BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Anexa la raportul CE

    Da, cred ca procurorii DNA sunt singurii care pana acum trebuia sa fi lamurit deja cu cate zerouri trebuie ortografiata sintagma “regimul corupt Nastase”. Spuneti ca sunt cinic, dar cred ca in cele peste 15 luni – sub mandatul Monicai Macovei, branduit ca “epoca de aur” a anticoruptiei – procurorii nu au fost in stare sa trimita in judecata nici macar un singur dosar nu pentru ca au fost blocati de Adrian Nastase, Parlament, Curtea Constitutionala etc., ci pentru ca pur si simplu nu sunt in stare. Si nu pentru ca le-ar lipsi substanta cazurilor.

    N-am fost printre cei care, in martie 2006, dupa executia cu public de la hotelul Confort, i-au cantat prohodul omului politic Adrian Nastase si, poate de aceea, nici astazi nu ma numar printre cei care exulta la revenirea acestuia, cu atat mai putin printre cei care il insotesc in visul de a candida din nou la presedintie anul viitor, impotriva lui Traian Basescu. Nu de alta, dar, daca mi-e permis sa-l parafrazez pe recent retrasul Ion Iliescu, dupa ce toata lumea a vazut huzurul in care traieste un lider social-democrat, faptul ca PSD va iesi in 2009 in strada sa ceara voturile saracilor pentru Adrian Nastase nu mi se pare cel mai fericit scenariu pentru formatiunea condusa de Mircea Geoana.

    Adrian Nastase este, trebuie spus, un om politic remarcabil pentru clasa din care face parte: cati dintre cei cazuti de sus in politica romaneasca au mai avut puterea de a reveni atat de rapid si la un nivel nu cu mult inferior celui de unde s-au prabusit? Mai stiti, spre exemplu, cu ce se ocupa Petre Roman, Emil Constantinescu sau Victor Ciorbea? Aceasta indarjire a fostului premier de a nu pierde prim-planul – la un an dupa ce a fost mazilit de la conducerea partidului s-a reinventat cu succes ca blogger, reintrand inteligent in circuitul discutiei publice – seduce, imi inchipui, pe cei satui de figurile triste care odinioara faceau agenda zilei, dar care si-au terminat cariera odata cu pierderea functiei politice.

    Mai mult, profitand de cele “prea multe dosare prost intocmite de procurori” si mai apoi blocate in Parlament, Adrian Nastase isi permite astazi sa se debaraseze, pe procedura, de toate acuzele care i-au fost aduse; argumentul sau, ca ar fi victima unei rafuieli politice, sta in picioare. Cu “ajutorul” procurorilor DNA, acest argument are insa potentialul de a ajunge singura explicatie pentru problemele cu justitia ale fostului premier. Si, desi nu sunt convins ca procurorii au tot adevarul de partea lor in ce priveste vinovatia lui, cred ca acesta ar fi un semnal mult mai grav decat cel de continuare de catre Comisia Europeana a Mecanismului de Cooperare si Verificare cu Romania.

    Din acest motiv nu ma incanta deloc perspectiva ca Adrian Nastase sa candideze la presedintie in 2009, asa cum anunta de cate ori nu-l intreaba nimeni: convingerea mea e ca ar fi o prada mult prea usoara pentru Traian Basescu, chiar daca nici actualul presedinte nu sta prea bine la sertarul cu suspiciuni de coruptie. E drept, in 2004, cand rezultatul infruntarii a fost la fotografie, sertarul actualului presedinte era bine ferecat si se lua in discutie doar dosarul “Flota” – un alt camion de coli A4 de unde procurorii au reusit sa scoata doar impresia ca Traian Basescu este hartuit politic.

    Insa chiar si acum, dupa ce la Bucuresti un alt primar cu sanse concrete la Cotroceni isi face imagine pe suspiciunile de coruptie ale apropiatilor lui Traian Basescu, Adrian Nastase se pastreaza inca la multe lungimi de dosar in fata. Si, dupa cum da de inteles Comisia Europeana, nici in exterior imaginea fostului premier nu e chiar atat de favorabila; mai ales dupa ce in ultimele saptamani a lasat impresia ca – la fel ca in 2005 – prefera sa se ascunda dupa voturile colegilor de Parlament in loc sa-si demonstreze public nevinovatia.

    Ce ar reusi insa sa faca o candidatura a lui Adrian Nastase ar fi recompensarea – din nou – a lui Traian Basescu cu ordinul “Lupta anticoruptie” in grad de cavaler. Un trofeu la care actualul presedinte abia mai poate sa spere, dupa ce retorica lui din 2004 poate fi foarte bine folosita si astazi, de vreme ce “carnea de tun” a ramas cam aceeasi in linii mari, e la fel de libera si, poate, nitel mai atoasa de mestecat in dosare.

  • Romania: pretul cel mai mic in UE la benzina si motorina

    Asadar, la sfarsitul lunii iunie, pretul produselor petroliere la consumator, incluzand atat taxele cat si accizele, pozitioneaza Romania (Oil Bulletin, Bruxelles, 24 iunie 2008, http://ec.europa.eu/energy/oil/bulletin/2008/with_taxes/2008_06_23.pdf):
    •La cel mai redus nivel al benzinei Euro-super 95 in randul statelor membre, cu un pret de 1,102 euro/l. Raportata la media UE ponderata cu consumul asta inseamna circa 75%. E mai ieftina decat in tarile vecine Bulgaria (1,158 euro/l), Slovenia (1,206 euro/l) sau Ungaria (1,318 euro/l). Benzina cea mai scumpa o gasiti fara indoiala in Finlanda (1,538 euro/l), Belgia (1,535 euro/l), Danemarca (1,531 euro/l), Italia (1,525 euro/l), Germania (1,511 euro/l), Portugalia (1,507 euro/l), Franta (1,497) si Marea Britanie (1496 euro/l).
    •La motorina, pretul de 1,195 euro/l ne plaseaza semnificativ mai aproape de media ponderata europeana – 84%, dar tot la cel mai mic nivel. Cea mai scumpa motorina pe piata interna unica o gasiti in Marea Britanie (1,660 euro/l), Italia (1,520 euro/l), Suedia (1,505 euro/l), Germania (1,472 euro/l), Cehia (1,461 euro/l), Slovacia (1,455 euro/l), Danemarca (1,445 euro/l), Olanda (1436 euro/l), Portugalia (1,420 euro/l), Ungaria (1,403 euro/l)
    •La gazul pentru incalzire situatia se schimba. Pretul de 0,931 euro/l in Romania este mai mare decat in Belgia (0,928 euro/l), Estonia (0,926 euro/l), Lituania (0,881 euro/l), Marea Britanie (0,874 euro/l) sau Luxemburg (0,852 euro/l). In schimb, italienii (1,458 euro/l), ungurii (1,403 euro/l) sau suedezii (1,410 euro/l) ard cel mai costisitor gaz.

    Discutia se nuanteaza daca eliminam taxele si accizele din pretul la consumator, iar diferentele de pret se diminueaza considerabil (http://ec.europa.eu/energy/oil/bulletin/2008/without_taxes/2008_06_23.pdf):
    •In Irlanda, Bulgaria, Germania, Austria si Suedia benzina devine mai ieftina decat in Romania;
    •In Slovacia, Bulgaria si Irlanda motorina devine mai ieftina decat in Romania;
    ceea ce, in mod evident, semnaleaza povara fiscala superioara in acele tari.
    In acelasi timp, romanii beneficiaza de cel mai mic nivel al pretului net la gazele pentru incalzire, impozitat insa mai aspru decat la belgieni, estonieni, lituanieni, englezi sau luxemburghezi.

    Nu abordez aici diferentele de venituri samd. Nu vreau sa scot cumva din joben concluzia ca situatia in care ne zbatem e roza. Nu ignor oamenii din spatele cifrelor; nu-mi sunt indiferenti nici pensionarii si nici “multi-milioanele” de asistati sociali. Nu reusesc totusi nicicum sa inteleg de ce informatii atat de usor accessibile nu fac parte din minimala baza de documentare a discursurilor publice actuale.
    Exercitiul propus aici poate parea nesemnificativ. Ce conteaza detaliile? Ei bine, atata vreme cat vom contorsiona statistica, vom tortura indicatorii dupa buna noastra miza electorala si – in fond – vom continua cu incapatanare sa nu-i recunoastem economiei statutul de stiinta, tabloul de ansamblu nu va fi corect iar solutiile, oricare ar fi ele, ne vor fi refuzate. Fie si din simplul motiv ca necesita precizie.

     

    Andreea VASS este cercetator la Institutul de Economie Nationala de sub egida Academiei Romane

  • Casa, nu prea dulce casa








    Dar vai – proportia proprietarilor a crescut odata cu balonul imobiliar, oferindu-i pentru o vreme lui George W. Bush un prilej sa se laude, numai ca a scazut brusc, mai ales pentru afro-americani, odata ce balonul s-a spart. Astazi, procentul familiilor americane proprietare pe casa lor nu e mai mare decat acum sase ani si e de asteptat ca la momentul cand Bush va fi parasit Casa Alba, procentul sa fie mai mic decat atunci cand s-a instalat el in functie.

    Exista insa o intrebare care se pune rar, cel putin la Washington: de ce cresterea numarului de proprietari ar trebui sa fie un obiectiv pentru autoritati? Si de fapt cati oameni ar trebui sa detina case? Daca-i asculti pe politicieni, ai crede ca fiecare familie ar trebui sa detina o casa; e ca si cum n-ai fi american adevarat daca nu esti proprietar. “Daca detii ceva, se cheama ca ai in mainile tale o parte vitala din viitorul tarii noastre”, a spus candva George W. Bush. Cum ar veni, cetatenii care traiesc in case inchiriate si care deci nu au in mainile lor acea “parte vitala” nu pot fi cu adevarat patrioti. Sa ne intoarcem la dreptul de vot in functie de situatia proprietatilor!

    Chiar si Partidul Democrat pare sa impartaseasca senzatia ca americanii care nu detin case ar fi cetateni de mana a doua. Lunile trecute, chiar cand incepea sa explodeze criza ipotecara, Austan Goolsbee, economist de la Universitatea din Chicago si unul dintre principalii consilieri ai lui Barack Obama, a avertizat in privinta unei eventuale prigoane impotriva creditelor ipotecare secundare: “Cat ar fi de umila o casa, nu e nicaieri ca acasa – si chiar daca locuinta vine impreuna cu o ipoteca enorma pe care o s-o tot platesti”.

    Iar credinta ca esti un nimeni daca nu detii o casa se reflecta in politicile americane. Fiindca fiscul te lasa sa deduci dobanzile la creditele ipotecare din venitul impozabil, dar nu te lasa si sa deduci chiria, sistemul fiscal federal ofera o subventie enorma goanei dupa proprietate. Pe deasupra, companiile sustinute de stat specializate in ipoteci – Fannie Mae, Freddie Mac si sistemul Federal Home Loan Banks – ofera finantare ieftina pentru cumparatorii de case, in timp ce investitorii care se orienteaza spre piata chiriilor se descurca pe cont propriu.

    In realitate, politicile administratiei americane se bazeaza pe premisa ca oricine ar trebui sa devina proprietar de case. Numai ca exista cateva dezavantaje reale ale conditiei de proprietar.

    In primul rand, e vorba de riscul financiar. Desi rareori este descris in acesti termeni, a te imprumuta ca sa cumperi o casa e ca si cum ai cumpara actiuni in marja (cu banii brokerului, n.red.); daca valoarea de piata a casei scade, cumparatorul poate sa piarda cu usurinta o parte sau tot ce are. Iar aceasta nu e o ingrijorare ipotetica. Numai din 2005 pana in 2007 – adica pana la momentul de apogeu al balonului imobiliar – peste 22 de milioane de americani au cumparat fie case noi, fie locuinte mai vechi. Dupa ce balonul s-a spart, multi dintre acesti cumparatori au pierdut semnificativ de pe urma investitiei lor. Acum sunt probabil in jur de 10 milioane de familii pentru care valoarea creditului ipotecar depaseste valoarea caselor lor.

    A detine o casa are si darul de a-i fixa intr-un loc pe salariati. Chiar si in timpurile cele mai bune, costurile si bataia de cap de a vinde o casa si de a cumpara o alta – o estimare a plasat costul mediu al unei mutari la peste 60.000 de dolari – tind sa-i faca pe salariati mai reticenti sa se mute in functie de slujbele care le ies in cale. Iar acestea nu sunt deloc cele mai bune timpuri. Problemele economice sunt concentrate in statele unde balonul imobiliar se umflase cel mai mult: Florida si California au avut parte de cresteri mult mai pronuntate ale somajului decat pe ansamblul SUA. Si totusi, proprietarilor din aceste state le vine greu sa caute ocazii in alta parte, pentru ca le e foarte greu sa-si vanda casele.

    In sfarsit, e vorba de costul navetei. A cumpara o casa inseamna, desi nu intotdeauna, a cumpara o casa unifamiliala in suburbii, uneori foarte departe, unde terenurile sunt ieftine. In epoca benzinei de 4 dolari pe galon si a ingrijorarilor pe marginea incalzirii globale, e o alegere tot mai problematica de facut.

    Exista, desigur, avantaje ale faptului de a detine o casa – si da, sotia mea si cu mine detinem o casa. Dar proprietatea nu-i pentru oricine. De fapt, dat fiind modul cum politicile americane favorizeaza proprietatea in dauna inchirierii, am putea avea chiar argumente sa spunem ca America are deja prea multi proprietari de locuinte.

    Foarte bine, stiu ca unii imi vor raspunde: oricine care pune la indoiala idealul de a fi proprietar pe o locuinta trebuie ca vrea ca populatia sa fie “constransa sa stea in blocuri de beton in stil sovietic” (asa cum a spus-o recent un comentator de la Bloomberg). Ah, nu. Tot ce sugerez e sa scapam de obsesia proprietatii si sa incercam sa echilibram o balanta pana acum puternic dezechilibrata in defavoarea chiriei. Si daca tot am ajuns aici, hai sa ne deschidem mintile spre ideea ca e posibil ca aceia care aleg sa inchirieze in loc sa cumpere pot sa participe si ei la visul american – si sa tina in mainile lor o parte din viitorul tarii.

  • Sa-l tragem pe Videanu. La sorti




    Unele au fost si au ramas improbabile. De exemplu, cea in care munca la computer este etichetata drept toxica sau aceea cu fabricantii de lenjerie barbateasca care vor realiza, intr-un tarziu, diferentele anatomice dintre un mascul si altul.








    Pe de alta parte, o predictie m-a facut sa ridic sprancenele (nu pot numai una, am exersat): oamenii ar deveni asa de rezervati in privinta procesului electoral, incat participarea la vot scade sub doua procente; in final procesul democratic de participare la vot este abandonat in favoarea unui soi de loterie.

    Foarte buna idee, nu? Intr-o lume murphyanista, trasul unui biletel, al unui pai sau datul cu banul se pot dovedi actiuni mult mai intelepte decat sfatul oricarui consultant, pentru ca divinitatea divinatiei este, fundamental, echilibrata si altruista. Si oricum campania electorala nu-ti prezinta toate fatetele unui candidat, asa ca, in loc de dispute sterile de genul “cine are dreptate si cine este idiot”, mai bine un oftat de “…ghinion, poate tura urmatoare”.

    Ma gandeam la toate astea citind comentariile multe ale cititorilor editorialului de saptamana trecuta, scris de Cristi Hostiuc. Oamenii au reactionat, unii violent, altii blazat, altii sfatosi, la probleme comune, ce tin de dezvoltarea Romaniei sau de traiul in Bucuresti – salarii, imobiliare, comert, trafic, spatii verzi. Toata lumea a ignorat, insa, din cauza grabei, a reflexului umoral pe care ti-l trezeste simpla evocare a unui nume sau a unei situatii, au ignorat sau au atins tangential, ziceam, fundamentele situatiei.

    Fundamentele sunt, de fapt, unul singur: in ultimele doua decenii Romania a avut parte de o administrare asa de rahitica, incat si daca recurgeam la solutia lui Brian Eno cu trasul la sorti, cred ca rezultatele ar fi fost mai bune. Iar cu cei care cred ca politicienii sunt oglinda natiei, incompetenti generati de incompetenta populara nu sunt de acord, pur si simplu pentru ca, personal, cred ca multi oameni au un simt al ridicolului, o buna-cuviinta mult mai dezvoltate decat altii.

    Stiti cum a fost in Romania, asa ca nu insist; as vrea insa sa dau cateva exemple de ceea ce cred eu ca inseamna conducere, administrare responsabila.

    Din ianuarie si pana in iunie 2008 Slovenia a asigurat presedintia Uniunii Europene. Este ceva ce i se intampla unei natiuni odata la un deceniu si jumatate, intr-o Europa cu 27 de membri. Pregatirile slovenilor au inceput insa din 2005: organizare, resurse umane, finantare, logistica, contacte la nivel politic pentru stabilirea prioritatilor si a aliantelor necesare. Cum administreaza Romania relatia cu Uniunea si cum se pregateste, cu cat timp inainte, nu pentru presedintie, ci pentru reuniunile uzuale, vedem cu totii.

    Sa trecem oceanul si sa contabilizam: in New York sunt un milion de elevi. Din milionul de elevi pomenit, 37% nu termina liceul. Jumatate din cei 37% sunt minoritati. In randul minoritatilor sunt mai multi tineri in puscarii decat in licee sau scoli generale. In plus, avem de-a face cu o generatie idiot-tehnicizata, cum ii spun eu, care comunica pe internet, dar este lipsita de abilitati practice si care crede ca mancarea apare singura in frigider.

    Departamenul pentru Educatie s-a aliat, in aceste conditii, cu Verizon si cu Samsung si au iscat programul “Million”, un experiment care isi propune sa atraga tinerii de partea luminoasa a fortei folosind un accesoriu drag tinerilor, telefonul mobil. Tinerii primesc un telefon special conceput, care devine un instrument de comunicare intre elevi si profesori, folosit pentru lucrul la teme si pentru testarea cunostintelor elevilor, totul ambalat intr-un program cu recompense in puncte sau mesaje de la rapperi cunoscuti. Programul poate avea sau nu rezultate favorabile; important este ca oamenii aceia au incercat. Din acest punct de vedere newyorkezii au tras paiul cel bun.

    In alte parti oamenii orbesc. In India, de exemplu, tara care in urma cu doua decenii a aplicat ceea ce se numeste Revolutia Verde, un program de eficientizare a agriculturii bazat pe irigatii, tratamente si selectionarea soiurilor de plante; rezultatul a fost inzecirea productiei de orez intre 1968 si 1998 si triplarea productiei de cereale, cresteri care au eliminat orice temeri de foamete. Mai tarziu autoritatile au deveni mai preocupate de alte domenii, renuntand la sustinerea irigatiilor sau a creditarii fermierilor undeva spre finele deceniului opt. Rezultatul: foametea se face iar simtita, aceasta si pe fondul temerilor de criza alimentara aparute pe plan international. New York Times vorbeste de reducerea suprafetelor cultivate si de sinucideri in randul fermierilor coplesiti de datorii.

    Guvernarea responsabila inseamna sa eliberezi si nu sa ingradesti, sa sustii si nu sa impovarezi, sa anticipezi si nu sa astepti miracole. Suna banal, dar la fel de banal pe cat este si realitatea: mancarea nu creste in frigider, iar comunicarea inseamna mai mult decat un schimb de SMS-uri.

    Cristi a denumit textul sau “Nu trageti in Videanu pentru ca aveti salarii mai mari”; titlul meu a ramas in aceeasi zona, dar este numai strategie de marketing.

     

  • Un browser de milioane

    Prin 1996 lucram la o revista de IT si una dintre problemele dificile era cea a noilor termeni de specialitate care trebuia (sau nu) tradusi sau adaptati in limba romana. Cel de care ne loveam din ce in ce mai des era “web browser” si un brainstorming in redactie s-a oprit asupra variantei “navigator web”. La momentul acela ni s-a parut fara cusur din punct de vedere semantic, dar nu si din punct de vedere comercial: produsul care detinea 90% din piata se numea Netscape Navigator si nu ne-am fi dorit sa identificam un tip de programe cu un anumit produs, chiar daca acesta era singurul utilizat in mod uzual. S-a schimbat ceva intre timp? Aproape totul. Netscape Navigator a fost spulberat de Microsoft Internet Explorer, care intre 2002 si 2004 a ajuns la o cota de piata de peste 95%. Insa nu doar produsul dominant s-a schimbat, ci intregul internet si, odata cu acesta, s-a schimbat si definitia browser-ului, care a devenit cu mult mai mult decat un instrument de vizualizare a paginilor web.

    Intre timp Netscape a devenit istorie, dar a lasat in urma sa doua lucruri: un nume si o baza de cod. Numele are o istorie interesanta. Cand Netscape a inceput sa dezvolte propriul browser, produsul dominant era Mosaic, un browser dezvoltat la NCSA (National Center for Supercomputing Applications) de o echipa condusa chiar de Marc Andreessen, fondatorul si conducatorul firmei Netscape. Pe jumatate in gluma, pe jumatate in serios, proiectantii de la Netscape au inceput sa numeasca produsul pe care-l dezvoltau “Mosaic killer” (ucigasul de Mosaic), dupa care au combinat cuvintele, preferand varianta slang “killa”, pentru a ajunge la “Mozilla” – facand astfel si o trimitere la celebrul monstru Godzilla. Gluma a prins, dar din considerente comerciale produsul s-a numit Navigator, ramanand ca Mozilla sa denumeasca intern proiectul si, totodata, mascota companiei (infatisand o reptila bipeda amintind de clasicul monstru). Totusi “semnatura” pe care Netscape Navigator o oferea serverelor web a ramas “Mozilla” si este interesant de notat ca aceasta semnatura a fost folosita si de alte browsere (chiar si de Internet Explorer) pentru a avea acces la situri concepute sau optimizate pentru Netscape Navigator.

    In martie 1998, Netscape a facut o miscare neobisnuita pentru acele vremuri: a publicat sub o licenta publica open source cea mai mare parte a codului sursa al produsului Netscape Communicator (Navigator plus un client de e-mail si alte componente). Numele produsului dezvoltat de comunitate a ramas Mozilla, iar organizatia care s-a ocupat de proiect s-a numit Mozilla Organization. Nu dupa multa vreme, voluntarii proiectului au renuntat la codul original si au inceput sa construiasca de la zero o noua suita de aplicatii pentru internet, care avea sa depaseasca produsul de la Netscape. De altfel, ultimele versiuni de Communicator au preluat codul Mozilla, insa n-au reusit sa stopeze declinul, datorat pe de-o parte marketingului extrem de agresiv practicat de Microsoft si pe de alta unei carente de proiectare tipice produselor open source ale vremii: prea multe functionalitati si prea putina uzabilitate. Acesta a fost motivul pentru care un grup de “dizidenti” (in frunte cu un programator de 19 ani pe nume Blake Ross) a inceput sa dezvolte in 2002 o varianta simplificata a browserului Mozilla, care a atras pe cei mai multi membri ai comunitatii. Asa se face ca in noiembrie 2004 noua varianta a fost lansata sub numele Mozilla Firefox si a devenit imediat un succes. Un succes atat de mare, incat a determinat Mozilla Foundation (infiintata in 2003) sa-si reorienteze intreaga activitate.

    Secretul succesului consta nu doar in calitatile intrinseci ale programului (este mic, rapid si usor de folosit), ci si in caracterul sau deschis (este open source) si extensibil. Bazandu-se pe componentele aplicative de la Mozilla, orice programator poate realiza componente care se integreaza in functionalitatea browserului (exista peste 2.000 de astfel de add-ons) sau poate chiar transforma programul intr-o interfata pentru o alta aplicatie. Unele dintre cele mai reusite componente au fost integrate in produs sau au servit ca surse de inspiratie pentru noi functionalitati. Extensibilitatea este de fapt ceea ce diferentiaza Firefox de celelalte produse pe piata.

    Se estimeaza ca imbunatatirile aduse de versiunea 3 vor impulsiona si mai mult raspandirea Firefox, care in Europa a atins o cota de aproape 30%. Se intoarce oare roata istoriei?
     

  • Nu trageti in Videanu pentru ca aveti salarii mai mari

    Adriean Videanu a fost pus la zid pentru modul in care a administrat Bucurestiul. Circulatia infernala, santierul rutier fara sfarsit, bordurile, “hidoasele cladiri din sticla” care au luat aerul unor cladiri istorice de acum 100 de ani (nerenovate, mucegaite, pline de molii si gata sa-ti cada in cap, ce-i drept), aprobarile de constructii fara un plan general al Capitalei etc., etc. – toate s-au aruncat in capul lui Videanu. Lucruri adevarate, judecate in absolut. Iar fostul primar si partidul lui, PD-L, au platit in alegeri.
    Eu as vrea sa schimb putin perspectiva.

     

    Credeti ca Bucurestiul s-ar fi dezvoltat atat de mult, daca nu s-ar fi dat aceste aprobari de constructii, ca sa dau un exemplu? Credeti ca investitorii ar mai fi venit daca nu ar fi putut sa-si faca supermarketul in mijlocul orasului? Credeti ca salariile in Bucuresti ar mai fi crescut exponential in ultimii patru ani daca nu ar fi aparut toate aceste cladiri mari de sticla? Credeti ca ar mai fi aparut clasa de milionari din real estate daca nu ar fost date aceste aprobari “permisive”? Credeti ca primariile sau Fiscul ar mai fi strans bani din impozite si taxe daca nu ar fi explodat Bucurestiul ?

     

    Conform statisticilor Bancii Nationale, Capitala a atras 64% din investitiile straine din Romania (45 de miliarde de euro pana acum, din care 35 de miliarde de euro intre decembrie 2004 si aprilie 2008). Nu cred ca in Europa mai este vreun oras care sa se fi dezvoltat atat de mult intr-o perioada de timp atat de scurta. Dar, din pacate, datele statistice nu conteaza in alegeri.

     

    Ganditi-va putin. Suntem cei mai acerbi critici de pe margine, stand relaxati la o terasa noua, cu 1.000 de euro pe luna in buzunar, discutand cu nonsalanta despre o oferta de job dubla (si te gandesti ca neamtul are 1.500-1.700 de euro) si vrem acum sa traim numai langa parcuri, cu verdeata in fata ochilor, fara masini in jur, fara blocuri de sticla, fara manele si numai cu muzica simfonica la geam.

     

    Pai cine sa ne faca oferta daca nu un alt angajator, care tocmai a putut sa gaseasca birouri noi in centru, pentru ca un dezvoltator a primit aprobare sa construiasca acolo si sa “distruga” fie un loc cu verdeata, fie sa obtureze vederea unor locatari.

     

    Avem salarii mai mari pentru ca Bucurestiul si cei care l-au condus si-au asumat, inconstient, o dezvoltare haotica. Adica au permis, sau mai bine zis nu s-au impotrivit unei cresteri desantate, fara un plan, care ar fi trebuit “aprobat de toata lumea”, ca sa nu iasa scandal dupa aia. Si acum ne-am fi certat pe “plan” daca ar fi trebuit sa punem in dezbatere ceva. Haideti sa facem un referendum. O crestere a salariului cu 10% contra unei cladiri in fata Casei Presei. Ce votati?

     

    Daca am fi trimis mall-urile si supermarketurile in afara orasului, cati dintre noi s-ar mai fi dus pana acolo? Oare am fi vrut sa mergem la serviciu (sau am fi mers) daca birourile de sticla ar fi fost la marginea Bucurestiului si nu in buricul targului? Unde sa intre in centru, in casele vechi dar cu “valoare istorica inestimabila” 1.000 de angajati, cati are o multinationala sau un call-center? Am fi avut centre comerciale care pot rivaliza cu orice proiect similar din lume, daca ar fi ramas livada si campul plin de buruieni in locul proiectului Baneasa? Unde sa vina IKEA, in plin camp, fara nimic in jur? Cine aduce mai multi bani? In patru ani Baneasa a devenit un proiect care face cat Casa Poporului, care s-a construit in 15 ani si care nu produce nimic.

     

    Ca sa ai parcuri, sosele bune, facturi mai mici la utilitati, magazine cu toate marcile din lume, salarii mai mari si oferte de job din care sa alegi, trebuie mai intai sa accepti un pret. Sa lasi antreprenorii, dezvoltatorii sa isi ridice afacerea, sa creeze locuri de munca, sa faca business si dupa aia sa incepi sa ai cerinte de dezvoltare publica, comunitara.

     

    Ministrul muncii Paul Pacuraru a afirmat saptamana trecuta la un seminar al Ziarului Financiar ca exista doua Romanii: una a Bucurestiului, care a decolat din punctul de vedere al cresterii economice, si cea a oraselor de grad doi si trei unde nu exista investitii straine. Acest lucru se vede in salarii. In Capitala, salariul minim pentru muncitorii calificati a ajuns la 2.400 de lei, iar in orasele fara investitii salariul sta la 500 de lei.

     

    Pentru Romania nu exista alta sansa de a ajunge din urma, in aceasta viata, Europa Occidentala decat dezvoltarea cu orice pret. Trebuie sa fim realisti. Nu putem fi Elvetia sau Germania sau Franta, unde edilii, guvernantii isi pot permite sa respinga o investitie “poluanta”, o cladire care nu se incadreaza in mediu. Cei din Vest sunt deja bogati, noi nu.

     

    Iar investitorilor le este indiferent daca se duc in Cehia, Polonia, China, Romania sau Bulgaria, Ucraina sau Moldova. Se duc acolo unde gasesc portite si lacune sa poata sa faca afaceri. Pana la urma asta-i atuul nostru.

  • Creativitatea publica

    Zilele trecute am participat la a doua editie a conferintei “eLiberatica”, dedicata tehnologiilor libere si deschise. De fapt, tematica evenimentului este in principal softul liber si open source, dar admite si alte subiecte legate de libertate si deschidere in tehnologiile IT. Asa se face ca printre invitati s-a aflat si Matthew “Chewy” Trewhella de la Google, care poarta o titulatura mai neobisnuita, Developer Advocate, rolul sau fiind sa faca chestiunile tehnice accesibile si relevante persoanelor non-tehnice. Fiind prima prezenta Google la o astfel de manifestare in Romania, se pare ca Chewy s-a asteptat la un alt gen de audienta si a fost surprins sa constate ca publicul era departe de a fi “non-tehnic”. In schimb, pentru mine Chewy era exact cum ma asteptam sa fie un om de la Google: tanar, degajat, usor excentric, dar stapan pe problemele domeniului sau. A vorbit frumos si repede despre “mashups”, OpenSocial si alte subiecte, cu diferenta ca in locul obisnuitelor slide-uri, prezentarea sa a fost ilustrata “pe viu” cu paginile internet relevante. Dintre subiectele abordate, singurul de care nu am vorbit inca in aceasta pagina se refera la noile unelte lingvistice.

    Probabil ca ati observat in ultima vreme ca alaturi de rezultatele furnizate de motorul de cautare Google apare un link pe care scrie “Tradu aceasta pagina”. Daca ati avut curiozitatea sa-l incercati, ati obtinut o traducere oribila in limba romana a continutului paginii originale. Daca in schimb veti incerca sa traduceti in engleza un text sau o pagina web romaneasca, veti avea surpriza sa obtineti un text cel putin acceptabil. De unde provine asimetria? Cu siguranta si din caracteristicile limbilor implicate, dar in principal din faptul ca tehnologia utilizata este de natura statistica. Spre deosebire de alte procedee de traducere automata, care se bazeaza pe vocabulare, sisteme de reguli si tehnici de inteligenta artificiala, Google s-a bazat pe volumele uriase de date pe care le indexeaza si si-a “antrenat” sistemul furnizandu-i mari cantitati de texte bilingve, deducand de aici un mare numar de sabloane, de tipare lingvistice. Functioneaza si din franceza in romana, dar textul tradus cuprinde unele cuvinte frantuzesti si englezesti, ceea ce inseamna ca traducerea se face mai intai in engleza si apoi din engleza in romana, de unde se poate deduce ca sistemul este mult mai bine antrenat sa se exprime in engleza decat in alte limbi mai putin prezente in web.

    Insa aspectul cel mai spectaculos este ca fiecare dintre noi putem sa contribuim la imbunatatirea sistemului. Pe de-o parte, daca dispunem de colectii de materiale bilingve, Google se va bucura sa le foloseasca. Pe de alta parte, pentru orice fraza tradusa, Google ne pune la dispozitie un procedeu simplu de a sugera o traducere mai buna, imbogatindu-si astfel “repertoriul”. Am incercat o traducere in engleza a articolului de saptamana trecuta si atractia de a corecta greselile flagrante ale versiunii engleze a fost irezistibila, asa ca am contribuit si eu cu ceva la succesul noii tehnologii Google. Apoi m-am intrebat de ce am facut-o. Daca vanzatorul dintr-un magazin mi-ar cere sa-mi impachetez singur camasa pe care tocmai am cumparat-o, cu siguranta as refuza. Dar aici e vorba de un soi de parteneriat: chiar as vrea ca un cititor de limba engleza sa aiba parte de o traducere mai buna a textelor romanesti (poate chiar si ale mele). Cred ca motivatii la fel de difuze, combinand altruism, o doza de egoism si ceva amuzament, sunt cele care determina milioane de oameni sa participe la proiecte open source, sa finiseze articole din Wikipedia sau sa recenzeze carti la Amazon.

    Iar companiile sunt la randul lor interesate de aceasta noua forma de outsourcing: in loc sa angajeze lucratori, incredinteaza sarcini publicului. Se cheama “crowdsourcing” si chiar functioneaza. Fascinant este ca nu doar in lumea virtuala. In 2000, un tanar pe nume Jake Nickell a avut ideea sa propuna un concurs membrilor unei retele sociale populara printre designeri: oricine poate sa publice un imprimeu pentru tricouri, comunitatea voteaza, Nickell il imprima iar castigatorul capata doua tricouri gratuite. Nickell a fondat apoi compania Threadless si produce tricouri create si votate de o comunitate de 700.000 de membri, carora le place enorm sa-si vada desenele apreciate si apoi imprimate. Anul trecut compania a facut profituri de circa 12 milioane de dolari si continua sa creasca.

  • Lasati-l in pace pe Basescu!

    Printr-o ciudata aliniere a astrilor, aceste alegeri nu au fost pierdute de niciunul dintre cele trei mari partide, PD-L, PSD si PNL. Toate formatiunile au obtinut scoruri bune – sau cel putin asa arata hartiile de la Biroul Electoral Central, comparate cu punctele de referinta pe care si le-a stabilit fiecare conducere de partid. Avem doua partide, PD-L si PSD, care au trecut linia de final cap la cap si un urmaritor nu atat de saracacios pe cat se asteptau unii, PNL, care desi nu le sufla in ceafa inca, se vede destul de bine in oglinda retrovizoare. Insa daca ne uitam mai atent la ce e in spatele invingatorilor, vedem ca nici unul, nici celalalt nu au motive sa zambeasca si sa plece linistiti in concediu.

    Partidul traditional favorabil presedintelui, PD-L, nu a reusit sa obtina procentele insumate ale precursorilor sai PD si PLD de la alegerile europarlamentare, desi nu se poate spune ca au renuntat la reteta de atunci – asimilarea pana la confuzie a figurii presedintelui Traian Basescu, castigatorul prin excelenta al ultimelor teste populare, ci dimpotriva – si poate tocmai de aici vine si o parte din explicatie. PD-L a reusit sa-si dubleze insa procentele fata de localele din 2004. Dar democrat-liberalii sunt la o mare distanta de sondajele optimiste care le garantau numai cu cateva luni in urma cel putin 40% din sufragii si, dupa redistribuire, majoritatea mult visata pentru a putea forma viitorul guvern fara apelul la o noua “solutie imorala”. Respectati-l, dar, pe Emil Boc pentru rezultatele obtinute – asa cum ne-a indemnat Traian Basescu -, dar cautati si declaratiile vicepresedintelui Radu Berceanu, care a recunoscut cu dezinvoltura care-l face uneori simpatic ca in Aleea Modrogan nr. 1 se asteptau cel putin 35% la aceste alegeri locale.

    Partidul traditional potrivnic presedintelui, PSD, nu a reusit sa egaleze sau sa depaseasca rezultatele la alegerile locale din 2004 – asa cum optimistul Mircea Geoana a lasat sa-i scape porumbelul chiar pe ultimii metri ai campaniei. Si atunci, ca si acum, l-au ales gresit tot pe Traian Basescu drept principala tinta pe care sa-si exerseze tirul. Dar PSD n-a fost nici atat de departe de acele rezultate; mai mult, a reusit sa recupereze din procentele care i-au lipsit la europarlamentare si a cam facut de rusine galonate institute de sondaje care-l mentineau in jurul pragului de 20%, cu tot cu marja de eroare aferenta. Nici aici n-o sa-l auziti pe Mircea Geoana recunoscand ca s-a descurcat mai prost decat se angajase, dar daca sunteti putin atenti la parabolele horticole ale omologului lui Radu Berceanu intr-ale locvacitatii, Madalin Voicu, veti intelege ca nici la sediul din Kiseleff nr. 10 nu impleteste nimeni coroane de lauri – poate doar niste funii pentru o serie de convorbiri mai dure care se anunta pentru vara aceasta.

    Partidul fost favorabil, apoi fost virulent potrivnic presedintelui Basescu, PNL, a reusit cel mai bun scor din intreaga sa istorie contemporana, in conditiile in care multi isi dregeau vocea sa-i cante prohodul chiar in preziua alegerilor. Cum s-a intamplat? PNL a fost, se pare, singurul care si-a insusit – in al doisprezecelea ceas – lectia de la referendumul de suspendare a presedintelui si a rarit tot mai mult in ultima perioada atacurile la adresa lui Traian Basescu. Norica Nicolai, Puiu Hasotti si Crin Antonescu au inceput sa vorbeasca despre alte subiecte sau chiar sa taca mai des, iar Bogdan Olteanu si Calin Popescu-Tariceanu si-au redus discursul in ce-l priveste pe presedinte la o lozinca destul de simpla, dar necombativa: “presedintele continua pe linia conflictuala, dar noi nu intram in polemici cu el, pentru ca avem treaba”.

    Lasandu-l pe Basescu sa se certe singur cu restul lumii si folosindu-se de cresterea economica pentru a stimula bugetele locale, PNL a reusit sa-si castige dreptul de a spera la un viitor confortabil dupa alegerile generale. Pentru ca PD-L va primi cel mai probabil misiunea formarii guvernului din mana presedintelui Basescu (indiferent de rezultatele la parlamentare, presedintele are dreptul constitutional sa aleaga pe cine vrea pentru formarea guvernului), dar va fi constrans sa-si negocieze o majoritate. Si, dupa cum profetea sibilinic acelasi Berceanu, “dupa alegeri incepe un nou ciclu, se lasa in urma toate vrajbele, toate ranchiunele si e posibil orice”. Evident, acest “orice” are multe intelesuri.

  • Asemanari deloc intamplatoare

    La ora la care scriu aceste randuri, presupunerea generala – certificata de cam toate sondajele – este ca Bucurestiul va avea un primar general abia dupa 15 iunie, cand se va desfasura al doilea tur al alegerilor. Si, in ciuda optimismului lui Mircea Geoana, “procesul de cuplare cu electoratul” in care ar fi intrat Cristian Diaconescu se va consuma, cel mai probabil, in afara cursei electorale pentru Primaria Generala si poate ca va da roade mai vizibile la scrutinul general din toamna.

    Dar despre lumea celor care nu au cuvantat cu prea mare folos in aceasta campanie poate vom face vorbire cu alt prilej. Mai importanta decat explicarea esecului lor imi pare acum intelegerea mecanismelor care au facut ca “independentul” Sorin Oprescu si interfata politica Vasile Blaga sa fie cei dintre care se va alege succesorul succesorului lui Traian Basescu la Primaria Generala. Pentru ca da, asta este adevarata aporie pentru 15 iunie: Ce fel de urmas al lui Traian Basescu va doriti pentru Primaria Bucurestiului? Unul care sa-i continue locvacitatea, ca Sorin Oprescu? Sau unul care sa-i continue relatia umbroasa a PMB cu prietenii de la Golden Blitz si din alte stabilimente?

    Inainte de toate, nu ma pot stapani – ca in fiecare dintre celelalte saptamani – sa nu va spun ce se mai intampla cu autostrada suspendata din Bucuresti, proiectul candidatului Oprescu. Saptamana aceasta, himera rutiera care trebuie sa taie Bucurestiul de la nord (“zona Otopeni”) la sud (“zona Soseaua Giurgiului”), garnisita cu verdeata, s-a imbogatit si cu regimul de inaltime, “circa 30-40 de metri”, dupa estimarile promotorului ei. Cam atat. Caracteristicile concrete ale proiectului vor fi prezentate de initiator la o data care se va stabili ulterior, undeva intre primul tur al alegerilor locale si ziua Judecatii de Apoi.

    Revenind la chestiune, am observat in aceasta campanie ca Vasile Blaga a avut mari dificultati in a-si traduce in carisma electorala capitalul de imagine conferit de activitatea de ministru. Cel putin daca judecam sondajele facute publice, in prima parte a campaniei, implantul Blaga pentru Bucuresti nu a functionat; aceasta a facut ca in a doua jumatate sa fie necesara o infuzie masiva de resurse pentru ca imaginea fostului ministru taciturn din brief-urile de presa de la Palatul Victoria sa devina familiara bucuresteanului care merge cu metroul, sta in trafic sau iese sa se plimbe. Familiarizarea electoratului cu Vasile Blaga a fost impiedicata insa si de implicarea excesiva a presedintelui in campania de la Bucuresti; pana la urma, oamenii l-au vazut mai des pe Traian Basescu vorbind despre campania electorala decat l-au vazut pe Blaga vorbind despre proiectele sale de posibil viitor primar. Din punctul meu de vedere, acest tip de comportament (pana la urma, Basescu trebuia sa fie constient ca de dupa umbra lui, Vasile Blaga se va vedea doar foarte putin) ii apropie pe Sorin Oprescu si Traian Basescu unul de altul si pe ambii de arhetipul politic al lui Corneliu Vadim Tudor. Daca ati crezut ca Vadim Tudor era periculos in 2000, nu aveti niciun motiv sa nu va ingrijorati de ascensiunea lui Oprescu din 2008, mai ales dupa ce in 2004 Basescu ne-a demonstrat tuturor ce sensibil este electoratul nehotarat (si majoritar, din pacate) la cateva tuse de telenovela: candidatul singur impotriva sistemului ticalosit, care incearca sa-i fure voturile si care-l obliga sa fie agresiv si mai putin precis in proiectele pe care are de gand sa le puna in aplicare. Nu e o coincidenta ca C.V. Tudor nu are un program coerent de guvernare de 17 ani de cand exista PRM, ca Traian Basescu nu a reusit sa prezinte Guvernului nicio solutie economica coerenta (desi le-a criticat pe aproape toate cele adoptate de Executiv) si, in fine, ca Sorin Oprescu nu a reusit sa faca macar o schita a autostrazii pe care o viseaza si noaptea. Este pur si simplu o confirmare a ADN-ului lor politic comun. Din pacate pentru noi.

  • Sa votati bine!

    Pentru ce ne-a invatat istoria recenta ca se fac alegerile locale, daca nu pentru a stabili ordinea in blocstarturi la alegerile generale si cele prezidentiale? Mai ales la Bucuresti, unde s-a incetatenit impresia ca aproape orice primar general poarta in ranita scenariul de “dramoleta” (Basescu dixit) care sa-i justifice plecarea cu fruntea sus din functie la inceput de mandat, daca interesul politic o cere.
    Dar toate la timpul lor!

    Mai intai simt nevoia sa va amintesc ca Sorin Oprescu viseaza si noaptea autostrada nord-sud care va rezolva problemele de trafic al Bucurestiului: un proiect care va duce soferii cu o treapta mai aproape de raiul rutier, de vreme ce va fi suspendata, antifonata si pavata cu verdeata. Degeaba zambiti, justificari tehnice pentru o asemenea nazbatie arhitectonica se gasesc usor: trebuie facuta prin aer (ma rog, suprateran), pentru ca Bucurestiul este asezat pe un teren fragil si costurile sa ingropi un asemenea proiect in subteran ar fi imense, iar succesul in niciun caz garantat. Nu ca prin aer lucrurile ar sta altfel, doar ca suna mai bine cand le declami in talk-show-uri. Pentru ca proiectul acestei autostrazi gata in doi ani (cu tot cu verdeata) nu este la acest moment mai mult decat ditiramb de un onirism indoielnic si de un prost-gust evident.

    Dar, pentru ca romanul s-a nascut poet si bucuresteanul se pare ca a ajuns la maturitate elector naiv, Sorin Oprescu este creditat de doua sondaje telefonice (trebuie spus, cea mai de jos treapta a sociologiei opiniei publice) cu prima sansa la alegerile de duminica si la mare departare (cu circa 50% in fata) de principalul sau urmaritor, Vasile Blaga. Ce inteleg eu de aici este ca, satui de aglomeratia din oras, bucurestenii se arata dispusi sa-l urmeze cu ochii mai degraba inchisi – dupa rationamentul ipotetic “chiar daca n-o face autostrada suspendata, poate macar termina cu bordurile” – pe cel care ridica miza pana dincolo de limita unei cacealmale onorabile.

    Ce e de inteles insa din comportamentul electoral al unor astfel de candidati? Nu sunt un familiarizat al jocului de poker, dar vad aici o strategie a celui care mizeaza cinic toata suma disponibila, stiind prea bine ca oricum se va ridica de la masa si daca va castiga, si daca va pierde, intrucat si-a facut deja alte planuri pentru restul serii. Adica, in mare, cam ce s-a intamplat in 2004, cand Traian Basescu a primit al doilea mandat la Bucuresti, la pachet cu un consiliu general favorabil impreuna cu care putea sa-si puna in sfarsit in practica proiectele, pe care se plange si acum ca i le-au sabotat vreme de patru ani cei din administratia PSD. N-a fost atunci o simpla dramoleta, a fost chiar o telenovela: Basescu a calcat pe angajamentul ca nu va parasi Primaria pentru o alta functie si l-a imbolnavit subit pe “draga Stolo” ca sa poata ajunge presedinte jucator. Credeti ca lui Oprescu ii va fi greu sa faca la fel pentru prezidentialele din 2009? Sau aveti impresia ca Mircea Geoana sta prea bine cu analizele?

    De cealalta parte, desi inca nu a ajuns cu proiectele in vazduh, precum contracandidatul sau, si Vasile Blaga se pregateste tot pentru un experiment gen Basescu, de data aceasta modelul 2000. Cel putin asta am dedus din semnul de intrebare pe care perfid l-a aruncat Traian Basescu asupra datelor din sondajul Insomar: “daca Oprescu vine de la 52% si a ajuns la 39% iar Blaga a plecat de la 14% si a ajuns la 22%, atunci se schimba situatia”. Adica, in traducere libera, nu conteaza ce se intampla pe 1 iunie, campania adevarata abia dupa aceea incepe. Si apoi mai vedem daca mai ramane ceva energie sa facem ceva si pentru Bucuresti sau daca gasim o tinta mai sus si lasam tot primarii de sector sa-i conduca de facto pe cei doua milioane de naivi care cred ca Primaria Generala e o miza administrativa.

    Va invit, asadar, sa va asezati confortabil in fata urnelor de vot si sa decideti pe care dintre cei doi emuli ai lui Basescu ii alegeti: pe cel care viseaza la autostrazi si isi face deja incalzirea pentru prezidentialele de anul viitor sau pe acela care a trecut grabit prin emisiunile de campanie atat cat sa fie sigur ca nu se prinde multa lume ca de fapt el candideaza si nu parintele sau politic. N-aveti cum sa gresiti; e ca in raspunsul pe care i l-a dat rabinul tanarului venit sa-l intrebe daca e bine sa se insoare: “orice decizie vei lua, vei regreta”. Bine macar ca alegerile locale nu sunt o singura data in viata!