Category: Opinii

  • Stele de mare

    Este asa de prinsa incat nu realizeaza ca imi blocheaza drumul. Socot ca nu e frumos sa disturbi junele care rasfoiesc carti cu un aer preocupat, asa ca renunt la graba si dau si eu cateva pagini din cartea mea.

    Citesc pe ici, citesc pe colo si parca ceva nu este in regula. Adica dau peste niste enunturi banale – fa asa, fa pe dincolo, nu fa asa – si ma gandesc “ce naiba, unde-i intelepciunea aia care l-a facut cineva pe autor?”. Imi dau seama ca intelepciunea exista, ca indemnurile in speta isi au rostul si importanta lor, dar din momentul in care omul meu si-a pus ideile in aplicare, ele si-au pierdut o calitate esentiala. Au fost grozave prima data, in continuare se pot dovedi folositoare, pentru ca pot umple atat carti, cat si timpul vorbitorilor la seminarii despre provocari si management si business, dar noutatea, sclipirea, indrazneala, grijile si curajul s-au dus.

    Ma gandesc ca respectatul si apreciatul autor a procedat cam cum face Ferran Adriá, bucatarul acela nemaipomenit care a dus restaurantul El Bulli din Spania pe primul loc in lume: gateste sase luni si sase luni se gandeste, creeaza meniul pentru urmatorul sezon; pentru a scoate si mai multi bani, isi “vinde” retetele din sezoanele trecute pe bani grei, pentru ca un volum costa 100-150 de euro.

    Fraierii care cumpara isi inchipuie ca or sa poata manca la fel ca la El Bulli; de fapt retetele acelea sunt trecute, folosite, uzate, si-au pierdut prospetimea – sunt inghetata topita si grasime sleita. I-am multumit in gand tinerei preocupate, am pus cartea inapoi pe raft si am plecat.

    Ajuns in redactie, coincidenta face sa citesc un titlu extrem de inspirat – “The next bubble: Business books about the subprime/credit bubble”, in timp ce undeva in spatele meu un televizor mormaie despre reuniunea NATO – unii s-au suparat, altii s-au bucurat, unii au plecat, altcineva trebuie sa vina si este asteptat cu sufletul la gura; “uau, e vorba de cineva, ar trebui sa scriu asta cu majuscule”. Si ma gandesc ca si reuniunea asta este, ca si cea mai mare parte a cartilor cu sfaturi despre management si business sau ca si cartile cu retetele bucatarilor celebri, sleita.

    N-am nimic cu NATO, socot ca este un organism mai folositor si mai de nadejde decat multe alte creatii umane, am in schimb ceva cu oamenii. Adica cu un presedinte american la apus de cariera si poate preocupat mai degraba de ranch-ul sau texan decat de scutul antiracheta, un alt presedinte mai preocupat de o frumusete bruneta decat de viitorul aliantei sau de un alt presedinte care inca mai isca fiori si care chipurile isi va pastra puterea, pentru ca va deveni premierul unei mari natii a lumii.

    In acest ultim caz, al lui Putin, nu cred in perenizarea puterii, pentru ca, am mai zis-o, mizez pe mandria si barbatia lui Medvedev (in plus am vazut-o si pe viitoarea prima doamna a Kremlinului), si acestea sunt chestiunile care imi isca cu adevarat spaime – cum va administra puterea adevarata un fost sef al unei superputeri economice. Asta e alta discutie, oricum.

    Acum, discutia este ceea ce Roger Cohen, editorialist la New York Times, numeste “sfarsitul erei omului alb”. Este o idee cu care sunt de acord, pe care o flutur ori de cate ori am ocazia si pe care unii dintre cei cu care lucrez o vor recunoaste: banii si puterea, fie si economica, merg in alte zone ale lumii, Occidentul zbatandu-se in crize reale sau inchipuite, pe care crede ca le poate depasi facand literatura.

    Cel mai bun exemplu sunt cele peste 200 de pagini pe care Henry Paulson, seful Trezoreriei americane, le-a prezentat pentru a anunta modernizarea structurilor de control din sistemul financiar.

    Europa si-a pierdut vointa de lider si nu peste mult timp va deveni un soi de sanatoriu de batranei, ingrijiti de amabile tinere din Asia sau Africa si care vor visa la finalizarea agendei Lisabona.

    Viziunea nu este nicidecum sovina, separatista si nici macar prapastioasa, constata numai o realitate; iar formula “om alb” include nu musai cetateni, ci institutii, companii, organizatii, tot angrenajul extrem de complicat pe care s-a cladit civilizatia occidentala.

    Centrele de interes ale lumii se misca inspre zona BRIC – Brazilia, Rusia, India, China, plus indraznetele emirate arabe sau sud-estul Asiei.

    Greseala fundamentala a omului alb, orice va fi insemnand asta, este de focus. O istorioara cumplit de inteleapta, grozav de adevarata, cu o sumedenie de intelesuri va va lamuri mult mai bine decat un manual de afaceri: doi oameni mergeau pe o plaja pe care agonizau milioane de animale marine aruncate de valuri. Unul din ei lua, la fiecare pas, cate o vietate si o arunca inapoi, in apa. Celalalt ii spune: “Sunt milioane, iti dai seama ca efortul tau nu va schimba cu nimic situatia!”. Celalat ridica o stea de mare, o arunca si raspunde: “Ba da, pentru aceasta fiinta situatia s-a schimbat”.

  • A fost odata Churchill

    In schimb, multi intervievati (nu se precizeaza cati) i-ar fi considerat pe Sherlock Holmes (4), Robin Hood (5) si Eleanor Rigby (6) persoane care au existat in realitate. Intr-o prima instanta as inclina sa nu dramatizez. Inainte de toate m-ar interesa sa aflu carei categorii sociale ii apartine sfertul acelora cu idei neclare despre Churchill si Dickens. Daca i-ar fi intervievat pe londonezii de pe timpul lui Dickens, cei care apar in gravurile lui Doré (7) despre mizeriile Londrei, sau in decorurile lui Hogarth (8), murdari, abrutizati si infometati, cel putin trei sferturi nu ar fi avut habar cine era Shakespeare…

    NOTE:
    1. Sir Winston Leonard Spencer Churchill (1874-1965), om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit in Al Doilea Razboi Mondial
    2. Mahatma Gandhi (1869-1948), parintele independentei Indiei
    3. Charles Dickens (1812-1870), romancier englez
    4. Detectivul particular Sherlock Holmes, personaj creat de scriitorul si medicul Arthur Conan Doyle
    5. Robin Hood, personaj din folclorul englez
    6. “Eleanor Rigby” este titlul unei melodii a trupei Beatles
    7. Gustave Dore (1832-1883), ilustrator, gravor si sculptor
    8. William Hogarth (1697-1764), pictor si grafician englez

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin

  • Cum arata Generatia Y

    Dar daca ritmul noilor tehnologii depaseste capacitatea de adaptare a unei generatii?

    Se pare ca tot ce stiam despre creierul nostru erau mituri. Se spunea ca ne nastem cu un numar de neuroni si ca acestia mor, unul cate unul, pe parcursul vietii. De fapt, se regenereaza. Se spunea ca tiparele gandirii se formeaza in primii trei ani de viata, dar in realitate creierul se “reorganizeaza” permanent in functie de stimulii pe care ii primeste. Se spunea ca tot ce tine de activitatea creierului se exprima in termeni de neuroni si sinapse, dar de fapt creierul se modeleaza chiar si la modul fizic. Este plastic. Creierul unui muzician, de exemplu, devine la modul fizic diferit de cel al unui om obisnuit (cerebelul este cu circa 5% mai mare). Pana si mitul conform caruia toti oamenii gandesc in acelasi fel se darama in fata evidentei ca experiente si culturi diferite dezvolta procese cognitive diferite. Pe de alta parte, s-a descoperit ca o limba straina este “stocata” intr-o alta zona a creierului decat limba nativa, ceea ce sugereaza ca stimulii primiti la varste fragede au un rol special.

    Pana acum, o provocare majora pentru mintea noastra o reprezenta deprinderea scrisului si cititului, care implica o reorganizare majora a intregului creier, obtinuta printr-un antrenament asiduu menit sa ne “reprogrameze” o deprindere nativa (comunicarea orala) astfel incat sa poata cuprinde una artificiala. Liniaritatea textului se propaga si ne modeleaza procesele cognitive intr-un mod care favorizeaza secventa, succesiunea pasilor, ordinea liniara. Se poate si altfel? E suficient sa ne privim copiii, care asculta muzica in casti, schimba mesaje cu cativa prieteni deodata, surfeaza pe web si in timpul acesta isi fac lectiile. Estimari statistice din 2001 ne spun ca pana la majorat, copiii americani petrec peste 10.000 de ore cu jocuri video, trimit si primesc peste 200.000 de mesaje instant sau e-mail, stau mai mult de 20.000 de ore in fata televizorului (cel mai adesea pe posturi cu un ritm vizual ametitor) si vad o jumatate de milion de reclame. Insa foarte putini dedica 5.000 de ore lecturii. Un astfel de antrenament favorizeaza accesul direct in fata secventei, paralelismul in fata succesiunii, atentia distribuita aparent aleator in fata concentrarii, imaginea in fata textului.

    Avem in fata prima generatie de “nativi” ai erei digitale. In termenii unui articol publicat de Mark Prensky in 2001 (Digital Natives, Digital Immigrants), toti cei care am crescut in cultura tiparului si a televiziunii clasice suntem doar imigranti aici si nu ne ramane decat sa ne adaptam. Oricat de bine o vom face, mereu ne vom pastra acel “accent strain”. Pe unii ii vor trada obiceiuri vechi (telefonul cu care unii verifica receptionarea unui e-mail), pe altii preocuparea obsesiva pentru tehnologie. Pentru nativi, tehnologia digitala face parte din natura. Au crescut cu ea, iar aceasta le-a modelat un mod de a gandi si de a procesa informatia fundamental diferit de al nostru. Prensky presupune ca insasi natura fizica a creierului s-a schimbat. Problema este ca sistemul educational actual nu a fost conceput pentru aceasta generatie, iar educatorii nu mai vorbesc aceeasi limba cu cei educati. Profesorii reclama cuanta extrem de redusa de atentie a elevilor, ignorand ca aceiasi elevi sunt capabili sa se concentreze 10 ore intr-un joc video. Adevarul este ca liniaritatea si succesiunea pasilor le este straina, iar ritmurile lente ale scolii ii plictisesc. Pentru ei e firesc sa faca mai multe lucruri deodata, iar hipertextul este calea directa spre informatia punctuala, spre recompensa imediata. Google in locul bibliotecii.

    In ciuda lipsei de sistem, printr-un proces pe care noi nu-l putem intelege, informatia disparata ajunge totusi sa se structureze si sa devina cunoastere. In experimentele lui Prensky, viteza, renuntarea la prezentarea sistematica si inglobarea informatiei in jocuri de genul “first person shooter” au dat rezultate spectaculoase.

    Intr-un articol recent, Bob Cringely ataca aceeasi tema din alt unghi. In viziunea sa, o tehnologie noua are nevoie de 30 de ani (o generatie) pentru a fi complet asimilata cultural, iar inexorabila lege a progresului exponential enuntata de Moore ne-a adus in punctul in care viteza schimbarii pune sub asalt un intreg sistem institutional, cu scoala in linia frontului. Se apropie vremea cand va aparea prima generatie de parinti care n-au cunoscut viata fara computere personale si telefoane mobile. Aici va fi punctul de cotitura.

  • Pistolul lui Cehov

    Nu arata prea bine, fasiile se rupsesera, iar muncitorii il tratau cu relativa nepasare si neindemanare. Eram decis sa ma supar, remorca bloca trotuarul de-a binelea si alora nu le pasa de pietoni, dar am suras – “MacGuffin…?!?” si am trecut, intr-o rana, mai departe.

    Ajuns in redactie am citit pe blogul unui economist despre cineva care a propus, nu in mod oficial, dar la modul serios, pentru premiul Nobel pentru pace compania Wal-Mart. Am zambit iara si am zis “Nu era MacGuffin, e pistolul lui Cehov!”.

    Sa explic: MacGuffin este creatia regizorului Alfred Hitchcock si este elementul care conduce o poveste, motivand personajele; ceea ce-l deosebeste de alte elemente principale este lipsa sa de personalitate, de “greutate” in economia intrigii.

    Cineastul a povestit ca s-a inspirat, atunci cand a definit MacGuffin-ul, dintr-o istorioara: este vorba de doi barbati intr-un tren. Unul intreaba: “Ce aveti in pachetul acela mare?”, iar cel de-al doilea il lamureste: “Este un MacGuffin”. “Ce este un MacGuffin?”, intreaba primul. “Este un aparat pentru prins leii din muntii Scotiei”, il lamureste senin al doilea. “Bine, dar nu exista lei in Scotia”, replica curiosul. “Atunci nici MacGuffin nu exista. Pentru ca MacGuffin nu e absolut nimic”, zambeste al doilea.

    MacGuffin este statuia in sine din “Soimul Maltez”, uraniul din “Notorious” sau R2-D2, robotul acela dragalas pe care il cauta toata lumea si care scoate sunete bizare in “Razboiul Stelelor”.

    Pistolul lui Cehov este o tehnica literara prin care un element este introdus in poveste in prima parte, dar nu-si dovedeste utilitatea decat mai tarziu. Importanta sa erupe pur si simplu. I se spune asa dupa A.P. Cehov, dramaturgul care a scris “Unchiul Vania” si care a trasat regulile: “Daca in primul act ai un pistol pe perete, in ultimul act pistolul acela trebuie sa traga”.

    Povestea cu Wal Mart porneste de la un jurnalist canadian care a luat in calcul o serie de realitati si s-a intrebat, la finele articolului, daca nu cumva retailerul american merita Premiul Nobel pentru pace.

    Spune ziaristul ca Wal Mart asigura slujbe pentru aproape doua milioane de oameni (adica lupta impotriva saraciei), creeaza oportunitati pentru cei din China sau India, asigura dividende pentru milioane de actionari si vinde hrana, haine si alte produse la preturi cu 15 pana la 25% mai mici decat alte lanturi de magazine.

    Facand o corecta diferentiere intre intentii (Wal-Mart nu este institutie de binefacere, chiar daca actioneaza cum actioneaza) si rezultate (cele enumerate), jurnalistul avanseaza ideea acordarii premiului.

    Economistul Steve Horowitz invoca un program social derulat de companie si care a ajutat consumatorii sa economiseasca un miliard de dolari din banii pentru medicamente si continua ideea lansata de jurnalistul canadian. Idee care apare si la comentatorul John Tierney, intr-un editorial din toamna anului 2006, atunci cand Muhammad Yunus, fondatorul Grameen Bank, banca saracilor din Bangladesh, a castigat Nobelul. Acuma sa asamblam povestea, adica sa-l lipim pe MacGuffin de pistolul lui Cehov.

    MacGuffin era gazonul acela. Logic, nu? Cei de la NATO au vazut cat de urat e Bucurestiul si cat de tare se sluteste pe zi ce trece. Asa ca au facut adunarea aceea care innebuneste pe toata lumea, cu scopul secret de a determina autoritatile sa puna gazon in zona Universitatii, la iesirea de metrou dinspre Coltea. Mi se pare cea mai fezabila justificare pentru toata desfasurearea falsa de forte din ultima vreme.

    Pistolul lui Cehov este atunci cand Primaria Bucurestiului vrea premiul Nobel. O paralela simpla: Wal-Mart face toate minunile acelea in valoare de miliarde de dolari pentru a deternima un jurnalist canadian sa-i propuna la Premiul Nobel; cu ocazia aceleiasi reuniuni NATO, PMB s-a facut ca face curat si ca strange cateii si ca pune gazon pentru a ma determina pe mine sa avansez ipoteza, singura posibila si logica, ca cineva vrea premiul Nobel pentru ca are grija de noi.

    Povestea este in plina desfasurare, iar finalul nu a fost scris.

    Pentru ca, stiti?!, cel mai bun MacGuffin dispare la sfarsitul povestii.

  • Nota de plata a crizei

    Lipsky a insistat totusi ca nu vorbeste despre un “bailout” (injectie de capital cu scopul de a evita falimentul unei organizatii). Dar exact despre asa ceva e vorba. Este adevarat ca Henry Paulson, actualul secretar al Trezoreriei, inca mai spune ca orice propunere de a folosi fonduri publice pentru ajuta la rezolvarea crizei nici nu intra in discutie. Dar declaratia lui e tot atat de credibila pe cat au fost si precedentele sale estimari cu privire la situatia financiara.

    Asa incat trebuie sa ne intrebam: atunci cand banii de la stat vor salva de la colaps sistemul financiar, ce vor face autoritatile ca sa se asigure ca nu ii salveaza in acelasi timp pe aceia care ne-au tarat in aceasta criza? Sa explicam de ce o astfel de actiune de salvare prin injectie de capital este inevitabila…

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin

  • Yahoo! contraataca

    Pentru cei mai multi analisti, situatia lui Yahoo! parea fara iesire: fie accepta miliardele oferite de Microsoft, fie colaboreaza cu Google (ceea ce s-ar traduce prin externalizarea serviciului de cautare catre acesta din urma). Ambele variante ar insemna, implicit, acceptarea infrangerii. Si chiar mai mult decat atat, oricare varianta ar scadea valoarea brandului si, la limita, ar insemna sfarsitul unei minunate povesti de succes. Dar Yahoo! se pare ca a ales o a treia optiune, cea mai eroica: sa lupte cu Google chiar pe terenul si cu armele acestuia, adica in domeniul cautarii pe web.
     
    Merita sa privim putin de la inaltime situatia. Atat pentru Yahoo!, cat si pentru Google sursa majora de venituri o reprezinta publicitatea. Aparent paradoxal, Google valorifica mai bine aceasta sursa decat Yahoo!, desi acesta are mai multi utilizatori, deci un numar mai mare de potentiali consumatori de reclama. Sa nu uitam ca Yahoo! Mail este cel mai popular serviciu de acest tip din web, Yahoo! Messenger este aproape sinonim cu mesageria instant, Flickr si Del.icio.us sunt lideri pe segmentele lor, iar in ansamblu, cele circa 50 de servicii si situri web detinute genereaza un trafic fabulos (Alexa si comScore plaseaza siturile Yahoo! pe prima pozitie in SUA, cu circa 130 de milioane de vizitatori unici pe luna). Google, in schimb, este lider autoritar in domeniul cautarii si al serviciilor aplicative on-line, abordand piete noi prin adoptarea (sau impunerea) de standarde deschise, capabile sa disloce monopoluri solid instaurate (exemplul recent il reprezinta initiativa OpenSocial).
     
    Desi asemanatoare, modelele de business practicate de cele doua companii difera prin nuante. In vreme ce Yahoo! se orienteaza spre “display advertising” (adica afisarea de bannere sau imagini in paginile de continut), bazandu-se pe baza sa imensa de vizitatori, Google este puternic orientat spre publicitatea contextuala, bazandu-se pe indexarea a miliarde de pagini de web si pe algoritmul sau de ordonare a rezultatelor. Avantajul Google provine din faptul ca piata de publicitate contextuala (circa 40%) e mai mare decat cea de display advertising (putin peste 30%) si, in plus, Google isi domina autoritar felia, in vreme ce Yahoo! trebuie s-o imparta cu alti competitori. In fine, mai putem pune la socoteala si dinamica: Google continua sa creasca in piata pe care o domina, iar prin achizitia companiei DoubleClick ataca si piata de display advertising. Pentru Yahoo! singura varianta ramasa era sa atace exact nucleul Google, motorul de cautare.
     
    Strategiile de atac alese de Yahoo! sunt spectaculoase: deschiderea si orientarea spre asa-numitul “web semantic”. Platforma Open Search va permite proprietarilor de situri web sa controleze ei insisi modul in care paginile lor vor fi listate printre rezultatele cautarilor si, mai mult chiar, va permite unor terti proiectanti sa construiasca noi aplicatii pe baza rezultatelor furnizate de Yahoo! Search. Desi are reputatia unei companii mai “deschise”, Google ofera optiuni limitate prin interfetele publicate pentru motorul sau de cautare – de pilda nu se poate modifica ordinea rezultatelor si nu se pot elimina anunturile AdSense (adica tocmai combinatia magica din care se nasc miliardele). Yahoo! insa nu are nimic de pierdut, asa ca depaseste aceste restrictii. Ceea ce este insa mai interesant este ca Yahoo! a anuntat ca va oferi suport pentru diferite standarde specifice web-ului semantic, imaginat de lumea academica, dar cu foarte slaba sustinere din partea industriei. Iar de aici incepe aventura.
     
    In esenta, web-ul semantic se bazeaza pe descrieri formale ale continutului paginii, invizibile la suprafata, dar accesibile programelor. De pilda, RDF (Resource Description Framework) este un astfel de formalism, dar exista si unele mai simple, cum ar fi “microformatele”. In loc sa se bazeze exclusiv pe indexarea cuvintelor (asa cum face Google), Yahoo! vrea sa utilizeze la maximum aceste descrieri, ceea ce-i va permite sa afiseze descrieri consistente ale rezultatelor.

    De exemplu, in cazul unui persoane poate fi afisata o poza, pozitia actuala intr-o organizatie si alte informatii relevante. Este de asteptat ca aceia care elaboreaza pagini web sa utilizeze intens aceste descrieri, pentru a genera informatii consistente in rezultatele cautarii, dand astfel un impuls nesperat ideii de web semantic promovata de Tim Berners-Lee. 
  • Fata noua, dar acelasi spirit

    Acum trei ani si jumatate, in primul editorial din BUSINESS Magazin, Laurentiu Ispir, primul redactor-sef al revistei si fostul meu coleg de facultate si de la Ziarul Financiar, anunta in premiera pe piata romaneasca un stil editorial bazat pe un limbaj direct, care sa explice “modul in care banii circula si faptul ca afacerile de cele mai diverse tipuri, aparent complicate, au un important numitor comun: oamenii. Fie ca sunt manageri, antreprenori, salariati sau doar consumatori”.
    Revista a crescut impreuna cu afacerile complicate sau mai putin complicate din aceasta tara, in ultimii trei ani si jumatate, si daca in aceasta perioada ne-am impus prin acest stil editorial si am devenit un etalon in domeniul presei de business, a fost in primul rand datorita voua, cititorilor.
    Vedem acum in studiile de audienta si in feedback-ul pe care il primim din partea voastra, in special dupa ce am relansat spre sfarsitul anului trecut versiunea online a revistei – www.businessmagazin.ro -, ca multi dintre voi, cititorii fideli ai revistei, ati urcat in ierarhie (44% dintre cititorii BUSINESS Magazin sunt manageri, potrivit Studiului National de Audienta).
    Aceleasi studii ne spun ca veniturile voastre au crescut sustinut in tot acest rastimp (BUSINESS Magazin este acum publicatia economica cu cei mai bogati cititori), dar odata cu avansarea ati ajuns sa aveti tot mai putin timp la dispozitie. Telefonul mobil va suna aproape continuu, agenda va este plina de intalniri cu parte­neri de afaceri si sunteti bombardati din toa­te partile de informatii – televiziuni, site-uri de internet, ziare si reviste. Aveti nevoie in aceste conditii mai mult decat oricand sa va informati cat mai eficient posibil. Acestea au fost argumentele pentru care, la fel ca marii producatori din industria auto, am decis sa facem un facelift al revistei, pentru a ne adapta noilor nevoi pe care voi, cititorii BUSINESS Magazin, le-ati simtit sau urmeaza sa le simtiti. Si iata cum ne-am gandit sa va raspundem.
    Am schimbat in primul rand suportul pe care este tiparita revista. Odata cu aceasta, am ales pe baza discutiilor din redactie si a studierii revistelor economice si a tendintelor in domeniu, un layout mult mai modern, intuitiv si util, bazat pe multe elemente grafice care subliniaza esenta articolelor. Veti gasi in prima parte a revistei o varianta imbunatatita a sectiunii Prim-Plan, spectaculoasa din punct de vedere grafic, despre care credem ca este cel mai concis, util si in acelasi timp placut de citit sumar al evenimentelor ultimei saptamani.
    Dar, asa cum spune si Mario Garcia, un foarte cunoscut designer de publicatii, “o redesenare e ca o operatie estetica… poate sa iti schimbe modul cum arata nasul, dar nu si personalitatea”. Veti regasi astfel in revista acelasi stil editorial prin care vom incerca sa atragem cititorii fara apetenta pentru termeni economici catre presa de business.
    In acelasi timp, observam cum aria de interes a cititorilor de publicatii economice se largeste pe zi ce trece. Am fost prima re­vista care a dedicat o ampla sectiune in­ternetului si noilor tehnologii – noi i-am spus BUSINESS Hi-Tech -, iar reactia voastra ne-a confirmat ca am luat o decizie inspirata, articolele despre afacerile retelelor de cartier sau povestea intrarii Google in Romania fiind in continuare accesate pe www.businessmagazin.ro. Vom dezvolta sectiunea, asa cum vom face si cu sectiunea alocata afacerilor din regiune, mai ales ca odata cu aderarea tot mai multi sunteti interesati de contextul regional si oportunitatile pe care le poate aduce.
    Dar revista noastra s-a diferentiat de la bun inceput de alte titluri economice si prin faptul ca nu am vorbit doar despre afaceri. Acum sunteti si mai interesati de tot ceea ce inseamna lifestyle, fie ca vorbim de calatorii in interes de afaceri sau privat, noutati din domeniul orologeriei, auto, muzica sau film. Toate aceste elemente care determina calitatea vietii le veti regasi cu regularitate in BUSINESS Magazin.
    Si pentru ca prima promisiune facuta de Laurentiu, cea de calitate a informatiilor, a opiniilor si a aspectului grafic ne-am tinut-o si o vom respecta in continuare, vin acum cu o noua promisiune, care sa o intregeasca. Nu vrem sa fim doar cea mai buna revista saptamanala de business, ci revista cea mai adecvata pentru noul cititor de business din Romania. Avem deja cei mai tineri (medie de varsta de 36 de ani) si mai bine platiti citi­tori din presa economica, cei care vor transforma Romania in anii urmatori. Stim ce vor acestia, am crescut impreuna cu ei; acum a sosit vremea sa-i atragem catre business si pe cei care vor construi Romania de poimaine.
  • Lupta cu fortele pietei

    Nirvana unui agent imobiliar inzestrat cu simtul umorului si cu duhul gandirii ar putea fi, cred eu, momentul in care ar vinde casa lui Adam Smith. Eh? Adica SA SCOTI PE PIATA si SA VINZI casa in care a trait o perioada si unde a murit parintele capitalismului! Sa-ti iei comisionul dupa ce ai efectuat vanzarea la CEL MAI BUN PRET, decis, desigur, de FORTELE PIETEI! Acesta e business adevarat, asa simti ca traiesti!

    Nu bat campii: consiliul local din Edinburgh a decis sa ignore solicitarile celor ce sugerau transformarea imobilului, construit in 1691 (in Tara Romaneasca domnea Constantin Brancoveanu, iar in Moldova Constantin Cantemir) in muzeu sau centru de studii si, spune The Scotsman, l-a scos la vanzare cu un pret de pornire de 700.000 de lire sterline.

    Agentii imobiliari au apreciat, desigur, ca vor exista o multime de solicitari pentru cladire, care ar putea deveni cladire de birouri sau de locuinte. Comentariile, pe site-ul ziarului sau pe blogurile ce au preluat informatia au mers de la indignare la sugestii de genul „sa faca fast-food unde clientii sa liciteze pentru sandvisuri“. Iar un oficial al consiliului a tinut sa precizeze, nefericit, ca „multe din cladirile din Edinburgh au o importanta istorica semnificativa. Astfel incat, atunci cand hotaram asupra viitorului unui imobil, incercam sa ne dam seama daca este mai bine sa ramana in domeniul public sau sa fie vanduta“. De unde rezulta ca oficialii din administratii sunt cam la fel in lumea intreaga.

    Am citit stirea din Scotsman in ziua in care se incheia, aparent, la nivelul presei din Romania, disputa si discutiile legate de viitorul Gradinii Zoologice de la Baneasa si nu am putut sa nu remarc o paralela. Adica te pui cu fortele pietei? Si ce daca intr-un loc a trait Adam Smith si in celalalt elefantul Gaia?

    Pe urma mintea mi-a luat-o aiurea, dar am zis „de ce nu?“ si am dat ceva cautari pe internet, care s-au soldat cu urmatoarele rezultate: unu – New Yorkul este un oras mic; doi – cu toate acestea, un Manhattan de 60 de kilometri patrati isi permite sa tina un parc de trei kilometri patrati si jumatate; trei – Central Park, pentru ca despre acesta este vorba, este de doua ori mai mare decat Monaco si de opt ori mai mare decat Vaticanul; patru – valoarea imobiliara a parcului este de 528.783.552.000 de dolari, calculata de o companie imobiliara: cinci si cinci prim – in New York exista cinci gradini zoologice, din care una in nesuferitul acela de Central Park.

    Acum intelegeti de ce zic ca actualul primar si fostii primari ai New York-ului au fost niste fraieri. Cum sa ratezi o afacere de 500 de miliarde de dolari? Cate cladiri de birouri, frumos stivuite, nu si-ar gasi locul acolo, inlocuind verdeata aia nesuferita si gazele care te bazaie si florile care alimenteaza alergiile?

    Sa-i invatam noi, urmand, desigur, exemplul urmasilor lui Adam Smith (nu-i vorba ca unii s-au descurcat binisor si fara exemple din Edinburgh).

    Acuma or sa vina unii sa-mi reproseze la povestea cu Zoo ca legislatia europeana prevede nu stiu ce pentru animale si nu stiu cum pentru oameni si ca e mult mai bine sa nu avem deloc decat sa ducem grija, orice va fi insemnand aceasta. E cat se poate de adevarat, dar scuza cu legislatia europeana am auzit-o de atatea ori incat am devenit nu numai imun, ci si alergic. Europenii permit ca una din cele mai importante creatii ale naturii, adica oamenii, sa traiasca asa cum se traieste in Bucuresti, adica peste 9.000 de oameni pe kilometrul patrat, de trei ori mai mult decat la Berlin, Viena sau Budapesta.

    Daca nu se supara pentru aceste date, daca sunt ele reale, si nici pentru circulatia si pentru mizeria si pentru toate celelalte minuni din Bucuresti, ar trebui sa nu se supere foarte rau nici pentru problemele ursilor de la Baneasa.

    Pe de alta parte nu pot sa nu gandesc, adamsmithian, „…te pui cu fortele pietei?“.

  • Putere din nori

    Suntem, desigur, foarte incantati de noile noastre computere, echipate cu procesoare dual-core, cativa GB de memorie si discuri de mare capacitate. Pare suficient de puternic pentru orice, nu-i asa? Nu trebuie sa uitam insa ca acestea sunt simple computere personale si ca de fapt adevarata nevoie de putere de calcul apare la servere – niste mici monstri care stau ascunsi de obicei in spatele unor usi pe care scrie „Accesul interzis“ si care deservesc aplicatiile vitale ale unei intregi intreprinderi sau tin in viata servicii web disponibile intregii lumi. Acolo lucrurile se complica. Dincolo de cerintele specifice pentru rularea neintrerupta a aplicatiilor, apare o problema care se numeste „scalabilitate“, adica posibilitatea de a dimensiona puterea de calcul in concordanta cu nevoile.

    Nu pare complicat. Cand serverele nu mai fac fata, cumparam unele mai puternice. Strategia aceasta poate fi destul de paguboasa, mai ales in situatia in care ritmul de crestere este rapid, pentru ca vom ajunge sa scoatem din uz un hardware relativ nou. Paguboasa este si in situatia in care activitatea nu este constanta: va trebui sa dimensionam puterea de calcul astfel incat sa deserveasca varfurile de sarcina, dar in rest vom avea o incarcare sub-optima. De fapt costurile se distribuie pe durata de viata a echipamentelor si vom constata ca platim prea mult pentru prea putin. Acesta a fost de altfel motivul pentru care epoca marilor computere a apus: lipsa de flexibilitate.

    Una dintre solutiile cele mai eficiente consta astazi din asocierea mai multor computere conventionale (deci ieftine) intr-un asa numit „grid“, avantajul evident fiind ca sporirea capacitatii se reduce la adaugarea unor computere suplimentare, iar o pana a unui computer nu antreneaza caderea intregului sistem. Dezavantajul este ca administrarea este mai dificila decat in cazul serverelor conventionale. Partea interesanta incepe insa odata cu virtualizarea: puterea de calcul cumulata poate fi utilizata pentru a construi din software echivalentul unor computere conventionale, care insa nu dispun de propriile resurse, ci utilizeaza puterea de calcul comuna.

    De aici se mai poate face un pas: anumite companii specializate ar putea sa ofere prin retea putere de calcul si capacitate de stocare la cerere. Altfel spus, puterea de calcul devine o utilitate, la fel ca si energia electrica. Interesant este ca aceasta paradigma reediteaza intr-un fel epoca de inceput a informaticii, cand computerele erau putine si foarte scumpe, iar clientii „inchiriau“ timp de calcul, platind la ora. Diferenta este ca, in noua intrupare, clientul nu mai are nici o legatura cu echipamentele pe care le foloseste, ele sunt difuze, poate raspandite pe glob. Sunt ca un nor, de unde si denumirea – tot mai in voga – de „cloud computing“. Asemanarea cu reteaua electrica este clara: nu stiu (si nici nu ma intereseaza) cine pune energie in retea, platesc cat consum. Desi oarecum asemanatoare, „cloud computing“ difera de serviciile web sau de aplicatiile rulate de furnizorii de aplicatii prin internet: in vreme ce acestia din urma ofera doar anumite aplicatii, intr-un „nor de calcul“ clienti isi ruleaza propriile aplicatii. De fapt, este un nou mod de externalizare.

    Pe masura ce costul conectivitatii scade, avantajele noi paradigme devin evidente. Pentru client, primul beneficiu este scalabilitatea, deoarece poate cumpara exact atata putere de calcul (si capacitate de stocare) cat are nevoie, scazand si costurile administrarii si intretinerii unui hardware pretentios. Pentru companii incepatoare care furnizeaza, de pilda, un serviciu web inovator, aceasta varianta este salutara, deoarece le scuteste de investitia initiala masiva in infrastructura si reduce riscurile unui eventual esec. Furnizorul poate, la randul lui, sa-si plaseze serverele in zone unde energia si spatiul sunt mai ieftine sau poate sa evite varfurile de sarcina prin distribuire geografica.

    Poate parea SF, dar asa ceva chiar exista. Poate parea surprinzator, dar prima companie care ofera un astfel de serviciu este Amazon. Desi inca in faza beta, Amazon ECC (Elastic Compute Cloud) este functional si, in conjunctie cu serviciul de stocare Amazon S3, ofera oricui posibilitatea sa-si creeze servere virtuale pe care sa-si ruleze aplicatiile pentru tarife care variaza intre 10 si 80 de centi pe ora, in functie de configuratia dorita. IBM se pregateste sa intre in competitie.

  • Un festin al cuvintelor

    Pe parcursul a circa 15 volume, Camporesi a studiat obiceiurile si comportamentele asociate trupului, mancarea, sangele, materiile fecale, sexul, la fel ca un istoric al existentei materiale. Dar singurele documente cu care a lucrat intotdeauna au fost texte de literatura. El a descoperit sau reevaluat texte pe care istoria literaturii de cele mai multe ori le-a ignorat, intrucat se ocupau de lucruri „vulgare“, precum bucataria, medicina sau agricultura.

    Note:
    1. Piero Camporesi, istoric literar, profesor la Universitatea din Bologna, autor al unor lucrari ca „Teama de iad – imagini ale blestemului si ale mantuirii in Europa modernitatii timpurii“ si „Fluidul vietii – semnificatia simbolica si magica a sangelui“

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“.


    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

    Cititi restul articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin