BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Lectia “vechii Europe”

    Am vazut viitorul, la Berlin, si chiar functioneaza. Bine, stiu ca zilele acestea ar trebui sa vedem viitorul mai degraba in China sau India, nu in inima “vechii Europe”. Dar traim intr-o lume in care preturile petrolului bat record dupa record, in care ideea ca productia mondiala de petrol va ajunge in curand la apogeu a trecut de la stadiul de parere marginala la cel de opinie generala. Si europenii care au ajuns la standarde ridicate de viata in ciuda unor preturi la energie extrem de ridicate – benzina costa in Germania peste opt dolari galonul – ne pot preda multe lectii despre cum sa ne descurcam in acea lume.

    Observati ca am spus ca masinile trebuie sa aiba consum mic si nu ca oamenii ar trebui sa renunte cu totul la masini. In Germania, ca si in Statele Unite, majoritatea familiilor detin o masina (desi o gospodarie germana e mai putin probabil sa detina mai multe masini, spre deosebire de una din Statele Unite). Dar o masina germana obisnuita consuma cam cu 25% mai putin decat o masina americana obisnuita. In general, germanii nu conduc masini ochioase, ci vehicule de pasageri de dimensiuni modeste, mai degraba decat SUV-uri sau camionete.

    In viitorul apropiat ma astept ca si americanii sa o ia pe acelasi drum. De altfel, am mai facut-o o data: de-a lungul deceniilor sapte si opt ale secolului trecut, numarul de kilometri parcursi de masinile americanilor a crescut cu 50%, pe masura ce americanii au trecut la masini mai mici si mai usoare. Aceasta imbunatatire a fost curmata odata cu aparitia SUV-urilor in timpul erei petrolului ieftin din anii ’90. Dar acum ca benzina costa mai mult ca niciodata, chiar dupa ce ajustam pretul cu inflatia, ne putem astepta sa vedem kilometrii parcursi crescand din nou.Trebuie sa recunoastem ca urmatorii cativa ani vor fi duri pentru familiile care au cumparat vehicule de mari dimensiuni cand benzina era ieftina si acum s-au trezit posesori ai unor elefanti albi care valoreaza ca atare destul de putin. Dar cresterea eficientei consumului este ceva ce putem sa facem si vom face.

    Putem, de asemenea, si sa conducem mai putin? Da, dar sa ajungem la asa ceva va fi mult mai dificil. In ultimele saptamani au fost multe articole in presa despre americanii care-si schimba comportamentul ca raspuns la scumpirea benzinei – incep sa-si faca obisnuitele cumparaturi de la magazinele de proximitate, renunta la vacantele care implica drumuri lungi cu masina si, de asemenea, incep sa foloseasca transportul in comun. Dar niciuna dintre aceste solutii nu schimba mare lucru. Spre exemplu, sistemele mari de transport public sunt incantate ca le-a crescut gradul de ocupare cu 5% sau 10%. Dar mai putin de 5% dintre americani folosesc transportul public ca sa ajunga la serviciu, asa ca aceasta crestere a numarului de calatori inseamna disparitia doar a unei mici parti dintre soferi de pe sosele. Orice reducere semnificativa a numarului de soferi din SUA va insemna mai mult decat aceasta – va insemna schimbarea locului si a modului in care multi dintre noi traim.

    Ca sa intelegeti despre ce vorbesc, sa ne gandim unde ma aflu in acest moment: intr-un cartier placut, populat de clasa de mijloc, care consta doar din cladiri cu patru sau cinci etaje, cu acces facil la transportul public si cu o multime de magazine de cartier. Este genul de zona unde oamenii nu trebuie sa conduca mult, dar este si genul de zona care abia se mai gaseste in America, chiar in marile arii metropolitane. Zona metropolitana din Atlanta are cam aceeasi populatie cu zona similara a Berlinului, dar Berlinul este un oras de trenuri, autobuze si biciclete, in vreme ce Atlanta este un oras de masini, masini si masini.

    Iar in fata preturilor in crestere ale petrolului, care i-au prins pe multi dintre americani captivi in suburbii – total dependenti de masinile lor, dar descurcandu-se tot mai greu cu cumpararea benzinei -, incepe sa se vada ca Berlinul a avut o idee mai buna.

    Schimbarea geografiei ariilor metropolitane din America va fi dificila. Pe de o parte, casele rezista mult mai mult decat masinile. Mult dupa ce SUV-urile de astazi vor deveni piese de colectie pentru pasionati, milioane de oameni vor trai inca in suburbiile construite cand benzina costa 1,50 de dolari pe galon sau chiar mai putin. Infrastructura este o alta problema. Transportul public este in special pus in fata unei probleme de tipul “oul sau gaina”: este greu sa justifici sisteme de transport daca nu ai o densitate de populatie suficienta, dar e greu sa-i convingi pe oameni sa locuiasca in cartiere mai dense daca nu le oferi avantajul accesului la transport public. Si mai sunt, ca intotdeauna in America, problemele de rasa si de clasa. In ciuda omogenizarii populatiei, care s-a produs in unele orase din interiorul SUA, si a prabusirii ratelor criminalitatii la nivel national pana la cote nemaiintalnite in ultimele decenii, va fi greu de inlaturat asocierea pe care americanii o fac de multa vreme intre zonele cu densitate crescuta a populatiei, saracie si insecuritate personala. Totusi, daca ne indreptam spre o era prelungita a petrolului scump si tot mai putin, americanii vor avea impulsul tot mai puternic de a incepe sa traiasca precum europenii. Poate ca nu de astazi, poate ca nu maine, dar in curand si pentru tot restul vietii.

  • Cui le dam pana la urma?

    Concernul suedez SAAB, care produce avionul multirol Gripen, s-a retras saptamana trecuta din cursa pentru privatizarea Avioane Craiova. Suedezii au fost de-a lungul ultimului an cei mai inversunati in ideea ca, daca vor castiga licitatia si contractul de 3,5 miliarde de euro pentru inzestrarea Armatei, vor cumpara fabrica de la Craiova pentru a o integra in procesul de productie.

    Retragerea din cursa pentru Avioane Craiova s-a intamplat chiar inaintea depunerii ofertelor angajante pentru compania vecina cu Ford, iar oficialii SAAB au motivat prin faptul ca ei nu pot depune o oferta angajanta fara ca licitatia pentru inzestrarea Armatei sa fi avut loc. Mai pe scurt, suedezii au transmis cat au putut de clar ca ei nu au de gand sa cumpere fabrica pe care voiau sa o integreze in procesul de fabricatie a avioanelor de lupta, atat timp cat nu iau ei contractul pentru livrarea acestor avioane.

    Pe de alta parte, Alenia Aeronautica, principala concurenta a SAAB, reprezentantul si unul dintre cei patru producatori ai avionului Eurofighter Typhoon, de asemenea inscris in cursa pentru contractul de inzestrare, a intrat in randul celor trei companii care au depus oferte angajante. Concurentii sunt Institutul de Proiectare Aerospatiala INAV SA Bucuresti, controlat de omul de afaceri clujean Stefan Vuza, si AERO Vodochody a.s. Cehia, sora ceha a Avioane Craiova si compania cu care SAAB a decis sa subcontracteze o parte din lucrarile pentru avioane Gripen dupa ce a castigat contractul de inzestrare a armatei in Cehia.

    Alenia nu a fost niciodata atat de ferma ca SAAB in declaratiile privitoare la programele de offset. De fapt, cred ca nici nu a intentionat vreodata sa para altfel decat foarte relaxata in toata povestea cu avioanele. Oamenii de la Alenia nu s-au ferit niciodata sa admita ca ei vand cel mai scump avion (undeva in jurul a 70 de milioane de euro bucata) si i-au luat tot timpul peste picior pe concurentii lor, care cand castiga un contract, realizeaza transferul de tehnologie prin investitiile in fabrici de masini de spalat (aluzia e la Electrolux si parteneriatul acestora cu SAAB). Pe de alta parte, spre deosebire de SAAB, Alenia a vandut deja ceva Armatei Romane si anume sapte avioane militare de transport C27J (un contract de 270 de milioane de euro), care trebuie onorat incepand cu sfarsitul acestui an si care ar fi un bun punct de plecare pentru contractele pe care italienii le-ar aduce la Craiova, in caz ca vor castiga. De fapt, oficialii companiei italiene au afirmat pentru BUSINESS Magazin ca depunerea ofertei angajante nu are legatura cu licitatia pentru inzestrarea armatei cu avioane multirol.

    Au spus insa ca are legatura cu planul lor de afaceri, care vrea sa transforme fabrica de la Craiova intr-un producator “state-of-art” care sa poata concura pe piata internationala. Pozitia oficiala a Alenia suna bine si, pentru cine e dispus sa ii creada, mai sunt si alte variante de interpretare, pentru ca fabrica din Craiova a fost tot timpul legata de acest contract de inzestrare a Armatei Romane, iar privatizarea ei inainte chiar ca procesul de licitatie sa inceapa efectiv transmite un mesaj. O alta varianta este ca privatizarea Avioane Craiova sa se termine mai repede, pentru ca programul de offset care va urma atribuirii marelui contract sa nu mai oblige norocosul vanzator sa lucreze cu fabrica din Craiova. Ar trebui, bineinteles, indeplinit un program de offset, indiferent de industrie, dar in proportie de minim de 80% din valoarea contractului.

    Sau nu. Pentru ca se poate si fara offset sau cu offset partial in anumite conditii, mai ales cand contractul este negociat de guverne. Iar daca avioanele sunt la mana a doua, dupa cum spunea Rod Rodriguez, un reprezentant al Lockheed Martin, nu poti face de doua ori offset pentru acelasi produs. Astfel s-ar lasa drum liber pentru americani, candidatul cu numarul trei, si pentru vinderea la mana a doua a acelor avioane F16 pe care acum multe din tarile ce le-au cumparat le inlocuiesc cu avioane noi, F35. Rodriguez spunea ca aceste F16 la mana a doua mai pot merge linistit inca 30 de ani, iar apoi pot fi inlocuinte cu F35. Tot la mana a doua si tot de la americani, care au deja in curs de dezvoltare avionul care va inlocui F35. Probabil ca ma voi fi pensionat de mult cand Romania s-ar gandi sa cumpere un avion scos de pe liniile de productie si nu direct din razboi. Pana atunci, F16 va putea fi adus inca din aceasta toamna in Romania fara ca o Avioane Craiova neprivatizata sa le stea in ceafa celor de la Lockheed Martin, care ar fi putut sa se simta obligati sa produca ceva acolo.

  • Marele jaf al timpului

    Cei pasionati de science fiction vor fi stiind despre Aelita si povestile ei. Aelita este o printesa de pe Marte si s-a nascut in 1923, creatie a scriitorului rus Alexei Tolstoi. Mie cartea, o istorie despre dragoste si lupta, mi-a oferit mai mult decat nave spatiale, lupte si monstri stelari, m-a facut constient de trecerea timpului.

    Aelita ii povesteste inginerului Los, eroul cartii, doua istorii de dinainte de Herodot, despre cetati omenesti, rase ce se infrunta si despre cum inving nu cei sleiti, ci aceia care au in vine sange tanar, proaspat, dornic, care aleg sa lupte. Cetatile Aelitei au fost stapanite de valuri si valuri de cotropitori, fiecare natie dorindu-si sa traiasca, sa reziste, sa castige timp. Nu valori, nu putere, ci timp. Lupta aceasta a marcat copilul care eram, iar acum, la maturitate, mai regasesc inca sclipiri din povestile Aelitei, pentru ca pun timpul inaintea oricarui alt castig.

    Niko Bellic este eroul principal al recent lansatului joc “Grand Theft Auto IV”, marele titlu al anului 2008, care a fost notat de majoritatea criticilor de specialitate cu note maxime, a stabilit noi standarde intr-o industrie care sufera din ce in ce mai mult de marketing agresiv si de lipsa de imaginatie. In prima zi GTA IV s-a vandut in 3,6 milioane de exemplare, iar valoarea incasarilor a fost de peste 300 de milioane de dolari (specialistii se asteapta ca jocul sa se vanda in 16 – 19 milioane de exemplare in total).

    Sa ne gandim ce inseamna asta pentru sarbi. Grand Theft Auto este una din cele mai de succes povesti ale industriei jocurilor, in ciuda criticilor permanente pe care le-a iscat, din cauza povestilor violente din cele noua editii ale jocului; si nu a fost vorba numai de violenta, ci si de conotatii sexuale sau de lipsa de respect fata de autoritati, ceea ce a iscat valuri tsunami in zona puritana a Americii.

    Am jucat GTA in vreo trei sau patru variante, dar nu este, pentru mine, Jocul. Cu toate acestea trebuie sa recunosc ca am gasit personaje pe care le-am agreat si mi-am dat seama unde castiga creatorii seriei GTA, de unde vine succesul jocului. Este vorba nu de grafica, de scenariu sau de violenta sau de latura sexuala, ci de emotii. GTA ofera jucatorului emotii: o felie de viata, cu dragoste, cu ura, cu conflicte, cu empatie; asta nu stiu puritanii revoltati.

    Pe acest fond cred ca Niko, un personaj construit aparent rece si rau, de fapt prietenos si grijuliu, poate oferi sarbilor, printr-un soi de osmoza sociala greu de explicat dar usor de intuit, un plus de simpatie, de imagine favorabila. O precizare importanta, autoritatile de la Belgrad nu au nici un amestec in poveste si, cunoscand mentalitatile balcanice, nici nu cred ca ar socoti un avantaj prezenta intr-un joc, fie el si cel mai dintre cele mai, a unui element antisocial de origine sarba. Daca facem, insa, necesarele distinctii intre cetateni, autoritati si jucatori, acestia din urma, cei mai multi, oameni normali (retineti, 3,6 milioane intr-o saptamana, aproape 20 de milioane pe durata de viata a jocului) si care probabil habar n-au ce va sa zica Serbia, Croatia sau razboiul din Bosnia, castigul mi se pare a fi evident. Intriga din GTA IV este, desigur, o conventie, in fond scenarisii puteau alege orice alta natie furnizoare de emigranti – de la rusi la asiatici sau sud-americani, iar importante sunt actiunea, feelingul, jucabilitatea jocului si mai putin nationalitatea eroului principal. Daca insa numai un sfert din jucatorii GTA IV vor ramane cu o impresie favorabila despre Bellic si se vor simti indemnati sa caute in plus date despre istoria Balcanilor si nu vor privi cu circumspectie un cetatean sarb in momentul in care il vor cunoaste, se va dovedi ca GTA IV are un neasteptat efect social. Aceasta fara investitii in campanii de imagine, in branding sau rebranding.

    Scriu toate acestea in timp ce radioul imi susura in ureche despre decizii ale guvernului italian legate de emigranti, de expulzari, de tabere ilegale si de oameni cinstiti care sufera din cauza prostiei, a nesimtirii sau a emfazei politicianiste.

    Morala povestii nu este ca magicii softisti romani sa conceapa un joc despre romanii cei cool, joc pe care sa-l distribuim gratuit pentru a ne imbunatati imaginea. Voiam numai sa va aduc aminte ca avem la dispozitie tare putin timp pentru trait si ca ar trebui sa luptati si sa va bucurati de orice moment bun.

    Va doresc sa ajungeti in situatia de a nu mai trebui sa urmariti timpul: creatorul elvetian de ceasuri Romain Jerome vinde cu 300.000 de dolari un ceas care nu indica ora exacta, ci numai daca este zi sau noapte. Isi merita banii, este un obiect frumos, complex, realizat dintr-un amestec de otel recuperat din epava Titanicului combinat cu metal furnizat de santierul unde marea nava a fost construita. Ideea realizarii ceasului vine din faptul ca 80% dintre oameni apreciaza ca timpul este luxul suprem (sunt un individ comun, nu?), dar aproape 70% nu se uita la ceas pentru a afla ora exacta. Numai un consumator cu discernamant poate cumpara ideea elvetienilor – luxul suprem de a nu-ti pasa ce ora este. Intreg stocul de ceasuri Day & Night s-a epuizat in 48 de ore de la lansare.

  • Giganticul graf global

    Saptamana trecuta am remarcat tendinta de deschidere in lumea retelelor de socializare si presiunea exercitata de Google prin coalizarea unor astfel de retele in jurul standardului OpenSocial. Cei mai mari jucatori in domeniu, MySpace si Facebook, nu prea au de ales. Daca refuza in continuare orice varianta de partajare a informatiilor si serviciilor cu alte retele, vor fi taxati de utilizatori, care chiar vor sa interactioneze cu persoane care au ales alte servicii de social networking. Asa ca, fara entuziasm, cei doi au pornit proiecte de deschidere. Si totusi, de unde a porneste acest curent de opinie? Dupa toate aparentele, “capul rautatilor” este Brad Fitzpatrick, creatorul retelei LiveJournal si al standardului de identitate digitala OpenID.

    Anul trecut, Fitzpatrick a fost cooptat de Google, unde s-a concentrat asupra extinderii notiunii de “graf social” in spatiul virtual si standardizarea caracteristicilor acestuia, astfel incat retelele de socializare sa poata fi interconectate. Aceasta implica utilizarea unor descriptori standardizati care sa poata fi folositi de programe pentru a furniza functionalitati extrem de valoroase. De exemplu, programele vor putea decide ca “mircea” din Flickr este acelasi cu “mirceasarbu” din LiveJournal si cu “msarbu” din LinkedIn, oferindu-i astfel acestui utilizator posibilitatea de a comunica cu contactele sale din oricare serviciu si chiar cu prietenii acestora (relatii FOAF “ friend of a friend). Practic, utilizatorul isi poarta cu el propriul graf social. Este evident ca o asemenea abordare ar scadea relevanta serviciului de social networking folosit, iar batalia pentru atragerea clientilor ar porni aproape de la zero – o perspectiva nu prea atragatoare pentru liderii domeniului. Un alt aspect important al acestei abordari este ca pune accent pe semnificatia informatiilor, deci se apropie de web-ul semantic.

    Nu este intamplator ca Tim Berners-Lee – principalul promotor al web-ului semantic – a postat un articol in blogul sau la scurt timp dupa ce Fitzpatrick si-a facut publice ideile. Iar cum Tim posteaza rar, articolul sau din 21 noiembrie 2007 a starnit interesul specialistilor, deoarece propune o perspectiva de ansamblu interesanta. In primul rand, autorul subliniaza diferenta dintre doi termeni utilizati adesea neglijent, Net si Web, punand in evidenta nivelurile diferite de abstractizare pe care acestia ii implica. In vreme ce net-ul (reteaua) abstractizeaza mediul de transport al datelor, fiind o legatura intre computere, web-ul leaga documente, facand abstractie de computerele pe care acestea sunt stocate. Exista si un joc al acronimelor, pornind de la Infrastructura Nationala pentru Informatii promovata de Al Gore, care intre timp a devenit internationala, asa ca net-ul devine III iar web-ul ramane WWW (World Wide Web). La un nivel superior de abstractizare, nu doar mediul de transport si computerele devin irelevante, dar chiar si documentele, viziunea concentrandu-se asupra semnificatiei informatiilor cuprinse in acestea. Iar cum atat reteaua, cat si plasa evoca notiuni din teoria grafurilor, Tim propune pentru noul nivel de abstractizare denumirea “Giant Global Graph”, adica GGG. Aici lucrurile se leaga, pentru ca din acest punct de vedere nu mai exista pozele lui “mircea” de pe Flickr si articolele lui “mirceasarbu” din LiveJournal, ci exista doar un anume utilizator si activitatea lui pe web, indiferent de computere si documente. In aceasta structura, lucrul in sine (de exemplu, o anume cursa aeriana) va capata un identificator unic si va structura in jurul sau toate informatiile relevante, culese automat din documentele companiei de transport, din ghiduri turistice sau din alte surse publice. Aceasta noua forma de agregare este de fapt web-ul semantic, iar graful social al unei persoane reprezinta doar un exemplu de materializare.

    Comentatorii articolului lui Berners-Lee subliniaza ca in vreme ce WWW reprezinta punctul de vedere al celui care publica, GGG reprezinta punctul de vedere al celui care priveste. Primul vede organizarea informatiilor in termeni de situri si documente, in vreme ce al doilea vede “spatii web”, adica forme personalizate de compozitie a resurselor web. In termenii acestia, reiese foarte clar evolutia web-ului de la paginile personale ale inceputului la actualele conturi personale din retelele sociale, care ofera facilitati de agregare personalizata a informatiilor de interes.

    Desigur, s-au gasit multi care sa decreteze ca GGG este de fapt Web3.0.

  • Pearl Harbour si becul

    Dar ati da bani cuiva, unor straini, daca acestia v-ar promite ca ii dau inapoi numai dupa ce muriti? Numai daca esti in urechea cealalta, vor raspunde oamenii.

    La data de 14 aprilie, autoritatile braziliene anuntau descoperirea unui zacamant de petrol, al treilea ca marime, in largul coastei brazilene. Agenta braziliana a petrolului estima la 33 de miliarde de barili rezervele descoperite, ceea ce ar fi plasat zacamantul Carioca dupa terenurile Gawar din Arabia Saudita si Burgan din Kuweit. Pe 16 aprilie un analist al grupului Credit Suisse estima, in cadrul unei conferinte cu clientii, ca o valoare rezonabila pentru zacamant este cu 98 de procente mai mica, adica 600 de milioane de barili fata de cele 33 de miliarde anuntate initial. Haroldo Lima, directorul Agentiei Nationale a Petrolului din Brazilia, care a facut anuntul initial, a precizat doua zile mai tarziu ca estimarea valorii zacamantului a luat-o dintr-o publicatie, iar compania Petrobras a anuntat ca are nevoie de cel putin trei luni pentru a determina cantitatea disponibila. Carioca a devenit o “afacere” in numai doua zile, cu preturi de actiuni care cresc si se prabusesc, cu procurori care ancheteaza declaratii, cu avocati care apara si cu analisti care analizeaza. Indiferente la declaratiile oficialilor, ale procurorilor si ale analistilor, pietele o tin una si buna, declarandu-se emotionate de scaderea dolarului si de un “neasteptat” declin al rezervelor de benzina si de titei din Statele Unite. Rezultatul: la 17 aprilie, petrolul ajungea si la New York si la Londra la peste 115 dolari/baril, un “all time high” care, desigur, va fi depasit de mai multe ori in perioada scursa intre momentul scrierii textului meu si data la care il veti citi.

    Cred ca a venit momentul sa va explic ce e cu intrebarile de mai sus. Aceasta pentru ca situatia aceea cu o ureche sau alta se schimba radical daca inlocuim zecile de mii de kilometri de mai sus cu distanta de la pamant la luna si terenul de fotbal cu suprafata explorata de Neil Armstrong si Buzz Aldrin la prima aselenizare, in 1969.

    Si datele problemei cu bani sunt altele daca precizez ca este vorba de o asigurare de viata. Diferenta o fac identitatile si identificarile, o face contextul, este generata de gradul de interes al individului/grupului si modul in care ii este/le este afectata viata.

    Si chestiunea este valabila si in Brazilia, unde, daca apreciem ca toata lumea a fost de buna credinta si ca procurorii se agita de pomana, putem intelege si exaltarea lui Haroldo Lima si prudenta celor de la Petrobras, si lipsa de reactie a pietei.

    Sa ma ierte Haroldo Lima, dar ii spun ca are un mod rudimentar de gandire, caracteristic de altfel lumii grabite, nervoase, nerabdatoare si idioate in care traim. Problema lui Lima nu era sa se bata cu arabii in valori de zacaminte, ci sa anunte, sa se bucure cu masura, sa administreze, intr-un cuvant, situatia. Problema pe care am regasit-o la recenta “ora a Pamantului”, adica momentul acela cand ar fi trebuit sa stingem becurile in casa. Unii grabiti, nervosi, nerabdatori sau idioti au contestat actiunea, invocand faptul ca nu cred in in¬calzirea globala sau in cei ce propovaduesc ecologismul, si ca atare aprinsul becurilor ar fi de fapt miscarea potrivita. Le zic ca stinsul sau aprinsul becului la ora fixa nu are nici o importanta si nici fronda aiurea; aici este vorba de relatia individului cu planeta intreaga si mai este vorba de privitul propriului copil in ochi, peste ceva timp. Petrolul lui Haroldo Lima este, oricat ar fi el, un depozit descoperit prea tarziu. Asa cum prea tarzie mi s-a parut, la vremea ei, descoperirea titeiului caspic.

    Piata va decide pretul petrolului, iar mana aceea invizibila a lui Adam Smith va actiona (chiar daca Stiglitz o tine de maneca, zic cu un zambet). Adevarata problema nu este daca pretul este prea mare sau prea mic, daca brazilienii au sau nu al treilea zacamant al lumii sau daca o conducta va strabate Baraganul, ci relatia individului cu petrolul. Cu restul lumii.

    Cum certitudinile vin de regula prea tarziu, inutil de tarziu, democratie reala este cand alegi sa stingi becul cate un pic in fiecare zi pentru ca este posibil ca planeta sa se incalzeasca, fara sa-i bagi pe gat asta cuiva. Altfel ar fi o amestecatura la care se pricep prea multi, dar din care putini ar intelege ceva. Cam ca in istorioara urmatoare: Doi insi intr-un bar, unul tocmai fusese martor la atentatele din 11 septembrie. “A fost ca la Pearl Harbour”, zice acesta. “Ce-i asta, Pearl Harbour?”, intreaba celalat. “A fost cand vietnamezii au bombardat un port si asa a inceput razboiul din Vietnam”, replica celalalt, doct.

  • Ghilotina cea de toate zilele

    Multi, chiar daca se afla inca pe drum, se grabesc sa ajunga acasa pana la 8 fara zece pentru a nu rata partea finala, numita “Ghilotina”.Tot pentru aceia care nu stiu despre ce este vorba, concurentului ii sunt propuse perechi de cuvinte (si daca o alege pe cea gresita, ca o secure, aceasta ii injumatateste castigurile). La final, dispune de cinci cuvinte si trebuie sa-l ghiceasca pe cel de-al saselea, legat intr-o oarecare masura de cele cinci propuneri, ca de exemplu pentru ca apare alaturi de acestea intr-o fraza data.

    Pentru a nu mai lungi vorba voi exemplifica: in urma cu cateva seri, cele cinci cuvinte finale erau “golf – coarde – repetitie – San Remo – italiana”, si in fond era usor pentru o minte isteata sa identifice cuvantul ascuns “orchestra”. Intr-adevar, exista “Repetitia de orchestra” (1) a lui Fellini, exista orchestre de coarde, exista orchestra Festivalului San Remo si Orchestra Italiana condusa de Renzo Arbore. Insa referinta cea mai subtila era cea la golf, pentru ca dupa cum se stie, in teatre orchestra se afla in fosa (“golfo mistico” in italiana, n.red.).
    “Ghilotina” starneste telefoane frenetice printre prieteni, care se iau la intrecere in timp real (cum se spune) cine ghiceste primul, si putin lipseste ca pe impatimiti sa-i vezi umbland cu cocarde in piept, precum militarii care se mandresc cu campaniile la care au participat. Doar ca de ceva vreme jocul s-a facut din ce in ce mai greu si cand Carlo Conti (2) divulga cuvantul corect, toti sunt demoralizati, pentru ca pare aproape imposibil ca o fiinta umana (chiar si una a carei minte este educata sa priceapa raporturile dintre lucruri si cuvinte) sa il poata ghici. Si nu poate fi inteleasa motivatia, nu cred ca este aceea de a economisi acel premiu nesemnificativ pe care in cele din urma (dupa multe ghilotinari) concurentul ar putea sa si-l adjudece. Totusi, daca asa trebuie sa fie jocul, inspirat fara niciun dubiu de un profund sadism, imi permit sa sugerez cateva versiuni capabile sa-l puna la grea incercare chiar si pe cel mai antrenat dintre prozeliti.

    Propun, de exemplu, sa apara in tragerea finala “teren – arenda – ochi pictati – Gradara – haos”. Solutia ar fi “emphyteusis”. Intr-adevar, ar putea sa explice Conti, este binecunoscut ca “emphyteusis” inseamna dreptul de a te folosi de un teren aflat in proprietatea altcuiva, implica plata unei arende. In 1561, unui anume Josepe Ochipinti (ochi pictati) i-au fost concesionate de Contele di Modica in emphyteusis 88 de pogoane de pamant la Candicarao, tot in emphyteuses in secolul 17 papii le-au incredintat Castelul din Gradara boierilor din Pesaro, iar Pirandello s-a nascut pe mosia numita Haos, ob¬ti¬nu¬ta de stramosii lui in emphyteusis. Foarte simplu. Alta posibilitate: “Dante – sesquipedalia (3) – somptuos – endecasilab (4) – convertita”. Solutia, ce aproape ca vine de la sine, ar fi “sovramagnificentissima¬men¬te”. Acest termen a fost inventat de Dante in “De vulgari eloquentia” (5) si este un termen sesquipedalian (daca acest adjectiv defineste si – vezi dictionarul De Mauro – un discurs lung si de bombastic), inseamna “in mod foarte somptuos”, este cu siguranta un endecasilab si cu cele 27 de litere ale sale este mai lung decat “precipite-volissimevolmente”, introdus de Francesco Moneti in secolul al XVIII-lea, in a sa “La Cortona convertita”.

    Propun si “fericire – vomitiv – farmacist – hiperaciditate – subterfugii”. Ajunge sa inteleaga concurentul ca primul cuvant nu este fericire, ci numele domnisoarei Felicita, si in poezia pe care i-o dedica Gozzano (6) paraseste magazinul unui farmacist lasand in urma miros de ipecacuana (7), ipecacuana este un vomitiv, hiperaciditatea este substantivul imediat urmator dupa ipecacuana in editia 2008 a dictionarului Zingarelli si in fine, o poveste cu ipecacuana este prezentata in episodul intitulat “Subterfugii” din serialul “Doctor House”. Alti termeni usor de ghicit ar putea fi lucumone (8), strophantus (9), zeugma (10), tyrannosaurus rex, aspidistra, uracil (11), culleo (12), monocotiledon, poliorcete (13).

    Dar probabil ca trebuie sa indraznesti mai mult. I s-ar putea da concurentului sa aleaga dintre perechi ca tunet-fulger, veghe-somn, monosilab-polisilab, nouazecisinoua-o suta si aliteratie-onomatopee. Seria finala ar trebui sa fie “tunet – veghe – lung – nouazecisinoua – onomatopee”. Nu vad cine n-ar intelege imediat ca este vorba despre o onomatopee ce defineste tunetul, cuvantul polisilabic de 99 de litere din “Veghea lui Finnegan” de Joyce (14). Solutia, ce imi pare limpede ca lumina zilei, este: bababadalgharaghtakamminarronnkonnbronntonnerronntuonnthunntrovarrhounawn-kawntoohoohoor -denenthurnuk”.

    Dupa ce concurentului ii va fi fost acordat primul ajutor dupa atacul de astm ce va fi declansat de pronuntarea cuvantului decisiv, si depasit fiind si momentul blocarii liniilor telefonice in urma apelurilor a milioane de telespectatori triumfatori, jocul va fi castigat popularitatea maxima.

    NOTE:
    1. “Prova d’orchestra”, film italian din 1979, in regia lui Federico Fellini
    2. Carlo Conti – om de televiziune, prezentatorul emisiunii “Mostenirea” (“L’eredita”)
    3. Referire la fraza latina “sesquipedalia verba” a lui Horatiu, ce inseamna cuvant cu o lungime de un picior si jumatate
    4. In poezia italiana, endecasilabul este un vers cu 11 silabe
    5. “De vulgari eloquentia”, eseu scris in latina de Dante Alighieri
    6. Guido Gozzano (1883-1916), liderul scolii poetice numite crepuscularism
    7. Psychotria ipecacuanha – planta sud-americana cu proprietati medicinale
    8. Lucumone inseamna rege in limba etrusca
    9. Strophantus, o specie de planta agatatoare africana
    10. Zeugma este o figura de stil care uneste mai multe substantive cu un verb sau adjectiv care nu se refera decat la unul dintre ele
    11. Uracilul sau pirimidina este una dintre bazele ce codeaza informatia genetica la nivelul ARN
    12. Culleo este numele unei familii romane de plebei
    13. Demetrio Poliorcete a fost rege al Macedoniei si Greciei
    14. “Veghea lui Finnegan”, roman al scriitorului irlandez James Joyce (1882-1941)

  • Infrastructura pentru toti

    Pentru utilizatorul obisnuit al internetului, motorul de cautare Google este o banalitate. Introduci cateva cuvinte cheie, apesi butonul “Cautare” si in secunda urmatoare apar rezultatele, in ordinea relevantei. Pentru cei care au scris macar odata o aplicatie informatica aceasta banalitate este o uriasa si perpetua mirare. Cum face? Poate ca mii de oameni au introdus cereri de cautare in aceeasi secunda si toti primesc raspunsul cu aceeasi promptitudine. Chiar daca ar fi vorba doar de a servi pagini statice si tot ar fi uluitor, insa rezultatele sunt calculate dinamic pe baza unor algoritmi complecsi, care exploreaza volume de date gigantice (aproape tot web-ul este indexat de motorul de cautare). Daca vom cauta “Google BigTable cloud computing” vom obtine imediat 13.800 de pagini si vom afla din prima pagina afisata ca masinaria infernala a gasit raspunsurile intr-un sfert de secunda! Si nu doar raspunsurile, ci si anunturile potrivite contextului.

    In spatele simplitatii sta insa complexitatea unei colosale infrastructuri de calcul. In urma cu doi ani se vorbea de circa o jumatate de milion de servere (asamblate de Google din componente absolut obisnuite) si o capacitate de stocare pe care miliardele cu greu o pot exprima, chiar daca folosim ca unitate gigabyte-ul. Modelul de calcul distribuit MapReduce, dezvoltat si implementat de Google, a fost recent prezentat intr-o comunicare sustinuta la ACM, impreuna cu niste statistici ametitoare: un job MapReduce ruleaza in medie pe circa 400 de computere, iar Google efectueaza circa 100.000 de astfel de joburi in fiecare zi, procesand 20 PB (adica 20 de milioane de GB) de date pentru a deservi mai mult de 100 de milioane de cautari precum si alte numeroase servicii. Comunicarea dintre Google si restul lumii inseamna trei milioane de GB in fiecare secunda. Este cu siguranta unul dintre cele mai elocvente exemple de “cloud computing” la momentul actual.

    Cum ar fi sa avem la dispozitie o farama din aceasta infrastructura? De fapt o avem deja, prin diversele servicii furnizate de Google. De exemplu, cei peste 6 GB alocati unui cont GMail pot fi utilizati ca spatiu aditional de stocare folosind o extensie Firefox numita Gspace. Insa de multa vreme se zvoneste ca Google intentioneaza sa ofere publicului spatiu de stocare practic nelimitat (zvon niciodata infirmat). Un zvon ceva mai recent prevestea ca Google nu va oferi spatiu de stocare “brut”, ci chiar accesul la propria infrastructura de baze de date (BigTable), sub forma unui serviciu web. S-a dovedit insa mult mai mult de atat: zilele trecute Google a anuntat lansarea platformei aplicative Google App Engine, care va permite proiectantilor sa dezvolte si sa gazduiasca aplicatii web folosind chiar infrastructura pe care Google o foloseste pentru GMail, Docs si alte servicii web. In prima faza (preview) nu exista decat conturi gratuite, fiecare oferind 500 MB de spatiu persistent de stocare, accesul la servere de aplicatie programabile in Python, interfetele de programare pentru BigTable si sistemul distribuit de fisiere GFS precum si suficienta putere de calcul si largime de banda pentru ca aplicatia sa poata sa deserveasca pana la 5 milioane de pagini pe luna. Cand serviciul va fi complet functional, Google va oferi clientilor si posibilitatea de a cumpara resurse suplimentare.

    Este evident ca Google raspunde astfel miscarii facute de Amazon, care a lansat o platforma de “cloud computing” compusa din serviciile ECC (Elastic Compute Cloud), S3 (stocare) si SimpleDB (baze de date). Desi asemanatoare, ofertele difera in multe aspecte. In primul rand, pretul – in buna traditie a Google, serviciul pe care-l ofera este gratuit la nivel de baza (desi n-ar fi exclus ca Google sa-si rezerve dreptul de a insera publicitate), in vreme ce la Amazon totul costa. Mai importanta este insa abordarea de ansamblu: in vreme ce Amazon ofera, in esenta, putere de calcul “pura”, pe care clientul o poate folosi la orice, Google ofera putere de calcul “specializata”, de fapt o infrastructura pentru un anume tip de aplicatii. Este cert insa ca ambele variante ofera o caracteristica esentiala – scalabilitatea – si sunt extrem de atractive pentru start-up-uri cu idei interesante, dar fara resursele necesare unei infrastructuri proprii.

    Avand in vedere ca si IBM pregateste niste servicii similare, iar o infrastructura open source pentru cloud computing a aparut deja (se cheama Enormalism), se pare ca o noua directie de business IT e pe cale de consacrare.

  • Iadul si increderea

    Am citit undeva ca iadul este un loc al dezmatului culinar – o mare masa plina cu toate bunatatile posibile, la care oamenii stau cate doi, fata in fata. Fiecare are o furculita suficient de lunga pentru a-l hrani pe cel din fata, dar prea lunga pentru a se putea hrani pe sine. Mancatul devine o chestiune de incredere, pentru ca ar trebui sa-i dai hrana celui din fata pentru a fi satul. Iar in iad nimeni nu are incredere in cel din fata si fiecare sufera de foame in fata mesei incarcate.

    Mi-am adus aminte de istorioara aceasta ascultand la radio toata tevatura cu flacara olimpica si protestele pe care politica chineza din Tibet le-a iscat in drumul flacarii aprinse o singura data de soare si in restul timpului de la torta de rezerva. Pentru ca relatia China – restul lumii se bazeaza in prezent pe un soi de incredere in care sunt implicate seturi de furculite cu cozi lungi de miliarde, multe miliarde din orice valuta veti fi vrand. Pe increderea iscata din credinta naiva ca un vocabular comun este un fundament la fel de puternic ca si convingerile, ca interlocutorul din fata gandeste la fel ca tine, dar numai pentru simplul fapt ca il ai in fata si pentru ca la un moment dat sau altul ai colaborat cu el. Voi evita sa spun care este opinia mea in legatura cu acest subiect, pentru ca nu sunt persoana publica si, ca individ, nu contez.

    Voi spune in schimb ca inaltatoarele cuvinte de la inceputul textului ii apartin lui Adolf Hitler, care comenta astfel deschiderea Jocurilor Olimpice de vara de la Berlin din anul 1936. Si atunci s-a vorbit de boicot in Statele Unite, asa cum boicotul a aparut si in ecuatia Olimpiadei de la Moscova din 1980 pentru invazia din Afganistan, asa cum boicotate au fost, pentru varii motive si de catre varii state, si olimpiadele din 1956, 1964, 1968, 1972, 1976 sau 1984 (o editie de exceptie pentru Romania, singura tara din blocul estic care a avut o delegatie la Los Angeles).

    Pentru unii este simplu – cei de la influentul blog Huffington Post cred ca jocurile nu vor fi boicotate. Pentru ca printre sponsorii Olimpiadei se numara mari corporatii internationale, care platesc milioane pentru a-si face publicitate la Beijing, care au in China unitati de productie si care au nevoie si de colaboratorii si de consumatorii chinezi. Observatia unui analist de la BBC pune punctul pe i: “Chinezii au ajuns la concluzia ca interesele economice ale Vestului primeaza in fata democratiei, si cine poate sa-i blameze pentru asta?”. La mijloc, un Dalai Lama care, conform relatarilor din ziua in care scriu acest text, sprijina desfasurarea jocurilor in China; afirmatia nu poate fi interpretata decat prin permanentul mesaj pacifist al budismului si functia spirituala a liderului sau.

    Nu poti sa nu le dai dreptate tuturor, ba chiar poti sa intelegi atat demersurile marilor corporatii implicate in jocurile economice din spatele Olimpiadei, cat si actiunile politicienilor care asaza propriile interese inaintea oricarei actiuni.

    Si nu putem ignora, chiar daca suntem sau nu de acord cu ea, si optica autoritatilor chineze; as invoca in acest sens amintirile unui politician roman care povestea undeva despre intalnirea dintre un ministru de externe chinez si regretatul Ion Ratiu undeva la inceputul deceniului trecut. La un moment dat liderul taranist a inceput sa discute despre piata Tien An Men, iar ministrul a replicat scurt ca in fiecare an populatia Chinei creste cu 20 de milioane de oameni, cat populatia Romaniei. Si ca toti acesti oameni au nevoie de locuri de munca, de locuinte si de mancare si ca autoritatile chineze nu-si permit sa scape lucrurile de sub control.

    Discutiile despre politizare si cele despre interesele economice din spatele olimpiadelor nu-si mai au rostul; capitalismul a schimbat nu numai spectacolul intrecerii sportive, ci si ideologii care pareau de neclintit. Guvernul chinez a anuntat ca, dupa protestele iscate la trecerea flacarii olimpice prin Londra si Paris, va recurge la serviciile unei agentii de relatii publice, care sa imbunatateasca imaginea Chinei pana la deschiderea jocurilor in luna august. Greu de crezut ca va exista vreo companie care sa tina un asemenea pariu si sa incerce sa cosmetizeze imaginea Chinei. Si, cosmetizata sau nu, dar luminata de flacara olimpica si de ceea ce competitia olimpica trebuia sa marcheze, adica transformarea statului asiatic intr-o putere economica conectata la sistemul capitalist al valorilor, imaginea Chinei nici macar nu mai apartine Beijingului.

    Cel care trebuie sa se schimbe este chiar capitalismul.

  • Creditele si politica

    Cand George W. Bush a candidat prima data pentru Casa Alba, reporterii de politica ni-l descriau ca pe un tip rezonabil si moderat. Totusi, cei care ne-am uitat la proiectele sale de politici publice – reduceri masive de taxe pentru bogati si privatizarea sistemului de asigurari sociale – am avut o impresie foarte diferita. Si am avut dreptate.

    Morala este ca e important sa te uiti la ce politici propun candidatii. Este adevarat ca promisiunile din trecut nu sunt o garantie pentru performantele viitoare. Dar proiectele de politici publice ofera o fereastra catre sufletele politice ale candidatilor – o fereastra mult mai buna, daca e sa ma intrebati pe mine, decat o gramada de glume care ar dezvalui adevarata fire sau citate scoase din context…

    Cititi varianta completa a articolului in editia tiparita a revistei Business Magazin

  • Stuparul, albinutele si mierea

    Daca o prisaca poate ilustra modelul firmelor bazate pe soft liber, nu ne ramane decat sa admitem ca Linux-ul a fost creat de viespi. Pentru multa lume, chestiunea open source software (OSS) pare simpla: niste amatori pasionati se apuca sa dezvolte un program, se organizeaza si colaboreaza prin internet, permit oricui doreste sa se implice, iar rezultatul acestui efort este oferit gratuit oricui. Pare un hobby nevinovat si oarecum naiv, din care participantii – de obicei tineri programatori – se aleg cu niste foloase imateriale, dar valoroase. Invata sa colaboreze la proiecte de mai mari dimensiuni, socializeaza si invata din experienta altora si eventual obtin o oarecare notorietate si bune recomandari in CV. Plus ceva mandrie profesionala si civica. La urma urmei, e vorba doar de o investitie de munca in timpul liber, fara riscuri majore.

    Aceasta imagine poate fi relativ corecta daca ne referim la anumite proiecte, mai ales in perioada de inceput al fenomenului (nucleul Linux e un bun exemplu). S-au cautat modele care sa incadreze pe cat posibil intr-o logica economica, s-a vorbit despre “economia darului”, despre “peer production” si s-au identificat precedente istorice – de pilda traditionala claca a fost practicata in mai toate economiile rurale. Imaginea insa s-a schimbat intre timp, deoarece marile companii au inteles ca softul open source e o buna modalitate de a “comodiza” complementele produselor lor (de exemplu, pentru producatorul de softuri specializate e convenabil ca sistemul de operare sa devina un soi de infrastructura publica) si s-au implicat in multe proiecte, astfel incat astazi o buna parte din proiectantii de soft open source sunt salariati platiti, iar unele fundatii create pentru sustinerea logistica a unor proiecte de succes (de pilda Mozilla Foundation) se bucura de finantari generoase. Altfel spus, modelul open source a mai pierdut din exotism, facandu-si loc in economia mainstream. Desigur ca mai exista pasiune, altruism si hobby, dar acestea nu mai sunt suficiente pentru o caracterizare. Lumea a inceput sa inteleaga ca softul liber nu e chiar gratuit si ca exista costuri – uneori semnificative – pe care adoptarea sa in companii le implica. Plus anumite riscuri.

    Asa au aparut notiunea de “professional open source” (POSS): companii orientate spre dezvoltarea, intretinerea si comercializarea unor softuri open source. Acest model de business este mai greu de descris, deoarece induce un nou paradox: de ce ar dori o comunitate (obligatorie pentru un proiect open source) sa contribuie voluntar la niste produse din care o companie castiga bani? Standardul pentru acest gen de model este MySQL, dar exista tot mai multe companii similare ca afacere (eZ Systems, Pentaho etc.). Ca mai totdeauna, o metafora poate fi mai sugestiva decat o teorie, iar James Dixon – “Chief Geek” (adica CTO) la Pentaho – a gasit-o poate pe cea mai potrivita: prisaca. Asadar, stuparul este compania POSS, albinele sunt comunitatea, iar cumparatorii de miere si ceara sunt, desigur, clientii.

    Stuparul furnizeaza infrastructura (stupii, adica sistemele tehnice de colaborare, repozitorul de cod etc.) si are tot interesul sa creeze cele mai bune conditii pentru albine (de exemplu sa le duca in zonele potrivite, in functie de sezon), pentru ca daca acestea sunt nemultumite, nimic nu le impiedica “s-o roiasca”. In termenii softului open source, acest fenomen corespunde ramificarii unui proiect (fork), adesea cu consecinte nefaste pentru proiectul original. Albinele fac ce stiu ele mai bine: miere si ceara – adica discuta directiile proiectului, contribuie cu idei si cod, semnaleaza sau corecteaza erori si asa mai departe. Stuparul vinde mierea si ceara pe diverse canale, iar cu banii obtinuti isi recupereaza costurile de distributie si isi poate permite sa mai cumpere stupi si sa-si extinda ferma. Pentru asta are neaparata nevoie sa atraga “regine”, adica sefi de proiect de varf, cu experienta si autoritate, capabili sa coaguleze sau sa extinda comunitatea. Un amanunt interesant: cumparatorul nu prea vrea sa aiba de-a face cu albinele si, evident, nu agreeaza perspectiva de a-si lua singur mierea din faguri. El vrea sa aiba de-a face cu un semen (company-to-company) si cu un produs complet (adica un soft cu garantii, suport, manuale).

    Desigur ca se poate broda in continuare pe aceasta analogie, dar ideile sunt clare. Pe de-o parte e o strategie din care toate partile au de castigat. Pe de alta parte, se poate observa ca in varianta POSS toate avantajele softului liber se pastreaza si, in plus, se amelioreaza punctele slabe (mai ales in zona serviciilor si a marketingului).