BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Cel bogat sa fie si mai bogat

    Acestea sunt teme importante de discurs politic. Dar nu numai. Ele pot face obiectul unor conversatii intre prieteni atunci cand se discuta despre politica. Pana la urma, cine are grija de cei care sunt saraci? Si se dau exemple de cum arata tara daca iesi din Bucuresti.
    Cum poti sa nu fii de acord cu realitatea? Peste sase luni incepe campania electorala, iar astfel de intrebari retorice se vor regasi in programele politicienilor.

    Romania este impartita acum in doua. O tara bogata – Bucuresti, Cluj, Timisoara, Arad, Pitesti, Constanta si cateva alte zone din jurul marilor orase – si o tara saraca – o parte din Moldova, o parte din Oltenia, ceva prin Transilvania, Copsa Mica, sate sau zone industriale care nu au mai rezistat capitalismului si au falimentat social si economic. Cum rezolvam situatia din zonele defavorizate, cu tot ce reprezinta ele, si cine este responsabil de acest lucru?

    Cred ca problema este pusa cu trei decenii mai devreme. Intrebarea corecta trebuie sa fie cum sa facem astfel incat zonele prospere sa devina si mai prospere? Cum facem ca cel bogat sa devina si mai bogat? Cum facem ca langa o banca sa mai apara una?

    Acestea sunt intrebari de care fuge orice politician. Nimeni nu te-ar vota cu un asemenea discurs capitalist. Eu cred ca acum acestea sunt intrebarile corecte, iar toate actiunile, masurile, energia trebuie depuse pentru acest scop. Cel care are acum un venit de 1.000 de euro pe luna net in Romania este un om bogat. Preocuparea lui trebuie sa fie cum si unde poate munci mai mult pentru a castiga dublu. Cel care a facut 100 de milioane de euro prin afacerea lui trebuie incurajat de catre stat sa ajunga cat mai repede la 200 de milioane de euro. Cine a facut o cladire de birouri trebuie sustinut sa faca imediat inca una. Pentru fiecare nou loc de munca creat de un antreprenor sau de un executiv ar trebui ca premierul si presedintele sa le multumeasca acestora personal. Toti acestia sunt mai valorosi pentru tara decat cei care sunt saraci. Este o afirmatie cinica, dar asta-i realitatea.

    Ar trebui sa ne ingrijim in fiecare zi de bogatia din jurul nostru si nu sa ne punem problema ce se intampla intr-o zona care nu are apa rece si unde nu se gaseste nimic de munca. Cei de acolo ar trebui fortati sa plece spre zonele bogate, unde se construieste, unde sunt slujbe, unde este infrastructura, adica unde pot sa ajunga bogati. De ce primarul, guvernul sau cine se ocupa de infrastructura s-ar duce intr-o zona saraca atunci cand nu are niciun rost? De ce sa nu faci un nou cartier langa un oras mare in loc sa te duci 100 de kilometri mai incolo intr-un oras „mort“ si greu de administrat, atata vreme cat banii oricum nu ajung la toti?

    Multi romani au plecat la munca in strainatate, iar multe orase mici si sate au ajuns depopulate. Uitati de ele. Cine a muncit pe branci in Madrid sau la Roma nu cred ca vrea sa se intoarca in Copsa Mica, ca sa dau un exemplu. Va prefera sa isi deschida o pizzerie in Sibiu, Alba Iulia sau Cluj, pentru ca aici va fi afacerea lui, nu in orasul natal.

    Aceeasi situatie este in zona rurala. Este o divizare mult prea mare a pamantului si din aceasta cauza agricultura este la pamant. Cum poti sa-i fortezi pe oameni sa plece acum din zonele care nu au viitor? Nu mai investesti niciun leu acolo. Mai devreme sau mai tarziu se va ajunge tot la moartea economica a unor sate. Cine isi arata preocuparea fata de ce se intampla cu satul romanesc nu are nicio solutie realista. Are doar vorbe, care nu costa nimic. Peste 3 milioane de romani muncesc afara si nu se vor mai intoarce sa lucreze pamantul in forma actuala. Putem extinde discutia si spre orase mai mici care depindeau de o singura fabrica. Fabrica s-a inchis si toti asteapta ca guvernul, ca cineva de sus de la Bucuresti sa o redeschida. Gata, s-a terminat cu aceasta politica. Cei care au mai ramas trebuie sa plece de acolo. Asta-i situatia.

    Sigur ca Romania se va trezi ca are insule prospere si nu o tara bogata uniform. Dar asta-i viitorul. Nu poti sa ai grija de toti – si atunci este mai bine sa investesti, incepand de la guvern si pana la companii private, acolo unde deja s-a format ceva in ultimii 20 de ani. Cresterea economica vine de aici, nu din Copsa Mica.

    Ce se va intampla cu aceste zone? Vor ramane ale nimanui, adica moarte, timp de cateva decenii, pana cand cei ce au castigat in celelalte zone vor spune ca va fi mai rentabil de investit in alta parte si ii vor atrage pe oameni sa vina/revina acolo. Pana atunci, responsabilitatea noastra este sa castigam mai mult si sa ne ingrijim de bogatia cercului nostru.

  • Ca o boala de ficat

    O crestere a dobanzii de politica monetara, unul dintre putinele instrumente pe care banca centrala le mai are in lupta cu o inflatie ce iese din fagasul dorit, incepuse sa fie asteptata in piata inca de la sedinta precedenta a Consiliului de Administratie al BNR din 26 septembrie. Nu s-a intamplat insa atunci, banca centrala preferand la momentul respectiv sa spere ca derapajul inflatiei care se simtea deja se va corecta de la sine.

    Dupa ce august a adus insa o inflatie „soc“ (dupa propria catalogare a oficialilor BNR) de 0,86%, septembrie a surprins din nou, dincolo de cele mai pesimiste asteptari, cu o rata lunara de peste 1%. Evidenta problemei a devenit flagranta, iar inflatia anualizata de 6,03% din septembrie i-a convins chiar si pe oficialii BNR sa admita ca, pentru 2007, tinta si intervalul de inflatie autoimpuse sunt ratate. Socul negativ pe partea ofertei – seceta, mai pe romaneste -, dinamica inalta a veniturilor populatiei, cresterea proiectata a cheltuielilor bugetare in ultima parte a anului, precum si incertitudinile legate de evolutia cursului de schimb semnaleaza ca inflatia la sfarsitul anului 2007 va depasi limita superioara a intervalului de variatie de 3-5% asociat tintei de 4%, admitea Consiliul de Administratie al BNR in comunicatul publicat dupa sedinta din 31 octombrie. Prin decizia de a creste dobanda direct cu jumatate de punct procentual, inversand brusc miscarea de relaxare a politicii monetare inceputa din decembrie 2006, BNR nici nu mai incearca acum sa remedieze problema de anul acesta, ci doar undeva in cursul anului viitor. A spus-o chiar guvernatorul Isarescu, la sfarsitul saptamanii trecute, la un seminar financiar la care a participat si ministrul economiei si finantelor Varujan Vosganian. Scurt si plastic, „nu tragem cu tunul monetar in muste“, decreta Isarescu, pentru ca „umflatura de inflatie“ din ultimele luni nu poate fi combatuta cu majorarea de dobanda de 0,5 puncte, iar „prin masura luata ne uitam la riscurile pe 2008 si 2009“.

    Pana atunci insa, guvernatorul va trebui sa se uite la efectele pe termen mai scurt ale deciziei luate la sfarsitul saptamanii trecute. La fel de plastic, chiar el atrage atentia ca, aflat intre ciocanul inflatiei si nicovala de a fi nevoit sa lupte singur contra ei in lipsa unor masuri de politica fiscala adaptate, masura pe care a luat-o e „ca un tratament pentru inima care omoara ficatul“.

    Efectele se produc, de fapt, intr-un lant vicios. Experientele precedente arata ca o cat de mica crestere a dobanzii de politica monetara e preluata aproape imediat in costul creditelor in lei pe care bancile comerciale le acorda populatiei. O scumpire a finantarilor in lei ar fi, in aceste conditii, destul de previzibila, cu atat mai mult cu cat bancherii pregatesc de ceva vreme piata cu anunturi de posibile/iminente scumpiri. Mai timid, dar din ce in ce mai necesar, in conditiile in care au nevoie de lei pentru a finanta creditele, bancherii ar putea creste si randamentele la depozitele in lei. Pana aici totul bine si frumos – o scumpire a creditelor care sa determine (macar) o usoara incetinire a consumului nu ar fi deloc neplacuta bancii centrale, in conditiile in care consumul populatiei alimenteaza deficitul extern. Pus in fata unui deficit de cont curent de 14% din PIB in acest an si a unor cresteri salariale constante, Isarescu n-ar putea decat sa se bucure daca macar creditele ar mai incetini un pic. Problema sa nu e aici, ci pe partea cealalta, a randamentelor la plasamentele in lei – e vorba de cresterea atractivitatii leului ca instrument de castig pentru straini.

    Banii „fierbinti“, capitaluri pe termen scurt, ar putea invada din nou piata romaneasca, ceea ce inseamna apreciere prea abrupta a leului. Pericolul s-a vazut aproape imediat dupa decizia BNR, pe piata valutara leul castigand imediat teren in fata euro. Interesul strainilor pentru leu ar putea fi cu atat mai mare cu cat, de aceasta data, decizia BNR vine in contextul in care Banca Federala a Statelor Unite a hotarat sa reduca dobanda de referinta cu un sfert de punct procentual, la 4,5%.

    Pentru inflatie, o apreciere a leului nu e deloc de rau augur. Aprecierea excesiva a leului, dublata de o volatilitate ridicata a cursului, este insa o amenintare evidenta pentru dezinflatie – risc vizibil, de altfel, in ultimele luni. Aprecierea monedei nationale – sau ieftinirea valutelor – poate duce la o noua explozie a creditelor in valuta. Credite care, pe langa riscul valutar pentru romanul ce isi incaseaza salariul in lei, nu fac altceva decat sa inflameze si mai mult acelasi consum pe datorie. Iar consumul se face preponderent din import, atata vreme cat oferta interna nu tine pasul cu nevoile. Si in acest fel, ciclul bolii de ficat de care vorbea Isarescu se reia mereu si mereu: deficitele cresc pana la niveluri ce i-ar putea speria pe straini, determinandu-i sa fie prudenti cu leul; in acest scenariu, leul cade brusc daca banii fierbinti pleaca rapid, „umflatura de inflatie“ apare din nou, tintele sunt ratate, iar BNR creste din nou dobanda.

  • Uninominalul meu, temele lor europene

    Este neindoielnic faptul ca organizarea referendumului va deturna atentia de la alegerile pentru Parlamentul Euro-pean (sau le va influenta puternic). Obiectia premierului Tariceanu ca referendumul ne va impiedica sa ne concentram pe temele europene este din acest punct de vedere justificata.

    Daca privim insa partidele si actorii politici din perspectiva functiilor pe care le indeplinesc, este cert ca dincolo de reprezentare, organizatiile de acest tip au de indeplinit o suma de alte roluri. Unul dintre ele este cel de educare/informare politica a cetatenilor. Sistemul de vot si temele europene, in egala masura, reprezinta puncte legitime de interes, in privinta carora partidelor le incumba obligatia morala a informarii. Or, partidele politice romanesti, alaturi de liderii lor, sunt mai mult decat dezinteresate de ceea ce se „combate“ in Europa. Sindromul „veni, vidi si sunt de acord“ pare sa descrie cel mai bine dinamica institutionala a UE, asa cum se vede ea din Romania – este relevant astfel ca Romania nu numai ca nu a avut o pozitie clar conturata in dezbaterile pe marginea Tratatului de reforma adoptat de Consiliul European la Lisabona, preferand sa se alinieze majoritatii, dar actorii institutionali implicati nu au putut nici macar sa explice care sunt consecintele pentru tara noastra ale noului design comunitar.

    „Temele europene“ de la care ne distrage atentia uninominalul nu numai ca nu sunt internalizate de actorii politici, dar tind sa devina, alaturi de fondurile europene (dincolo de campanii de informare, Guvernul nu are la indemana prea multe metode pentru a creste rata absorbtiei lor), o noua himera a spatiului public. Temele europene desemneaza o categorie confuza de elemente fata de care converg o serie impresionanta de asteptari romanesti (eficienta, responsabilitate, democratie, transparenta si onestitate). Partidele stiu insa bine ca alegatorul roman nu este stresat de deficitul democratic al Parlamentului European sau de disputa supranational-interguvernamental. Si stiu ca sublinierea problemelor cu care se confrunta Legislativul European nu este cea mai buna metoda de a creste participarea la vot (in continua scadere din 20 mai 1990 incoace).

    Singurul motiv pentru care uninominalul este mai tare decat temele europene este ca asteptarile electoratului sunt completate de explicatii. Partidele au explicat deja electoratului care sunt caracteristicile principale ale sistemelor de vot, chiar daca au ocultat problemele acestora (si nu au explicat detaliile profunde ale acestor subiecte, precum modul de desenare a hartilor electorale, element definitoriu pentru rezultatul procesului electoral). Mai mult, actorii politici au reusit sa genereze prin disputa lor si un set de asteptari de la demersul de reformare a legislatiei electorale – responsabilizarea alesilor, transparentizarea sistemului etc.

    Putem conchide deci ca, in linii mari, actorii politici au reusit sa educe electoratul, precum si sa il mobilizeze. Chiar daca disputa intre „uninominale“ are valentele de imagine proprii, fiind de la un punct incolo o falsa disputa pe marginea unor proceduri legislative si a unor reinterpretari mai mult fortate ale legilor in vigoare, in cazul votului uninominal actorii politici s-au comportat la inaltimea asteptarilor. Au explicat proceduri, au creat imagini publice, iar acum incearca sa mobilizeze electoratul propriu. In cazul „temelor europene“, in schimb, partidele au fost pana acum mai mult decat discrete.

    Realitatea este ca „temele europene“ nu exista (atat timp cat ele sunt doar cuantificarea difuza a tuturor asteptarilor de mai bine ale populatiei, dublata de mistica institutiilor europene), in vreme ce uninominalul va reforma clasa politica. Exista intr-adevar pericolul unei supralicitari a sperantelor – mai ales cand vom vedea ca lucrurile nu s-au schimbat in bine peste noapte, ca oligarhii nu au disparut si ca, in ciuda cresterii economice, nu vom trai mai bine. Inainte de reforma electorala din 1832 din Marea Britanie, Sidney Smith scria ca „toate tinerele fete stiu ca, indata ce se va vota legea, isi vor gasi un barbat. Elevii cred ca se vor aboli versurile latine si prajiturelele se vor ieftini. Caporalul si sergentul sunt siguri ca li se va dubla solda. Poetii slabi se asteapta sa li se citeasca versurile…“ Dar deziluzia este mai legitima in acest caz, pentru ca nimeni nu stie care sunt „temele europene“ si cu ce ne vor revolutiona ele viata.

  • Pampalai de ieri si de azi

    Acolo ar fi descoperit ca in timp ce prin „bamboccio“ se intelege „copil, cu o nuanta de alint si glumeata totodata, copil grasut un pic cam stangaci si impiedicat, lipsit inca de darul vorbirii, al ratiunii, aproape un obiect, o jucarie“, in cazul variantei „bamboccione“ (cu sufix augmentativ) poate fi reperata o serie de semnificatii consacrate, din cauza carora, conform dictionarului Tommaseo-Rigutini, „daca spun «bamboccione» nu ma voi gandi atat la corpolenta, cat la infatisarea infloritoare… greu de imaginat un «bamboccione» fara un mantou lustruit de vizon“, iar potrivit lui Baldini(2), „acum toti duc o viata de huzur, dumneavoastra, Bertoldino, nora Meneghina si acel scump «bamboccione» care este Cacasenno“(3).

    …

    NOTE:
    1. Recent, In timpul unei SedinTe In parlamentul italian, ministrul finanTelor, Tommaso Padoa-Schioppa, a spus despre o mAsurA a guvernului care prevede acordarea unui ajutor de 1.000 de euro tinerilor de panA la 30 de ani pentru Inchirierea unei locuinTe cA este menitA sA-i scoatA In sfarSit afarA din casa pArinTilor pe „pAmpAlAi“ („bamboccioni“ In limba italianA). Termenul folosit de ministru a declanSat o polemicA aprigA.
    2. Marco Baldini, realizator de emisiuni de radio.
    3. Referire la personajele nuvelei „Bertoldo Si Bertoldino“ de Giulio Cesare Croce (1550-1609).

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“.

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin

     

  • Oportunitatea si costul ei

    Acesta este cadrul pentru prima sce­na, petrecuta saptamana trecuta undeva intr-o cladire de birouri din nordul Bucurestiului.

    Citatul ii apartine sefului Renault, Car­los Ghosn, si intr-o forma sau alta l-am auzit de-a lungul timpului de la orice CEO al unei mari corporatii venit sa isi vizi­teze fabricile din Romania si care in­cer­ca sa puna presiune pe autoritati pen­tru a obti­ne avantaje fiscale sau macar pentru reali­zarea unor sosele pana la poarta fabricii. A doua scena are loc intr-un res­tau­rant din zona Parcului Tineretului din Capitala, unde trei cupluri de pana in 30 de ani discuta despre imobiliare. Cei mai vehe­menti sunt insa doi doctori rezi­denti, proaspat casatoriti, care se plang ca nu s-au miscat mai repede cu obti­ne­rea creditului de la banca si cresterea pre­turilor din ultimele 18 luni nu le mai permite sa isi cumpere apartamentul de 3 camere la care visau. Legatura dintre cele doua scene este reprezentata de un termen pe care tot mai multi dintre romani ar trebui sa il invete si nu doar cand vine vorba de afaceri – opportunity cost. Sau cu alte cuvinte, cat pierde Re­nault pentru ca nu poate sa produca mai mul­te masini Logan care se vand ca pai­nea calda la export si cat au pierdut deja me­dicii rezidenti pentru ca nu au actio­nat indeajuns de rapid si au crescut pre­tu­rile la apartamente.

    Opportunity cost i-a determinat pana acum pe producatorii de com­po­nen­te auto sa vina in Romania si sa in­ves­teasca in ultimii sapte ani mai bine de un miliard de euro in fabrici situate in general in partea de vest a tarii.

    Calculul a fost simplu. Chiar daca un camion cu piese auto care pleaca de la fabrica Delphi din Ineu sau cu anvelope Pirelli de la Slatina face chiar si doua-trei zile pana ajunge in depozitele centrale, salariul pe care il primeste pe fiecare ora un roman este de peste zece ori mai mic decat al unui german, iar atunci profitul suplimentar pe care il genereaza o fabrica in Romania justifica relocarea activitatii de productie. Insa ceea ce i-a adus pe primii straini in Romania i-ar putea indeparta pe cei din valul doi, deoarece intre timp salariile au crescut accelerat, cu mult peste proiectiile din business plan-urile producatorilor. De ce oare? Nu mai departe de saptamana tre­cuta, Radu Merica, vicepresedinte in cadrul ca­merei de comert romano-ger­ma­ne si fost sef al grupului de firme al lui Ion Tiriac, se plangea la un seminar orga­nizat de Ziarul Financiar ca in zona de vest a tarii, producatorii de componente auto nu pot apela la forta de munca din jude­tele invecinate cu rata (mai) mare a so­ma­jului, deoarece infrastructura face impo­sibila naveta angajatilor intr-un timp acceptabil.

    De altfel, problema fortei de munca a devenit un laitmotiv, aproape fiecare dis­cutie cu presa a sefilor marilor com­pa­nii active in Romania incluzand re­marci precum „nu mai gasim oameni cali­ficati“ sau „am fost nevoiti sa cres­tem salariile pentru a ne pastra anga­ja­tii“. Iar salariile nu pot decat sa creasca. In plus, preturile la imobiliare ex­plo­deaza de la an la an, iar orice noua extin­dere a activitatii de productie atrage dupa sine un orizont mai indepartat de recuperare a investitiei. Cu spec­trul acestor cresteri sus­­tinute ale costurilor si im­plicit al reducerii pro­fi­ta­bilitatii, producatorii in­cep sa simta in conturi faptul ca numarul kilometrilor de autos­trada anuntati in ulti­mii zece ani nu reuseste sub nicio forma sa treaca de stadiul de pro­iect. Pentru ca daca pretul fortei de mun­ca a crescut cu 20%, atunci aceasta ar trebui sa se regaseasca intr-o diminuare cores­punzatoare a costului cu trans­por­tul, spre exemplu.

    „Vom ajunge la Dacia la o capacitate de productie de 400.000 de automobile in 2009. Daca vom considera ca este nevoie de o noua capacitate de productie, acum avem alternative – am inceput cons­truc­tia unei fabrici in Maroc, care este o tara low-cost“, explica tot saptamana trecuta Carlos Ghosn. Pentru ca pana la urma, in ziua de astazi, totul este o chestiune de oppor­tu­nity cost. Iar daca pretul mainii de lucru nu mai este neaparat un avantaj com­pe­titiv fata de vecinii de la est, atunci poate ca o infrastructura apropiata de cea din tarile de vest de Romania ar putea aduce acum in tara valul al doilea al inve­s­ti­to­ri­lor, adica al celor interesati nu doar de forta bratelor, ci si de creiere.

  • Cu palinca la Al Gore

    Albert Arnold Gore Jr. este mai cunoscut drept Al Gore si este, din cate stiu eu, singura persoana din lumea asta care a urcat pe scena premiilor Oscar, Emmy si Nobel (cineva cu care am conversat pe tema m-a incredintat ca nu-i timpul trecut si pentru un Pulitzer, ceea ce este un mare adevar).

    In acelasi timp ironia cu subventiile pentru agricultura este singura fraza, sper, din acest text care face referire la scandalul ce a tinut capul de afis al saptamanii trecute (si in legatura cu care nu vreau sa mai remarc decat imaginea evident sifonata a caltabosilor, altfel un produs gastronomic care ar fi meritat aprecieri favorabile, in cu totul alte contexte).

    Asadar, Al Gore imparte cu Comisia Organizatiei Natiunilor Unite pentru Climat premiul Nobel pentru Pace. Asta dupa ce a luat un premiu Emmy pentru televiziunea sa Current si Oscarul pentru filmul documentar „An Inconvenient Truth“. Despre Nobelul pentru Pace de anul trecut, castigat de Muhammad Yunus si banca sa, Grameen, specializata in microcredite, am scris cu placere, atras de ineditul demersului initiat de economistul din Bangladesh.

    In cazul lui Gore e mai complicat.

    La cateva ceasuri dupa anunt, presa occidentala era plina de analize, iar intrebarea momentului era daca fostul vicepresedinte american va intra in cursa pentru presedentia Statelor Unite ale Americii. Multi ar crede asa, iar sirul de premii obtinute, precum si gradul inalt de simpatie de care Gore se bucura in anumite medii americane (va amintiti de ceremonia Oscarurilor si de intreaga sala in picioare, aplaudandu-l?) l-ar califica drept un concurent serios pentru Hillary Clinton sau Obama sau Giuliani. Iar o speculatie de genul „pericolul incalzirii globale“ egal cu „pericolul terorismului“, precum si aparitia tipului providential care inlatura pericolele ce ameninta natia (ei, dar asta suna al naibii de cunoscut si este valabil si pentru alte meleaguri, nu?) este la mintea cocosului.

    Gore a plecat de undeva de jos, dupa ce a pierdut cursa electorala din anul 2000: era vazut drept un politician cu limbaj lemnos si, la un moment dat, a facut obiectul unui tir intens de ironii; este vorba de un interviu acordat CNN in care a emis pretentii asupra inventarii internetului („…During my service in the United States Congress I took the initiative in creating the internet..“)

    Si, ca sa continuam speculatiile, cum ar putea sa se repozitioneze un politician care a pierdut in fata lui Bush junior, decat criticand razboiul din Irak (iar Gore a fost unul din cei mai timpurii adversari ai razboiului) si propunand o tema de campanie care sa poata urni din imobilism orice pamantean. Iar incalzirea globala este o astfel de tema. Documentarul „An Inconvenient Truth“ s-a dovedit a fi urmatoarea forma, mai evoluata, de influentare a maselor, nascuta din „Fahrenheit 9/11“, filmul care a sapat puternic la temelia popularitatii lui George W Bush.

    In timp Gore a renuntat si la limbajul de lemn si a invatat, lucru important, sa isi speculeze si slabiciunile: la o emisiune a lui David Letterman a citit o lista de zece sloganuri la care a renuntat, unde al noualea era „Remember, America, I gave you the Internet, and I can take it away!“. A devenit un vorbitor care poate face o sala sa izbuc-neasca in ras mai des decat Jerry Seinfeld, comunicad oamenilor ca in materie de schimbare a climatului avem de-a face nu cu o problema politica, ci cu una morala, spirituala a intregii omeniri.

    Scriu acest text vineri, 12 octombrie, la cald, destul de repede dupa anuntul comitetului Nobel (si tineti cont ca nu stiu nici castigatorul sau castigatorii premiului pentru economie). Cum nu stiu nici decizia lui Gore.

    Dar rezonez cu Eric Pooley, un comentator al revistei Time, care a enuntat ca daca Al Gore intra in cursa prezidentiala, o sa isi manance exemplarul din „An Inconvenient Truth“ (cartea, nu DVD-ul cu filmul).

    NU te pregatesti in asemenea hal, nu inveti retorica si meteorologie si fizica si geografie si geologie si cine stie ce o mai fi facut pentru a deveni un sarman presedinte al Statelor Unite. Filmele si televiziunea si schimbarile climatice si Internetul si Nobelul si toata punerea in scena sunt pe cale si il pot transforma pe Gore in ceva peste presedintele SUA, un cumul de Che Guevara si printesa Diana, la nivel global, cu o viata si cu respectul si cu adularea populara cuvenite.

    Un fel de presedinte al Statelor Unite ale Lumii.

    Intrebarea e daca nu putem, acuma, repede, sa-i ducem niste palinca, sa ne tina minte si sa aiba grija de noi.

  • Dupa cum canta UE

    Cu cateva saptamani in urma, OMV venea cu a doua propunere de achizitie a companiei ungare MOL, dupa ce prima oferta a fost depusa la inceputul verii. Ungurii de la MOL, care nu vor cu niciun chip sa auda de OMV si s-au satu-rat sa spuna nu in toate modalitatile posibile, inclusiv legislative, dar incoltiti si de UE, care tine cu OMV, au angajat saptamana trecuta compania de consultanta Goldman Sachs, pentru a se apara in fata OMV si UE. Motivatile au fost pe de o parte ca Goldman Sachs are consultanti care cunosc prea bine maruntisurile legislatiei europene, iar pe de alta parte ca disputa dintre OMV-UE si MOL tinde sa se transforme intr-un conflict european.

    Decizia executivilor de la Budapesta a venit vinerea trecuta, la numai doua zile de cand seful energiei europene a raspuns invitatiei presedintelui OMV, Wolfgang Ruttenstorfer, pentru a lansa catre jurnalistii est-europeni cateva mesaje foarte clare, cel mai important fiind, bineinteles, ca nu are absolut nimic impotriva ofertelor insistente pe care OMV le face catre MOL. „Legislatia Europeana privitoare atat la tranzactii, cat si la energie este foarte clar facuta si nicio intentie existenta in acest moment nu incalca aceste reguli; mai mult, am incredere in principalii jucatori de pe aceasta piata (a energiei – n.red.), care nu ar face propuneri fara sa isi cunoasca limitele“, a spus Piebalgs, precizand ca fiecare companie trebuie sa actioneze pentru securitatea proprie, dar si regionala. In discursul sau s-au mai strecurat elemente care pledau in favoarea companiei austriece; de exemplu, a explicat ca viitorul nu e atat de sigur pentru companiile mici: „Lucrurile nu vor mai sta la fel ca pana acum, deoarece accesul la rezervele va fi din ce in ce mai greu si din ce in ce mai putin accesibil companiilor mici“.

    Tocmai de aceea probabil, Piebalgs a parut foarte favorabil si in privinta acordului pe care UE il va da pentru aprobarea achizitiei pachetului majoritar al Rompetrol de catre compania petroliera de stat din Kazahstan, KazMunaiGaz (care a achizitionat 75% din pachetul de actiuni de la Rompetrol pentru 2,5 miliarde de euro). Cand vine vorba de rezerve, Piebalgs devine foarte precis, iar o achizitie „care aduce petrol in Europa“ nu poate fi decat foarte dorita si bine primita.

    Oficialul UE a devenit pasional in momentul in care un jurnalist roman a intrebat ce parere are despre faptul ca guvernul Tariceanu pregateste la Bucuresti un proiect (inclus, de altfel, in strategia energetica) de creare a unui „campion national“ care sa inglobeze toate companiile din domeniul energiei ramase in portofoliul statului, incepand cu cele mai profitabile – Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Romgaz, Transgaz, Transelectrica sau distributiile de energie – si pana la Termoelectrica, cea mai putin performanta.

    Aici comisarul european a inceput sa gesticuleze si sa vorbeasca precipitat: „Nu cred ca Romania va face asa ceva, dat fiind ca pana acum Romania a raspuns atat de bine tuturor reformelor din domeniul energiei; nu poate fi creat un asemenea «campion», nu va fi decat un monstru care ar incalca legile naturale ale economiei de piata“. Iar tirada a continuat, Piebalgs aratand clar ca Bucurestiul nu poate inchide usa in nas companiilor europene mari din domeniul energiei care abia asteapta sa cumpere companii romanesti prin privatizare: „Romania nu se poate desprinde de piata europeana, in care activam cu totii, si sa creeze o companie nationala dupa regulile proprii: piata creeaza companii, nu e treaba guvernelor sa creeze companii artificiale“, a spus Piebalgs.

    E greu de prezis daca guvernul Tariceanu va fi atat de ferm precum cel ungar si daca proiectul cu „campionul national“ va iesi din strategia energetica fiindca Andris Piebalgs n-a fost de acord cu el. Judecand dupa tonul iritat cu care premierul i-a raspuns comisarului UE, cu argumentul independentei Romaniei in materie de politica energetica (si care n-ar insemna prima replica de acest fel a lui Tariceanu, daca ne gandim la raspunsul dat UE in chestiunea taxei de prima inmatriculare auto), iesirea lui Piebalgs pare sa nu fi impiedicat deocamdata proiectul mamutului energetic romanesc. Dar sa nu anticipam: Romania nu-i Rusia, care nu trebuie sa dea socoteala UE pentru politica ei de a crea „campioni nationali“, nici statul roman nu-i in postura OMV, adica a celui ce vrea o consolidare incurajata de UE, ci mai curand in situatia MOL, cel aflat in defensiva fata de niste planuri care deja au primit binecuvantarea UE.

  • Justitie si justitiari

    Imaginile prezentate pe postul public de televiziune, la o ora de maxima audienta, au fost chiar mai puternice decat un eventual verdict in justitie care sa-l incrimineze pe recent demisionarul ministru al agriculturii. Aceasta arata ca miza principala nu este neaparat condamnarea actorilor politici implicati, cat determinarea caderii lor imagologice, cadere care va angrena la randul sau o deteriorare rapida a imaginii Guvernului in ansamblu.

    Nu poate fi trecuta cu vederea coincidenta intre momentele in care sunt activate parghiile justitiei si dinamica de pe scena politica. Comparatia cu momentul 2005, cand Dinu Patriciu a devenit o tinta a justitiei, este necesara. Atunci, ca probabil si acum, tinta nu era reprezentata de Decebal Traian Remes, ci de premierul Tariceanu, iar actiunile independente ale justitiei par a fi impulsionate de catre Traian Basescu, cel care ar trebui sa fie – constitutional – factor de echilibru intre institutiile statului. O alta evidenta a acestor confruntari este data si de conjunctura electorala in care se desfasoara acest conflict.

    Din punct de vedere conceptual, intregul scandal mediatic poate fi redus la confruntarea dintre doua interpretari ale justitiei ca putere in stat. Este vorba despre independenta si lupta anticoruptie. Daca primul dintre acestea este asumat de Guvern, cel de-al doilea face parte din apanajul presedintelui. Desi cele doua nu reprezinta decat conjunctural concepte antitetice, acestea par sa coaguleze in jurul lor electorat, asemeni temelor de campanie electorala. Prima abordare atrage atentia asupra faptului ca seful statului incearca sa isi inlature adversarii politici, motivand electoral acest gest ca fiind vointa poporului. De cealalta parte, presedintele acuza ca in spatele acestei independente, cei acuzati nu fac altceva decat sa stopeze lupta anticoruptie.

    Opinia publica romaneasca este ca de obicei incitata de caderile spectaculoase ale liderilor politici, de reducerea fortata a acestora la stadiul de simpli cetateni sau chiar mai putin (potentiali infractori). Mesajul propagat de Traian Basescu este nu doar populist, ci pastreaza si o anumita dimensiune proletara. Seful statului a dus o campanie sustinuta de apropiere, la nivelul imaginii, a liderului de mase. Iluzia deciziei pe care acesta a oferit-o electoratului prin mitingurile din Piata Universitatii si adresarea permanenta catre popor au creat in mentalul colectiv impresia ca oricine poate si merita sa fie conducator. Mai mult, Basescu a sugerat ca nici unul dintre actualii lideri politici nu are alte merite decat cele conjuncturale, care sa il califice pentru pozitia pe care o ocupa.

    Confruntarea dintre cele doua interpretari face in prezent deliciul electoratului, hranindu-se din aviditatea acestuia pentru subiecte de senzatie. Publicul a acumulat de-a lungul timpului o serie de frustrari, cauzate de discrepanta dintre bogatia clasei politice si saracia in care traieste omul de rand. Orice dezvaluire publica a defectelor clasei politice reprezinta o forma de defulare pentru electoratul inchistat in nedreptatile cotidiene.

    Noul scandal mai poate fi vazut si din alta perspectiva: dosarele DNA reprezinta o noua formula de atac la adresa Guvernului, in conditiile in care acesta din urma a ramas in picioare in urma motiunii de cenzura. Directiile trasate de Traian Basescu cu o zi inaintea votului din Parlament au fost ignorate de catre clasa politica (scenariu de altfel previzibil), un motiv in plus pentru seful statului de a utiliza alte parghii prin care sa saboteze cabinetul Tariceanu. Chiar daca executivul condus de Calin Popescu Tariceanu pastreaza inca expresia rezistentei, el este in fapt supus unui asediu care ameninta sa afecteze grav PNL in perspectiva alegerilor parlamentare de anul viitor.

  • Generatia Q

    Sunt impresionat pentru ca ei se arata cu mult mai optimisti si mai idealisti decat s-ar cuveni sa fie. Si sunt surprins pentru ca ei sunt mult mai putin radicali si angajati politic decat ar avea nevoie sa fie.

    Unul dintre lucrurile de care m-am temut cel mai mult dupa 11 septembrie 2001 – acela ca fiicele mele nu vor putea calatori prin lume cu aceeasi atitudine fara grija cu care sotia mea si cu mine calatoream la varsta lor – nu s-a intamplat.

    …

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer. Urmatorul sau articol va aparea in numarul din 31 octombrie al BUSINESS Magazin

    CITITI CONTINUAREA ARTICOLULUI IN EDITIA TIPARITA A REVISTEI

     

    Traducerea si adaptarea de Crenguta NICOLAE

  • Infractor sau martir?

    O cheama Jammie Thomas, locuieste undeva in Minnesota si isi creste singura cei doi copii dintr-un venit de vreo 3.000 de dolari pe luna. Pana de curand era o anonima, dar acum Google returneaza peste un milion de pagini web care o mentioneaza. Din pacate pentru ea, aceasta celebritate ar putea s-o coste nu mai putin de 222.000 de dolari, adica suma pe care un tribunal american a stabilit-o ca despagubire datorata consortiului RIAA (Recording Industry Association of America) pentru ca in 2005 a partajat 24 de piese muzicale in reteaua Kazaa. Ceea ce este special in acest caz este ca Jammie este primul simplu utilizator gasit vinovat de o instanta americana intr-un caz de „mica piraterie“ (adica utilizarea unei retele de partajare a fisierelor), desi RIAA a chemat in instanta in ultimii ani 26.000 de persoane pe care le-a acuzat de incalcarea copyright-ului. Marea majoritate a acestora au ajuns insa la o intelegere cu RIAA pentru sume de cateva mii de dolari, in vreme ce Jammie Thomas s-a declarat nevinovata si a preferat sa apara in fata tribunalului. A pierdut prima runda, insa razboiul nu s-a terminat, pentru ca Jammie intentioneaza sa atace decizia, iar EFF (Electronic Frontier Foundation) s-a oferit sa-i acorde asistenta juridica.
    Miza conflictului dintre Jammie Thomas si colosii industriei muzicale este importanta, pentru ca decizia finala poate crea precedente privind aspecte controversate si prea putin precizate in legislatie. Cel mai important dintre acestea se refera la „punerea la dispozitie“ (making available) a unui material sub copyright. Intrebarea este daca a pune o inregistrare (cazul tipic: un fisier MP3) intr-un folder partajat cu alti utilizatori reprezinta deja o violare a dreptului exclusiv de distributie a detinatorului copyright-ului sau, asa cum sustin aparatorii lui Jammie, infractiunea intervine abia atunci cand cineva descarca fisierul respectiv. Daca a doua interpretare va avea castig de cauza, atunci acuzarea va trebui sa probeze ca materialul muzical a fost efectiv preluat de o terta persoana, ceea ce este extrem de dificil. Daca insa va fi adoptata prima varianta, atunci practic toti utilizatorii retelelor de file sharing axate pe muzica se pot teme de eventuale actiuni legale. O alta chestiune controversata se refera la identificarea unui utilizator pe baza adresei de internet (IP) a computerului pe care-l foloseste. In cazul de fata, Jammie a fost fie nevinovata, fie extrem de naiva atunci cand a folosit in Kazaa acelasi identificator pe care-l foloseste uzual in adresa de e-mail si in diverse alte servicii, fapt care a convins juriul ca ea este persoana in cauza. In plus, mai intervin bresele de securitate si posibilitatea ca altcineva sa-si mascheze actiunile in spatele unui IP (tehnica numita spoofing).
    In fine, complicatiile de natura tehnica si juridica sunt foarte multe. Cert este insa ca RIAA este interesata sa obtina o pedeapsa „exemplara“ in acest caz, pentru a descuraja utilizatorii retelelor de file sharing. Pe de alta parte, un studiu realizat de BigChampagne costata ca numarul utilizatorilor acestor retele s-a triplat de cand RIAA a inceput campania legala impotriva utilizatorilor, iar The Times considera ca acest caz risca sa se transforme intr-un nou dezastru pentru imaginea marilor case de discuri, contestate de public mai intai pentru faptul ca refuzau sa ofere alternative legale pentru retele de file sharing si apoi pentru politica de preturi practicata pentru muzica distribuita online. La toate acestea se mai adauga si reprosul ca inca de la jumatatea anilor 80 marea industrie muzicala a incetat sa mai sprijine artistii originali si inovatori, multumindu-se sa creeze vedete artificiale, profitabile pe termen scurt, dar lipsite de orice valoare din perspectiva artistica. Acesta este si unul dintre motivele pentru care multi muzicieni tineri experimenteaza metode de afirmare si de valorificare a muzicii lor, evitand casele de discuri si explorand oportunitatile internetului. Chiar si muzicieni consacrati aleg sa-si distribuie muzica in afara circuitelor traditionale: Prince a decis in iunie sa-si distribuie gratuit noul album „Planet Earth“ prin intermediul unui cotidian britanic, in vreme ce trupa britanica Radiohead experimenteaza varianta de a cere fanilor care le descarca noul album sa plateasca oricat doresc peste taxa de administrare (45 de pence).
    Oricum se va termina cazul, Jammie a castigat deja batalia imaginii publice.