BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Acum conteaza economia

    Unii resping aceasta idee, crezand ca alegerile vor fi un referendum in plus pe tema razboiului si, inca mai important, asupra modului cum America a fost in mod eronat condusa spre razboi. Aceasta convingere este unul dintre motivele pentru care multi dintre progresisti il sprijina pe Barack Obama, un opozant al razboiului inca de la inceput, chiar daca platforma lui de politica interna este intrucatva la dreapta celei propuse de Clinton.

    In calitate de opozant al razboiului, eu inteleg sentimentele lor. Dar nu cu ele se castiga alegerile. Iar sondajele de opinie arata ca economia a depasit razboiul din Irak in topul ingrijorarilor publicului. Vestile din Irak se vor inrautati probabil din nou. In acelasi timp, o buna parte a electoratului continua sa spuna ca razboiul a fost o greseala, iar oamenii sunt la fel de nemultumiti ca si pana acum din cauza celor 10 miliarde de dolari pe luna care se irosesc pe obsesia neoconservatoare a razboiului.

    …

    Paul R. Krugman este comentator la The New York Times si profesor de economie si relatii internationale la Universitatea Princeton.

    Cititi versiunea completa a articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin

    Traducerea si adaptarea de Crenguta Nicolae

  • Inca o revolutie

    Am fost o singura data la CeBIT, in urma cu vreo zece ani, si cred ca a fost suficient. Dupa o prima zi de nauceala, am ajuns la concluzia ca in cele 50 de hectare de spatii expozitionale tehnologia nu poate fi vazuta, pentru simplul motiv ca nu poate fi aratata. Ce s-ar putea vedea intr-un stand legat de – sa luam un termen in voga – „cloud computing“? Probabil ca mai putin decat dintr-o scurta vizita la Wikipedia. Asa ca am preferat zilele urmatoare sa stau cat mai aproape de centrul de conferinte si, intr-adevar, acolo s-au petrecut lucrurile cele mai interesante.

    Daca as fi fost prezent anul acesta la Hanovra, n-as fi ratat discursul lui Steve Ballmer, CEO al Microsoft. Din fericire l-am avut la dispozitie in doar cateva ore, transcris pe situl oficial al expozitiei, si am aflat astfel ca suntem in pragul celei de-a cincea revolutii in lumea informaticii. Socoteala lui Ballmer se bazeaza pe un ciclu de sapte ani (are sens in corelatie cu legea lui Moore) si pe cateva evolutii tehnologice cat se poate de vizibile: sporirea puterii de calcul si a capacitatii de stocare, precum si raspandirea retelelor wireless de mare capacitate. Este totusi interesant ca Ballmer vorbeste de o revolutie, in conditiile in care Microsoft nu a fost protagonista nici uneia dintre precedentele patru. Raspandirea computerelor personale li se datoreaza mai curand lui Apple si IBM. Impunerea interfetelor grafice este opera lui Xerox (care le-a inventat) si Apple (care le-a popularizat). Cresterea internetului este o opera colectiva, in vreme ce a patra revolutie, Web 2.0, are ca figuri centrale nume precum Google sau Yahoo!. Indiscutabil, Microsoft nu si-a asumat niciodata riscurile deschizatorilor de drum, preferand mereu sa atace in forta piete stabile, create de altii. Asa s-a intamplat cu interfetele grafice (victima fiind Apple) si cu internetul (marele invins fiind Netscape), dar schema pare ca nu prea functioneaza in cazul Web 2.0, unde Google pare de nestavilit, iar Yahoo! nu se arata incantat de mariajul propus de Microsoft.

    Se vrea oare Microsoft eroul principal al acestei a cincea revolutii? Ballmer considera ca mai e nevoie de doua ingrediente pentru ca lucrurile sa se lege: display-uri omniprezente si interfete mai „naturale“ cu computerele. De aici incolo, sunt trei sfere in care revolutia se va manifesta pregnant: puterea individuala a utilizatorilor de a accesa si controla informatia, interactiunea sociala si, in fine, probleme globale cum ar fi educatia, sanatatea sau ecologia. Merita sa trecem putin in revista imaginea IT&C a anului 2015 pe care Microsoft ne-o ofera prin vocea lui Ballmer, macar pentru a vedea in ce masura tendintele actuale confirma viziunea.

    Mai intai, ar fi vorba de ceva ce s-ar putea numi „punctul central de acces la informatii“, legat in mod direct de nevoia de mobilitate. Avem acum datele raspandite de sistemele desktop de la serviciu si de acasa, pe laptop-ul pentru deplasari, pe PDA-uri, pe telefoane mobile, pe diverse playere portabile si, in fine, pe web. Problema actuala este sincronizarea acestora, insa pasul urmator ar fi ca aceasta diversitate de informatii sa capete o forma, o interfata unitara pe care sa o putem accesa oricand, oriunde, cu orice aparat. Mai mult, si sursele publice de date (fluxuri de stiri, televiziune etc.) trebuie sa se integreze in acest conglomerat informational personalizat. Mie imi pare evident ca asta inseamna stocare pe web si aplicatii online compatibile cu cele locale, iar o combinatie formata din pagina de start personala NetVibes, serviciile web de la Google si componente aditionale pentru browserul Firefox ma apropie destul de mult de acest punct central.

    Ballmer subliniaza nevoia unui sistem de identitati digitale pentru ca acest scenariu sa fie functional si iata ca deja OpenID deschide calea, iar un set de standarde deschise (i-names) ne promite tocmai aceasta identitate unica si portabila. Intr-adevar, „nu vom avea nevoie decat de un nume“ – cum bine spune Ballmer.

    Se poate continua mult in felul acesta, cautand radacinile tehnologice reale si actuale din care a crescut viziunea lui Ballmer. Numai ca acestea par sa ne conduca mereu spre nume precum Apple sau Google, ceea ce-mi intareste impresia ca pana si atunci cand imagineaza revolutii, Microsoft se gandeste de fapt la evolutii. Iar pentru a se afla inca de pe acum in centrul acestora, Microsoft are nevoie de o aripa revolutionara. Numele ei incepe cu Y si se termina cu un semn de exclamare.

  • Experimentul Stanford

    Ministerul roman al Turismului il cheama pe Bourdain sa faca o emisiune despre Romania. Ba se intocmeste si o solicitare de oferta scrisa intr-un sublim stil birocratesc („circuit de documentare (…) promovarea atractiilor (…) filmari in locatii specifice (…) obiceiurile traditionale (…) criteriul – pretul cel mai scazut“). Afacerea se face, costa 20.000 de ceva, dolari sau euro, filmul se distribuie, se lasa cu scandal pentru ca unora li s-a parut ca Bourdain a zis de rau despre „locatiile specifice“ si „obiceiurile traditionale“, selectate pe criteriul pretului cel mai scazut. Sunt fan Bourdain, am stiut de film, gratie internetului l-am vazut in ziua transmiterii, nu m-am indignat, era Romania asa cum este ea, cu bune si rele. In schimb s-au indignat, mai mult sau mai putin, aproape 1.500 de romani din tara si strainatate care au postat pe blogul lui Bourdain, dar si multi altii care au tocat afacerea marunt pe orice site a pomenit cate ceva de emisiune; multi din cei implicati nici n-au vazut despre ce este vorba, dar au avut o opinie. Iar cu mania populara, alimentata si de publicatii sau bloguri in cautare de cititori si accesari nu te pui: i-au facut in fel si chip, pe realizator, pe producatori sau canalul TV in sine; putini au stat sa analizeze, sa priveasca, sa gandeasca, sa decida si abia apoi sa emita opinii. Iar Bourdain este numai un caz.
    M-am intrebat de ce o patura sociala importanta, public urban, cu acces la calculator, cu oarece studii, clienti de supermaket si microbisti convinsi, ignora evidentele si se comporta asa cum se comporta.

    Philip Zimbardo, psiholog, profesor la Stanford, a condus un experiment vestit, „inchisoarea Stanford“, in 1971. Un grup de 24 de studenti, normali, sanatosi, din clasa de mijloc, au fost inchisi intr-o inchisoare improvizata in subsolul universitatii; unii au jucar rolul gardienilor, altii, cel al prizonierilor. In scurt timp gardienii au devenit extrem de „gardieni“, comportandu-se abuziv si umilind prizonierii. Detinutii au acceptat tratamentele la care au fost supusi si, de la o incercare de revolta aparuta in cea de-a doua zi a experimentului, au alunecat rapid in inertie si traume emotionale. Experimentul lui Zimbardo s-a incheiat dupa numai sase zile, desi fusese planificat a se derula timp de doua saptamani, si a generat destule critici; a oferit, in acelasi timp, multe informatii despre puterea autoritatii si personalitatea umana.

    Trei decenii mai tarziu, BBC a organizat un experiment asemanator, care a stat la baza unui documentar de televiziune. In 2002 regulile au fost altele, pentru a proteja sanatatea mintala a participantilor, iar rezultatele studiului au fost si ele altele: gardienii nu s-au manifestat prea violent, prizonierii s-au opus regimului, iar in a sasea zi a studiului o „guvernare“ comuna prizonieri – gardieni a luat conducerea. Impotriva noului regim au complotat un grup de gardieni si prizonieri, care intentionau sa instituie o noua administratie, mai dura, apropiata de ce a fost la Stanford. Experimentul a fost oprit, iar Zimbardo l-a apreciat drept show de televiziune lipsit de importanta stiintifica.

    Philip Zimbardo a scris in 2004 „The Lucifer Effect“, dupa scandalul Abu Ghraib, cu prizonierii irakieni torturati de trupele americane; el crede ca intre experimentul sau si ce s-a petrecut in Irak exista multe paralele. Zimbardo nu s-a intrebat cine este responsabil, ci ce anume ii face pe oameni sa se comporte ca atare.

    Profesorul a evidentiat, intr-o recenta conferinta publica, sapte procese sociale care inlesnesc alunecarea individului spre rau: un prim pas facut pe negandite; dezumanizarea celorlalti; anonimatul; difuzia responsabilitatii personale; supunerea oarba in fata autoritatii; insusirea fara obiectii a normelor grupului; tolerarea, indiferenta in fata raului; situarea intr-o situatie nefamiliara.

    Ne ciocnim in fiecare zi de puterea negativa a anonimatului, de difuzia responsabilitatii, de propagarea unor idei cel putin nefericite. De la agresivitate pe net la agresivitate pe strada e un mic pas, de facut pe negandite.

    Deosebirile dintre reactiile participantilor la Stanford si la experimentul BBC le pun pe seama diferentei de timp; in 1971 era un tip de gandire (Vietnam, hippie, rock), in 2002 era epoca calculatoarelor, a internetului, dupa caderea comunismului.

    Nu Anthony Bourdain este vinovat pentru ca Romania este asa cum este si nu postarile anonime si cearta pe site-uri vor face Romania mai buna. Am fost cu totii, indiferent de regimul politic, inainte si dupa 1989, cobai intr-un soi de experiment Stanford. Daca si cand vom pricepe asta si daca vom decide sa oprim experimentul, depinde numai de romani.

  • 13 ani traiti degeaba

    Caci exista carti ce au fost decisive la varsta de 20 de ani, altele ce m-au definit la 30 de ani si astept cu nerabdare cartea ce ma va tulbura profund la 100 de ani. O alta intrebare imposibila este: Cine v-a invatat un lucru esential in viata dumneavoastra? Nu stiu niciodata ce sa raspund (daca nu spun „mama si tata“), pentru ca la fiecare cotitura din existenta mea cineva ma invata ceva. Puteau fi persoane aflate langa mine sau anumiti defuncti dragi, precum Aristotel, Sfantul Toma, Locke sau Peirce.

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“.

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

    Cititi restul articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin

  • Limitele fictiunii

    Aparut in anul 2005, romanul „Cruciada copiilor“ de Florina Ilis a adunat cam toate premiile disponibile pentru proza romaneasca, a fost tradus in ebraica, editiile in franceza si spaniola vor aparea in curand, iar ecranizarea a inceput deja. Altfel spus, un succes deplin – nu doar la critica, ci si la un public tot mai putin atras de literatura. E greu de rezumat intr-o fraza o naratiune complexa, intinsa pe aproape 500 de pagini. Foarte pe scurt, niste elevi de gimnaziu deturneaza trenul special care-i duce intr-o tabara la mare, sechestreaza profesorii care-i insotesc si opresc trenul in halta Posada, unde intamplarea face sa gaseasca o masina abandonata plina cu arme de contrabanda. Odata inarmati, se organizeaza pentru a se apara in fata iminentului atac al fortelor speciale, care sunt convinse ca trenul a fost deturnat de teroristi. Desigur, comparatia cu „Imparatul mustelor“ este tentanta, dar irelevanta aici. Accentul nu cade pe alegorie, ci pe aspectele sociale: eroii provin din familii middle class din Cluj si alte orase din Ardeal, iar autoarea sugereaza ca sunt formati mai degraba sub influenta mass-media orientate spre senzational si violenta, a internetului si a jocurilor video. Imaginarul lor este dominat de fictiuni de genul „Terminator“ sau de lumile virtuale ale jocurilor din seria deschisa de „Mortal Kombat“ si „Doom“, iar limita dintre acestea si realitate este neclara. De remarcat ca Florina Ilis nu este profana in domeniul acestui imaginar modern, teza ei de doctorat tratand tocmai fictiunea cyberpunk.

    Ajungem astfel la o chestiune intens dezbatuta: cat de nociv este pentru copii si adolescenti consumul de produse media cu caracter violent, in special filme si jocuri video? Teza comuna este ca aceasta violenta fictionala tinde sa genereze atitudini agresive si ii face pe tineri sa considere acest tip de comportament ca fiind „acceptabil“. Ar fi vorba de un fel de „desensibilizare“ in privinta violentei. In materie de filme ar fi de notat ca, desi violente, exista aproape intotdeauna si un aspect oarecum moral: binele invinge raul. Oricate victime ar lasa in urma un Rambo sau un RoboCop, „cauza“ lor e in mod necesar dreapta. Foarte rar se accepta la Hollywood exceptii de la aceasta regula – poate „Natural Born Killers“ de Oliver Stones este cel mai notoriu exemplu. Multe dintre jocurile video introduc si ele o poveste, un „trail“ care fixeaza repere narative adesea inspirate sau chiar preluate din filme de actiune („Matrix“, „RoboCop“, „Total Recall“ etc.), insa, spre deosebire de filme, aici avem de-a face cu o imersiune a jucatorului in universul fictiv. Cu cat creste puterea de procesare, cu atat senzatia de realitate este mai prezenta. In plus, jocul nu este limitat in timp si sunt numeroase cazurile in care jucatorii pasionati petrec nenumarate ore in fata consolei de jocuri sau a computerului (de altfel nici nu prea mai exista diferente esentiale intre ele).

    Studiile stiintifice privind impactul psihologic si social al jocurilor video cu caracter violent (in special cele din categoria „shooter“) pornesc de la rezultatele unor studii mai vechi privind influenta filmelor si televiziunii asupra copiilor si adolescentilor, iar cercetatorii se asteptau ca jocurile sa aiba un impact sporit, in special datorita implicarii active si a identificarii firesti cu „eroul tragator“. E adevarat ca multe dintre asteptari au fost confirmate in ceea ce priveste raspunsul psihologic la stimulii din jocuri (de exemplu, cresterea nivelului de adrenalina si testosteron), dar, pe de alta parte, statisticile nu par sa constate o rata ascendenta a agresivitatii si a violentei in societate odata cu raspandirea jocurilor video. Dimpotriva, exceptand cateva incidente intens mediatizate, rata pare descendenta, iar violenta pare mai raspandita in medii sociale unde jocurile video sunt mai putin populare.

    Criticii opiniei predominant negative la adresa jocurilor sustin ca parintii poarta o buna parte din vina, fiindca accepta jocuri inadecvate varstei copiilor si neglijeaza sarcini educative elementare privind responsabilitatea sociala si sublinierea limitelor dintre fictiune si realitate. Mai degraba pericolul pare sa vina din alta parte: sindromul izolarii prin tehnologie. Un studiu recent arata ca vocabularul curent al adolescentilor englezi s-a redus la aproape jumatate din cel folosit de adulti, in paralel cu o reducere simtitoare a abilitatilor de comunicare sociala. Iar jocurile video, violente sau nu, poarta o buna parte din vina.

  • Cetateanul Kane cu microscopul

    Un scriitor de science fiction, pe nume Cory Doctorow (in acelasi timp si blogger si jurnalist, care isi lanseaza scrierile „la liber“ pe internet si militeaza pentru liberalizarea copyright-ului) crede, intr-una din cartile sale, ca societatea umana va atinge in curand un soi de varf tehnologic, dupa care corporatiile se vor prabusi. Din gunoaiele societatii de consum tipi intreprinzatori vor incepe sa creeze noua lume, lipsita de ierarhiile actuale, dar mai aplecata spre pragmatic: obiecte folositoare sunt create nu fabricand, ci combinand, folosind componente existente deja.

    Mai pe romaneste, Doctorow crede ca vom incepe, in scurt timp, sa batem cuie cu microscopul. Si daca microscopul se va dovedi ineficient, nu vom apuca un ciocan, ci vom lua, vorba lui Murphy, un microscop electronic. O idee cu care sunt in mare parte de acord, in special pentru ca, la nevoie, un ciocan este mult mai greu de gasit decat un microscop electronic. Intre eficienta caznita a taximetristilor si extremismul tehnic al lui Doctorow as aseza subiectul acestui text, viitorul presei.

    O banalitate: societatea se schimba si presa odata cu societatea. O banalitate si mai mare: ziarele vor disparea, inlocuite de internet, unde utilizatorul va beneficia de informatie specializata, rapida. Este adevarat ca se inregistreaza o reducere a circulatiei ziarelor si revistelor, nevoite sa recurga la tot soiul de artificii, de genul oferirii de cadouri – carti, filme, papuci de plaja – pentru a rezista pe piata. In Romania fenomenul este insotit de un soi de polarizare, rezultata, cred, dintr-o prea indelungata vizionare si gresit interpretare a filmului „Cetateanul Kane“, regizat de Orson Welles. Si da, probabil ca in timp oamenii vor decide ca nu mai au nevoie de ziare, asa cum au decis ca nu mai sunt necesare discul de vinil sau filmul fotografic sau caseta VHS.

    Se cheama progres.

    Momentul de speculat acum este chiar schimbarea ce va sa vina; in acelasi timp trebuie identificate pericolele. Cel mai bun exemplu pentru schimbarea ce va sa vina este ceva ce s-a petrecut deja: este vorba de un individ numit Matt Drudge. El conduce Drudge Report (www.drudgereport.com) un site specializat in stiri. Daca nu ati facut-o deja, vizitati-l; este locul de unde a inceput scandalul Lewinsky, unde Barack Obama a aparut imbracat conform traditiei musulmane si de unde englezii au aflat ca printul Harry lupta in Afganistan. Chiar daca a dat si ceea ce jurnalistii numesc „dume“, de genul fiului nelegitim al lui Bill Clinton, Drudge este un exemplu al reusitei tocmai bun de imortalizat hollywoodian: tanarul de 31 de ani cu un laptop amarat intr-o camera neprimitoare, fara studii superioare, obosit de tot soiul de slujbe ocazionale. Computerul, pe care tatal sau i-l ofera in 1994, il ajuta sa porneasca refdesk.com, un index de site-uri „free and family-friendly“ folosit de fostul secretar de stat Colin Powell drept homepage. Drudge incepe sa produca un newsletter furnizat in schimbul a 10 dolari pe an, numarul abonatilor crescand de la 1.000 in ’95 la 85.000 in 1997.

    Drudge Report contabilizeaza astazi 600 de milioane de vizite lunar, iar Matt Drudge a fost desemnat de cotidianul britanic Telegraph, de unde am luat si istoria sa, drept cel mai puternic jurnalist independent al lumii; a mai fost unul din cei 100 cei mai influenti oameni ai lumii in 2006 in clasamentul Time Magazine si cel mai important furnizor de trafic pentru Washington Post, lucru recunoscut chiar de conducerea ziarului. Castiga peste un milion de dolari anual.

    Matt Drudge a fost taximetristul aflat la trei minute de client, iar microscopul sau cu care a batut cuie a fost presa traditionala. Simbioza in care traieste Matt Drudge cu presa pe hartie este un interimat in evolutia comertului cu informatie.

    De aici intram in zona nisipurilor miscatoare: exista un numar de drudgeri pe piata, chiar si in Romania, dar nici un furnizor real de informatie, la prima mana, creat de new media, concurent cu agentiile clasice de presa. Internetul este, in aceasta zona, o simpla masina de multiplicat, unde o stire este repetata cumva la nesfarsit, cumva fara rost.

    Urmatorul Matt Drudge poate aparea oriunde; dar nu va mai fi unic, se va specializa, si va trebui sa se miste din fata tastaturii, sa isi culeaga, sa prelucreze si sa posteze informatiile. Va trebui sa combine relatarea seaca, de agentie, cu dramul de culoare oferit de blog.

    Se cheama progres.

  • Ce piata mai urmeaza?

    Azi suntem martorii unui alt tip de contaminare, nu atat in randul tarilor, cat in randul pietelor. Problemele aparute cam cu un an in urma intr-un ungher obscur al sistemului financiar – instrumentele financiare care aveau la baza credite ipotecare secundare cu rating BBB minus – s-au extins la obligatiunile companiilor, la creditele auto, la cardurile de credit si acum, cea mai recenta victima, la creditele pentru studenti.

    …

    Paul R. Krugman este comentator la The New York Times si profesor de economie si relatii internationale la Universitatea Princeton.

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

    Cititi continuiarea articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin

  • Al treilea loc

    Pentru cei mai multi dintre noi, viata se se imparte intre doua locuri distincte: la serviciu si acasa.

    Chiar daca nu-mi lipseste nimic ca sa lucrez acasa, prefer sa vin in fiecare zi in spatiul oarecum auster al biroului, pentru simplul motiv ca simt nevoia sa delimitez cat mai clar cele doua sfere majore ale vietii, carora le corespund stari diferite, atmosfere diferite, preocupari diferite.

    Mai exista insa o sfera, care le intersecteaza pe cele doua amintite pana acum: cea a socializarii. Este interesant cum oamenii au incercat sa marcheze aceasta zona, atribuindu-i un spatiu diferit.

    Clubul englezesc clasic, pub-ul irlandez, cafeneaua urbana sau carciuma rurala s-au constituit mereu in acel „al treilea loc“. Vocatia sociala a internetului a fost evidenta inca de la inceputuri. Alaturi de e-mail, una dintre primele aplicatii care a castigat popularitate a fost Usenet News, formata dintr-o ierarhie de „grupuri de stiri“ tematice (newsgroups).

    Initial orientate spre domenii tehnice si stiintifice, reteaua s-a diversificat si a devenit un spatiu de socializare tot mai popular. Modelul exista insa dinainte: sistemele BBS gazduiau inca din anii ’70 comunitati formate din utilizatori care se conectau prin linii telefonice (dial-up) si socializau pe diverse teme de interes comun.

    Insa aparitia si raspandirea web-ului a democratizat spatiul socializarii, oferind interfete mai prietenoase si mai intuitive, astfel incat asa-numitele „retele sociale“ au venit in intampinarea unei clientele numeroase si se bucura de o popularitate uriasa – e suficient sa ne gandim ca MySpace, Facebook, LiveJournal, Bebo si Hi5 au impreuna circa o jumatate de miliard de utilizatori.

    Asadar, poate fi considerat web-ul un echivalent virtual al celui de-al treilea loc? Exista o intreaga biblioteca de studii de sociologie si antropologie a internetului care trateaza tema, iar concluzia pare sa fie „nu inca“.
    Ideea este ca modelele de relationare pe care platformele de social networking le ofera sunt rudimentare fata de bogatia de nuante pe care o folosim pentru a echilibra sistemul nostru de relationare (ceea ce se cheama „graf social“).

    Notiunea de „prieten“ si modelul FOAF (friend of a friend) sunt grosiere, deci controlul caracterului public al unui mesaj se poticneste intr-un set limitat de optiuni, omitand dimensiuni importante precum gradul de intimitate, zona de specializare, raportul de varsta sau de situare intr-o ierarhie si inca multe altele.

    Retelele de socializare incearca sa rafineze definirea relatiilor diversificand descriptorii, dar nu pot urma dinamica fireasca a acestora. In realitate, nu ne facem mereu doar noi prieteni. De unii ne indepartam treptat, dar nu avem cum sa exprimam asta in logica discreta a sistemului de prieteni. FOAF asigura caracterul „viral“ al unei retele de socializare, dar implica si riscuri.

    Danah Boyd povesteste cazul unei tinere profesoare care a fost invitata sa se inscrie in retea Friendster de niste amici pe care-i cunoscuse la festivalul Burning Man.

    Dand curs invitatiei, a intrat automat in respectivul cerc de prieteni, dar a constatat ca paginile acestora nu duceau lipsa de obscenitati. Elevii ei i-au urmarit cu mult interes conexiunile, iar cand directoarea scolii s-a inscris la randul ei si i-a solicitat „imprietenirea“ (imposibil de refuzat) lucrurile s-au complicat, pentru ca sefa a fost luata drept „membra a tribului“ si tratata ca atare.

    Gail Williams – multa vreme manager al comunitati The WELL – insista pe importanta contextului, facand interesante analogii cu cafeneaua de cartier, unde localnicii au un cod nescris al lucrurilor despre care se poate sau nu se poate barfi, despre nivelul de incredere atribuita personajelor si despre memoria grupului.

    Tehnologia este inca tanara si poate nu am avut ocazia sa realizam ca odata cu varsta e posibil sa ne dezicem de unele dintre ideile pe care le clamam acum. Grupul informal din cafenea va urma contextul in schimbare, dar memoria retelei este inflexibila. Deci inca nu.

    Dar viitorul este promitator. Google a facut publice o serie de interfete (OpenSocial) care vor face accesibile proiectantilor rafinarea dinamica a grafului social si interconectarea profilurilor din retele diferite. Standardizarea identitatilor digitale si adaugarea contextului geografic ne vor apropia si mai mult de un web mai social, mai aproape de modelul socializarii reale. Poate atunci reteaua va deveni „al treilea loc“.

  • Ce ziceau baietii de la Pantera

    Sigur ca actorii sunt cei mai frumosi si realizatorii TV cei mai destepti, iar producatorii de showuri sunt si frumosi si destepti, pentru ca ei vin cu banii; chestia e ca in spatele celor frumosi si destepti stau cei urati, dar mai destepti decat desteptii, pentru ca ei isi imagineaza replici spumoase si situatii amuzante si intamplari emotionante, adica suma lucrurilor care ii fac pe actori si producatori sa defileze mandri pe covorul rosu.

    Vorbesc de covorul rosu pentru simplul fapt ca scriu acest text inainte de Oscaruri, dar nu premiile academiei americane de film ma preocupa, ci puterea. Mi se pare cel mai potrivit subiect in vremuri de recesiune economica, de Kosovo si de afisare vulgara a puterii, cum ziceau baietii aceia de la Pantera*.

    Puterea celor urati si mai destepti decat desteptii, care uite ca, daca vor, le pot face pe frumoasele lumii sa poarte, figurat vorbind, rochia de anul trecut pe pomenitul covor rosu. Puterea celor umili carora, intr-un 2008 al alegerilor generalizate, la noi, la americani, la rusi sau la spanioli sau aiurea, li se cerseste, mai mult ca niciodata, atentia. Puterea celor ce-si inchipuie ca pot crea natiuni din nimic. Puterea celor ce-si inchipuie ca pot pastra granite trasate aiurea. Puterea celor ce mai cred in granite si a celor ce nu mai respecta nicio limita.

    Guy Kawasaki, un guru al afacerilor, a deschis o discutie in acest sens, pe care v-o propun.

    El imparte puterea asa:

    • Puterea 1.0 – muschi si arme
    • Puterea 2.0 – bani, cota de piata, gandire
    • Puterea 3.0 – mai amabil, mai bland, mai bun

    Initial mi-a sunat ca dictonul crestin cu oferitul celuilalt obraz sau ca zicerea aceea, discutabila, care ne asigura ca sabia nu taie capul plecat. Pe urma a intelepciune budista transferata in lumea occidentala (de regula asemenea transferuri se fac intr-un mod cel putin nefericit, de genul «pune-ti clopotei de vant la intrare si trage o dunga rosie in stil feng shui si o sa te umpli de bani», chiar daca nu faci nimic pentru asta).

    Asa ca am incercat sa ma dumiresc. Kawasaki se bazeaza pe un articol al profesorului Dacher Keltner de la Universitatea Berkeley, „The Power Paradox“, care lanseaza urmatorul concept: puterea este abilitatea de a influenta oamenii sa isi atinga scopurile si interesele, folosindu-ti propriile abilitati intr-un mod responsabil.

    Paradoxul este ca puterea deterioreaza numitele abilitati. Ca sa terminam cu teoria, profesorul de la Berkeley mai invoca trei mituri ale puterii in lumea moderna. Primul este ca puterea inseamna cash, voturi si muschi, al doilea ca un individ definit drept machiavelic va castiga oricum in jocul puterii si al treilea ca puterea este dobandita in urma aplicarii unei strategii.

    Fiecare din aceste mituri este demontat, cu exemple practice ce merg de la puterea tipatului copilului ce vrea o bomboana asupra parintilor la ierarhiile din dormitoarele universitatilor, unde modestia este la mare pret, sau la manifestarile executivilor de la Enron. In esenta puterea adevarata are nevoie, in opinia lui Dacher Keltner, de modestie si empatie, nu de forta si de teama de pedeapsa; dar ceea ce vor cu adevarat oamenii de la liderii lor, asa-numita inteligenta sociala, este distrusa de experienta puterii.

    Fostul director executiv de la Enron Jeffrey Skilling definea puterea astfel: „Tot ceea ce conteaza sunt banii… cu bani cumperi loialitate. Nici o emotie nu este mai importanta decat banii“. Bazandu- se si pe astfel de credinte, Enron a fost puternica: sase ani la rand a fost categorisita una din cele mai inovatoare companii in topul Fortune, New York Times credea ca este un model pentru noua cultura a muncii din SUA, iar Kenneth Lay, predecesorul lui Skilling, era desemnat drept unul din cei 25 de manageri de top din 2000.

    Cel mai la indemana exemplu de putere pe care o cunosc se bazeaza, machiavelic, tocmai pe crearea de temeri si pe identificarea de vinovati. Mai mult, avem de-a face cu o serie de mantre care ni se recita constant, periodic, fara ca misionarii sa oboseasca si fara ca bastinasii de convertit sa incerce sa le analizeze sau sa le verifice: rusii si gazele, ungurii si separatismul, romanii si productivitatea, valabilitatea relatiei dintre invatatura si reusita in viata sau dintre munca si avere.

    Discursul meu despre putere nu are nici o morala, pentru ca jocul puterii nu poate fi demontat; totdeauna se va gasi cineva dispus sa insele si cineva dispus sa se lase inselat. Dar mi se pare cel mai potrivit subiect in vremuri de recesiune economica, de Kosovo si de afisare vulgara a puterii, cum ziceau baietii aceia de la Pantera.

    * PANTERA – grup american de heavy metal; In 1992 au lansat albumul VULGAR DISPLAY OF POWER

  • Dilema consumatorului: dictatura pietei sau a statului?

    Vitezele diferite de modernizare ale pietelor europene de retail au polarizat perceptiile fata de puterea reala a supermarketurilor.

    Binevenite in spatiile unde oferta a fost decenii de-a randul deficitara – cazul fostelor tari comuniste, avantajoase pentru consumatorul ocupat si incercat permanent de penuria timpului liber destinat cumparaturilor, supermarketurile apar ca o binecuvantare in satisfacerea nevoilor noastre prin promovarea asa-numitului comert modern.

    Producatorii, furnizorii si consumatorii de pe pietele britanice, franceze si germane, unde puternicele lanturi de magazine europene au prins cele mai adanci radacini, sunt si primii care au resimtit acut efectele perverse ale dominatiei supermarketurilor si au cautat caile potrivite de solutionare. Voci efervescente ale asociatiilor de producatori si mici comercianti au dus in ultimii ani la investigatii initiate de catre autoritatile de concurenta.

    Ele semnaleaza tot mai desele practici comerciale abuzive promovate pe propriile lor piete libere, invocand de cele mai multe ori lipsa parghiilor specifice de remediere. Asa se explica aparitia in aceste tari a solutiilor unilaterale pentru reglementarea abuzului de pozitie dominanta de pe piata comertului cu amanuntul de produse alimentare si nealimentare. Spre pilda, codurile de conduita au reprezentat solutia britanica (2000).

    Legi specifice care interzic expres vanzarea produselor sub costurile de productie (Legea Galland, 1996), dar si a adaosurilor pentru servicii pe care distribuitorii le solicita abuziv furnizorilor (Legea Dutreil II, 2005) au caracterizat abordarea franceza . Nemtii au introdus nu demult un pachet de reforme legislative pentru a limita puterea marilor companii de a impune termenii si conditiile speciale “nejustificate si repetate” furnizorilor (2005).

    Toate aceste eforturi nationale sunt subsumate de fapt principiului de transparentizare a conditiilor contractuale si de liber acces al producatorilor si furnizorilor la consumatorul european.

    Sunt asteptate pe parcursul anului curent detalii din partea Directoralui General (DG) al Concurentei cu privire la efectele concentrarii pietei europene de retail, la intentiile sale de modernizare a politicilor de combatere a abuzului de pozitie dominanta pe piata cu amanuntul. Declaratia scrisa a Parlamentului European este mai degraba o chemare, procedural limitata ca dimensiune la maximum 200 de cuvinte.

    Astfel, ea solicita initierea unei investigatii de catre DG Concurenta si eventuale reglementari pentru a proteja consumatorii, lucratorii si producatorii de orice abuz de pozitie dominanta sau de efectele negative identificate in cursul respectivei anchete. Daca se verifica acuzatiile europarlamentarilor vom asista, foarte probabil in mai putin de doi ani, la o noua directiva, dar numai dupa ce se finalizeaza analiza Comisiei Europene.

    Se stie insa ca aceste anchete pot dura si ani de zile (de exemplu in Anglia, o ancheta in privinta pretului de comercializare al laptelui a durat aproape doi ani). Multi vor invoca apoi riscul ca pana la finalul comunicarii primelor rezultate, efectele sa fie tardive si sa nu mai fie de folos nimanui. Ei nu fac decat sa sugereze ca majoritatea povestirilor moderne fie incep bine si se sfarsesc prost, fie incep prost si se sfarsesc si mai prost. Pana nu vedem concluziile analizei DG Concurenta discutam doar ipotetic. Perpetuarea imobilitatii de pana acum nu ar face decat sa amplifice efectele negative semnalate.

    Cert este ca mediatizarea problematicii practicilor comerciale abuzive induce o noua conduita supermarketurilor – pasibile a face obiectul unor viitoare sanctiuni -; a furnizorilor si producatorilor agricoli- care isi constientizeaza labilitatile colective si se vor organiza probabil in grupuri de negociere mai puternice; a consumatorului – mult mai atent la preturile si calitatea produselor comercializate in supermarketuri.

    Nu in ultimul rand, atrage atentia autoritatilor din tarile unde piata comertului cu amanuntul este mai putin concentrata, asa cum este cazul Romaniei, ca exista riscuri asociate pe termen mediu si lung. Cota de piata cumulata a primilor 5 distribuitori cu amanuntul era de 30% in 2007. Ea urmeaza acum exploziv tendinta europeana, Romania fiind a treia destinatie atractiva pentru expansiunea marilor lanturi europene de magazine in urmatorii ani, dupa Rusia si Cehia .

    Nu putem insa sa nu ne intrebam si care va fi reactia forurilor decizionale romanesti in aceasta privinta? Mai intai de toate, declaratia adoptata a fost transmisa de catre Parlamentul European atat Comisiei si Consiliului, cat si parlamentelor statelor membre, inclusiv Romaniei.

    Fiind insa intr-un an electoral cred ca vom asista mai degraba la pasivitatea Parlamentului si al Guvernului Romaniei. Sper insa ca cel care se va autosesiza va fi Consiliul Concurentei si ca va demara o investigatie din oficiu pe piata romaneasca de retail. Presiunile asociatiilor de mici producatori sau a petitiei lansate de catre revista Prezent ar putea impulsiona lucrurile. Pana in prezent, din cate stiu, nu s-a intamplat nimic in acest sens.