevoile părinţilor moderni: este clar că mulţi nu vor sacrifica independenţa oferită de carieră pentru povara creşterii copiilor, oricât de mari ar fi plăcerile pe care aceştia le-ar putea aduce. Aceste schimbări demografice sunt profunde. Fie că ne plac sau nu, ele transformă lumea. Şi trebuie să răspundem în consecinţă. Şi, chiar dacă am termint cu city break-urile, e nevoie de mult mai multă susţinere pentru angajamentul pe care îl presupune creşterea unui copil.   

    Ioana Matei este editor Business Magazin

  • „Romantizarea vieţii” – De ce alege Generaţia Z să vadă jumătatea plină a paharului?

    Ce termen folosim când spunem că apreciem lucrurile mărunte? Ei bine, generaţia Z poate răspunde într-un singur fel la această întrebare – „romantizarea vieţii”. Când pandemia a devenit din ce în ce mai serioasă, „romantizarea vieţii” s-a înrădăcinat aproape literalmente în social media şi de atunci a devenit printre cele mai populare trenduri.  Romantizează-ţi viaţa. E o expresie pe care sigur ai auzit-o tot mai des în ultimul timp de la generaţia Z. De unde a pornit? Totul s-a transformat în pandemie, iar lucrurile de care ne bucuram înainte cu atâta libertate au dispărut brusc şi am rămas izolaţi de tot ce cunoşteam – locuri de muncă, şcoli, călătorit, prieteni şi familie, ieşit la cafenele oricând, cumpărături. Totul a devenit brusc interzis. În afară de internet. Aşa a luat naştere trendul „romanticize your life”, care a reuşit să ia amploare pe TikTok în timpul unora dintre cele mai devastatoare luni ale pandemiei – probabil pentru că era vorba despre a privi partea bună a vieţii chiar şi în situaţia sumbră în care ne aflam. Social media a devenit în perioada COVID-19 poate singurul loc în care mai aveam libertatea de a fi creativi şi de a împărtăşi asta imediat cu restul lumii, dar şi singurul spaţiu în care puteam să pretindem că există doar partea plină a paharului.

    Conform normelor limbii române, termenul „romantizare” se referă la acţiunea de a prezenta ceva într-o manieră idealizată, emoţională sau sentimentală, adesea asociată cu idealurile romantismului. În fapt, romantizarea vieţii nu e un fenomen atât de complicat de înţeles – e căutarea intenţionată a frumuseţii în lucrurile mărunte de zi cu zi – o cafea cumpărată în drum spre birou, un weekend petrecut acasă, decorarea unei prăjituri făcute în casă, scrierea lucrării de absolvire şi multe altele. Poate fi uşor şi la îndemână să respingi conceptul de romantizare a vieţii ca fiind doar un alt trend pe reţelele sociale la fel ca multe altele, iar un superficial research pe TikTok chiar poate întări această idee – dar dacă încerci să priveşti cu mai multă compasiune, s-ar putea să găseşti idei autentice (şi extrem de simple) despre cum să fii fericit în orice moment al zilei. Poate că generaţia Z a încercat doar să se întoarcă la “normalitatea” de dinainte de pandemie. Şi tot încearcă de atunci. Pandemia a amplificat acest fenomen deoarece cu toţii căutam modalităţi de a ne ridica moralul şi de a evada din realitatea dificilă. Pe mulţi aplicarea acestui trend i-a ţinut pe linia de plutire, iar pe alţii i-a ajutat să îşi găsească motivaţia de a începe o nouă zi – oricât de asemănătoare ar fi fost cu cea precedentă. Întreabă pe oricine din generaţia Z şi îţi va spune că fix despre asta e de fapt trendul TikTok şi, mai apoi, Instagram au fost şi sunt principalii purtători de mesaj pentru acest trend. Pe TikTok, trendul „romanticize your life” a devenit extrem de popular, având miliarde de vizualizări. De exemplu, hashtagul #romanticizeyourlife a acumulat aproximativ 1,7 miliarde de vizualizări, iar varianta britanică #romanticiseyourlife a atins 54,5 milioane de vizualizări. Aceste hashtaguri au creat comunităţi în online în jurul ideii simple de a împărtăşi şi a promova un stil de viaţă idealizat, iar pe măsură ce acest trend continuă să evolueze, ne dezvăluie multe despre valorile şi strategiile de adaptare ale gen Z într-o lume care e un haos continuu. Pe reţelele sociale, hashtagul #romanticizeyourlife afişează mii de postări cu oameni care beau latte, citesc în parc sau petrec timp cu prietenii la un picnic. Un sunet viral pe Instagram Reel surprinde perfect ideea: „You’ll never regret romanticizing your life. Take the smallest moments and make them into something beautiful”. Romantizarea vieţii nu a rămas doar la stadiul de trend, ci mai degrabă a devenit un răspuns cu mai multe faţete la diferitele provocări şi caracteristici ale societăţi. A înţelege de ce generaţia Z se implică în acest comportament implică o explorare a mai multor factori interconectaţi: mecanismele de evadare şi de coping, influenţa social media, practica mindfulness şi îngrijirea de sine, precum şi căutarea sensului şi autenticităţii. Romantizarea vieţii nu necesită să cumperi lucruri noi sau să-ţi schimbi întreaga rutină. Este pur şi simplu o modalitate de a privi în jur şi de a fi recunoscător, de a te bucura şi de a găsi plăcere în lucrurile mici, de a experimenta viaţa printr-o lentilă de recunoştinţă că poţi să trăieşti o altă zi din viaţa ta şi să make the most of it. Dacă suntem sinceri, micile taskuri pe care trebuie să le facem din nou şi din nou, în fiecare zi, se pot simţi extrem de monotone. Dar dacă am lua măsuri pentru a le face cele mai importante momente ale zilei noastre?   ■

    Oana Ioniţă este Social Media Manager, BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, DA Premium

  • Harry Meintassis, partener, Meintassis Partners: Pe deplin viu din nou: patru adevăruri paradoxale pentru viaţă şi muncă împlinite

    Ce face viaţa să merite trăită? Ce ne menţine vii, plini de speranţă şi implicaţi?

    Sensul vieţii este să îi dăm un sens vieţii. Este un lucru activ. Suntem constructorii propriului nostru sens. Dar, pentru a face acest lucru, trebuie mai întâi să înţelegem jocul vieţii. Prea mulţi oameni îşi trăiesc vieţile ocupate trecând prin rutină… dar simţindu-se goi, neinspiraţi, morţi pe dinăuntru. Psihologii numesc acest fenomen „lâncezeală”; sentimentul că „nu contez, îmi lipseşte direcţia sau sensul sau nu sunt provocat să devin o persoană mai bună”.

    Dacă există un sens al vieţii, atunci nu ar fi accesibil pentru toţi?

    Luaţi în considerare patru adevăruri paradoxale în vederea căutării unui răspuns:

     Uită de „echilibru”, găseşte-ţi fericirea în schimb. „Urmează-ţi fericirea”, filosofia lui Joseph Campbell despre viaţă, articulează rădăcina insatisfacţiei noastre existenţiale. În „Puterea mitului” observă: „Dacă îţi urmezi fericirea, te pui pe un fel de traseu care a fost acolo tot timpul, aşteptându-te, şi viaţa pe care ar trebui să o trăieşti este cea pe care o trăieşti. Oriunde te afli – dacă îţi urmezi fericirea, te bucuri de acea revigorare, de acea viaţă din tine, tot timpul.” Adesea ne pierdem drumul „spre fericirea noastră”, conformându-ne noţiunilor limitative ale societăţii despre succes, unde absorbim pasiv ceea ce este la modă sau acceptabil. Dar aceasta este o capcană. Încercăm să aparţinem altora, dar uităm să ne aparţinem nouă înşine. Trebuie să rezişti acestei atracţii, să îţi eliberezi imaginaţia, să îţi eliberezi curiozitatea. Asumă-ţi mai multe riscuri, nu te compromite la o viaţă sigură, dar lipsită de satisfacţii. Fericirea nu înseamnă doar să-ţi găseşti pasiunea, ci să trăieşti cu pasiune. Şi ce putem spune despre noţiunea de echilibru între muncă şi viaţă? Aş argumenta că este mult prea simplistă – şi nefolositoare. Oamenii găsesc dificil să echilibreze „munca şi viaţa” deoarece aceasta nu este o chestiune de echilibru – sau de flexibilitate. Este vorba despre „îmbogăţirea vieţii”. Întrebarea este: „Găsesc un scop în ceea ce fac? Aduc ceva frumos în lume, de care pot fi mândru? Încălzesc inimile oamenilor şi le hrănesc sufletele? Sunt provocat să devin un om mai bun?” Pentru că, făcând acest lucru, generăm energie, asemenea dinamurilor – pentru noi, pentru cei dragi, prieteni, parteneri şi comunităţile noastre. Energia umană nu este o resursă rară, epuizabilă, aşa cum ni se spune. Viaţa nu este alcătuită din compartimente separate. Este o experienţă unică, nedivizată, magică. Nimic în natură nu este „în echilibru”, totul este în mişcare. Este timpul să trecem dincolo de cerinţele aparent contradictorii ale muncii şi vieţii şi să ne reimaginăm viaţa ca pe o sinteză creativă de experienţe. Minţile strălucite rareori folosesc cuvântul „echilibru”. Poate pentru că semnalizează o limită imaginară, un compromis, o „cutie” care este contrară căutării lor de excelenţă. Ele găsesc adevărata armonie prin excesul de emoţie, pasiune şi abilitatea lor de a canaliza energia pentru a-şi „urma fericirea”.

    „Oamenii doresc să fie stabili; doar în măsura în care sunt instabili există vreo speranţă pentru ei.” Pe măsură ce îmbătrânim, devenim mai rigizi şi mai siguri, captivi în propria noastră „înţelepciune falsă”. Cu toate acestea, avem nevoie de opus – de urmărirea copilărească a viselor, ideilor, de atitudinea jucăuşă şi gândirea curioasă şi fluidă.

    Prin dezechilibru putem găsi excepţionalul şi extraordinarul.
    Găseşte-ţi limita. Şi nu te teme să o împingi mai departe.

     Tot ce e bun vine dintr-un fel de durere. Viaţa este o aventură, aşteptând să fie descoperită. Drumul este plin de bucurie şi durere. Dar această durere este darul pe care nimeni nu şi-l doreşte… Vremu­rile grele, durerea, disciplina, toate acestea sunt prietenii tăi – pentru că tot ce e bun vine dintr-un fel de durere. Uneori, prăbuşirile pot deveni descoperiri… Pentru ca un diamant să devină strălucitor şi frumos, trebuie să treacă printr-o presiune şi căldură imensă. Uneori, cel mai rău lucru din viaţa noastră poate fi cel mai bun – o fereastră către noi orizonturi, o oportunitate de a schimba direcţia, un memento pentru a căuta mai mult în viaţă… Este diferenţa dintre ceea ce vrem şi ceea ce avem nevoie. După cum spune zicala: „alegeri grele, viaţă uşoară”. Când îmbrăţişăm provocarea, pe deplin şi sincer, putem privi înapoi la ceea ce am realizat şi simţi mândrie pentru ceea ce am depăşit… Durerea poate fi punctul de cotitură în vieţile noastre, pentru a face mai mult, a fi mai mult şi a realiza mai mult decât am crezut vreodată posibil.

     Iubeşte ca un erou. Societatea noastră modernă este obsedată de autoîngrijire. Dar atunci, de ce devenim mai slabi, mai fragili şi mai puţin fericiţi? În ciuda faptului că „bunăstarea” este la modă în organizaţii, nivelurile de angajament global şi satisfacţie în viaţă au scăzut – mai puţin de 25% dintre angajaţi sunt complet implicaţi la locul de muncă, conform Gallup. Am greşit oare? Ei bine… se pare că răspunsul nu este prioritizarea propriei noastre bunăstări. Am promovat comportamente excesiv de egocentrice, individualiste, comercializate ca „auto-realizare”. Totuşi, cu toţii avem nevoie profundă de a ne strădui pentru ceva mai înalt decât noi înşine pentru a simţi că suntem folositori altora. Încetează să te gândeşti la tine primul şi la propria ta autoconservare. Iubirea este sacrificiu. Dacă nu găseşti ceva pentru care eşti dispus să mori, nu ai experimentat iubirea pentru viaţă. Sacrificiul unei mame pentru copilul ei, sacrificiul unui lider pentru poporul său, al unui războinic pentru ţara lui.

     Trăieşte viaţa acceptând moartea. „Un sine care continuă să se schimbe este un sine care continuă să trăiască”, a scris Virginia Woolf. Ca oameni, căutăm permanenţă şi stabilitate, în ciuda unui univers al schimbării constante. Şi totuşi, acest lucru duce la complăcere, stagnare, o moarte vie. Filosoful american Ralph Waldo Emerson a surprins frumos acest paradox: „Oamenii doresc să fie stabili; doar în măsura în care sunt instabili există vreo speranţă pentru ei”. Pe măsură ce îmbătrânim, devenim mai rigizi şi mai siguri, captivi în propria noastră „înţelepciune falsă”. Cu toate acestea, avem nevoie de opus – de urmărirea copilărească a viselor, ideilor, de atitudinea jucăuşă şi gândirea curioasă şi fluidă. Cheia creşterii este reînnoirea. Acesta este testul suprem al respectului de sine şi al iubirii de sine. Curajul de a permite morţi şi renaşteri în interiorul nostru, atât de central în aventura eroului, este antidotul stagnării noastre. Capacitatea de a ne mişca, schimba, învăţa şi surprinde pe noi înşine, astfel încât să ne putem menţine spiritul viu, în muncă şi în vieţile noastre. Acceptarea morţii este o chemare de a trăi pe deplin, cu bucurie şi urgenţă. Steve Jobs a spus: „Moartea este foarte probabil cea mai bună invenţie a vieţii. Este agentul de schimbare al vieţii”. În mitologia greacă, zeii îi invidiau pe oameni pentru că erau muritori, pentru că orice moment ar putea fi ultimul nostru – şi asta face viaţa mult mai frumoasă şi mai preţioasă.

     

    Ultimul şi cel mai paradoxal dintre toate este că nu există o singură cale către o viaţă semnificativă. Fiecare o face diferit.

    Trebuie să o descoperim pentru NOI ÎNŞINE!

    Nu există reguli fixe, nici certitudini.

    Totul trebuie interpretat şi adaptat la circumstanţe diferite. În Grecia Antică, acest lucru se numea „phronesis”, înţelepciunea practică şi judecata pentru a naviga prin viaţă.

    Gândeşte, provoacă şi, în cele din urmă, găseşte-ţi propria cale de a da sens vieţii.