BusinessMagazin

Category: Opinii

  • De ce avem nevoie de mai mulţi eroi în societatea noastră modernă

    de Harry Meintassis, partener, Meintassis Partners

    A dispărut astăzi spiritul de eroism?

    La ce idoli ne închinăm? Este vorba de celebrităţi, influenceri, personaje de film? Este vorba de personaje reale în carne şi oase din viaţa noastră? De ce este eroismul necesar pentru sufletul lumii noastre moderne?

    A face ceea ce trebuie – şi nu numai.

    A fi erou înseamnă a fi extraordinar într-un mod măreţ.

    Cuvântul „erou” provine de la vechii greci – eroul era un muritor care făcuse ceva atât de ieşit din comunul experienţei umane, încât la moarte lăsa în urma sa o amintire nemuritoare, primind astfel un cult asemănător cu cel datorat zeilor.

    Dar cum ar trebui să înţelegem astăzi un erou?

    Viaţa eroică este trăită în slujba valorilor: libertate, dreptate, prietenie, urmărind pasiunile fără teamă, spunând adevărul, cultivând frumuseţea, ridicându-i pe alţii pentru a atinge noi înălţimi.

    A fi erou înseamnă să urmăreşti valori care promovează viaţa umană. Cu toţii trebuie să trăim în slujba a ceva… Un scop superior.

    Dacă nu o facem, suntem ca o corabie fără cârmă, o frunză în vânt… Cursul vieţii noastre va fi împins şi tras de forţe externe.

    Întrebaţi-vă: care sunt valorile mele personale? Cum trăiesc în slujba valorilor mele?

    Acest lucru necesită să reflectaţi la o întrebare mai profundă: „În ce constă viaţa bună pentru mine?”

    Care este forţa eroului?

    Este dragostea. Sacrificiul. Onoarea.

    Eroii fac ceea ce trebuie – şi nu numai. Mai ales când este dificil, când există riscuri şi consecinţe.

    Chiar şi atunci când le este frică, îşi depăşesc temerile, vor trece peste obstacole. Ei vor merge înainte.

    Eroii gândesc în termeni de datorie, misiune şi „cod”. Iată ce spune amiralul McRaven în cartea sa, „Codul eroului”: „Ideea de datorie este una simplă. Cu toţii avem o treabă de făcut în viaţă, avem un loc de muncă…, trebuie să ne facem treaba cât mai bine posibil. Nu pentru că serveşte intereselor noastre, ci pentru că serveşte intereselor altora. Nu trăim singuri în această lume. Datoria este o recunoaştere a faptului că ai o responsabilitate faţă de semenii tăi”.

    Un astfel de devotament este eliberator şi totodată oferă putere.

    Eroii sunt speciile rare care pot face lucruri extraordinare. Ei afirmă ce este mai bun în viaţă, fiind gata şi dispuşi să experimenteze moartea.

    A fi erou nu are nimic de-a face cu diplomele universitare sau cu medaliile, este o atitudine de viaţă…

    Pentru Nietzsche, aceasta ar fi mentalitatea de maestru. Îţi direcţionezi viaţa către potenţialul tău maxim.

    Ai deveni un om superior.

     

    Caracter, nu statut

    Există o concepţie greşită conform căreia eroii sunt superstarurile, celebrităţile, ego-urile uriaşe, care comandă lumina reflectoarelor.

    Acest lucru nu ar putea fi mai departe de adevăr.

    Adevăraţii eroi nu au scene mari sau urmăritori pe social media.

    Ei nu strigă „Vreau să fac lumea un loc mai bun”, nu îşi coafează cu grijă mesajul, aşa cum este la modă astăzi. Ei sunt tăcuţi, dar puternici.

    Îi iubim pentru că „sângerează” autenticitate.

    Eroismul este despre caracter în acţiune – loialitate faţă de un cod moral, zi de zi.

    S-ar putea spune că eroii sunt „conectaţi” diferit, gândesc diferit, posedă calităţi excepţionale. Nu doar un angajament de nezdruncinat faţă de valorile lor. Cel mai important, ei sunt imuni la descurajare sau intimidare.

    Ei nu deraiază uşor de la ceea ce cred că este corect. Atunci când se află în pericol, ei vor provoca cu putere, vor fi curajoşi şi vor răspunde cu mult curaj.

    Veţi descoperi că ei sunt îngroziţi de o teamă mai profundă, insuportabilă: teama de a „dezamăgi oamenii”. De a se comporta laş, atunci când trebuie să se arate puternici şi curajoşi pentru fraţii şi surorile lor…

     

    Ia-o pe drumul mai puţin străbătut

    Eroul îmbină o natură liberă, independentă, rebelă cu o minte disciplinată. Acest lucru îi conferă o putere supremă, matură. Ideile devin acţiuni.

    Viaţa eroică este, de multe ori, una de singurătate. Eroii ştiu că, pentru a putea da tot ce au mai bun, trebuie mai întâi să se regăsească pe ei înşişi.

    Ei iau distanţă pentru a se reorienta şi reîncărca, dar nu confundaţi acest lucru cu un „lup singuratic”.

    Eroul este sfâşiat între durere şi iubire. Durere pentru ceea ce el consideră a fi diferenţa dintre propriile valori şi realitate. Dragostea pentru ceea ce el preţuieşte şi serveşte. Iată-l pe Nietzsche, din nou: „Ce face eroul? – Înfruntă simultan cea mai mare suferinţă a sa şi cea mai mare speranţă!”

    Prin exemplul lor, ei ne învaţă că sacrificiul, punerea lui NOI înaintea lui EU (un paradox atât de minunat) este un act de forţă incredibilă – nu de slăbiciune.

    A dărui este puterea supremă.

    „Avem nevoie de o mare renaştere a eroicului în lumea noastră. Fiecare sector al societăţii umane, oriunde s-ar afla aceasta pe planetă, pare să alunece într-un haos inconştient.” – Robert Moore şi Douglas Gillette

    Acesta este modul în care funcţionează încrederea – şi de ce este atât de rară astăzi. A merge împotriva instinctului de autoconservare şi a interesului propriu este ceea ce îi separă pe cei cu adevărat minunaţi şi admirabili.

    Marii lideri – lideri spirituali, politici, de afaceri – toţi au un „de ce” autentic care este mai mare decât ei înşişi.

    Eroii au inimi mari. Au, de asemenea, defecte mari. Sunt departe de a fi perfecţi. Şi nici nu ar trebui să fie perfecţi… Sunt făcuţi din material uman, au în ei întuneric, nesiguranţă, putere agresivă…

    Dar, la fel ca artiştii, ei pot folosi această energie pentru a face imposibilul. Pentru a îndrăzni inimaginabilul.

    Merită?

    Tu trebuie să decizi.

    Viaţa este grea. O putem face uşoară, confortabilă – viaţa este scurtă, la urma urmei. De ce să nu ne bucurăm de ea, în cel mai epicureic mod? De ce să nu-ţi vezi de treaba ta, să rămâi pe calea ta?

    Dar vreau să priviţi în interiorul vostru şi să vă puneţi aceste întrebări:

    When am I truly alive?

    Pentru ce aş fi pregătit să mor?

    Ce fel de amprentă vreau să las în inimile celorlalţi?

    Soren Kierkegaard, părintele existenţialismului, a spus: „Viaţa poate fi înţeleasă doar în sens invers, dar trebuie trăită privind înainte”.

    Fericirea înseamnă să priveşti înapoi în viaţă şi să fii mândru de acţiunile tale.

    Înseamnă să spui că, chiar dacă aceasta a fost ultima zi din viaţa ta, ai dat totul pentru ceva valoros.

    Ai perseverat atunci când alţii au renunţat.

    Ai adus zâmbet şi speranţă oamenilor, i-ai ajutat, i-ai îmbrăţişat, i-ai vindecat, pentru a trăi o viaţă mai bună.

    În fiecare zi te-ai antrenat pentru a fi mai bun, ţi-ai stabilit standarde mai înalte, pentru a deveni mai puternic. Pentru tine, asta înseamnă iubire de sine şi respect de sine.

    Pentru că numai aşa poţi fi cu adevărat bun – şi potrivit pentru a servi.

    Nu te ascunzi în spatele unor scuze sau în spatele comportamentelor altora, totul îţi aparţine, indiferent de situaţie.

    Ca erou, crezi în frumuseţe, în adevăr şi în bunătate. Eşti puternic şi sensibil în acelaşi timp.

    Tu conduci. Nu în calitate de comandant. Dar dai un exemplu. Îi faci pe ceilalţi să vrea să fie cu tine.

    Dai mai mult decât primeşti, iar aceasta este puterea ta secretă. Viaţa este mai mult decât reciprocitate sau „potrivire”.

    Tu iubeşti ca Soarele.  Emiţi căldură şi lumină, cu generozitate şi necondiţionat.

    Prin pericol şi sacrificiu devii cine trebuie să fii…

     

    ***

    Dacă ţi s-ar oferi o viaţă plină de confort şi plăcere, faţă de o viaţă grea, plină de pericol, frumuseţe şi sens, ce ai alege?

    Fără eroism, viaţa ar fi insuportabilă, fără culoare, fără sens.

    Omenirea are nevoie de eroi pentru a zgudui lumea şi a o îndrepta într-o direcţie mai plină de speranţă.

    Eroii inspiră tot ce este mai bun în noi. Ei ne fac să simţim că viaţa merită, este frumoasă, fără limite – nimic nu este imposibil, doar dacă ne dorim suficient de mult.

    Eroii, ca şi cei mai buni lideri, ne unesc în această naraţiune optimistă.

    Eroii ating cea mai sensibilă şi sacră parte a fiinţei umane. Sentimentul că suntem importanţi.

    Cu toţii avem dorinţa noastră de a fi eroi, o dorinţă fundamentală pentru spiritul nostru.

    În timp ce societatea noastră modernă ne oferă fluxuri nesfârşite de plăceri, idoli şi droguri care anesteziază spiritul uman creativ şi liber, eroismul oferă o cale diferită.

    Împotriva pasivităţii, distracţiei, ignoranţei, cinismului, decăderii morale. Către o viaţă pentru care merită să trăieşti.

  • Cum ar putea Bucureştiul să fie un oraş care să atragă creiere din alte ţări

    The Economist, cunoscuta revistă globală de business, a avut în august un număr dedicat competiţiei pe care marile ţări occcidentale o duc pentru atragerea talentelor.

    Analiza The Economist este mult mai extinsă, punând accent pe ceea ce oferă ţările care atrag talente/creiere, dar şi pe noncalităţile ţărilor de unde tinerii/lumea fug.

    La atragerea de talente cu rezultate, adică au reuşit să atragă creiere, pe primele locuri sunt Canada, Australia, Statele Unite (care are însă şi cea mai mare ieşire de creiere), Germania, Spania, Elveţia, Noua Zeelandă, Franţa, Italia şi Danemarca.

    La polul opus, „creierele” nu prea vor să se mute în China, India, Iran, Brazilia, Rusia, Vietnam, Turcia, de exemplu.

    Aşa, pentru istorie, după căderea comunismului, imediat în anii ’90, Canada a avut o politică naţională clară de a atrage creiere din România, ceea ce s-a şi întâmplat. Aproape fiecare are câte un exemplu în familie.

    Trecutul nu-l mai putem întoarce, dar întrebarea este dacă România, sau mai precis Bucureştiul, ca să ne axăm pe un singur oraş, poate atrage talente, poate avea o politică şi o strategie clară pentru a atrage talente din toată lumea şi nu în ultimul rând care ar fi „calităţile” pe care le-ar putea oferi Bucureştiul astfel încât să devină un loc în care tinerii să vină şi din ţară, şi din afară.

    Sigur nu există o strategie nici la nivelul autorităţilor locale, nici la nivelul guvernului sau la nivelul partidelor.

    Dacă ar fi să discutăm despre ceea ce ar putea oferi Bucureştiul pentru ca cineva să vină aici, m-aş opri la următoarele „calităţi”:

    1. Piaţa muncii. Bucureştiul încă are o piaţă a muncii bună, cu un salariu peste medie. Spre exemplu, salariul mediu în Bucureşti este de 6.000 de lei, adică 1.200 de euro, faţă de 5.000 de lei, adică 1.000 de euro net salariul mediu pe economie. Poţi să găseşti de lucru în companii şi nu numai la nivelul de jos. Cu limba engleză te poţi descurca foarte bine.

    2. Viaţa socială destul de bună. În ultimii cincisprezece ani, Bucureştiul a înregistrat o creştere exponenţială a vieţii sociale – uitaţi-vă ce este în weekend pe Calea Victoriei, în parcuri, în malluri -, numărul de cafenele, restaurante de toate tipurile a înregistrat o creştere semnificativă, viaţa de noapte este destul de bună, poate chiar prea scumpă, dar asta depinde de unde te duci, teatrele sunt arhipline etc. Această viaţă socială contează extrem de mult pentru tineri, pentru noile generaţii, şi nu cred că sunt foarte multe oraşe în Europa care pot să ofere mixul din Bucureşti.

    3. Siguranţa în Bucureşti. Nu ştiu dacă aţi remarcat, dar mai toţi expaţii care muncesc şi trăiesc în Capitală în toate domeniile – corporaţii, companii româneşti, cluburi sportive – vorbesc în interviurile pe care le dau despre siguranţa din oraşele din România, din Bucureşti. Aici poţi să ieşi seara, poţi să te plimbi fără probleme după ce se înserează şi chiar la miezul nopţii fără să te trezeşti jefuit, bătut, ameninţat cu pistolul. În America este de neconceput această linişte, ca de altfel şi în multe oraşe faimoase din Europa. Dacă autorităţile, dacă guvernul, dacă Ministerul de Interne ar întări această siguranţă, dacă nu ar lăsa ca fenomenul extinderii consumului de droguri să scape de sub control şi chiar acest fenomen să fie redus, Bucureştiul ar putea fi un superoraş din punctul de vedere al liniştii şi siguranţei. Ce folos ai dacă câştigi milioane de euro la New York, la Paris, dacă trăieşti tot timpul cu ameninţarea că poţi să fii jefuit şi împuşcat?

    4. Piaţa imobiliară este încă ieftină, atât la nivelul chiriilor, cât şi la nivelul preţului apartamentelor. Marile oraşe occidentale sunt extrem de scumpe la nivel imobiliar, acolo nu prea poţi să te atingi de un apartament, de o casă, chiriile sunt mari şi foarte mari. Bucureştiul ar putea pune accent pe acest lucru, pe piaţa imobiliară ieftină, unde dintr-un salariu mediu de 1.000 de euro pe lună poţi să-ţi cumperi un apartament de două camere, de 50 de metri pătraţi, în şase ani.

    5. Puterea de cumpărare în Bucureşti este bună. Dacă luăm salariile din Bucureşti versus costul de trai versus piaţa imobiliară versus ceea ce obţii cu banii pe care îi ai în Bucureşti
    dintr-un salariu de middle şi de top management, vedem un raport foarte bun. Dacă te duci la Roma, la New York, la Paris, cu salariile de acolo, cu costurile de acolo, la finalul lunii s-ar putea să rămâi cu mai puţini bani decât ai rămâne în România. Diferenţa dintre salariile nete în Bucureşti versus salariile din ţările occidentale nu este chiar atât de mare, dar dacă pui în balanţă celelalte costuri, s-ar putea să ieşi mai bine.

    6. Deşi pare o utopie, învăţământul din Bucureşti, şcolile de aici, ar putea atrage tineri din afara ţării, pentru că nu sunt atât de scumpe – în America, fără minimum 500.000 de dolari nu ai nicio şansă să ajungi medic -, iar cunoştinţele obţinute, chiar dacă sunt rămase puţin în urmă, nu sunt chiar de aruncat la gunoi. Aici mă refer la medicină, inginerie, energie, financiar şi nu în ultimul rând, tot ce are legătură cu IT-ul. Toţi tinerii noştri se duc acum în Olanda, pentru că şcolile sunt ieftine (plăteşti mai mult pe chirie decât pe şcoală).

    Acum câţiva ani, nici nu se punea problema ca Bucureştiul să fie un centru de atragere de talente din afară. Nici acum nu este, dacă ar fi să discutăm în mod structurat. Dar cred că cineva ar putea face un plan pentru a atrage talente în România din motivele de mai sus.

    Dacă ne-am duce în Ucraina, Bulgaria, Turcia, Georgia, Armenia, Italia, Grecia, Iran, Spania, chiar şi Anglia, ca să enumăr doar câteva ţări, s-ar putea să luăm câteva creiere de acolo. Bineînţeles, nu ne vom putea compara niciodată cu SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia. Dar şi Bucureştiul are anumite calităţi.   

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • De ce vor nomazii digitali să trăiască în România, mai mult decât în Franţa sau Germania, şi cum poate ţara noastră să beneficieze de asta?

    Un laptop pe un şezlong, lângă valuri turcoaz şi o băutură servită dintr-un fruct exotic par să alcătuiască imaginea pe care o avem cei mai mulţi dintre noi când ne gândim la idealul muncii remote sau la acel nomadism digital care a beneficiat de un boom postpandemie. Realitatea pare însă să fie cu totul alta pentru cei care chiar şi-au luat viaţa de nomazi digitali în mâini şi au început să cutreiere lumea în lung şi în lat în paralel cu statutul de angajat, freelancer sau fondator de start-up-uri. Nomazii digitali adevăraţi sunt puţin mai pragmatici, iar pentru ei, ţărmurile exotice ale Asiei nu sunt neapărat cele mai bune pentru acest stil de viaţă; alţii sunt factorii care primează, printre care un regim fiscal care să le permită să îşi desfăşoare activitatea şi o viză, astfel încât totul să fie legal.

    „Din ce am observat eu şi din discuţiile pe care le-am avut de-a lungul timpului, nomazii digitali apreciază costul vieţii mai scăzut, o conexiune la internet bună, pe care se pot baza, uşurinţa de a comunica în limba engleză, locuri fru­moase din care să lucreze şi posibilitatea de călători în ţară şi a vedea locuri unice”, îmi spunea reprezen­tantul unei comunităţi de nomazi digitali din România, în urmă cu câţiva ani, când feno­menul începuse să prindă amploare.

    Pare că lucrurile stau aşa în continuare: cea mai recentă analiză dedicată nomazilor digitali (Global Digital Nomad Report) a analizat 12 factori clasaţi în cinci categorii pentru a dezvălui care sunt cele mai bune destinaţii globale pentru nomazii digitali în 2024. Factorii luaţi în considerare de Global Citizens Solutions sunt costurile vizei (costurile de aplicare şi cerinţele de venit), beneficiile vizei (durata, modalităţile de obţinere a cetăţeniei şi posibilitatea de prelungire), calitatea vieţii (climat, securitate, asistenţă medicală, poluare, competenţe în limba engleză), economia (costul vieţii, optimizarea fiscală şi preţurile pentru un birou de coworking) şi tehnologia şi inovaţia (viteza internetului şi indicele global de inovaţie). Conform acestei cercetări, Spania este cea mai bună destinaţie pentru nomazii digitali în 2024.

    Aceasta obţine cel mai mare scor pentru beneficiile vizei, cu 98,67 opuncte, şi al doilea cscor pentru inovaţia tehnologică, cu 90,84. Când vine vorba de economie, Spania are un scor de 82,16 (iar cel mai mare este al României, cu 91,22). Ţara noastră a obţinut însă un scor general de 98,12, viteza internetului fiind printre principalele beneficii pe care le aduce unui lucrător remote. „Ţări precum România, din Europa de Est, au implementat cadre specifice pentru a primi nomazi digitali. România oferă un program de viză pentru nomazi digitali care valorifică infrastructura tehnologică puternică a ţării, internetul de mare viteză şi costurile de trai accesibile pentru a atrage lucrători la distanţă”, scriu în raport cei care analizează ţările incluse.

    De asemenea, ei precizează că ţările din Europa de Est care oferă scheme pentru nomazi digitali reprezintă „oportunităţi subestimate în Europa şi în spaţiul Schengen”. În mod deosebit, Estonia şi România se situează pe locurile 4 şi 5, respectiv printre cele mai bune ţări în care nomazii digitali să se mute: „Aceste naţiuni au făcut investiţii substanţiale în tehnologie şi inovaţie, rezultând într-o infrastructură de top pentru internet de mare viteză”.

    Acest clasament optimist m-a făcut să mă întreb dacă nu am putea o găsi o soluţie pentru dezechilibrul demografic al României, dar şi economic, în aceşti tineri care par dornici să ne descopere. Toţi aceşti nomazi, în teorie, aduc bani în plus în economiile locale – mai ales când continuă să câştige salarii din economii avansate. De altfel, acesta este şi motivul pentru care un număr mare de naţiuni au început emită vize speciale pentru nomazi digitali, încercând din răsputeri să atragă lucrători la distanţă să trăiască şi să lucreze pe teritoriul lor (avem şi noi – n.red.). Din punct de vedere financiar, un procent semnificativ de 79% dintre nomazii digitali câştigă peste 50.000 de dolari pe an, iar un mic, dar notabil 2% câştigă peste 1 milion de dolari anual, scrie o altă cercetare, publicată de platforma internaţională Forbes.

    Cum se preconizează că milenialii şi Generaţia Z vor moşteni 84 de trilioane de dolari în următorul deceniu, piaţa serviciilor şi produselor personalizate pentru nomazii digitali este probabil să se extindă şi să crească în calitate. Spania a sezizat această oportunitate şi a anunţat deja o măsură menită să atragă şi mai mulţi angajaţi străini remote: luna aceasta, guvernul local din Extremadura, Spania, a anunţat că oferă până la 15.000 de euro sau 16.703 dolari pentru a te muta în zonă pentru cel puţin doi ani. Această comunitate autonomă, care are una dintre cele mai scăzute populaţii din Spania, a alocat 2 milioane de euro pentru a atrage relocarea a 200 de nomazi digitali şi lucrători la distanţă în regiune. Un comunicat de presă al guvernului din Extremadura precizează că subvenţiile sunt destinate „locuinţelor disponibile, terenurilor arabile şi tuturor celor necesare pentru a facilita sosirea noilor cetăţeni”.

    Autorităţile spaniole au declarat pentru Euronews că cererile pentru aceste subvenţii sunt aşteptate să fie deschise în septembrie şi pot fi depuse online odată ce devin disponibile. Pentru a aplica pentru subvenţii, trebuie îndeplinite următoarele cerinţe: nu trebuie să fi locuit în Extremadura în ultimele şase luni; să fii rezident legal în Spania şi să ai un număr de identitate pentru străini; să lucrezi de la distanţă în industria tehnologiei. Cetăţenii din afara UE, cum ar fi cei din Statele Unite, pot de asemenea aplica, dar trebuie să fi obţinut deja viza digitală pentru nomazi din Spania.

    În loc de concluzie:

    Termenul „nomad digital” a fost introdus de Tsugio Makimoto şi David Manners în cartea lor din 1997, „Digital Nomad”. Ei au prevăzut un viitor în care progresele în tehnologia digitală ar permite oamenilor să lucreze de oriunde, eliberaţi de mediile tradiţionale de birou. Makimoto a anticipat că, pe măsură ce munca la distanţă va deveni tot mai răspândită, naţiunile vor ajunge să „concureze pentru cetăţeni”, în special pentru cei cu înaltă calificare. Intrăm şi noi în cursă?  

    Ioana Matei este editor-şef BUSINESS MAGAZIN

  • Paradoxul deinfluencingului: influenceri care trec de la promovare la critica consumerismului

    În ultimul an, din ce în ce mai mulţi am început să ne gândim de două ori înainte de a cumpăra ceva ce promovează influencerii. Chiar recent am scris despre un anume influencer care a aruncat într-un coş de gunoi produse pe care tocmai le promovase. Povestea nu s-a terminat bine. Astăzi, vedem că aproape oricine are Instagram sau TikTok poate fi un influencer. Simţim o saturaţie în ceea ce priveşte influencerii şi produsele promovate de ei pentru că am devenit extrem de conştienţi că multe dintre articolele pe care le vedem pe conturile lor sunt primite cadou sau sponsorizate.

    Pentru influencerii care postează parteneriate plătite după parteneriate plătite, toată lumea a început să înţeleagă că nu există nicio modalitate de a folosi cu adevărat toate brandurile şi produsele pe care le promovează. Ne putem pune de acord (cred) că influencerii au devenit sinonimi cu promovarea consumului în ultimii ani. Şi totuşi, pentru că există un „totuşi”, poate că încă mai e speranţă pentru un consum mai res­ponsabil. Şi poate că această speranţă vine dintr-un anume trend – deinfluencing. Pornit tot de influenceri.

    Deinfluencing este un trend opus influenţării, unde influencerii încearcă să-şi încurajeze urmăritorii să nu cumpere orice lucru văd promovat pe internet (cel puţin nu mai mult decât e strict necesar). Theconversation.com explica într-un articol recent că „acest trend vizează influencerii care îi descurajează pe urmăritorii lor să cumpere produse supraevaluate sau ineficiente”. În esenţă, deinfluencingul descurajează consumul excesiv, care ne dăunează atât nouă (financiar, uneori din punctul de vedere al sănătăţii), cât şi planetei.

    Doar hashtagul #deinfluencing are acum peste un miliard de vizualizări pe TikTok şi demonstrează că a trecut deja de cercurile unde se discută despre sustenabilitate şi merge mai departe – către un discurs la general despre consumerism. Cererea tot mai mare de conţinut online autentic şi nefiltrat a oferit un boom atât micro-influencerilor, cât şi trendului deinfluencing, asa cum punctează Theconversation.com. Micro-influencerii construiesc o relaţie strânsă cu urmăritorii lor şi pot avea un impact semnificativ asupra deciziilor lor de cumpărare.

    Uneori mai mare decat poate crede un brand, care încearcă mai degrabă să se îndrepte spre macro-influenceri (în cazurile unde bugetele permit acest lucru). Există mai multe motive care stau la baza alegerii de a deveni un influencer anticonsumerism. Primul este conştientizarea impactului negativ pe care îl are consumul excesiv. Mulţi influenceri au devenit conştienţi de efectele nocive pe care consumerismul le are asupra mediului şi societăţii. Aceştia doresc să îşi educe urmăritorii cu privire la consecinţele alegerilor de consum nesustenabile şi să îi încurajeze să facă schimbări pozitive în acest sens. Un alt motiv este şi promovarea sustenabilităţii. Într-o lume afectată de schimbările climatice şi de epuizarea resurselor naturale, unii influenceri aleg să susţină un stil de viaţă sustenabil. Ei încurajează reciclarea, reutilizarea şi reducerea deşeurilor, contribuind astfel la protejarea mediului.

    Dacă urmăreşti trendul de pe TikTok, mulţi dintre ei susţin cumpărăturile din second-hand sau cumpărarea produselor de îngrijire personală/cosmetice doar atunci când cele actuale se termină. În plus, şi sănătatea mintală joacă un rol esenţial în adoptarea unei atitudini anticonsumeriste. Cultura consumerismului contribuie în mod evident la stres şi anxietate: „Toată lumea foloseşte produsul X, ar trebui să îl cumpăr şi eu”. Influencerii care promovează deinfluencingul încearcă să sprijine un stil de viaţă mai echilibrat şi mai sănătos din punct de vedere psihologic, oferind alternative la presiunea constantă de a consuma şi de a deţine mereu cele mai noi şi în trend produse. Pe de altă parte, ei încearcă şi să normalizeze din nou ideea că nu trebuie să cumpărăm tot ce vedem pe internet şi tot ce folosesc influencerii. Reacţiile la aceste iniţiative sunt mixte. Mulţi apreciază mesajele autentice şi se alătură trendului pentru un consum mai responsabil. Pe de altă parte, există şi critici care consideră că influencerii promovează în continuarea anumite branduri şi că doar oferă alternative pentru altele.

    E acesta începutul sfârşitului pentru marketingul cu influenceri? Cred că ne putem pune cu toţii de acord că nu. De fapt, deinfluencingul ar putea fi considerat doar o nouă abordare a influencerilor, şi chiar una cu un impact mai mare. Deoarece, în timp ce influencerii descurajează într-adevăr consumul excesiv de produse şi servicii despre care consideră că nu merită preţul, selectivitatea lor privind brandurile pe care mai aleg să le promoveze le oferă poate o putere de convingere mult mai mare. Devin nişte influenceri extrem, extrem de selectivi în ochii urmăritorilor lor. Creşterea trendului deinfluencing nu marchează sfârşitul marketingului cu influenceri, ci mai degrabă o potenţială reimaginare a acestuia. În acest nou context, brandurile, social media, influencerii şi consumatorii deopotrivă sunt provocaţi să pună la îndoială abordarea promovării şi consumului produse/servicii. Toată lumea face un pas în spate pentru a se întreba ce îşi doresc să vadă pe social media: recomandări de produse sau ceva mai mult? Impactul deinfluencingului este totuşi semnificativ şi se vede deja în online. Pare că marketingul cu influenceri a fost zguduit şi încearcă să se recalibreze. Acesta a generat discuţii importante despre sustenabilitate, responsabilitate şi impactul social al consumului. Încet, dar sigur, a dus la schimbări în comportamentul de cumpărare al tuturor.  Paradox sau nu, deinfluencingul evidenţiază o schimbare importantă la care asistăm chiar acum. Influencerii care aleg să se opună consumerismului folosesc aceeaşi platformă care le-a dat puterea pentru a promova schimbări pozitive în societate: de a găsi reţeta perfectă pentru consumul responsabil. Aceştia arată că influenţa poate fi folosită nu doar pentru a stimula consumul, ci şi pentru a încuraja reflecţia şi responsabilitatea socială. Acum rămâne de văzut câţi dintre actualii influenceri vor trece şi ei de cealaltă parte a baricadei şi cât timp trendul va rămâne „trend”.  

    Oana Ioniţă este Social Media Manager, BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, DA Premium

  • Întrebarea este dacă preţurile apartamentelor vechi pot să crească, aşa cum cresc preţurile la apartamentele noi

    Toate preţurile din zona imobiliară rezidenţială din Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi, Braşov sunt mari, cel puţin preţurile cerute, din perspectiva cumpărătorilor, poate tranzacţiile au scăzut, poate în blocurile noi la multe apartamente nu există lumină, semn că nimeni nu locuieşte acolo, deci apartamentele nu ar fi vândute (cu toate că sunt vândute), poate numărul celor care pot să ia un credit a scăzut pentru că nu se mai încadrează în criterii (dobânzile sunt mari, avansul este mare, nu mai poţi să iei un credit de consum pentru a avea bani de avans etc.), poate va veni peste noapte o criză ca în 2008 şi va scădea preţul apartamentelor. Sunt mulţi de poate.

    Ce se întâmplă este că preţurile nu prea scad, deşi am trecut în ultimii patru ani prin criza COVID, criza inflaţiei, criza creşterii dobânzilor, mai degrabă preţurile au crescut decât au scăzut. Chiriile cresc şi încă au rate de creştere substanţiale. Numărul de proiecte disponibile scade. Preţul terenurilor a crescut şi creşte în continuare.  Preţurile materialelor de construcţii au crescut şi asta înseamnă că metrul pătrat construit este mai scump. Salariile au crescut. Finanţarea din spatele dezvoltărilor este mai scumpă pentru că au crescut dobânzile atât de la euro cât şi la lei. Aşa că ceea ce se livrează nou pe piaţă are un preţ mai mare, că doar dezvoltatorii nu vor vinde în pierdere. Vând mai greu, ce-i drept, dar tot nu scad preţurile.

    În acest moment sunt mai multe motive pentru care este puţin probabil să ne confruntăm cu o criză imobiliară care să ducă la o scădere dramatică a preţurilor, cel puţin cum a fost în 2008: o bună parte din tranzacţii se fac cu bani proprii şi mai puţin cu credit bancar; în piaţă sunt foarte mulţi bani – la medici, la notari, la avocaţi, la cei care au făcut bani pe Bursă, la cei care au făcut bani din crypto, la cei care au făcut bani din videochat, la cei care au făcut bani din tâlhării din afară, la cei care au făcut bani lucrând în afară etc., aşa că sunt bani pentru achiziţii; băncile de-abia aşteaptă să dea credite ipotecare/imobiliare în lei, chiar cu dobânzi în scădere. Salariile şi veniturile românilor au crescut; cursul leu/euro a rămas stabil; în ciuda creşterii exponenţiale a dobânzilor de acum doi ani (ratele au crescut cu 60%), românii au avut bani să acopere aceste creşteri şi să-şi plătească ratele, iar în aceste condiţii băncile nu se confruntă cu credite neperformante, ci dimpotrivă, valoarea portofoliului de credite imobiliare creşte.

    La polul opus, în orice moment ne-am putea trezi cu o criză care să vină din afară, în orice moment ne-am putea trezi cu o recesiune din motive externe, dar şi din motive interne care să ducă la disponibilizări şi multe semne de întrebare cu privire la plata ratelor la credite; o criză bugetară de proporţii se poate transforma într-o criză politică şi economică, ceea ce ne poate aduce o creştere a cursului leu/euro care să facă apartamentele mai scumpe în lei pentru că la noi preţul de referinţă este în euro. În aceste condiţii, s-ar putea ca preţurile în euro să scadă, chiar dacă în lei cresc. Totuşi, orice date am lua în acest moment, România este o ţară încă ieftină din perspectiva preţurilor pe zona imobiliară rezidenţială, adică apartamentele au încă preţuri mici. Suntem la cel mai bun raport între preţul apartamentelor şi salarii, adică putem cumpăra un apartament de 50 de metri pătraţi la preţurile actuale şi la salariul mediu actual, de peste 1.000 de euro, în 5,9 ani. În 2008, înainte de criză, acest indicator era de 30 de ani.

    Comparativ cu oraşele cu care ne comparăm, Budapesta sau Varşovia, preţurile la noi sunt cu 50% mai mici. Din acest motiv, investitorii străini, dar nu numai, cumpără pachete de apartamente fie direct de pe planşă, fie aproape de finalizarea proiectului, asta dacă nu s-au vândut între timp. O parte dintre aceşti investitori le dau în chirie, alţii aşteaptă să crească preţurile. Chiriile vor creşte, pentru că noua generaţie nu vrea să fie legată de achiziţia unui apartament cu un credit (dacă părinţii le cumpără apartamentul, nimeni nu se supără). Chiriile din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara sunt încă mici faţă de chiriile din Ungaria, Polonia, ca să nu mai vorbim de ţările vestice. Fenomenul Airbnb şi Booking duce la creşterea chiriilor pentru că există cerere. Chiar dacă în ultimii ani preţurile au crescut, nu au crescut suficient de mult încât să acopere randamentele/câştigurile obţinute din achiziţia de titluri de stat, din dobânzile la depozitele bancare, din investiţiile pe Bursă, din dividendele obţinute de la companiile listate pe Bursă. Dar când vor începe să scadă dobânzile şi implicit randamentele din aceste investiţii, preţurile imobiliare vor mai creşte, pentru a mai acoperi din aceste „pierderi”. Bineînţeles că toată lumea preferă apartamente noi, atât cei care fac aceste achiziţii pentru investiţie, cât şi cei care le cumpără pentru a sta în ele. Dar întrebarea este cât de mare e puterea preţurilor apartamentelor noi, ca să tragă în sus şi preţurile apartamentelor vechi. Cei care au de vânzare apartamente vechi se raportează la preţurile apartamentelor noi, dar se miră că nu primesc acelaşi preţ. 

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Paradoxul ţărilor bogate: scade natalitatea, dar cresc numărul de animale de companie şi cheltuielile cu acestea

    1.445 de dolari este nivelul la care ar urma să ajungă cheltuielile estimate pentru fiecare animal de companie din SUA, conform unui raport realizat recent de banca de investiţii Morgan Stanley. Aceste cheltuieli ar urma să ajungă la 1.733 de dolari pe an până în 2030, ceea ce înseamnă o creştere cu 113%, până la valoarea de 261 de miliarde de dolari, faţă de 122 miliarde de dolari în 2019, conform Morgan Stanley. „Chiar dacă încetineşte creşterea numărului de gospodării în care sunt adăugate animale de companie, cel mai probabil va fi tot mai mare cheltuiala medie pentru fiecare dintre acestea”, declară Simeon Gutman, retail analist în cadrul băncii de investiţii. Motorul principal de creştere a industriei dedicate animalelor de companie îl constituie avansul industriei de medicină veterinară şi servicii conexe, dat fiind că în cele şase luni care au precedat realizarea studiului, 80% dintre respondenţi au declarat că au făcut cel puţin o vizită la veterinar, arată informaţiile Morgan Stanley.

    În condiţiile în care proprietarii de animale de companie le consideră veritabili membri ai familiei, tendinţa este uşor de înţeles. Este interesant însă că pentru proprietarii de câini, pisici, broaşte ţestoase sau cine mai ştie ce tipuri de animăluţe, importanţa acestora în cadrul familiei creşte, în timp ce natalitatea scade. În SUA, de pildă, pentru care sunt disponibile informaţiile din raportul Morgan Stanley, natalitatea a ajuns în 2021 la o medie de 1,66 copii pentru fiecare femeie, adică mai puţin de jumătate faţă de 1960, când acest indicator era de 3,65 copii născuţi de fiecare femeie.

    Fenomenul se manifestă şi în China, conform holdingului bancar Goldman Sachs. Până în 2030, în China ar urma să fie de aproape două ori mai multe animale de companie decât copii mici. Astfel, numărul de animale de companie ar urma să ajungă la 70 de milioane, în mediul urban, faţă de 40 de milioane de copii cu vârsta până în patru ani.

    România nu face excepţie de la tendinţele globale nici la acest capitol. Natalitatea a ajuns la un nivel foarte scăzut (în primul trimestru al anului trecut s-au înregistrat puţin peste 73.000 de naşteri, cel mai mic număr din ultimii 145 de ani), în ciuda faptului că nivelul de trai este mai ridicat decât oricând în istoria ţării, cel puţin aşa cum arată tabloul zugrăvit de datele economice. În PIB per capita, în ultimii zece ani, România a recuperat masiv faţă de alte ţări europene, ajungând acum la 78% din media UE, faţă de 55% în 2014, arată datele Eurostat.

    Bunăstarea este resimţită şi de animalele de companie din ţara noastră, jumătate dintre locuitorii din mediul urban având în familie câine, pisică sau alte tipuri de companioni, iar numărul acestora este în creştere, arată un studiu realizat de compania de cercetare de piaţă Reveal Marketing Research pentru Mars. Potrivit acestuia, locuitorii din mediul urban au de obicei un singur câine, de cele mai multe ori de talie mare. Conform firmei de cercetare, aproape trei sferturi (73%) dintre posesorii de animale de companie au câine, în vreme ce 57% au pisici. Topul celor mai populare animale de companie este completat de păsări, de regulă papagali sau canari (9%), peşti (7%), broaşte ţestoase şi hamsteri ori porcuşori de Guineea (3%).

    România se situează pe locul 3 în Europa în ceea ce priveşte deţinerea de animale de companie, poziţie care reflectă o afecţiune puternică pentru aceşti membri ai familiilor. Iar tendinţa ascendentă în ceea ce priveşte acest fenomen a dus la o creştere semnificativă a pieţei de produse şi servicii veterinare, inclusiv a alimentelor speciale dedicate acestora. Cheltuielile cu serviciile şi produsele medicale sunt tot mai mari nu numai din pricina bugetelor mai generoase, ci şi pentru că este tot mai mare speranţa de viaţă a animalelor de companie. În plus, avansează tot mai mult tehnologia din sfera veterinară, ceea ce face mai facilă diagnosticarea şi tratarea bolilor la animale.

    Una peste alta, odată cu creşterea puterii de cumpărare, ne deschidem mai larg baierele pungii pentru animalele de companie, fie că e vorba de achiziţia lor, de cheltuieli la veterinar, cosmetică sau cazări pentru cei care nu au soluţii atunci când pleacă din localitate. Şi până la urmă, dacă scade sau lipseşte presiunea cu cheltuielile dedicate copiilor, există disponibilitate financiară pentru astfel de alocări.

    Filme cu animale de companie sunt multe, dar o comedie spumoasă, care reflectă afinitatea pentru animale şi apetitul de a investi în prietenii necuvântători, este „Dr. Doolittle” – serie potrivită pentru concedii sau un weekend relaxant.  

  • Roxana Monica Vilcu, country director, 4Service Romania: Dincolo de benchmark-urile pieţei sunt nevoile reale ale oamenilor

    Există o discrepanţă semnificativă între veniturile reale ale lucrătorilor şi aşteptările lor referitoare la o remuneraţie corectă. În timp ce venitul mediu actual al respondenţilor este de 4.349 lei pe lună, salariul dorit se situează în medie la 5.823 lei. Cu alte cuvinte, diferenţa între nivelul actual şi cel dorit al remuneraţiei ajunge la 34%.

    În lumea în schimbare rapidă de astăzi, piaţa muncii serveşte drept un barometru crucial al sănătăţii generale a economiei şi bunăstării populaţiei sale. Pe măsură ce România navighează prin provocările şi oportunităţile secolului XXI, este esenţial să examinăm starea actuală a pieţei sale muncii şi tendinţele cheie care îi modelează viitorul.

    În ceea ce priveşte alegerea unui loc de muncă, lucrătorii români iau în considerare o serie de factori externi şi interni care îşi modelează preferinţele şi procesul lor decizional. Sunt priorităţi cheie care îi ghidează pe români în alegerile lor de carieră. Printre factorii externi, cei mai semnificativi sunt un salariu stabil împreună cu plăţi suplimentare (63% dintre respondenţi), un echilibru între viaţa profesională şi personală (41%), şi un program flexibil sau posibilitatea de lucru de la distanţă (35%), arată un studiu realizat de compania de cercetare 4Service asupra populaţiei active, cu vârste cuprinse între 18 şi 64 de ani. Studiul a fost realizat utilizând metoda de interviu online (CAWI).

    În ceea ce priveşte motivaţia internă, pentru cei mai mulţi români joacă un rol cheie securitatea şi stabilitatea în locul de muncă (54%), recunoaşterea contribuţiei şi valorii lor ca angajaţi (44%), satisfacţia personală în muncă şi simţul sensului acesteia (42%). În plus, absenţa presiunii excesive şi a stresului este un factor important pentru 34% dintre respondenţi.

    În era tehnologiei digitale, nu este surprinzător faptul că majoritatea românilor utilizează resurse online pentru căutarea locurilor de muncă. Cele mai populare site-uri sunt eJobs (74% dintre respondenţi) şi BestJobs (64%). În acelaşi timp, metodele tradiţionale, precum recomandările de la prieteni şi cunoştinţe (30%) sau presa locală (10%), rămân, de asemenea, în cerere.

    Peste jumătate dintre români (53%) intenţionează să-şi schimbe locul de muncă în următoarele 6 luni. Acest lucru indică un nivel ridicat de mobilitate şi dinamism pe piaţa muncii. Studiul ne arată o mare disponibilitate a românilor de a-şi schimba locurile de muncă, ceea ce deschide oportunităţi pentru angajatori în atragerea de talente. În acelaşi timp, companiile ar trebui să acorde atenţie factorilor cheie care determină alegerea lucrătorilor: stabilitatea, securitatea, oportunităţile de dezvoltare profesională, recunoaşterea şi condiţiile de lucru flexibile.

    Problema dezechilibrului între remuneraţia actuală şi aşteptările salariale ale lucrătorilor merită o atenţie specială. Pentru a-şi menţine şi motiva personalul, angajatorii vor trebui să îşi revizuiască abordările în ceea ce priveşte compensaţiile şi beneficiile, concentrându-se nu doar pe benchmarkurile pieţei, ci şi pe nevoile reale ale oamenilor.   

     

  • Corporatiştii români sunt biciuiţi profesional de corporaţii şi chiar le place să fie biciuiţi pentru că astfel le este validată ideea că sunt importanţi

    Corporatiştii români nu stau prea bine cu starea de bine: sunt anxioşi, depresivi, obosiţi, frustraţi, că anii au trecut şi poate nu au realizat ceea ce au vrut, nu ştiu care este echilibrul între viaţa profesională şi cea personală, sunt în burnout  fie că ştiu, fie că nu ştiu.

    Majoritatea angajaţilor cred că nu sunt apreciaţi de către angajatori.

    Cel puţin aşa consideră, aşa a spus la ZF Live,  Matei Stănculescu, psihoterapeut şi mental fitness coach, cofondator, Centrul EKA. Mai mult decât atât, angajaţii români, corporatiştii noştri sunt „biciuţi” la job, adică ceea ce fac multinaţionalele prezente în România nu fac în alte ţări: există multe ore suplimentare, lucru peste program, preluarea de sarcini suplimentare, rezolvarea problemelor şefilor şi ale companiei fără să fie sarcina lor directă, etc. Dar Matei Stănculescu spune că şi angajaţilor le place să fie „biciuţi” în acest fel: „Dacă şeful mă sună, dacă şeful îmi dă de făcut un lucru, înseamnă că sunt important, nu?! ”

    Chiar este o mândrie să arate că sunt biciuiţi, pentru că vor să demonstreze că pot să rezolve lucruri. În aceste condiţii, viaţa profesională se suprapune cu viaţa personală, şi nimeni nu ştie unde este linia de demarcaţie, nimeni nu ştie când să spună nu, de frică să nu piardă ceea ce au, de frică să nu fie daţi la o parte, de frică să rămână pe dinafară în această lume a corporaţiilor.Teoretic, tot timpul ai putea să renunţi la această viaţă de corporaţie, dar practic piaţa nu este atât de generoasă cu altceva la schimb. Dacă dăm puţin timpul înapoi, finalul anilor ‘90 a dus la apariţia în România a multinaţionalelor, a marilor corporaţii, a marilor nume din afară, a unei noi clase de angajaţi, de data aceasta la birou, corporatiştii.

    Atunci nu prea existau alternative, având în vedere că economia comunistă se prăbuşise, iar companiile private româneşti nu erau altceva decât o replică organizatorică a întreprinderilor comuniste, ţinând cont că primii patroni români au făcut parte din nomenclatura comunistă. Multinaţionalele au venit cu altă structură de organizare, corporatiştii români au primit acces la knowledge, la reţeaua internaţională a corporaţiilor, la o lume nouă de fapt. La schimb, au dat totul, viaţa personală nu a mai existat.

    Dacă în primul deceniu a fost ceva nou, pe măsură ce anii au trecut lucrurile nu au mai fost ca la început. Au văzut că aceste corporaţii sunt impersonale, sunt reci, şi totul este o chestiune de cifre, de targeturi, de vânzări, de taskuri etc. Toţi managerii predică empatia corporatistă, asta până când vin deciziile din afară, care trebuie executate. Pandemia a accelerat problemele corporatiştilor, care s-au acumulat în ani, aşa că, acum, starea de bine a corporatiştilor nu este atât de bună, cel puţin aşa susţine Matei Stănculescu. Dar dincolo de aceste probleme cu care se confruntă acum companiile, încercând să imbunătăţească starea de bine a angajaţilor ca să mai reducă din pierderea de productivitate, întrebarea este dacă situaţia poate să fie alta. Corporaţiile sunt entităţi impersonale, totul se adună trimestrial în nişte cifre, şi în funcţie de acestea se iau decizii de către C-level şi de către principalii acţionari, care pot sau nu să se priceapă la ceea ce face compania sau la ce trebuie făcut. Restul trebuie doar să execute, empatie există doar când sunt rezultate, în rest totul este o chestie rece. Angajaţii sunt importanţi atâta timp cât compania are rezultate. În rest este doar o iluzie. Dar indiferent de acest lucru, în cultura de job din România există dorinţa de a fi biciuit, pentru a fi validat că eşti important şi că multinaţionala, corporaţia, depinde de tine.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Amor Fati: o filosofie străveche, ideală pentru prezent

    În pragul unui nou sezon, pare că se intensifică şi discuţiile despre o evoluţie negativă a economiei – pe plan internaţional, dar şi local, se vorbeşte tot mai mult despre companii care renunţă la o parte dintre angajaţi, despre închideri în retail, dar şi în HoReCa, despre „meniuri de acţiuni defensivă” la bursă, despre creşterea preţului aurului şi lista poate continua. Adevărul e că indiferent de cât de multe ştiri de acest fel publicăm, singura certitudine referitoare la perioada următoare este că ne aşteaptă încă un sezon de incertitudini. BUSINESS Magazin împlineşte anul acesta 20 de ani (pe care îi vom sărbători în octombrie), timp suficient în care să fi fost deja martorii şi povestitorii a numeroase astfel de momente din evoluţia economică a României. Pentru noi, a fost mereu business as usual, am scris despre prăbuşiri spectaculoase, cât şi despre renaşteri „din cenuşă” sau despre idei de business nemaiauzite până atunci. Găsim cumva în tot acest necunoscut bucuria de a-i descoperi şi pe cei care au descoperit oportunităţile, mentalităţi suficient de puternice încât să depăşească eşecuri, oameni dispuşi să munceascăzi-noapte pentru businessurile lor sau în corporaţii într-o eră în care pare că majoritatea îşi doreşte să muncească tot mai puţin. Nu aş vrea să îmi dau cu părerea despre ceea ce va urma – mai ales fiindcă cred că propagarea ştirilor negative în economie poate să genereze un efect în lanţ şi să facă lucrurile şi mai rele de cum sunt de fapt – dar mi-ar plăcea ca mai mulţi dintre noi să îmbrăţişăm acest „Amor Fati” filosofic (despre pare că Nietzsche a vorbit) – adică acceptarea a tot ce s-a întâmplat, se întâmplă şi urmează să se întâmple. În momentele de incertitudine economică, când recesiunea pare să fie la orizont, suntem tentaţi să căutăm refugiu în frică şi îngrijorare. O asemenea stare de anxietate nu este surprinzătoare, având în vedere că recesiunile aduc adesea cu ele şomaj, scăderea veniturilor şi instabilitate generală. Însă, în loc să ne lăsăm copleşiţi de această frică, ar fi bine să ne inspirăm din această veche filosofie.

    Este o invitaţie de a accepta, ba chiar de a îmbrăţişa, toate evenimentele vieţii – bune sau rele – ca fiind necesare şi, în final, benefice. Aceasta nu este o atitudine pasivă sau fatalistă, ci mai degrabă o poziţie activă de a găsi sens şi valoare în fiecare experienţă, chiar şi în cele mai dificile. În faţa unei recesiuni economice, Amor Fati ne poate ajuta să ne schimbăm perspectiva asupra provocărilor ce urmează. În loc să vedem recesiunea ca pe o catastrofă inevitabilă, am putea să o privim ca pe o oportunitate de a regândi şi reconstrui modul în care trăim şi muncim. Poate că această criză (dacă va fi criză) va scoate la iveală slăbiciuni sistemice care, în alte circumstanţe, ar fi fost ignorate. Poate că va forţa companiile şi indivizii să se adapteze, să inoveze şi să găsească noi căi de succes. În loc să căutăm să evităm disconfortul cu orice preţ, putem să învăţăm să creştem din el. În contextul recesiunii, aceasta ar putea însemna să fim mai atenţi la modul în care ne gestionăm resursele, să redescoperim bucuria în lucrurile simple sau să apreciem mai mult relaţiile pe care le avem. Este o şansă de a ne redescoperi rezistenţa şi de a dezvolta o atitudine de mulţumire pentru lucrurile pe care le avem, chiar şi în perioade de lipsuri.

    Amor Fati nu este doar o resemnare faţă de ceea ce urmează, ci o invitaţie de a privi viaţa cu toate faţetele sale – inclusiv recesiunea – ca pe o parte integrantă a evoluţiei. Ne reaminteşte că, indiferent de cât de grea ar părea situaţia, există întotdeauna posibilitatea de a găsi sens şi direcţie în mijlocul haosului.

    Înaintea unei perioade de incertitudine, această atitudine poate fi exact ceea ce avem nevoie pentru a naviga cu succes prin provocările care urmează. Sau poate nu vom avea parte de provocări deloc – să lăsăm „soarta” să ne suprindă puţin, şi în business.  

     

    Ioana Matei este editor Business Magazin

  • Cum a pierdut o influenceriţă româncă un contract de imagine cu unul dintre cele mai mari lanţuri de magazine din România cu un simplu gest şi chiar a declanşat şi un scandal imens pe plan local

    Ce se întâmplă când o pungă cu mâncare neîncepută e aruncată la gunoi în faţa unei ţări întregi? Ei bine, se deschid o mulţime de discuţii. Despre influenceri şi relaţia lor cu brandurile, despre imaginea pe care ei o conturează în social media pentru comunităţile lor, despre risipa alimentară în România, despre gestionarea unei crize de imagine şi, în cele din urmă, despre cum să nu faci un apology video (un material video în care persoana publică îşi cere scuze şi îşi asumă incidental N.Red.). Pe scurt, influencerul Sânziana Negru a filmat o campanie pentru Lidl în cadrul festivalului Electric Castle, unde a prezentat mai multe produse ale brandului pe care tocmai le achiziţionase. După publicarea videoclipului în social media, a apărut şi o fotografie făcută de o altă persoană prezentă şi ea la festival în care era prezentată punga cu alimentele intacte din video aruncată la gunoi. Ce a urmat după e istorie – campania a fost ştearsă şi reacţiile au continuat să curgă.

    Influencerul a ajuns într-o situaţie de criză şi a gestionat-o fix pe dos faţă de cum scrie în manualele de comunicare. Primul lucru pe care l-am învăţat în facultate la un curs de comunicarea de criză în mediul online, şi pe care ar fi trebuit să îl facă şi ea, e că trebuie neapărat să oferi un răspuns în maximum 24 de ore. Un răspuns prompt ajută la prevenirea răspândirii de zvonuri şi speculaţii necontrolate şi demonstrează transparenţa şi responsabilitatea influencerului.  Ce altceva mai e important? Ca acest răspuns ă vină fix de la persoana a cărei imagine este afectată. În acest caz, influencerul a ales să lase o parte terţă să răspundă printr-un apology video şi anume partenerul acesteia care apărea şi el în clip. Scuzele nu au fost tocmai scuze şi au stârnit un nou val de critici la adresa ei.

    Explicaţiile ei au venit abia după o săptămână de la incident, timp în care Lidl a încheiat oficial colaborarea cu ea. Retailerul a amintit că aplică măsuri antirisipă alimentară în magazinele lor prin campania pe care o derulează de ceva timp, „Risipa alimentară”. Discuţia din mediul online s-a dus desigur şi înspre lipsa de responsabilitate a influencerilor din România şi despre lipsa de transparenţă pe care tot mai mulţi dovedesc că o au. Influencerii pot promova produse pe care nu le folosesc sau alimente pe care nu le consumă (cum a fost în acest caz) şi publicul român a simţit nu de puţine ori că opiniile lor sunt influenţate de interese comerciale, nu de experienţe reale. În timp ce aproximativ 5 milioane de români trăiesc la limita sărăciei şi au dificultăţi în asigurarea hranei, imaginea unei pungi pline de alimente aruncate la gunoi pare scoasă dintr-un film al inconştienţei. În România, zilnic sunt aruncate la gunoi 6.000 de tone de alimente. Aceasta înseamnă că, într-un an, risipa alimentară depăşeşte 2,2 milioane de tone. Per capita, acest lucru se traduce printr-o risipă de aproximativ 129 de kilograme de mâncare pe an, echivalentul unei mese pe zi, conform datelor furnizate de Uniunea Europeană şi Naţiunile Unite. În teorie, responsabilitatea influencerilor nu se opreşte la o campanie filmată şi postată pe conturile lor, ci trebuie să pună în practică valorile pe care le promovează. Realitatea însă e că majoritatea îşi creează o imagine în online, care de cele mai multe ori nu are nicio legătură cu cine sunt ei cu adevarat. Responsabilitatea revine, desigur, şi brandurilor. Acestea trebuie să se asocieze cu persoane publice numai după o analiză în adevăratul sens al cuvântului a activităţii lor, şi nu doar a numărului de urmăritori.  

    Oana Ioniţă este Social Media Manager, BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, DA Premium