BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Povara guvernarii pentru PD-L

    Daca as fi taximetrist in Bucuresti, mi-as gasi de treaba zilele astea pe la sediul PRM, pentru ca sigur ar pica ceva; nu de alta, dar vicecampionul alegerilor prezidentiale din 2000, Corneliu Vadim Tudor, i-a trimis pe Gheorghe Funar si Lucian Bolcas sa caute “toate posibilitatile” de alianta politica pentru a se salva de la intrarea in anonimat, adica neintrarea PRM in viitorul legislativ. Desi trista, soarta PRM e meritata: un partid care s-a remarcat doar prin critici (un eufemism, desigur) la adresa celorlalti colegi de lupta politica greu poate spera sa fi e salvat de vreunul dintre cei pe care i-a sfidat pana mai ieri.

    Si Emil Boc, presedintele PDL, intelege cel mai bine aceasta. Pentru ca Emil Boc conduce un partid care pana mai ieri nici nu-si punea problema ca ar putea avea nevoie de altcineva in afara lui Traian Basescu pentru a guverna Romania din aceasta iarna. Era de ajuns ca partidul sa nominalizeze un candidat pentru functia de prim-ministru (pe care-l trebuia sa-l anunte saptamana viitoare, pe 11 august, dar s-a razgandit) si guvernarea devenea deja bun de inventar in Aleea Modrogan, nr.1.

    Alegerile locale au aratat insa ca partidul care se culca pe urechea sondajelor se trezeste printr-un dus rece la urne: judecand dupa rezultatul votului politic de la consiliile judetene, in nicio lume posibila, PD-L nu poate incropi guvernul fara a face concesii fata de doi dintre cei mai mari adversari pe care si i-a identificat pana acum: PSD si PNL condus de Calin Popescu-Tariceanu. Si cel mai probabil, pentru a nu-si pierde credibilitatea in fata propriului electorat, PD-L va trebui sa faca echipa cu PNL condus de Calin Popescu- Tariceanu.

    O misiune mai dificila decat aceasta cu greu ar putea fi inchipuita pentru detasamentul de justitiari PD-L pe care televiziunile prietene ii tot plimba pe la dezbateri care de care mai sterile; poate doar castigarea alegerilor din toamna cu un scor foarte apropiat de 50%. Cat de greu e pentru PD-L sa se armonizeze cu oricine, mai ales cu liberalii, s-a vazut in turul al doilea al alegerilor de la Bucuresti: desi avea un program complementar cu cel al rivalului sau de la PNL, Vasile Blaga nu a reusit sa-si atraga in turul al doilea voturile celor mai multi dintre simpatizantii liberali si nici sprijinul lui Ludovic Orban. Prin urmare, a castigat un candidat care nu avea niciun proiect concret, dar care a speculat cu abilitate imaginea publica deloc magulitoare a PD-L, in special a unui primar cu mari sanse acum de a fi nominalizat pentru postul de premier.

    Mai mult, poate ca sa-si demonstreze pana la capat incapacitatea de dialog, PD-L a negociat formarea majoritatii in Consiliul General nu cu cei cu care a castigat-o in 2004 si in 2005, ci cu mult mai putin onorabilul Gheorghe Becali si a sa formatiune-clona a PRM. Desi PNG are sanse mici sa intre in viitorul parlament, daca totusi o va face, cu greu se va putea spune ca alianta de la Bucuresti cu formatiunea condusa de Emil Boc nu i-a suflat in panze si nu a credibilizat-o in ochii electoratului.

    Oricum, PNG nu poate fi decat o solutie in extremis pentru coagularea unei majoritati guvernamentale de catre democrat-liberali; singura solutie onorabila (daca excludem o minune de genul castigarii cu 50% plus unu a alegerilor) pentru PD-L este reapropierea de PNL. Acel PNL condus de Calin Popescu-Tariceanu si “gasca sa de petro-liberali” care “au tradat Alianta in 2005”, constituindu-se in “monstruoasa coalitie a celor 322” alaturi de “artizanii mafi ei” – Viorel Hrebenciuc si Verestoy Attila etc. Am citat din memorie cateva sintagme pe care sigur vi le amintiti din discursurile liderilor democrat-liberali.

    Aceiasi lideri care, daca ar asculta de logica politica, ar trebui sa vaneze taxiurile din Bucuresti alaturi de Gheorghe Funar si Lucian Bolcas si sa inceapa ocheadele de captatio benevolentiae la adresa liberalilor si, daca nu se poate, a PSD-istilor. Dupa cum se vede, presedintele Basescu s-a demarcat deja, lasand liber culoarul critic si pasind pe cel institutional, vecin de linie cu cel al impaciuirii; daca vrea sa nu piarda partida, PD-L ar trebui sa iasa si el din ofsaid.

  • So facem








    “Birds do it / Bees do it / Even educated fleas do it / Let’s do it.” Un refren vestit dintr-un cantec al lui Cole Porter, cu tente filozofice in ciuda simplitatii. Marturisesc sincer ca nu stiu suficient argou englezesc, daca de argou e vorba in cazul puricilor educati, asa ca am luat textul ca atare si am incercat sa-l traduc cu ajutorul utilitarului dedicat de Google acestui scop (este activ de putin timp si tin minte ca a prilejuit chiar olecuta de iures pe la noi). Am obtinut urmatoarele: “Pasari sa il / Albinuta sa il / Chiar fleas educati sa il / So facem”.




     

    De prisos sa mai spun ca am respectat grafia si punctuatia. M-am gandit ca ce naiba, la o companie asa de mare si cu angajati asa de fericiti si asa de inventivi? Pe urma, fara a sti realitatea, care, de altfel nici nu ma intereseaza, am scornit urmatoarea poveste: pentru Google, Romania nu conteaza foarte, foarte mult; de aceea de serviciul translate s-a ocupat cineva asa, de rang mai redus. Cinevaul a luat dictionare romanesti si manuale si tot ce a gasit in format electronic, poate si site-uri si bloguri si comentarii pe forumuri si tot asa, le-a mixat in blenderele soft googlelistice si a rezultat serviciul beta pe care l-am folosit, adica un fel de nou vorba cu nuante urmuziene. Este evident ca serviciul are minusuri si de aceea cinevaul acela, cu bun-simt de altfel, a introdus intr-un colt de pagina un indemn ca sa sugerezi o varianta mai buna a traducerii.

     

    Am studiat indelung traducerea pe care mi-a oferit-o motorul de cautare numarul unu al lumii si am conchis ca alta varianta mai buna nu exista. In acest moment trebuie sa explic ca avalansa de milioane de dolari de mai sus reprezinta cheltuielile administratiei americane pentru servicii de distrugere a documentelor. De altfel pe usaspending.gov pot fi gasite, in amanunt, nu numai valoarea cheltuielilor cu tocatorii de hartii, ci si multe alte amanunte: ce companii si ce agentii guvernamentale sunt in top, cu ce sume, ce state au beneficiat de sumele in cauza, ba un grafic detaliaza si in ce masura au fost respectate principiile competitivitatii. Pe langa latura oarecum funny, este un model de transparenta, de notat si de respectat.

     

    Pentru ca in doua secunde poti gasi destinatia banilor contribuabilului in orice forma imaginabila, pe categorii de activitati, pe institutii sau pe companii. Sunt convins ca usaspending ascunde destule contracte cu cantec, chiuvete de 5.000 de dolari si cauciucuri de masina de un milion; pe de alta parte, nu pot sa nu remarc faptul ca americanului de rand i se ofera, de catre politicieni dedicati, cu scoala si background, iluzia extrem de realista a implicarii si controlului asupra actului de guvernare. Si ca niste capete chiar se sparg incercand sa faca iluzia respectiva cat mai realista.

     

    La noi nimeni nu face vreun efort in privinta numitei iluzii: in materie de cheltuieli guvernamentale trebuie sa sapi, serios si rabdator, prin mii de pagini de pdf-uri ca sa te lamuresti asupra destinatiei banului public, si mai trebuie sa cunosti si o tara de contabilitate. Iar orice nelamurire se pierde in hatisul dilemei “este sau nu informatie publica?”.

     

    Care este legatura cu versurile lui Cole Porter? E simplu, la ei pasarile, albinutele si puricii educati fac ceea ce se pricep ei mai bine, iar indemnul “let’s do it” se refera, in graiul smecheresc al lui Porter (cantecul a fost scris in pudicul an 1928), strict la ce ce stiu pasarile si albinutele.

     

    Spre deosebire de Porter si albinutele sale, la noi toata lumea pare a se pricepe la orice. Si atunci, nu cred ca dupa modelul Google, dar in aceeasi maniera oricum, se iau varii personaje si situatii, se amesteca bine, si ta-da, obtinem candidati-politicieni pentru colegii, si ta-da, obtinem o noua clasa politica, ba mai mult, ta-da, vom avea o noua Romanie, mai buna.

     

    Numele pentru uninominal si colegii sunt alese in functie de notorietate, de priza la public, de numarul de minute petrecute pe ecranele televizoarelor sau de numarul milioanelor de euro castigate. Sforarii din spatele lor sunt niste persoane rudimentare, care nu se mai obosesc sa se gandeasca nici macar la iluzia pe care ar trebui sa mi-o ofere; nu mai spun cum cred eu ca isi imagineaza ei ca sunt.

     

    Se comporta cam cum s-a achitat de sarcina cinevaul acela de la Google: nu te obosesti sa definesti un serviciu de prima clasa pentru un public pe care il categorisesti de mana a doua.

     

    Mi-ar fi placut ca in locul persoanelor publice fluturate pentru candidaturi in Romania sforarii sa fi luat ilustri seminecunoscuti, ca Barack Obama, pe care sa-i propulseze in prima linie dupa toate regulile jocului, fara sa-mi accentueze starea de lehamite si fara sa ma categoriseasca necuvenit.

     

    Asta pentru ca in lume pasarile ar trebui sa pasareasca, gazele sa gazeasca, iar puricii sa se preocupe de educatie si sa sara cat mai sus.

    In regula, so (sic!) facem si o sa vedem ce iese.




  • Cine a ucis cainele din Baskerville?








    Vara trecuta, recenzam in cadrul acestei rubrici “Cum vorbim despre cartile pe care nu le-am citit” de Pierre Bayard. Acesta spunea un lucru stiut de oricine se indeletniceste cu lectura – ca pe lume exista mult mai multe carti importante decat putem noi citi pe parcursul unei vieti si adeseori suntem influentati in mod profund de unele necitite vreodata, dar despre care totusi stim esentialul, pentru ca el ne-a parvenit din diverse surse. Insa partea cea mai importanta a acelui pamflet era ca, si in cazul cartilor citite cu adevarat, ne amintim nu ceea ce ele spuneau, ci ceea ce, citindu-le, le-am facut noi sa spuna. Bayard, cel care, pe langa a fi profesor de literatura, mai este si psihanalist, imi parea nu atat interesat daca lumea citeste sau nu citeste, ci mai degraba de faptul ca fiecare lectura are un aspect creativ, si in orice caz re-creativ.

     

    Sa luam acum al sau “Cazul cainelui din Baskerville”, un opuscul pasionant unde, psihanalizand partile obscure ale textului lui Arthur Conan Doyle, el incearca sa demonstreze ca un cititor are dreptul de a considera semnificative multe ambiguitati sau reticente ale cartii (cum fac de altfel psihanalistii) si trage concluzia ca Sherlock Holmes a gresit in rezolvarea acelui mister.

     

    Bayard isi alege cu dibacie un text cu adevarat plin de momente neclare si unde, printre altele, observatiile nu apar a fi fost facute in mod direct de Holmes, ci de doctorul Watson, definit de Bayard fara menajamente drept un idiot absolut. In alta ordine de idei, “Cainele” a fost scris dupa ce Doyle il “omorase” pe Holmes, fiind ulterior obligat sa-l resusciteze din cauza unui referendum al multimii (frumoase paginile cu privire la aceste forme de identificare colectiva cu personaje ce sunt stiute ca fiind fictive), ca atare multe dintre incurcaturile din acea carte par a fi fost provocate de complexele autorului.

     

    Bayard a facut un lucru similar cu “Uciderea lui Roger Ackroyd” de Agatha Christie, o alta munca usoara, intrucat, dupa cum se stie, asasinul este naratorul, si ai dreptul de a trata cu precautie ceea ce povesteste un raufacator de un asemenea soi. De remarcat ca ceea ce face Bayard este diferit de ceea ce a facut Philippe Doumenc in “Contre-enquête sur la mort d’Emma Bovary”, unde autorul reia ancheta mortii Emmei pentru a dovedi ca aceasta nu s-a sinucis, ci a fost omorata. Doumenc adauga fapte noi celor povestite de Flaubert si este ca si cum ar fi scris (ce sa zic eu) “Pinocchio scafandrul”, un text printre miile ce reluau aventurile lui Pinocchio. In schimb, Bayard nu “rescrie” cartea lui Doyle, o “reciteste” in lumina unei suspiciuni. Si considera ca are tot dreptul sa faca acest lucru, deoarece nu gandeste doar ca personajele fictive dobandesc o viata independent de vointa creatorului lor, ci si ca, in felul lui, fiecare cititor rescrie un text – intr-o asemenea masura, incat trebuie pusa sub semnul intrebarii “o reala comunicare intre cititorii aceleiasi carti, avand in vedere ca in realitate ei nu vorbesc despre aceeasi carte”.

     

    Eu cred ca nu trebuie confundata descifrarea globala a unui text (ce cu siguranta permite si de multe ori chiar incurajeaza felurite interpretari, ce privesc stilul, nuante psihologice si mii de asemenea lucruri) cu atitudinea luata in fata enunturilor narative (de tipul “Emma Bovary s-a otravit” sau “Pinocchio a fost inghitit de un peste”). Si de altfel, Bayard demonstreaza a cunoaste foarte bine controversele in materie. Problema este ca, in interiorul lumii posibile a unui roman, enunturile narative sunt luate de cititor drept adevaruri indiscutabile. Aceasta este si teribila frumusete a naratiunii: Emma Bovary moare sinucigandu-se si, pe cat ne-ar parea de rau, nu putem sa-i schimbam destinul pentru toata eternitatea.

     

    Putem, desigur, sa rescriem un alt roman in care doamna Bovary sa fie omorata, cum a facut Doumenc, dar ceea ce da (sau nu da) savoarea lecturii unei reconstituiri este tocmai faptul ca, in mod contrar a ceea ce pare a crede Bayard, noi toti admitem ca in lumea posibila a lui Flaubert sarmana moare sinucigandu-se si cu totii vorbim despre “aceeasi carte”. Altminteri, de ce ar trebui sa ne intereseze reconstituirea lui Doumenc, daca ar vorbi despre o femeie oarecare despre care nu stim nimic? Si de ce ar trebui sa ne intrige reinterpretarea lui Bayard daca ar vorbi despre un alt “Caine” decat cel despre care am citit noi? Ne putem indoi ca Iulius Cezar ar fi murit chiar pe 15 martie, dar nu si ca Didona s-a sinucis din dragoste pentru Eneas, deoarece nimeni nu are dreptul sa nege ca lucrurile nu s-au intamplat asa in lumea posibila a Eneidei. In aceste vremuri de demonizare a blestematului de relativism, sa ne pretuim enunturile narative, unicele care ne spun adevaruri ce nu pot fi revocate de o banuiala.  

     

  • Cumulus








    La inceputul anilor ‘90 faceam tehnoredactare pe un 386 cu un program numit Aldus PageMaker, sub Windows 3.1. Publicatia atingea uneori echivalentul a 150 de pagini A4, dar configuratia rezista cu succes. Astazi, pentru aceeasi treaba, e nevoie de un computer de mii de ori mai puternic si e discutabil daca performantele sunt mult superioare. Nu de putine ori am avut senzatia ca am fost victimele unei conspiratii a producatorilor de hard si a celor de soft: cei din urma produceau programe tot mai consumatoare de resurse pentru ca si cei dintai sa ne vanda echipamente din ce in ce mai puternice. Niciodata nu am schimbat un calculator pentru ca nu mai facea fata sarcinilor, ci doar pentru ca producatorii de soft renuntau sa mai dezvolte programe pentru sistemul de operare invechit pe care il foloseam.




     

    Este ciudat ca aceasta “cursa a inarmarii” computeristice pare sa inceteze. Producatorii de computere devin tot mai putin atrasi de sisteme de varf si se orienteaza spre configuratii mai modeste si mai ieftine. Pot exista mai multe explicatii ale acestei orientari, intre care expansiunea economica a Chinei nu pare cea din urma. Poate imi fac iluzii, dar cred ca si notorietatea asa-numitului “laptop de 100 de dolari” are o oarecare importanta, macar pentru a marca un anumit contrast. Dar chiar si vedeta MacBook Air a fost lansata intr-o configuratie de-a dreptul austera, ceea ce nu poate decat sa ne atraga atentia ca avem de-a face cu o tendinta pe care Apple o intelege: desktop-ul nu mai are nevoie de mare putere, pentru ca o buna parte din sarcinile sale migreaza in alte zone.

     

    Exista mai multe scenarii ale acestei migrari, iar cel mai simplu este centralizarea. Organizatiile, in special cele mari, prefera sa-si gestioneze resursele de calcul centralizat, in asa numite “centre de date” care concentreaza capacitatile de stocare si puterea de calcul necesara pentru a rula toate aplicatiile vitale. De regula, aceste aplicatii adopta standardele si metodele internetului (in special paradigma web), astfel incat computerele “de birou” nu au decat sarcini de prezentare a rezultatelor furnizate de servere. De cele mai multe ori un browser web constituie o interfata convenabila, iar pentru alte procesari (de exemplu, tabele de calcul, rapoarte frumos formatate etc.) puterea actuala a computerelor personale este mai mult decat suficienta.

     

    O varianta care devine din ce in ce mai populara o constituie paradigma softului sub forma de serviciu (SaaS – Software as a Service). Ideea este ca internetul a devenit suficient de rapid, fiabil si ieftin pentru ca furnizorii de software sa poata sa si ruleze aplicatiile pentru clientii lor, acestia interactionand cu aplicatiile prin internet. E o forma de externalizare, in care clientul scapa de toate cheltuielile si complicatiile pe care le implica intretinerea propriului centru de date in schimbul unui abonament. Furnizorul isi foloseste propria infrastructura pentru procesari, isi asigura un flux constant de incasari si evita o mare parte din complicatiile implicate de suportul tehnic. Desi Google Apps for Your Domain se poate incadra in aceasta categorie, ilustratia perfecta a acestei paradigme – numita si “software on-demand” – este Salesforce.com, care furnizeaza in acest regim o aplicatie CRM (gestiunea relatiilor cu clientii) catre peste 40.000 de clienti.

     

    La orizont sunt norii, adica ceea ce se cheama “cloud computing” – puterea de calcul ca utilitate. Furnizori specializati care ofera clientilor prin internet putere de calcul “bruta” sau specializata. Este interesanta originea termenului: in schemele sistemelor informatice, internetul este cel mai adesea reprezentat ca un nor, asa ca atunci cand practic intregul sistem se muta in internet, avem de-a face cu un “nor de calcul”. Esenta acestui model il reprezinta virtualizarea: clientul isi poate configura prin software un intreg sistem informatic, in care poate integra o gama larga de “echipamente virtuale” (servere, router-e etc.), softuri generice (servere web, baze de date) si, peste toate acestea, propriile aplicatii.


    Este ca si cum un client ar dispune de propriul centru de date, fara a avea nevoie de niciun echipament si cu imensul avantaj de a putea plati doar pentru resursele utilizate (putere de calcul, capacitate de stocare, trafic etc.). Chiar si furnizorii de aplicatii on-demand pot utiliza “norii” pentru a-si furniza aplicatiile. Cloud computing pare solutia unificatoare si convenabila pentru toti, asa ca intrebarea nu este “daca”, ci “cand”.




  • Inca o criza ratata?








    Ar putea cineva sa gaseasca o mai buna descriere a politicii energetice a presedintelui?




    Bush e pe punctul de a mai irosi o criza – cea a dependentei energetice. America este in valtoarea celei mai mari crize a energiei din ultimii ani si care credeti ca e marea decizie pe care a luat-o Decidentul nostru? Sunet de tobe, pam-pam: Decidentul nostru a decis sa ridice interdictiile asupra forarilor de petrol si gaze naturale de-a lungul coastelor – desi stie ca acesta e un gest fara nicio urmare, pentru ca un moratoriu impus de Congres in 1981 ramane inca in vigoare.

     

    Economistul Paul Romer mi-a spus la un moment dat ca “o criza este un lucru pe care e pacat sa-l irosesti”. Presedintele Bush e deja foarte aproape de a ramane in memoria noastra ca liderul care a irosit nu una, ci doua crize: 9/11 si 4/11. Pretul mediu al benzinei din SUA era la jumatatea acestei luni de 4,11 dolari pentru un galon. Dupa 11 septembrie, Bush avea sansa sa adune natiunea pentru un proiect maret concentrat pe reducerea dependentei noastre de petrol. In loc de asta, el ne-a trimis la cumparaturi. Dupa ce benzina a ajuns la 4,11 dolari, el avea sansa sa ne adune pe toti pentru un proiect maret concentrat pe obtinerea de energie verde. In loc de asta, el ne-a trimis sa facem foraje.

     

    Ce nu intelege echipa Bush? Nu avem “o problema cu pretul benzinei”. Avem o problema de dependenta. Suntem dependenti de mizerabilii combustibili fosili si aceasta dependenta aduce cu ea o serie de tendinte toxice care ne fac rau noua si lumii in diverse feluri. Ele intensifica incalzirea globala, creeaza o cerere uriasa pentru petrol si gaze, ne slabesc moneda pentru ca sume impresionante de dolari sunt exportate pentru a plati importurile de petrol, extind “saracia energetica” din Africa, distrug plantele si animalele intr-un ritm record si le sufla in panze petro-dictatorilor din Iran, Rusia si Venezuela.

     

    Cand o persoana e dependenta de cocaina, problema ei nu e ca pretul cocainei creste. Problema ei e ce se petrece cu corpul ei din cauza acestei dependente. Remediul nu este un pret mai mic la cocaina, care doar ar perpetua dependenta si toate problemele pe care aceasta le creeaza. Remediul este suprimarea acestei dependente. La fel si pentru noi. Remediul pentru noi nu este o benzina mai ieftina, ci un sistem energetic mai curat. Si cheia pentru a ajunge la asa ceva este sa mentinem pretul benzinei si al carbunelui – cocaina noastra – cat mai sus, nu cat mai jos, astfel incat consumatorii sa fie nevoiti sa lupte cu dependenta de acesti combustibili murdari si sa faca pasi pentru crearea de alternative mai curate.

     

    Inteleg de ce consumatorii cred ca avem o problema a pretului benzinei – pentru ca sunt imediat afectati de preturile marite de la pompa si acesta este locul in care cei mai multi dintre oameni intra in contact cu sistemul nostru energetic. Ei tind sa nu vada imaginea in ansamblu. Dar de-asta trebuie sa ai un presedinte: ca sa explice aceste lucruri si sa ofere un raspuns.

     

    Din nefericire, noi avem un presedinte si un vicepresedinte ce neaga ca schimbarea climei ne afecteaza mediul, refuza sa vada legaturile dintre dolarii pe care noi ii trimitem in exterior si resurgenta petro-dictatorilor. Un presedinte si un vicepresedinte carora nu le pasa de pierderea biodiversitatii si care par sa nu fie deranjati de prabusirea abrupta a dolarului, in parte si din cauza banilor pe care-i dam pentru importurile noastre de petrol. Asa ca ei au ales sa numeasca aceasta “o criza a pretului benzinei”, in loc s-o recunoasca drept dependenta-care-ne-face-foarte-mult-rau-noua-ca-natiune. Daca vreti sa vedeti cam cum ar arata o strategie alternativa, cititi discursul lui Al Gore de la 17 iulie din fata Aliantei pentru Protectia Climei. Gore, care este presedintele Aliantei, a cerut un plan pe zece ani – acelasi interval pe care John F. Kennedy l-a cerut pentru a ne duce pe Luna – ca sa indrepte toata tara spre “surse de energie regenerabila, cu adevarat verde, fara emisii de carbon” ca sa ne alimentam casele, fabricile si mijloacele de transport.

     

    Gore a propus imbunatatirea radicala a retelei electrice nationale si eficienta energetica, concomitent cu investitii masive in energie curata solara, eoliana si tehnologii de ardere a carbunelui ce retin emisiile de carbon si despre care stim ca pot functiona, numai sa vrem sa le abordam. Ca sa facem aceasta schimbare, el a cerut taxarea emisiilor de carbon si compensarea lor prin reducerea impozitelor pe salarii: “Sa taxam ce ardem, nu ce castigam”, a spus el.

     

    Chiar daca sunteti sau nu de acord cu planul lui Gore, cel putin el are un plan ce abordeaza problema reala cu care ne confruntam – o problema energetica/de mediu/ geopolitica cu multe aspecte si intinsa pe intervalul mai multor generatii.

     

    Acest moment – galonul la 4,11 dolari – reprezinta ultima sansa a lui Bush sa lase o mostenire. Ma uimeste cat de inadecvat a fost raspunsul lui. Ordonand pur si simplu natiunii sa foreze pur si simplu dupa petrol, el a subestimat profund provocarile carora trebuie sa le facem fata, a interpretat gresit gama de solutii ce sunt necesare, a subapreciat dorinta americanilor de a se sacrifica pentru o cauza buna daca li se prezinta un plan realist si a ignorat maretia pe care ar avea-o tara noastra daca am conduce lumea spre energie curata.




  • Android








    Dupa ce saptamana trecuta am punctat lansarea noului iPhone 3G si a suportului web MobileMe, poate ar fi timpul sa revenim putin la Google si al sau Android. Inainte de aceasta ar trebui sa stabilesc o conventie in privinta terminologiei: daca voi scrie vreodata cuvantul “telefon” in randurile care urmeaza, considerati-l o simpla greseala si faceti corectia cuvenita: computer de buzunar (sau “handheld”, daca va convine mai mult). Printre zecile de poze de la conferinta Google IO din 28 mai – unde a fost prezentat un prototip de aparat echipat cu Android – mi-a atras atentia una care arata ecranul principal: iconul “Voice dialer” (convorbire vocala) era penultimul din cele zece (dupa el mai era doar YouTube, dar am verificat si ordinea nu era alfabetica), iar cele patru comenzi rapide de la baza ecranului erau Contacts, Street View, Maps si Browse. Toate acestea sugereaza ca in aparatele pe care le vom purta in buzunar in anii urmatori telefonia va fi doar un serviciu, printre multe altele.




     

    Acest “multe altele” nu este (cel putin aici) un automatism de exprimare. Android este un sistem de operare bazat pe Linux (deci open source), adaptat de Google pentru dispozitive mobile si este dotat cu un sistem de dezvoltare a aplicatiilor. Spre deosebire de Apple, care a publicat sistemul de dezvoltare tarziu si cu destule restrictii, Google vede un avantaj in aceasta posibilitate a proiectantilor de a dezvolta pentru Android orice aplicatii le-ar trece prin cap. Faptul ca inca nu exista aparate cu Android (desi se zice ca hackerii au reusit sa-l instaleze pe diverse dispozitive) nu constituie un impediment major, deoarece exista un emulator pentru calculatoare obisnuite, iar numarul programatorilor si companiilor de software care dezvolta aplicatii dedicate a depasit cu mult asteptarile. Poate ca o contributie importanta au avut si cele 10 milioane de dolari pe care Google le-a pus in joc pentru a rasplati cele mai inovative si interesante programe pentru noua platforma, dar exista si o atractie naturala a proiectantilor de a explora o lume noua, in care se intalnesc cu functionalitati absente in computerele obisnuite (de exemplu, pozitionarea prin GPS, diverse modalitati de interfata cu utilizatorul etc.). Este important de subliniat ca se porneste de la premisa ca aparatul este conectat in permanenta la internet si ca se pot folosi si interfetele aplicatiilor native furnizate de Google (de pilda, agenda de contacte, browser-ul web etc.) si chiar interfetele serviciilor web, astfel incat tehnica numita “mashup” (combinarea de informatii din surse diverse) devine o modalitate de baza in dezvoltare.

     

    Cam la ce ne-am astepta in materie de aplicatii? Pe de-o parte, variante mai atractive ale aplicatiilor native (Google nu impune nici o restrictie) sau “clasice”. Pe de alta, aplicatii care ne vor surprinde prin ingeniozitate. Un exemplu poate fi cea numita Android Scan: cand utilizatorul pozeaza un cod de bare (de exemplu, intr-un magazin), programul il decodeaza si apoi aduce de pe web prezentari, comparatii de preturi sau alte informatii relevante (de pilda, fragmente muzicale in cazul unui CD). Commandro merge in directia socializarii, permitand utilizatorilor sa-si detecteze prietenii care se afla in zona (utilizand GPS) si sa foloseasca mesageria instantanee pentru a stabili intalniri “ocazionale”. Aceasta aplicatie se poate incadra in ceea ce se chema intr-o vreme MoSoSo (Mobile Social Software) si merita sa ne amintim ca Google a cumparat Dodgeball (un serviciu asemanator, dar utilizand SMS-uri si un server central) inca din 2005, anul cand Andy Rubin i-a propus lui Larry Page ideea sistemului Android. Poate ca totusi Google nu actioneaza haotic…

     

    Daca acum ne putem imagina softul, ar fi un exercitiu interesant sa ne imaginam aparatul. La Google IO, oficialii au refuzat sa dezvaluie numele producatorului care a furnizat aparatul folosit pentru demonstratie (suspectul de baza fiind HTC). Oricum, sistemul software permite tratarea oricaror tipuri de intrari (incepand cu clasicele butoane), asa ca probabil va putea echipa orice telefon mobil modern. In fine, ramane problema operatorilor. Google nu a reusit sa cumpere o felie din banda de 700 MHz licitata de curand, dar a reusit sa impuna conditia ca o treime din aceasta sa fie “libera de conditii” din partea operatorilor. Asadar, Verizon (castigatorul frecventei) nu se poate opune aparatelor echipate cu Android, in vreme ce AT&T si-a schimbat opinia si a devenit brusc interesata.




  • De ce nu mai ataca Traian Basescu

    Pentru mine, cel putin, presedintele Traian Basescu din aceste zile este o surpriza. Nu placuta sau neplacuta, ci o simpla si mare mirare: cum de se poate ca un politician care pana acum cateva luni nu pierdea niciun prilej sa-si clameze superioritatea in fata adversarilor politici sa ajunga acum atat de tacut, retinut, chiar sobru uneori?

    Raportul Comisiei Europene de saptamana trecuta – cu toate neajunsurile si judecatile lui de la suprafata – parea cea mai buna ocazie pentru ca un presedinte de tipul lui Traian Basescu sa atace din nou Parlamentul si clasa politica – cei “322” – pentru continuarea monitorizarii de la Bruxelles. Am mari indoieli ca, daca publicarea acestui raport s-ar fi facut cu cateva luni mai devreme, presedintele ar fi abordat aceeasi atitudine non-combativa; sunt, de asemenea, convins ca Traian Basescu ar fi dezvoltat cu virtuozitate partitura criticilor din raportul Comisiei Europene daca n-ar fi avut in fata ochilor rezultatele – sub asteptari – obtinute la alegerile locale de catre PD-L!

    Pentru un politician marketat drept “copilul teribil” al campaniilor electorale, asa cum a avut grija sa se lase prezentat Traian Basescu, rezultatele sub asteptari la nivel national si – cel mai important – umilinta suferita la Bucuresti de PD-L sunt rani care nu se vindeca doar cu un simplu raport de la Bruxelles. De fapt, problema PD-L si a lui Traian Basescu este ca in acest moment nu mai pot fi siguri nici macar ca o victorie la toamna ar face uitate zilele nefaste de la sfarsitul lui iunie. Si, daca-mi este permis, ca i-ar permite celui din urma sa pregateasca relaxat campania pentru cel de-al doilea mandat.

    Situatia aceasta este, dupa parerea mea, consecinta directa a abordarii unidirectionale pe care PD-L a avut-o in plan politic: umplerea cu smerenie a urmelor pasilor lui Traian Basescu in razboiul sau verbal cu o parte a coruptiei la nivel inalt. PD, PLD si, mai nou, PD-L nu au urmarit o alta strategie decat aceea de a-i da dreptate lui Traian Basescu cand acesta ataca coruptia din sistemul politic, relatiile nepotrivite dintre oameni de afaceri si membri ai tuturor celorlalte partide sau pe cei care le puneau la indoiala monopolul asupra neprihanirii politice.

    Insa cei patru ani cand lupta cu marea coruptie a fost reprezentata prin cateva dosare cu acuzatii mult inferioare subintelesurilor pe care sintagma “sistem ticalosit” le capata in discursurile prezidentiale au fost, se pare, de ajuns pentru ca electoratul vizat de Basescu & Co. sa se transforme intr-o masa inerta pe care inca nu se stie ce soc ar putea-o readuce la urne.

    Ironia a facut ca tocmai un insucces de proportiile celui din iunie sa fie succedat la trei saptamani de un raport al Comisiei Europene care ar fi putut fi o buna partitura de fredonat cu casa inchisa pana la alegerile din toamna.

    N-a fost si PD-L se vede astfel nevoit sa se replieze cu dreptatea-n mana in asteptarea uui nou moment cand acest tip de discurs va mai putea spera la ecou in randul electoratului. In ce-l priveste strict pe Traian Basescu, lucrurile sunt putin mai complicate: in ultimele luni presedintele a evitat sa se angajeze intr-un confl ict deschis cu personaje importante de pe scena politica, preferand fie scrisorile ironice (vezi cazul Geoana), fie luarile de cuvant tehnice in care s-a abtinut sa faca nominalizari de cazuri de coruptie (vezi cazul Voiculescu si modifi carea legii imobilelor nationalizate sau discursurile privind sistemul judiciar).

    Nu reusesc insa sa identific in aceasta perioada vreun atac marcant la adresa liderilor PNL, desi altadata s-au deschis fronturi de lupta cu pretexte mai slabe decat contributia avuta de liberali la blocarea in Parlament a dosarelor de mare coruptie sau trasarea colegiilor pentru alegerile de la toamna.

    Poate ca, in acest ultim caz, presedintele a inceput deja sa lase loc de “buna ziua” pentru situatia deloc improbabila in care democrat-liberalii vor avea nevoie de PNL pentru sustinerea viitorului guvern; sau poate ca Traian Basescu spera ca in cateva luni isi poate pregati un discurs tehnic care sa faca apel nu la inima electoratului, ci la ratiunea lui si astfel sa-l convinga sa vina la vot la toamna pentru a reimprospata clasa politica, un alt pariu al presedintelui. Oricare ar fi explicatiile, eu zic sa savuram in liniste tacerea lui Traian Basescu.

  • Voi unde sunteti?

    Anul trecut, la sfarsitul lunii mai, regizorul Cristian Mungiu a luat unul dintre cele mai ravnite premii cinematografice – Palme d’Or pentru fi lmul “4 luni, 3 saptamani si 2 zile”. Premiul poate fi atribuit celei mai numeroase generatii din istoria Romaniei, asa-numitii “decretei”, nascuti intre 1967 si 1969, care treptat, treptat si-au facut loc acum in societate prin merite proprii, profesionale, obtinute in vremuri capitaliste, dupa 1989 si nu inainte.

    1,5 milioane de oameni s-au nascut in acea perioada, iar forta lor se vede acum cel mai mult in economie (vezi in www.zf.ro articolul “Generatia ’68 a regizorului Cristi Mungiu restarteaza Romania”). Voi sunteti cei care conduceti zilnic marile businessuri, incepand de la cele proprii, ale multinationalelor, pana la afacerile proprietarilor romani care au mai obosit, vremurile s-au schimbat si e nevoie de minti mai tinere adaptate acestor ani. Multi dintre voi chiar v-ati parasit patronii, “mentorii” si v-ati deschis propriile afaceri, devenind chiar mai buni ca ei. Voi ati luat primii tranzitia in piept si ati reusit sa va impuneti prin profesionalism.

    Daca aceia care au luat puterea in afaceri dupa ’90 au fost, cum se spune, securisti, fostii directori din comertul exterior, nomenclaturistii, copiii sau ginerii fostilor lideri comunisti, treaba de zi cu zi ati facut-o voi, cei din esalonul doi, trei. Ei au fost cu afacerile, importurile, privatizarile, relatiile, spaga, dar voi ati tinut companiile si ati fost responsabili cu implementarea deciziilor. Singurul domeniu unde voi, cea mai puternica generatie a Romaniei, nu v-ati impus la conducere este politica (si fotbalul, bineinteles). Aici aveti un esec total. Foarte putini dintre voi ati dorit sa intrati aici, iar cei care ati facut acest pas ati esuat (vezi Adrian Cioroianu, fostul ministru de externe, sau Tudor Chiuariu la Justitie. Poate Catalin Predoiu va avea mai mult succes).

    Intre ceea ce se intampla acum in economie si clasa politica actuala este o diferenta uriasa. Romania a fost dusa inainte in ultimul deceniu de lumea afacerilor. Ati investit si ati construit ceva palpabil. De partea cealalta, clasa politica a mers cu frana trasa, intrarea in Uniunea Europeana si NATO tinand mai degraba de nevoile practice – de aparare si de forta de munca – ale acestor organizatii decat de dorinta si convingerea liderilor politici. Daca in afaceri generatiile s-au mai schimbat, in clasa politica nu. Tara este in continuare condusa de cei care au preluat puterea in 1989, iar exceptiile – vezi Radu Mazare de la Constanta – se bazeaza pe show. Totusi, problema nu este aici. Cei de la putere nu o lasa si nu o vor lasa de bunavoie.

    Asa cum se spune, din politica si din serviciile secrete se iese numai cu picioarele inainte. Iar indemnul “Sa ne mai lase (Iliescu, Vadim, Nastase, Mitrea, Voiculescu, Hrebenciuc, Basescu, Berceanu, Stolojan, Videanu, Vacaroiu, Tariceanu si cine mai vreti voi)” nu-si va gasi niciodata un raspuns in realitate. Ei nu vor lasa puterea din mana, fi e ca o au la vedere sau ca o controleaza din umbra. Pentru ei, cuvintele retragere sau demisie nu exista. O clasa politica nu se poate schimba sau reforma de pe margine, din fata televizorului sau protestand filozofic prin absenta de la vot. Trebuie sa fii acolo, sa te lupti in mocirla politicii, sa stii cum functioneaza sistemul si cum se trag sforile, sa duci la inceput servieta si sa faci cafeaua unuia de rang mai inalt (in romanul “Patul lui Procust” de Camil Petrescu trebuie sa duci “oala de noapte”), sa lipesti afi se, sa fii ipocrit, populist, sa promiti 1.000 km de autostrada sau pasaje suspendate in Bucuresti pe la etajul 3, sa te duci in strada, sa promiti salarii si pensii ca-n Vest si dupa aia sa iti iei injuraturile de rigoare, sa te trezesti in fiecare dimineata desfiintat in presa si sa rezisti la critici.

    Dar sa preiei puterea pentru ca fara ea nu schimbi nimic. Voi ati impins Romania inainte din punct de vedere economic, iar acum tot voi trebuie sa schimbati clasa politica actuala, cea pe care o dispretuiti, o huliti, o injurati si de care va e scarba, pentru ca nu va reprezinta, pentru ca nu puteti, prin ceea ce ati realizat profesional, sa stati la masa cu ea, pentru ca va e rusine si va compromite. Dar nu o puteti schimba de pe margine. Acum aveti ocazia sa dati inapoi societatii ce v-a dat in afaceri, implicandu-va in alegerile parlamentare. Poate nu veti reusi sa fiti alesi din prima, dar e un inceput. Ati pus prima caramida la un brand, cel personal. Daca tot stati deoparte, politica romaneasca nu se va reforma de la sine, iar timpul nu sta in loc.

    Aveti bani, sunteti deja milionari si poate nu vreti sa va imbogatiti ca si cei vechi, nu sunteti datori nimanui si, cine stie, poporul va aprecia acest lucru cand va pune stampila la vot. Dar daca nu sunteti acolo in politica, in atentie, in lumina reflectoarelor, gata sa veniti sa curatati voi mizeria, sigur altii nu vor veni sau se vor instala mediocrii, daca nu cantaretii, cei care nu pot pune in CV nicio realizare.

    Deci unde sunteti? Si ma adresez celor care au fost nominalizati in ZF, in articolul mentionat mai sus: Dan Ostahie (Altex); Lorand Szarvadi (Domo); sotii Fughina (K-Tech Ultra Pro); Dragos Cinca (Flamingo); Simona Fatu (Volksbank); Ioana Curtali (Raiffeisen); Denisa Mateescu (Mastercard); Radu Lucianu (Eurisko); Adrian Dura (ADDV EURORSCG); Dan Balotescu (Media Investments); Alin Tapalaga (Porsche Romania); Dragos Damian (Zentiva); Laurentiu Scheusan (Sindan Actavis); Cornel Marian (Oresa Ventures) sau Florentin Tuca (Tuca si Asociatii). Si voi toti ceilalti care ati aparut in topurile BUSINESS Magazin – “100 de tineri manageri de succes”. Si au fost trei editii pana acum.

  • Eu, mobilul




    Cu emfaza caracteristica, Steve Jobs a declarat ca weekend-ul lansarii noului iPhone 3G a fost “uluitor”. Apple a reusit sa vanda de vineri (11 iulie) pana luni dimineata mai mult de un milion de unitati, cozile formate in fata magazinelor Apple fiind din nou subiect de stiri. Spre comparatie, la lansarea initiala s-au vandut doar 270.000 de bucati in primele doua zile, iar milionul a fost atins dupa 74 de zile. E adevarat ca atunci a fost vorba doar de Statele Unite, pe cand acum lansarea a avut loc simultan in 21 de tari. Cu siguranta, pretul scazut (prin suportul AT&T si a celorlalte retele de telefonie agreate) a dat un oarecare impuls vanzarilor, insa mai importante par sa fie noile functionalitati si, poate, siguranta pe care un produs considerat deja matur o ofera cumparatorului.








     

    Sunt interesante rezultatele unui sondaj realizat de Piper Jaffray & Co. printre cumparatorii din New York si Minneapolis. De pilda, raportul dintre utilizatorii de Mac si PC-uri Windows in randul cumparatorilor a fost de 61/39, ceea ce inseamna ca Apple exercita o mai mare influenta in randul ultimilor, ponderea lor crescand cu 14% fata de lansarea de anul trecut. Doua treimi dintre cumparatori au ales modelul de 16 GB (varful gamei), restul optand pentru varianta de 8 GB, cu 100$ mai ieftina, ceea ce sugereaza o scadere a interesului pentru necesarul de memorie, avand in vedere ca la lansarea modelului initial 95% din clienti au ales varful gamei (atunci era modelul cu 8 GB). Apare si un fenomen de canibalizare, deoarece procentul celor care declara ca vor renunta la iPod a crescut de la 29% la 46%. In fine, e de notat ca iPhone este un important factor de crestere a bazei de clienti AT&T, 38% dintre cumparatori renuntand cu acest prilej la serviciile unui alt operator.

     

    Inca de la anuntul initial am subliniat ca iPhone este mai degraba un computer decat un telefon inteligent, insa acum aceasta distinctie este si mai neta, in special prin faptul ca Apple a publicat sistemul de dezvoltare (SDK), iar gama aplicatiilor dezvoltate de terti incepe sa fie semnificativa. Redactorii de la ZDNet au intocmit o lista cu 10 pe care si le-ar dori in iPhone si pe prima pozitie se afla posibilitatea de a conecta o tastatura (eventual prin Bluetooth), ceea ce ar permite utilizarea telefonului si pe post de notebook. Cei de la ZDNet si-ar dori, de asemenea, ca iPhone sa poata functiona si pe post de modem, ar vrea inca si mai multa memorie (iPod Touch dispune de o varianta cu 32 GB), o camera foto mai performanta, facilitati pentru VoIP (de pilda Skype) si… mai multe culori (pentru ca, deocamdata, iPhone poate fi in orice culoare cata vreme aceasta este negru sau alb). Altii sunt nemultumiti de faptul ca sistemul de pozitionare – acum si prin GPS, pe langa triangulatia in celule GSM sau spoturi WiFi – ofera doar indicatii de traseu in Google Maps, dar nu poate fi folosit ca un veritabil sistem de navigatie pentru automobile. Cu alte cuvinte, oamenii asteapta de la iPhone tot ce se leaga de mobilitate.

     

    Faptul ca iPhone este mai degraba un computer decat un telefon se reflecta si in modul in care este folosit. Statisticile releva ca nici un alt aparat mobil nu se apropie de iPhone in materie de utilizare in web. Toate aparatele bazate pe platforma mobila Windows CE (prezente pe piata de 12 ani) reprezinta doar 66% din cota de piata a browser-ului din iPhone, iar cele bazate pe Symbian aduna 10%. Insa utilizarea in web va creste exponential, nu doar datorita vitezei oferite de 3G, cat mai ales orientarii mai pronuntate spre business. In aceasta directie noutati importante reprezinta suportul pentru Microsoft Exchange ActiveSync, clientul incorporat pentru Cisco IPSec VPN si alte facilitati destinate companiilor.

     

    Dar fundamentul mobilitatii depline e undeva mai in spate si multi l-au trecut cu vederea, furati de imaginea aparatului. Cu doar doua zile inainte de a lansa noul iPhone, Apple a lansat platforma MobileMe – un ansamblu de servicii web pe baza de abonament care ofera posibilitatea utilizatorilor sa-si pastreze sincronizate agendele de contacte, e-mail-urile si calendarele din iPhone si alte sisteme desktop sau laptop pe care le folosesc (chiar si Windows). Mai mult, MobileMe furnizeaza aplicatii familiare utilizatorilor, constituindu-se intr-un veritabil desktop web, iar iDisc este un disc virtual online capabil sa suplineasca capacitatea de stocare inerent limitata a dispozitivelor mobile. Totul sub un nume usor de retinut: Me.com.

     

  • Imensitatea derizoriului










    E adevarat ca, in paginile acestei carti, un oarecare Ben Schott (e neimportant sa stim cine este el) a adunat un numar imens de informatii irelevante (dar, dupa cum vom vedea, nu pe toate). Enumera, de exemplu, numele unor cai faimosi, meniul servit in ultima seara pe Titanic, mandrele lui James Bond, sotii lui Elizabeth Taylor, decesele suspecte ale unor regi birmanezi, gradele inalte ale masoneriei, articolele din codul duelului irlandez, cate ceva despre diferitele varste ale animalelor, aranjarea unei orchestre, punctajul la canasta, versurile din “Ambaraba Cicci Coco” (1), numele unor celebri bufoni de curte si strigatele de razboi ale diferitelor clanuri scotiene, cele 12 munci ale lui Hercule, cateva insulte shakespeariene, cel putin 1.237 de valori ale Pi-ului grecesc, animalele adoptate din gradina zoologica din Londra – si o tine tot asa pe 150 de pagini.

     

    Odata exclusa si posibilitatea ca aceasta carte sa fie folosita de cei care concep emisiunile-concurs de la televiziune (e dificil de imaginat un concurent care sa stie ca Aksakoff era bufonul reginei Elisabeta a Rusiei), nu ne mai ramane decat o singura placere, aceea de a ne gandi la ce anume nu contine aceasta carte. De exemplu, de ce sa stim cum se numeau in realitate cei patru muschetari si sa nu gasim si numele date de Dumas slujitorilor acestora (Planchet, Grimaud, Bazin si Mousqueton)? De ce sa nu fie inventariati si tigrii din Mompracem (2) (Giro Batol, Sambigliong etc.)? De ce in carte exista cei sapte pitici, dar nu si cei sapte regi ai Romei? Si cum se numeau colaboratorii comisarului Maigret? Dar prietenii lui Topolino? Si personajele din “Casablanca”? Haideti, luati-va la intrecere: Rick Blaine, domnul Ferrari, capitanul Louis Renault, Ugarte, Ilsa Lund, maiorul Strasser, Annina Brandel, Yvonne si mai cine? Cine erau actorii din “Diligenta”? Claire Trevor, John Wayne, John Carradine, de acord. Dar cum se numea doctorul? Thomas Mitchell. Si vanzatorul de bauturi? Donald Meek. Insa toate acestea sunt pentru mine informatii relevante, in timp ce jocul principal consta in a descoperi cate lucruri cu adevarat neimportante a trecut cu vederea Schott.

     

    Numai ca este destul de usor sa faci un catalog al lucrurilor relevante, dar imposibil de facut un catalog exhaustiv al lucrurilor neimportante. Cultura, acel ansamblu de idei, notiuni, date, amintiri numit de noi Enciclopedie, este suma tuturor lucrurilor pe care o anumita societate (sau umanitatea in ansamblul ei) a decis sa si le aminteasca. Dar ea nu are numai rolul de receptacul. Are si un rol de filtru. Cultura este si capacitatea de a da la o parte ceea ce nu este util sau necesar.

     

    Istoria culturii si a civilizatiei este alcatuita din tone de informatii ce au fost ingropate. In anumite ocazii am considerat acest proces o paguba si am avut nevoie de secole pentru a relua parcursul intrerupt: grecii nu stiau aproape nimic despre matematica egipteana si, la fel, Evul Mediu a uitat toata stiinta greaca. Intr-un anumit sens insa, acest lucru le-a folosit diferitelor culturi pentru a se revigora, pornind de la zero pentru ca mai apoi sa recupereze in mod treptat ceea ce pierdusera. Alte informatii au disparut de tot. Nu mai stim la ce foloseau statuile din Insula Pastelui si multe tragedii descrise de Aristotel in “Poetica” nu ne-au parvenit. Acest discurs nu este valabil doar pentru culturi, ci si pentru viata noastra. Amintiti-va de acel personaj al lui Jorge Luis Borges, Funes El Memorioso: isi amintea totul, fiecare frunza vazuta in fiecare copac, fiecare cuvant auzit in decursul vietii sale, fiecare adiere de vant simtita, fiecare aroma gustata, fiecare fraza auzita. Si totusi (sau poate tocmai din aceasta cauza) era practic un idiot, blocat de propria lui incapacitate de a opera o selectie si a scapa de balast. Inconstientul nostru functioneaza pentru ca face curatenie. Apoi, daca e vreo incurcatura, dam o gramada de bani la psihanalist pentru a recupera acea mica parte ce ne este necesara si de care din greseala ne-am debarasat. Tot restul din fericire a fost eliminat, iar spiritul nostru este tocmai produsul continuitatii acestei memorii selectionate.

     

    World wide web este Funes El Memorioso, chiar daca din cand in cand se reinnoieste si mai azvarle cate ceva. Cu toate acestea, chiar si pe internet opereaza oroarea derizoriului. Ce s-a intamplat cu Calpurnia dupa moartea lui Cezar? Am examinat unele dintre cele 15.600 de site-uri care i le dedica internetul, dar toate vorbesc despre ea ca nevasta a lui Cezar si inainte ca Cezar sa moara si-atat. Se vede treaba ca putinele lucruri ce i s-au intamplat dupa aceea au fost considerate drept irelevante.

     

    Cat de multe sunt lucrurile neimportante? Nicio enciclopedie nu va putea vreodata sa ne spuna. Derizoriul este o ruda apropiata a Infinitului.

     
    1. Un fel de “Ceata lui Pitigoi” italian

    2. “Le tigri di Mompracem” este titlul unui roman exotic de aventuri scris de Emilio Salgari