BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Petrolismul

    Intrand in 2006, descoperim ca avem probleme atat acasa, cat si dincolo de granita. Si avemprobleme pentru ca suntem condusi de niste defetisti. De niste miorlaiti, de fapt.

    Ce ma irita cel mai mult la presedintele George W. Bush si la vicepresedintele Dick Cheney e ca ei vorbesc rastit despre nevoia de a invada Irakul, de a-i tortura pe cei suspectati de terorism si de a recurge la acte de spionaj intern – toate pentru a apara modul american de viata si de a promova democratia pe tot globul.
    Dar cand vine vorba de cea mai importanta chestiune din politica interna si externa americana la acest moment – aceea de a face din Statele Unite o tara eficienta din punct de vedere energetic, independenta, care isi protejeaza mediul – ii ridiculizeaza pe cei care cer asa ceva, pretinzand ca doar liberalii, activistii iubitori de copaci si pampalaii cred ca toate astea sunt posibile ori necesare.

    Imi pare rau, dar a proteja mediul si a cere natiunii o mai mare eficienta energetica nu sunt chestiuni pentru visatori si pampalai. Sunt, de fapt, cele mai transante, geostrategice, vizionare si patriotice gesturi pe care le putem face. Protectia mediului nu e o treaba de pampalai. A ramane legati de petrol si a spune, in esenta, ca o tara care poate dubla viteza microcipurilor la fiecare 18 luni e, din felurite motive, incapabila sa-si inventeze propria independenta energetica – asta e o atitudine pentru pampalai, defetisti,  pentru oameni dispusi sa fie martori ai erodarii valorilor americane si acasa, si peste granita.

    Protectia mediului nu e doar „o virtute personala“, cum spune Cheney. E un imperativ de securitate nationala. Cea mai mare amenintare la adresa Americii si a valorilor sale nu e astazi comunismul, autoritarismul ori islamismul. E petrolismul. Petrolismul e termenul prin care eu descriu practicile de guvernare care corup, practicile antidemocratice – cele din state petroliere de la Rusia la Nigeria ori Iran – si care rezulta din mentinerea pe termen lung a pretului petrolului la 60 de dolari barilul. Petrolismul este politica prin care petrolul este folosit pentru a-ti cumpara cetatenii cu subventii si slujbe guvernamentale, politica prin care petrolul si gazul sunt folosite pentru intimidarea ori cumpararea dusmanilor, politica prin care profiturile din petrol sunt utilizate pentru a cladi forte de securitate interna si armate menite sa mentina pe cineva anume la putere.

    Cand liderii unei natiuni sunt in masura sa practice petrolismul, nu mai au nevoie sa foreze pentru energia si creativitatea cetatenilor lor; trebuie doar sa foreze in puturi petroliere. Asa ca politica intr-un stat petrolist nu are ca miza, prin urmare, construirea unei societati ori a unui sistem educational care sa maximizeze capacitatea oamenilor de a inova, de a exporta si de a intra in competitie. Miza tine pur si simplu de cine e cel care controleaza puturile petroliere.

    In state petroliste precum Rusia, Iran, Venezuela sau Sudan oamenii se imbogatesc daca intra in guvern si golesc vistieria statului – asa ca nu vor cu nici un chip sa renunte la putere. In state non-petroliste, ca Taiwan, Singapore ori Coreea de Sud, oamenii se imbogatesc daca stau departe de guvern si fac afaceri adevarate.

    Pofta noastra neostoita de petrol creeaza si intareste diverse tipuri de regimuri petroliste. Incurajeaza petrolismului autoritarist in Rusia, Venezuela, Nigeria, Sudan si Asia Centrala. Da forta petrolismui islamist din Sudan, Iran si Arabia Saudita. Prin ricoseu, ajuta si la supravietuirea comunismului in Cuba lui Castro, care traieste azi in parte multumita petrolului ieftin din Venezuela. Cele mai multe dintre aceste regimuri petroliste ar fi trebuit sa se prabuseasca de mult, pentru ca s-au dovedit complet incapabile sa livreze popoarelor lor un viitor modern. Dar au supravietuit tocmai sprijinindu-se pe excesele noastre in materie de energie.

    Indiferent ce s-ar intampla in Irak, nu putem seca mlastinile autoritarismului si ale islamismului violent din Orientul Mijlociu decat daca ne seaca si noua pofta de petrol – pentru ca asa vom impinge in jos pretul titeiului. O politica de democratizare a Orientului Mijlociu fara o schimbare de politica energetica acasa, in America, e o pierdere de vreme, de bani si, cel mai important, o pierdere de vieti tinere pe fronturi.

    Asta pentru ca exista o diferenta uriasa intre ceea ce aceste regimuri gaunoase pot face cu un baril de 20 de dolari si ceea ce fac la actualul baril de 60 de dolari. Nu e tocmai un accident ca epocile reformiste din Rusia lui Eltin si din Iranul lui Khatami au coincis cu preturi mici ale petrolului. Cand preturile au crescut, autoritaristii petrolului din ambele societati si-au reafirmat puterea.

    Avem nevoie de un presedinte si de un Congres care sa aiba curaj nu numai sa invadeze Irakul, dar si sa impuna o taxa pe benzina. Dar pentru asta trebuie sa avem mai degraba o politica energetica cu stimulente pe termen lung pentru energii regenerabile – eoliana, solara, bio.

    Destul cu nonsensul Bush-Cheney, care spun ca protectia mediului ori eficienta energetica sunt doar niste hobby-uri pe care acum nu ni le putem permite. Nu-mi vine in cap nimic mai las si mai neamerican ca asta.

  • Categorii de sfarsit de an

    Daca vreti sa stiti, eu cred ca primarul general Adriean Videanu, a fost chiar elegant atunci cand a raspuns afirmatiilor sefului Delegatiei Comisiei Europene la Bucuresti, Jonathan Scheele, privind starea capitalei. Asa ca o sa-i spun de la obraz domnului Scheele ca nu are dreptate atunci cand spune ca Bucurestiul nu merita sa se integreze in Europa.

    Este o ignorare evidenta a realitatii: cum se poate sa nu bagi in seama eleganta deosebita a cartierelor din sudul, estul si vestul orasului, drumurile ca-n palma (si nu vorbesc aici de arterele principale, ci de drumurile marginase, cele de dupa blocuri si cele din cartierele de case), oamenii primitori, amabili si toti-numai-un-zambet care te imbrancesc fie la trecerea de pietoni, fie in mijloacele de transport in comun.

    Sau pe rapsozii populari care iti gadila urechile in cel mai placut mod peste tot, cantandu-si la nesfarsit valoarea, banii, femeile frumoase si dusmanii.

    Sau grija nesfarsita dovedita de cei de la salubritate, care lasa gunoaie peste tot, aceasta desigur numai pentru ca haitele de caini vagabonzi sa aiba ce manca si ce imprastia – catei pe care nu-i adunam in adaposturi atat din considerente estetice, cat si gandindu-ne la multumirea fotografilor straini, a doctorilor ce trebuie sa mai foloseasca din cand in cand vaccinul inventat de domnul Pasteur si, nu in ultimul rand, a actritei Brigitte Bardot in persoana.

    Tot pentru multumirea fotografilor, dar si a regizorilor si jurnalistilor ramasi in pana de subiecte nu face nimeni nimic cu junii si mai putin junii homlesi – ce poate fi mai seducator si pitoresc decat o doza de aurolac in fata unui hotel elegant.

    Si asta nu-i tot: privirea nu are a se plictisi, oriunde se indreapta, date fiind alternantele vioaie de vitrine luminate si ruine afumate din centrul istoric, iar pasul capata o agilitate aparte tot incercand sa evite fie masinile parcate pe trotuare, fie pe cele ce merg de-a binelea tot pe acolo.

    Iar daca exercitiile nu va folosesc si va incearca niscai reumatisme, o scurta plimbare pe strazile de la periferie va va lecui rapid: o baie de noroi mai rapida decat orice tratament la Techirghiol va va vindeca. De Bucuresti. Am auzit de programe de multe miliarde de euro care ar urma sa faca din Bucuresti o citadela de sticla, aluminiu si beton, un oras al secolului XXII.

    Foarte frumos, dar cred ca farmecul orasului nu l-ar da sticla, betonul si metalul, ci pastrarea stucaturilor patinate, a dantelariilor din fier forjat, a capitelurilor si boltilor cochete. Iar pentru cartierul de beton si sticla poate fi aleasa o varianta asemanatoare cartierelor La Defense din Paris sau Canary Wharf din Londra. Nu este Adriean Videanu responsabil pentru modul in care se comporta cetatenii pe malurile Dambovitei si nici pentru relele acumulate in cine mai stie cati ani de pervertire a locurilor si locuitorilor.

    Dar politica de adapostire a capului in nisip nu impiedica expunerea deplina a partilor dorsale, iar ignorarea, ocolirea, adapostirea problemelor sub pres nu le elimina, nu le rezolva, nu foloseste nimanui.  Iar la inceputul ultimului an inainte de aderarea Romaniei la Uniunea Europeana mi se pare ca avem de-a face cu o multime de struti cu posteriorul in vant.

    Simplul refuz al etichetei de tara corupta nu elimina coruptia, ba chiar o intareste. Evitarea cu obstinatie, in declaratii publice, a impactului aderarii asupra mediului de afaceri romanesc, asupra micilor companii, nu le face in nici un caz pe acestea mai puternice, mai eficiente si mai rezistente la socul integrarii. Supararea nefondata pe afirmatiile unui oficial european nu rezolva ceea ce, pe buna dreptate, i-a starnit acestuia nemultumirea.

    A miza numai pe jocul pietei si pe principiul „scapa cine poate“ pentru rezolvarea problemelor economiei romanesti, actuale sau care vor veni, nu sunt tocmai cele mai fezabile masuri. Dar mi se pare ca scriu despre un capitol ce este definitiv inchis; sa consemnam, deci, si sa trecem in manuale o noua categorie de romani, cea a ignoratorilor de opinie. Se impaca foarte bine cu restul de categorii aparute postrevolutionar – de la cele benigne, cum este categoria urlatorilor de la spectacolele televizate, si pana la cele nocive, unde exemplele sunt asa de multe, incat va las libertatea sa incadrati pe oricine nu aveti la inima.

    Si pentru ca este ultimul numar al revistei din acest an, va uram sa intrati cat mai repede in categoria celor ce castiga o gramada de bani, dorm linistiti, nu se enerveaza la volan, nu fac exercitii in tramvaie si carora le merge cum nu se poate mai bine si mai usor. La multi ani!

  • Craciunul de plastic

    Americanul nu are pauza. La american, Craciunul incepe dupa Thanksgiving si se termina, sec, pe 25 decembrie, cand se arunca brazii afara din casa si incep pregatirile pentru revelion. Inainte de Thanksgiving a fost Halloween-ul, iar mai inainte Labor Day. N-ai cum sa uiti. Nu te lasa magazinele. Oriunde ai merge, oriunde te-ai intoarce, o reclama te trage de maneca, reamintindu-ti datoria aproape sacra de a cumpara ceva in perspectiva evenimentului ce va sa vina. Nici nu-i de mirare. Dupa 11 septembrie Bush Jr. nu le-a cerut americanilor sa mearga la razboi. Le-a cerut doar femeilor americance sa continue sa faca „shopping“ ca si pana atunci, pentru a mentine economia pe linia de plutire. Femeile, ca femeile – sensibile, s-au sacrificat.

    Pentru ca-n America a inceput sa ninga „ca-n poema rusa“ de la jumatatea lui decembrie si pentru ca apucaseram deja sa facem un om de zapada in fata casei, m-am lasat induplecat de copii si am impodobit pomul de Craciun cu doua saptamani mai repede decat preconizasem. Baiet fiind, stiam una si buna: Craciunul e pe 25 decembrie, Mosul vine pe 24, in seara de Ajun. Adult de-acum, constat cu surprindere ca acelasi Craciun nu mai e o zi (si-un Ajun), ci o intreaga perioada, intinsa pe mai bine de-o luna. „It is this time of the year.“ Nu ne-am oprit, insa, la pom. Ne-a apucat frenezia.

    Cu frenezia nu te joci. Cand te-apuca, te-apuca si pace. Ca la vechii greci, pasiunea e pasiune tocmai in masura in care nu o poti stapani. In masura in care „te-apuca“. O „patimesti“. Asa c-am patimit. Dupa pomul de Craciun au urmat instalatiile de iluminat de-afara: doua in brazii din spatele casei, doua – de doua culori diferite – in bradul din fata casei. Vecinul de peste drum si-a pus reni luminati c-o sanie (un fel de natura moarta cu reni), noi, ca romani, nu era sa ne lasam mai prejos – cat ai bate din palme si cu ciocanul peste degete, am si instalat o ghirlanda luminoasa in fata intrarii. Cand si-a mai pus si-un om de zapada gonflabil, iluminat pe dinlauntru, ne-am lasat, insa, pagubasi. Ne-am resemnat cu gandul ca un om de zapada „de-adevaratelea“, cum avem noi, nu poate fi concurat de unul din plastic. Sau poate?

    E o intrebare mai serioasa decat pare la prima vedere. O societate in care economicul da tonul, iar culturalul si politicul joaca dupa cum li se „canta“ – cum a devenit societatea americana si cum ravneste sa fie si cea romaneasca – e o societate de plastic. In societatea de plastic, si politica e de plastic. Aidoma omului de zapada gonflabil din ograda vecinului, e mare, frumos luminata, dar goala pe dinlauntru. N-a asudat nimeni inaltandu-l (-o), afara de niste chinezi (irakieni, indieni sau romani, functie de nevoi) platiti cu un pumn de maruntis.

    Nu ma intelegeti, insa, gresit. Departe de mine gandul de a incepe o tirada impotriva capitalismului, liberalismului sau a Occidentului in general. In absenta capitalismului, a liberalismului si a Occidentului l-am fi serbat in continuare pe Mos Gerila in loc de Mos Craciun, iar in absenta cartilor de credit (din plastic, fireste) „concurenta“ dintre mine si vecinul de peste drum s-ar fi redus la o bataie cu bulgari de zapada. Nu pentru asta au iesit oamenii in strada in urma cu 16 ani. In urma cu 16 ani, clujeanul Calin Nemes, bunaoara, si-a dezvelit pieptul in fata plutonului instalat la intersectia de langa Libraria Universitatii din Cluj (si) pentru dreptul de a-si instala reni luminati in fata casei, daca asa pofteste – chiar daca, pentru moment, nu a realizat acest lucru. Nici el, nici soldatii care l-au impuscat. Pericolul vine din alta parte. Vine o data cu rasturnarea sistemului de valori. „Dati Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu“, inseamna, inclin sa cred, taman asta: dati economicului ce-i al economicului, politicului ce-i al politicii, iar lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Amestecul planurilor aidoma unui pachet de carti de joc nu are cum sa fie benefic nici pe termen scurt si nici – cu atat mai putin – pe termen mediu sau lung.

    Economicul e, fara doar si poate, necesar – dar asemenea functiilor fiziologice. Toata lumea trebuie sa mearga la toaleta, dar nimeni nu a compus (din cate stiu) vreo oda in directia asta. Nici politicul nu e de lepadat. Omul e, totusi, vorba lui Aristotel, un animal politic, un zoon politikon. Importanta, insa, aici e intelegerea (si acceptarea) ierarhiei. A vazut cineva, vreodata, o furnica fara cap, construind vreun musuroi?  Pentru necredincios, pariul lui Pascal ramane inca in vigoare: „Daca tu ai dreptate si eu ma-nsel“ – ii spune Pascal necredinciosului – „eu nu am pierdut nimic si tu n-ai castigat nimic. Daca, insa, tu esti cel care se-nseala si eu am dreptate, am castigat totul, iar tu ai pierdut totul“. Cam protestant rationamentul, dupa gusturile unui ortodox, dar cu atat mai eficient.

    Asa ca pregatiti-va, va rog, de Craciun cum se cuvine. Impodobiti-va bradul, cumparati-va cadourile, inganati-va colindele. Si, mai presus de toate, bucurati-va! Vorba colindului: „Astazi s-a nascut Hristos/ Mesia, chip luminos/ Laudati/ Si cantati/ Si va bucurati!/ Iar de-acum pana-n vecie/ Mila Domnului sa fie!“.

  • Ministerul fara rost

    Premiza: nu cred ca o cultura adevarata se naste cu ajutorul statului (uneori e chiar invers), nu cred ca nu stiu ce procent din buget creste cota artistilor romani. Cultura este o aventura individuala pentru fiecare creator. Iar statul nu poate stimula creativitatea sau calitatea din spatiul cultural. Care ar fi rostul Ministerului Culturii atunci?

    Am urmarit de foarte aproape evolutia Ministerului Culturii condus de Razvan Theodorescu inainte de 2004. Clientelismul a fost lege. Lege intretinuta cu forme umilitoare de sprijin precum subventii, evenimente propagandistice, inventarea unor avantaje pentru artistii apropiati de regim sau de ministrul insusi. In acelasi timp, replicile opozitiei de atunci nu au fost nici o clipa autentice, nu au fost niciodata la obiect. Pentru ca actualul ministru, Adrian Iorgulescu, de exemplu, era mult prea preocupat (ca un adevarat liberal) sa mai taxeze ceva afaceri precum televiziunea prin cablu pentru a-si ajuta organizatia de colectare a drepturilor de autor. Visul i s-a indeplinit cand s-a trezit ministru, dupa o aventura mai mult politicianista decat serioasa a Monei Musca. Clientelismul ameninta din nou zona culturala. Iar ideile lui Iorgulescu despre cultura nu fac decat sa-mi sprijine afirmatiile. Noul ministru nu doreste decat sa conserve forme vechi de strategii culturale, isi doreste evenimente mamut (George Enescu), monumente mamut (Catedrala Neamului, la recomandarea ferma a lui Basescu), incercand de fapt sa mentina o forma retrogada de autoritate ministeriala.

    Toata lumea a recitat, de 16 ani incoace, poezia descentralizarii. Numai ca descentralizarea s-a petrecut de mult timp. Nu cunosc, de exemplu, nici un scriitor valoros care sa fi fost ajutat decisiv in aventurile sale culturale de minister. Pentru ca lucrurile nu se intampla niciodata asa. Theodorescu ajunsese in 2004 la performanta de a subventiona aproape numai intelectuali din zona PSD. In ritmul impus de noul ministru, nu va dura mult pana la o schimbare de culoare politica a clientilor.

    Poate parea o credinta anarhista si cautat paradoxala, dar cred ca ministerul ar trebui sa se indeparteze de actul cultural viu. Singurele sale sarcini ar trebui sa fie de ordin pur administrativ: biblioteci, muzee, arhive, cam astea sunt misiunile, atat de simple, atat de nespectaculoase si, totusi, atat de importante. Cu cat e mai discreta prezenta sa in zona vie a creatiei, cu atat acesta va fi mai aproape de indeplinirea obiectivelor.

    2005 a fost un an de mici reglari de conturi si multe-multe interviuri si declaratii pompoase. Mona Musca nu a apucat decat sa faca promisiuni interesante. S-au stins repede in urma demisiei sale – care i-a atras multi admiratori, dar care a insemnat de fapt inmormantarea unor proiecte importante. Ce era de facut? Primul pas firesc ar fi fost descalcirea itelor „theodoriste“, a ajutoarelor culturale de tot felul dupa reguli clientelare, cu proiecte haotice de renovare, de restaurare (Nastase facea sali de sport, Theodorescu deschidea santiere). Nu s-a intamplat nimic – Musca a trimis niste sesizari, Iorgulescu a uitat de ele. In ce priveste restaurarile, Iorgulescu a anuntat in presa ca se vor mai inchide din acele santiere „electoral-culturale“ deschise de Theodorescu. Ar mai fi trebuit eliminate subventiile si inlocuite cu forme macar nobile de ajutor cultural. Politica subventiilor a continuat nestingherita – e adevarat, mult mai echilibrat decat in alti ani. Dar tot subventii raman.

    Marea dilema a Ministerului Culturii  este ca incearca de 16 ani sa-si confirme propria utilitate. Cei mai multi ministri au parca de demonstrat ceva, vor sa-si confirme megalomanic prezenta. De fapt, activitatea acestui minister ar putea fi redusa la o serie de actiuni precise in cadrul unei agentii nationale mici si eficiente. Nu are nimeni nevoie de viziuni culturale institutionale. Pentru ca toate vor semana mai devreme sau mai tarziu cu o propaganda ieftina. Intre timp, structuri extraordinar de importante se naruie. Revin la obsesia cu bibliotecile, muzeele sau arhivele. Nu trebuie sa faci altceva decat sa cauti proiecte externe pe care sa le sustii si cu bani din bugetul propriu. Un tanar scriitor ar primi un ajutor incredibil doar daca s-ar face in asa fel incat cartea lui sa fie prezenta in marile biblioteci din tara. Un ajutor mult mai mare decat o subventie de 3 milioane pentru publicarea unei plachete.

    Nu cred in proiecte de tip „Citeste o carte“ precum cele promovate de Mona Musca. Nu cred ca daca-i spui cetateanului „citeste“, atunci el va citi. Aceasta este o iluzie publicitara care functioneaza in cazul detergentilor, dar care n-are nici o sansa in cultura. Cred in schimb ca o biblioteca judeteana primitoare, cu toate titlurile noi pe raft, poate avea efecte nebanuite in comunitate.

    Cat timp se va face politica megalomanica in zona culturala nu va iesi nimic. Ministerul Culturii are cele mai imprecise tinte din Guvern. Nici anul acesta nu s-a schimbat nimic: doar s-au perindat figuri noi printr-un acelasi birou.

    In rest, am auzit aceleasi emfatice indemnuri la renovarea si propagarea culturii. Domnilor ministri, stati linistiti, oricum adevarata cultura se face fara dumneavoastra! Sunteti niste functionari, aveti de facut treburi marunte si precise. Doar daca le veti face pe acestea veti fi retinuti de istorie.

  • Limbajul licentios

    La inceputul anului 1991, vorbind despre razboiul din Golf, explicam ca „friendly fire“ este „grenada cu care arunca in tine din greseala un cacacios imbracat in aceeasi uniforma cu tine“.

    Probabil ca astazi, dupa cazul Calipari, cititorii ar fi mai sensibili la faptul ca si de un „friendly fire“ se moare – dar in urma cu 15 ani, foarte multi au reactionat nu la imoralitatea faptului in sine, ci la imoralitatea cuvantului „cacacios“ („stronzo“).

    Am primit multe scrisori de la cititori si, daca imi aduc bine aminte, am fost atat de criticat in alte ziare, incat m-am simtit obligat sa scriu un editorial in care sa amintesc cati ilustri autori din literatura noastra au folosit cuvinte similare.

    In 15 ani, moravurile se schimba si editura Rizzoli isi poate permite la ora actuala sa publice „Stronzate“ de Harry G. Frankfurt (costa 6 euro si se citeste intr-o ora). Frankfurt este profesor emerit de filozofie, pare-mi-se ca la Princeton, iar italienescul „stronzate“ traduce aici titlul original in engleza „Bullshit“. Acest substantiv inseamna literalmente „excremente de taur“, dar este folosit in situatii in care italienii ar spune  „stronzata“ („cacat“) sau „stronzate“ („cacaturi“).

    Desi cred ca ar putea fi definit precum o „stronzata“ si un lucru pe care nu merita sa dai bani pentru ca nu functioneaza („acest tirbuson electronic este o adevarata «stronzata»“), cel mai adesea termenul se foloseste cu privire la ceva afirmat, spus, comunicat: „ai spus «o stronzata»“, „acel film este o adevarata «stronzata»“. Iar tocmai la „stronzata“ preponderent semiotica se refera Frankfurt, plecand de la o definitie pe care un alt filozof, Max Black, a dat-o cuvantului „sciocchezza“ (prostie, ineptie, neghiobie), ca „reprezentare inselatoare – care nu merge insa pana la minciuna – a propriilor ganduri, sentimente sau atitudini, mai ales prin intermediul unor cuvinte sau acte pretentioase“.

    Trebuie sa stiti ca filozofii americani sunt foarte sensibili cu privire la adevarul afirmatiilor noastre, atat de sensibili incat isi petrec timpul intrebandu-se daca este corect sau fals sa spui ca Ulise s-a intors la Ithaca, din moment ce Ulise nu a existat in realitate. Pentru Frankfurt este vorba asadar, in primul rand, despre definirea sensului in care o „stronzata“ este mai puternica decat o „sciocchezza“ si, in al doilea rand, ce inseamna sa furnizezi o reprezentare falsa a unui anumit lucru, fara insa a minti. Legat de ultima problema nu trebuie decat sa recurgi la vasta literatura cu acest subiect, de la Sf. Augustin pana astazi: cel ce minte stie ca ceea ce spune nu este adevarat si o spune pentru a insela.

    Cine spune un neadevar fara sa stie ca este un neadevar nu minte, bietul, ci doar se inseala sau e nebun. Presupun ca in cazul in care cineva, convins fiind de acest lucru, ar spune ca Soarele se invarte in jurul Pamantului, noi am zice ca a spus o „sciocchezza“ sau de-a dreptul o „stronzata“.

    Dar din definitia lui Black reiese ca acela care spune o ineptie o face pentru a furniza o falsa interpretare nu numai a realitatii externe, ci si a propriilor ganduri, sentimente, atitudini. Acelasi lucru i se intampla si celui ce minte: cine spune ca are 100 de euro in buzunar (cand nu este adevarat) nu o spune numai pentru a ne face sa credem ca in buzunarul lui exista 100 de euro, ci si pentru a ne convinge ca el crede ca detine 100 de euro. Frankfurt precizeaza ca, spre deosebire de minciuni, ineptiile („le sciocchezze“) nu au ca scop principal furnizarea unei pareri eronate cu privire la starea lucrurilor in discutie, ci mai curand a unei false impresii despre ceea ce se intampla in mintea vorbitorului.

    Aceasta fiind menirea ineptiilor, ele nu ar intra in categoria minciunilor pe motiv ca, pentru a folosi un exemplu dat de Harry Frankfurt, un presedinte al Statelor Unite poate face uz de o retorica pompoasa privitor la faptul ca Parintii Fondatori erau calauziti de Dumnezeu, nu pentru a propovadui credinte pe care el le stie false, ci pentru a da impresia ca este o persoana pioasa si iubitoare de Patrie. Ceea ce caracterizeaza o „stronzata“ spre deosebire de o „sciocchezza“ este ca prima reprezinta in mod cert o afirmatie eronata, pronuntata pentru a le crea celorlalti o anumita impresie despre noi, insa pe cel ce o spune nu-l intereseaza deloc sa afle daca spusele sale sunt adevarate sau false. „Ceea ce ne ascunde despre sine cel ce spune «stronzate» este ca valoarea de adevar a afirmatiilor sale nu-l intereseaza foarte tare.“

    Afirmatii de acest gen te fac sa ciulesti imediat urechile si intr-adevar, Frankfurt ne confirma si cele mai negre banuieli: „Domeniile publicitatii, al relatiilor publice si cel al politicii, acesta din urma aflat la ora actuala in stransa legatura cu primele doua, sunt atat de pline de «stronzate» absolute, incat au devenit de-acum paradigme indiscutabile ale conceptului“. Scopul „stronzatei“ nu este nici macar acela de a insela cu privire la starea lucrurilor; este de a-i impresiona pe ascultatorii cu slabe capacitati de a discerne adevarul de minciuna sau dezinteresati de aceste nuante. Cred ca acei ce spun „stronzate“ se bazeaza si pe memoria slaba a auditoriului, ceea ce le permite si sa spuna „stronzate“ in serie, ce se contrazic unele pe altele: „Cel ce debiteaza «stronzate» incearca, intr-un fel sau altul, sa scape cu fata curata“.  

    *) Agentul Nicola Calipari a fost omorat din greSeala la Bagdad, de soldatii americani, In timpul eliberarii ziaristei Giuliana Sgrena.


    Traducere si adaptare de Cecilia Stroe
    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in numarul BUSINESS Magazin care apare la 18 ianuarie.

  • Ce repede te poate insela economia!

    Anul 2005 a fost bun pentru cei mai multi dintre noi, dar prost din punct de vedere statistic. In buzunarele romanilor a intrat un miliard de euro, dupa introducerea cotei unice, de cei mai multi bani beneficiind cei cu venituri mari.

    La noua luni, cresterea economica a fost de 3,3%, dupa ce in primul semestru plusul era de 4,9%. In trimestrul al treilea s-a muncit cel mai putin din ultimii cinci ani, iar dezastrul din agricultura lasa urme adanci. Cresterea economica de 5,5% a fost ratata (dupa ce la mijlocul anului tinta se redusese de la la 6% la 5,5%), iar estimarea pentru anul viitor, a unui plus de 6%, incepe sa se clatine. Exportatorii au avut cel mai greu an din cauza aprecierii leului, iar acest lucru se vede in contul de profit si pierdere al companiilor.

    Inflatia iese din target, iar majorarile de preturi la utilitati inca nu au inceput. Obiectivul central al Bancii Nationale asumat public, tintirea inflatiei, nu incepe cu o victorie, ci cu o remiza obtinuta in extremis, daca luam in considerare ca BNR si-a luat si o marja de siguranta cand a anuntat ce inflatie urmareste. Industria a batut pasul pe loc, ca si cum a fost in vacanta, dar in schimb trendul consumului a continuat, fiind o veselie generala in casele oamenilor. Dar o „perinita“ pe credit.

    Mugur Isarescu, guvernatorul BNR, a afirmat ca nu il ingrijoreaza incetinirea cresterii economice, ci evolutia slaba a productiei industriale in contrast cu majorarea semnificativa a cererii. Sectorul serviciilor si piata de retail au depasit si cele mai optimiste previziuni, dar genereaza o crestere nesanatoasa, pe baza creditarii.

    Graeme Justice, reprezentatul permanent al FMI la Bucuresti, a afirmat ca gestionarea defectuoasa a cresterii exponentiale a creditelor induce aproape sigur o criza. Potrivit studiilor FMI, aproximativ 75% din fenomenele de crestere indelungata si rapida a creditarii au dus la aparitia unei crize economice. La noi, incet-incet, creditele restante au inceput sa-si faca loc in bilantul bancilor, iar afirmatia ca „romanul este cel mai bun platnic“ incepe sa nu mai fie chiar asa o certitudine. In octombrie, euro a luat in greutate aproape 1.000 de lei, adica 2,5%. Daca adaugam o dobanda la euro lunara de 1%, rezulta o dobanda anuala de 42% in lei (la 3,5% pe luna). Imprumutul in valuta incepe sa coste mult, nu? 

    Piata auto a inregistrat cel mai bun an din istorie datorita masinilor vandute pe credit. Nu va trece mult si parcurile second-hand se vor umple cu autoturismele returnate de proprietarii care nu vor mai tine pasul cu plata ratelor. E un lucru, din viata, cu care va trebui sa ne obisnuim.

    Cine are putina rabdare va gasi masini putin rulate la preturi  bune. Ca nu doar degeaba investesc marii importatori auto, dar si alti investitori straini specializati, milioane de euro in constructia de parcuri pentru autoturismele second-hand. Daca ne uitam putin in bilantul firmelor, vom vedea ca tin multi bani cash la banca si nu mai investesc in activitatea lor de baza. Multi isi plaseaza surplusul de bani in afaceri imobiliare, fara ca afacerea lor de baza sa fi fost vreodata in acest domeniu.

    Spre exemplu, firme din industria chimica fac proiecte rezidentiale sau construiesc hoteluri. De ce? Pentru ca nu se asteapta la vremuri mai bune in sectorul pe care activeaza, la export pierd din curs, iar Germania, cea mai mare economie a Europei, sufera. Atunci intra in afaceri imobiliare  sau isi tin banii in banca.

    Sau intra pe Bursa. Mecanica Rotes, un producator de articole de robinetarie din Targoviste, a facut mai multi bani din piata de capital decat din propria activitate. Dar pana la urma e si asta o afacere.

    Cand a vazut rezultatele statistice dupa primul trimestru, cand toata lumea era fericita cu cota unica in buzunar, premierul Tariceanu a anuntat ca „economia duduie“. Dupa numai sase luni, cand vezi noile date statistice, constati ca economia l-a inselat pe premier. Dar atat de repede!

  • Cota cu efect intarziat

    La aproape un an de la introducerea cotei unice de impozitare de 16%, analistii stransi saptamana trecuta la un seminar de fiscalitate au tras linie si au adunat: ce impact a avut, de fapt si de drept, noul regim fiscal? Si mai ales, ce va aduce anul viitor?

    Impactul reformei fiscale este „mai degraba neutru“, este concluzia directorului de la Grupul de Economie Aplicata (GEA), Liviu Voinea. Practic, tragand linie si adunand cat s-a castigat si cat s-a pierdut dupa mai bine de zece luni de cota unica de impozitare, rezultatul nu-i „nici prea-prea, nici foarte-foarte“, in opinia sa. Nici pentru mediul de afaceri romanesc, nici pentru bugetul de stat si nici pentru imaginea Romaniei in fata vecinilor ei cu care concureaza pentru atragerea investitiilor staine. Pe ce se bazeaza rationamentul?

    In privinta nivelului de impozitare pentru profit, stam bine. Introducerea cotei unice de impozitare de 16% plaseaza Romania in categoria tarilor cu taxare redusa. Si asta chiar daca „si ceilalti s-au apropiat semnificativ“, dupa cum aprecia Voinea in cadrul Seminarului National de Fiscalitate. Cat de „semnificativ“? Ungaria a redus impozitul pe profit la 17,6%, Polonia si Slovacia la 19%, Slovenia la 25%, iar Cehia la 26%. Daca e sa comparam situatia de la noi cu o medie europeana (ce include toate cele 25 de tari membre) situatia arata chiar roz: in 2004 media impozitului pe profit era de 31,6%. Adica aproximativ la fel ca si cu un an in urma, cand era de 31,7%. In noile state membre aceeasi medie, valori mult mai mici si scaderi de la an la an mai puternice: 23,8% in 2003 si 21,5% anul urmator.

    Lucrurile nu mai sunt insa chiar atat de roz daca ar fi sa luam in calcul si alte cateva elemente ce umfla serios cheltuielile companiilor, crede Voinea. Printre acestea, impozitul pe dividende, care urca de la anul la 16%, in conditiile in care in tari precum Letonia, Slovenia, Grecia sau Malta un astfel de impozit nici macar nu exista. Tragem linie si adunam: cumuland impozitul pe profit cu cel pe dividende, Romania se incadreaza mai degraba la capitolul tarilor cu impozitare modica. Adevarat, inca mai mica decat in UE.

    Dar la „minusuri“ se mai adauga, pentru un mediu de afaceri mai „relaxat fiscal“ alte costuri: dobanzi mai mari decat cele practicate in zona, costuri suplimentare pe care le implica desfasurarea activitatii, complexitatea sistemului… Ca este asa o spun si statisticile. In Raportul Global al Competitivitatii, un sondaj realizat in perioada aprilie-mai 2005, Romania nu sta chiar extraordinar. Intre cele 117 tari incluse in sondaj, la capitolul „povara fiscala“ ne situam abia pe locul 116, si nici in privinta eficientei sistemului fiscal lucrurile nu stau cu mult mai bine. Sistemul netransparent si foarte complex trimite tara noastra „direct“ pe locul 104, in scadere cu 17 locuri fata de anul precedent.

    Oamenii de afaceri sunt ceva mai blanzi. „Trebuie sa recunoastem meritul acestei politici fiscale din 2005 pentru ca a incercat sa imbunatateasca lucrurile“, spunea in cadrul aceluiasi eveniment secretarul general al ANOAR, Cristian Nicolae Parvan. „Trebuie sa avem in vedere ca este prea devreme pentru a evalua efectele.“ Dar care sunt efectele, de fapt si de drept? Analiza lui Voinea arata ca scaderea cu 9 puncte procentuale a impozitului a dus la… scaderea investitiilor directe. Investitiile directe au fost aproape in fiecare an de 1 miliard de euro, iar „productia industriala a scazut foarte mult“. Nici privite dinspre partea cealalta, a Ministerului de Finante si a incasarilor de la bugetul de stat, lucrurile nu stau cu mult mai fericit.

    Veniturile totale pe primele 10 luni au crescut in termeni nominali cu 15%, dar daca avem in vedere si inflatia, cresterea reala a fost de doar 6-6,5%. De unde a venit plusul? Din TVA (plus 34%) si accize (cu 414%). Din impozite pe profit s-a incasat insa cu 4,5% mai putin (in conditiile unei cresteri nominale de aproximativ 3,9%). Si la capitolul impozit pe venit, incasarile au scazut, in mod real, cu aproximativ 15%.
    Astfel ca, una peste alta, la bugetul de stat au intrat in primele 10 luni cu 15% mai multe venituri. Daca insa scadem si inflatia, cresterea reala n-a fost decat de aproximativ 6%. Adica exact „cam cat cresterea economica“.

    Dinspre partea oamenilor de afaceri, dorintele si sperantele sunt, pe cat de vechi, pe atat de neindeplinite pana acum: „lipsa unei strategii fiscale, pe care o cerem de trei ani“, dupa cum povesteste Parvan. „Acum ni s-a spus sa «stam cuminti», ca pana in 2007 tot n-o vom avea.“ Companiile suporta in prezent, atrage el atentia, mult mai multe cheltuieli decat cele considerate fiscale, „si acestea au loc continuu“.

  • Agentul secret Ghita. Ioan Ghita

    Condoleezza Rice a recunoscut, printre dinti, in timpul vizitei la Bucuresti ceea ce stia tot satul: intr-o democratie, serviciile secrete reprezinta un rau necesar. Doua intrebari au ramas, insa, suspendate in aer: cat de rau si cat de necesar?

    „Bond. James Bond“ – replica celebrului agent 007 a facut de mai multe ori ocolul planetei si al imaginatiei milioanelor de tineri, devenind practic sinonimul agentului secret ideal. Stramosii nostri, mai putin beligeranti sau mai resemnati, isi hraneau imaginatia cu legenda mesterului Manole. Cei mai de la vest, cu legendele Cavalerilor Mesei Rotunde. Azi, „multumita“ globalizarii, rolul mesterului Manole a fost revendicat de catre masoni si rozcruciati, iar cel al cavalerilor fara pata si fara de prihana a fost preluat de catre agentii secreti. Ambele categorii prezinta, fata de precedesoarele lor, un avantaj: salasluiesc in penumbra si, prin urmare, reprezinta un izvor nesfarsit de speculatii.

    Daca Manole recunostea cinstit ca si-a zidit de vie sotia, iar Lancelot ca a calcat stramb cu insasi regina Guinevere, societatile si agentii de astazi nu mai sunt chiar atat de slobozi(de) la gura in a-si marturisi pacatele – altminteri n-ar mai fi „secreti(e)“.

    In ciuda perceptiei comune, trebuie subliniat faptul ca secretul, pentru a deveni „secret“, trebuie sa se dezvaluie intr-o oarecare masura – altminteri nu l-am cunoaste ca secret si n-am mai avea despre ce vorbi. Intr-un limbaj heideggerian, ascunsul trebuie sa se dezvaluie si sa fie perceput ca „ascuns“. De aici si intreaga fascinatie pentru organizatii de acest fel. De aici inclusiv felul in care se iau in serios membrii acestui tip de organizatii.

    Pentru ca, aparent paradoxal, primele victime ale mitologiei „secretului“ nu suntem noi, „civilii“, ca sa spunem asa, ci insasi apartenentii la grup. Din acest punct de vedere, agentii (mai mult sau mai putin) secreti americani nu se deosebesc fundamental de omologii lor (mai mult sau mai putin secreti) din Romania: acelasi joc de-a soarecele si pisica, acelasi aer prietenesc-linistitor, gen „si noi suntem oameni, atata doar ca eu stiu ca tu stii ca eu stiu“. Si stii.

    Diferenta fundamentala intre spionii americani si cei romani intervine nu la nivelul „formei“, ci la acela al substantei. Pentru motive predominant istorice, in general cunoscute, dar si pentru motive care tin de „filosofii“ diferite – in ale caror arcane nu-mi pot permite sa intru acum si aici – deosebirile dintre cele doua categorii sunt ca de la cer la pamant.

    Cine a avut ocazia de a bea o bere si cu John si cu Gigi stie, cu siguranta, despre ce vorbesc. Din nefericire pentru noi, aceste diferente (inca) au consecinte cat se poate de practice. E suficient sa urmaresti durerosul proces – teoretic cat se poate de simplu – al transferului dosarelor SRI catre CNSAS, giumbuslucurile cuplului Onisoru-Timofte sau avatarurile legii lustratiei in parlament pentru a intelege importanta mizei chiar si acum, la 16 ani de la prabusirea comunismului. Dincolo insa de aceste „cancerigene detalii“ – desi in buna masura influentate de acestea – batalia pentru serviciile secrete se afla, la aceasta ora, in plina desfasurare la un cu totul alt nivel.

    Dupa cum anticipam mai an, Traian Basescu a ales, in acest razboi, strategia caracatitei. Caracatita suge crabul pe dinlauntru si, dupa ce-l goleste de continut, scuipa crusta afara. (Intru comparatie, Emil Constantinescu s-a repezit sa muste, cu pofta, din crab si si-a rupt dintii.)

    Vreme de un an, presedintele a supt din SRI, SIE, SPP, STT si alte acronime, cam tot ce se putea suge, oferindu-le in schimb sefilor iluzia perenitatii. Satul de acum, cu o Comunitate Nationala de Informatii pusa pe picioare, seful statului a inceput, pardon, sa ragaie, scuipand afara, una cate una, carapacea vechilor crustacee. Pana aici toate bune si, pe alocuri, frumoase. Adevarata problema incepe insa de abia de-acum inainte, o data cu intrarea intr-o – hai sa-i spunem – normalitate. Pentru ca, prin definitie, serviciile secrete sunt anti-democratice si / sau anti-politice (de buna seama, nu in sensul havelian).

    Daca democratia si politicul presupun iesitul in agora si vorbitul in public, deschis, fata catre fata, serviciile secrete presupun intratul in penumbra, vorbitul in soapta si gura la ureche. Daca ele sunt, totusi, tolerate in orice tara din lume ca un rau necesar, e pentru ca, tot prin definitie, democratia perfecta ramane o utopie, iar pana la momentul imbratisarii leului cu mielul mai trebuie sa treaca oaresiceva timp.

    Problema raului necesar este aceea ca tinde sa devina din ce in ce mai necesar. Crearea Comunitatii Nationale de Informatii se incadreaza si ea la aceeasi categorie – si, tocmai de aceea, controlul societatii civile asupra acestei structuri (de sinteza?) devine si ea imperios necesara. Lui Basescu trebuie sa-i strige cineva in urechi o vorba de-a lui Plinius cel Batran: „Ne sutor ultra crepidam!“ („Cizmarule, nu mai sus de sandale!“).

    Situatia devine cu atat mai delicata cu cat, in actuala conjunctura, Romania se vede nevoita sa joace pe sarma intinsa intre Uniunea Europeana si SUA – o sarma la care a cantat saptamana trecuta chiar Condoleezza Rice.

    Condoleezza provine de la italianul „con dolcezza“ (cu dulceata). Sincer sa fiu, nu stiu ce se mai poarta la vizitele simandicoase in ziua de azi. Stiu insa, ca pe vremea bunicii mele, dulceata preferata era cea de cirese. Amare.

    P.S. Eu stiu ca tu stii ca eu stiu ca tu stii. Si stii.

  • Invartirea in cerc

    Evolutia unei tari se realizeaza in spirale: una ascendenta, in cazul cresterii economice, a standardului de viata si increderii populatiei, alta descendenta, cand o recesiune prelungita afecteaza economia.  Mai exista momentele de inflexiune, cand trendul se schimba de la o scadere economica la crestere sau invers. Romania, fara sa fii inventat roata, experimenteaza invartirea in cerc.

    Daca analizam bugetul pe anul 2006 adoptat de Parlament sau Programul Economic de Preaderare alcatuit de Comisia Nationala de Prognoza, nu putem decat sa fim mandri de perspectiva luminoasa a Romaniei: o crestere economica de 6%, reducerea inflatiei la 5,5%, reducerea deficitului de cont curent cu peste un procent din PIB fata de 2005.

    Un mesaj optimist prin prisma raportului de tara din aprilie 2006, care ar trebui sa consfinteasca aderarea Romaniei la UE din anul 2007. Cat de aproape vor fi estimarile de acum de rezultatele reale vom vedea. Daca in 2004 cresterea economica de 8,3% a depasit previziunile oficiale cu peste 1%, anul acesta se pare ca rezultatul final va fi mai slab cu 0,7 – 1% decat prognoza initiala, rezultand o deviatie fata de valoarea reala de 15 – 20%.

    Desigur, in fiecare an intervin evenimente pozitive sau negative in economia mondiala sau in regiune si este posibil ca si in 2006 sa existe deviatii fata de valorile previzionate; asadar, ne-am putea astepta la o crestere a economiei oriunde intre 5,3 si 7%, daca acceptam valoarea oficiala de 6% ca sustenabila fundamental.

    Incepand cu trimestrul 4 al anului 2004, cresterea economica, desi viguroasa, a inceput sa scada, iar aceasta domolire se explica prin investitiile surprinzator de stagnate si evolutia mai mult decat modesta a productiei industriale.

    Agricultura a indus volatilitate cresterii economice, dupa cum conditiile naturale au fost mai potrivnice sau foarte bune. Sectorul constructiilor si mai ales activitatea de servicii au impins economia inainte, iar comertul a fost subramura serviciilor care a determinat in mare masura cresterea economica.

    Daca in urma cu cativa ani ne plangeam ca expansiunea se produce prin productie industriala pe stoc, determinand explozia arieratelor (o „mostenire“ pe care ne straduim sa o eliminam pana in ziua de azi), acum cresterea economica e generata de consum, iar in locul arieratelor am putea pune credite neperformante. In acest context, se impune o intrebare: are sectorul serviciilor potential pentru a sustine pe termen lung expansiunea, si in plus sa asigure o dezvoltare sanatoasa?

    Pana acum, un stimulent care a fortat comertul a fost creditarea, dar efectul secundar al creditelor tot mai ieftine si in conditii avantajoase este majorarea deficitului comercial al Romaniei.

    Actuala situatie este nu numai nesustenabila, dar si daunatoare pe termen lung. Asa cum am precizat si cu alte ocazii, am convingerea ca daca tara noastra va fi primita in Uniune in 2007, va fi vorba mai mult de o „rasplata politica“ si intr-o foarte mica masura de o recunoastere a meritelor noastre economice. Romania a fost impinsa sa creasca de catre UE, pentru a absorbi productia de bunuri din zona euro, care nu isi mai gasea cumparatori pe „piata interna“.

    Confruntati pe propriile piete cu o cvasi-recesiune incepand cu anul 2002, producatorii din UE s-au repliat, in functie de marime si puterea economica, intr-una din cele doua strategii defensive: reducerea costurilor prin subcontractare pe pietele mai ieftine din Europa de Est, respectiv sustinerea agresiva a exporturilor in tarile cu crestere economica puternica.

    Iata „reteta“ care a facut din Romania o performera la nivel european. Capacitatea de a produce ieftin si fara grija de a pastra profiturile in tara a generat expansiunea economica bazata pe lohn din anii 2002-2004, iar graba romanilor de a-si cheltui micile economii cat mai repede sustine ritmul de crestere din 2005. Daca mai adaugam si resursele „capsunarilor“ – o forta de lucru ieftina, utilizata in tarile UE pentru munci prost platite, obtinem ecuatia simpla a celor aproximativ 5% crestere economica din 2005. Greu de crezut ca in acest fel se poate asigura continuarea evolutiei (in cifre) pozitive in anii urmatori la niveluri de 6 – 6,5%, cata vreme pana acum structura cresterii PIB a fost dezechilibrata si inconsistenta. Mai mult, Programul Economic de Preaderare prevede un nivel al investitiilor straine directe mai mult decat modest pentru perioada 2006 – 2009: maximum 3,8 miliarde de euro anual, desi teoretic Romania va fi deja membra a UE. Daca specialistii Comisiei Nationale de Prognoza nu sunt excesiv de pesimisti (si din previziunile asupra celorlalti indicatori au dovedit contrariul), asemenea cifre nu sustin deloc teza cresterii continue si accelerate pentru urmatorii patru ani.

    Atingerea in realitate a tintelor prevazute in Program ar fi mai degraba o potrivire norocoasa de cifre decat rodul unor strategii economice coerente. Desigur, exista oricand marja celor 20%, dar ce ne facem cand ea devine insuficienta?

  • Ghici cine vine la cina

    Eram la Ierusalim in octombrie 2000, in vreme ce a doua intifada palestiniana exploda. Ajunsesem la hotelul King David tarziu, noaptea. Asa cum scriam si atunci, locul era complet parasit. Luminile din hol erau stinse. Receptionerul dormea pe o canapea.

    Asa ca n-am avut ce face decat sa strig in intuneric, in unul dintre marile hoteluri ale lumii: „Alo? E cineva aici?“. Proprietarul hotelului a spus, glumind, ca violentele au facut atata paguba industriei hoteliere incat „acum furam prosoape de la oaspetii nostri“.

    Ei bine, asta e diferenta pe care un acord de incetare a focului o poate face. Dupa moartea lui Yasser Arafat, dupa alegerea lui Mahmoud Abbas drept succesor al acestuia si dupa retragerea israeliana din Gaza hotelurile s-au umplut din nou.

    N-am putut sa nu observ, in timpul promenadei pe care am facut-o prin Ierusalim, ca faimoasa Cafe Hillel, pe care ultima oara o vazusem dupa ce fusese distrusa, in septembrie 2003, intr-un atac sinucigas, era acum splendid reconstruita.

    Unde vreau sa ajung? Intotdeauna am spus ca in Orientul Mijlociu speranta e ca o buruiana. Dati-i doar un strop de apa si un strop de soare si va iesi la lumina prin orice fisura aparuta intre daramaturile razboiului.
    Cel mai bun semn e surprinzatoarea alegere a lui Amir Peretz la carma Partidului Muncii din Israel. Peretz l-a batut pe longevivul lider al laburistilor Shimon Peres – un om bun – in timpul votului de la sfarsitul lunii trecute. Peretz nu e o buruiana, dar capacitatea sa de a iesi la iveala dintr-o data, in acest moment, spune multe despre starea de spirit de un optimism prudent de-aici.

    De ce? Pentru ca Amir Peretz e un evreu originar din Maroc care traieste intr-o tara in care niciodata n-a fost ales un premier ne-european – chiar daca evreii veniti din teritoriile arabe, musulmane sau asiatice populeaza jumatate din Israel. Pentru ca Peretz a urcat in ierarhia Partidului Muncii nu pentru ca ar fi comandat soldati in razboaie ori pentru ca ar fi ocupat inalte functii in securitate, ci pentru ca a comandat muncitori in timpul grevelor, ca lider al unuia dintre cele mai mari sindicate din tara.

    Pentru ca Peretz e un sustinator pe fata al politicii „teritorii contra pacii“ intr-o vreme in care tara e condusa de cel mai radical oponent al acesteia, Ariel Sharon. Si, in cele din urma, pentru ca Peretz e un social-democrat modern, cu radacini socialiste autentice, intr-o epoca in care vedetele rock ale Israelului sunt tinere, bogate, „tehnologizate“ – intr-o epoca in care pana si Partidul Muncii e dominat de oameni de afaceri liberali.

    Dupa cum mi-a spus odata un ministru al Partidului Likud, Dan Meridon: „Daca Partidul Muncii i-ar reprezenta din nou pe muncitori – ce revolutie ar mai fi!“. Un astfel de politcian anti-establishment ca Peretz putea sa apara si sa aiba o sansa de a castiga functia de premier doar in vremuri in care israelienii simt ca se pot destinde putin si se pot gandi mai mult la traiul lor decat la razboi.

    Si se gandesc la asta, spune Seven Plocker, cel mai important jurnalist economic al Yediot: „Israelul e una dintre cele mai neechitabile societati din lume. 25% dintre israelieni traiesc sub limita saraciei – iar aici intra o treime dintre copiii israelieni. Aveam cea mai mare rata a saraciei printre oamenii de peste 65 de ani din intreaga lume occidentala. Acestea sunt cifre ingrozitoare“.

    Mare parte din elita afacerilor din interiorul Partidului Muncii, spune Plocker, e gata sa-l sustina pe Peretz pentru ca stie ca „in Israel capitalismul si-a pierdut fata umana“ si ca daca nu se face ceva in privinta asta, Israelul „se indreapta spre o explozie sociala“. Nici n-a fost bine ales Peretz la conducerea Partidului Muncii ca Sharon a si inceput sa vorbeasca despre saracie. Sharon stie ca un evreu oriental, care pune accent pe saracie si probleme sociale, poate face fisuri adanci in electoratul lui – daca le face in anumite conditii.
    Aceasta e de fapt intrebarea: vor aparea acele conditii de care e nevoie pentru ca Peretz sa castige?
    Intelegerea mediata de Condoleezza Rice, care va deschide granitele Gaza pentru lumea intreaga, pentru comert si pentru forta de munca e, intr-adevar, cheia.

    Daca intelegerea se materializeaza si Gaza se va deschide, exista o sansa ca acel loc sa semene mai mult cu Dubaiul si mai putin cu Mogadishu. Daca asta se va intampla, procesul de pace se va indrepta spre „solutia celor doua state“, incluzand Cisiordania.

    Si cu cat ipoteza devine mai realista, cu atat israelienii vor fi mai inclinati sa voteze – pentru prima data – un social-democrat in locul unui radical preocupat de securitate. „Asta ar fi unul dintre cele mai mari cutremure petrecute vreodata in politica israeliana“, spune politologul Yaron Ezrahi.

    Si cu cat exista sanse mai mari ca acest lucru sa se intample, cu atat mai multi turisti se vor indrepta spre Israel si vor fura prosoapele hotelierilor – nu invers. Dar atentie. A paria pe o astfel de acalmie prelungita nu e niciodata, aici, un lucru bun. Aduceti-va, totusi, ceva prosoape in plus cand treceti pe-aici. Pentru orice eventualitate.

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator al trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 11 ianuarie al BUSINESS Magazin.