BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Burnout, anxietate şi capitalism: când sănătatea mintală devine monedă de schimb

    În ultimii ani, a vorbi despre sănătatea mintală în capitalism înseamnă a recunoaşte că această problemă nu este doar una personală, ci şi politică. Nu putem separa bunăstarea psihică de condiţiile sociale şi economice în care trăim. O abordare reală a sănătăţii mintale necesită politici care reduc inegalităţile, asigură un venit minim garantat, reglementează piaţa muncii pentru a preveni exploatarea şi promovează solidaritatea în locul competiţiei feroce.

    De cele mai multe ori, degeaba faci terapie pentru burnoutul care vine la pachet cu jobul sau pentru anxietatea pe care o simţi faţă de incertitudinea financiară. Problema pare să fie însuşi capitalismul. Sistemul economic în care trăim influenţează nu doar condiţiile materiale de viaţă, ci şi stările noastre emoţionale, percepţia despre sine şi relaţiile sociale. Ritmul accelerat al pieţei muncii, precaritatea economică şi individualismul impus de piaţă creează un mediu în care sănătatea mintală este adesea sacrificată în numele productivităţii şi al profitului.

    Una dintre cele mai evidente legături dintre capitalism şi sănătatea mintală este presiunea constantă a pieţei muncii. Sistemul prezent valorizează competiţia şi eficienţa maximă, iar angajaţii sunt supuşi cerinţelor excesive care duc la stres cronic, anxietate şi burnout – termenul care pare să definească viaţa majorităţii angajaţilor din prezent. Orele suplimentare, nesiguranţa locului de muncă şi lipsa unui echilibru între viaţa profesională şi cea personală contribuie la epuizarea emoţională şi psihologică. În plus, creşterea numărului de locuri de muncă „precare” – cu salarii mici, fără beneficii şi fără siguranţă pe termen lung – alimentează acest climat de incertitudine şi anxietate.

    Nesiguranţa economică este direct legată de depresie şi alte tulburări mintale, afectând mai ales tinerii şi categoriile vulnerabile. Capitalismul promovează şi o cultură a individualismului, în care succesul personal este considerat exclusiv responsabilitatea individului, iar eşecul este perceput ca o vină personală. Acest model ignoră complet influenţele structurale asupra vieţii fiecăruia, precum inegalităţile sociale, accesul limitat la educaţie şi sănătate sau discriminarea sistemică.

    Presiunea constantă de a „reuşi” creează sentimente de inadecvare, autoînvinovăţire şi izolare socială. Generaţia Z, aflată la începutul carierei, resimte această presiune într-un mod unic, crescând în era reţelelor sociale, unde succesul şi imaginea personală sunt evaluate constant prin postări pe Instagram. Sistemul capitalist, orientat spre maximizarea profitului, amplifică inegalităţile economice şi insecuritatea financiară. Această insecuritate generează anxietate şi alte probleme de sănătate mintală. Un studiu din 2014 al Universităţii Yale sugerează că unele probleme de sănătate mintală sunt, de fapt, probleme financiare, evidenţiind legătura strânsă dintre dificultăţile economice şi stresul psihologic.

    În loc să fie abordată ca o problemă socială şi economică, sănătatea mintală este adesea medicalizată, iar soluţiile propuse se rezumă la tratamente individuale – medicamente, terapie – în loc să se analizeze cauzele structurale ale suferinţei. Sistemele de sănătate publică sunt subfinanţate, iar accesul la servicii de sănătate mintală este un lux pentru mulţi oameni, mai ales în ţările unde serviciile sunt privatizate şi costisitoare. Astfel, capitalismul nu doar creează probleme de sănătate mintală, dar le şi transformă într-o oportunitate de afaceri prin industria farmaceutică şi cea a terapiei private. Totul devine afacere în capitalism.

    Ajungem să fim încurajaţi să căutăm soluţii individuale, care adesea sunt inaccesibile pentru cei mai afectaţi. Generaţia Z este una dintre cele mai afectate de această realitate, având cele mai ridicate rate de depresie şi anxietate raportate vreodată. În ciuda deschiderii mai mari faţă de subiectele legate de sănătatea mintală, mulţi tineri nu îşi permit terapia sau alte forme de sprijin. În plus, platformele sociale sunt pline de conţinut despre self-help, însă aceste soluţii individuale nu pot înlocui politicile publice eficiente care să asigure acces real la îngrijire. Un articol din Spectre Journal menţiona că depresia este considerată a doua cauză principală de afectare funcţională la nivel mondial.

    În ţările capitaliste avansate, problemele de sănătate mintală sunt extrem de răspândite. De exemplu, în Anglia, în 2021, 1 din 6 adulţi suferea de o tulburare mintală comună, cum ar fi depresia, anxietatea, fobiile, tulburările de panică sau tulburarea obsesiv-compulsivă. Aceasta reprezintă o creştere de 20% faţă de 1993. Şi în România, sănătatea mintală este o problemă tot mai presantă.

    Conform unui raport din 2023 al Universităţii Babeş-Bolyai, aproximativ 1 din 5 români se confruntă cu probleme de sănătate mintală, iar cel puţin 250.000 suferă de tulburări mintale severe. Aceste cifre demonstrează că impactul economic şi social asupra bunăstării psihologice nu poate fi ignorat, iar o schimbare reală necesită măsuri sistemice, nu doar soluţii individuale. Dar este realist să ne gândim că aplicarea unor noi politici ar reduce inegalităţile şi, implicit, problemele de sănătate mintală cauzate? Dacă s-ar rezolva inegalităţile, am avea un venit minim garantat care să permită un trai decent, o piaţă a muncii reglementată pentru a preveni exploatarea – dacă toate acestea ar fi implementate, am mai putea considera că trăim într-un sistem capitalist?  

    Oana-Maria Ioniţă este social media manager, Ziarul Financiar, BUSINESS Magazin, După Afaceri PREMIUM

  • Cum poţi să îţi dai seama la angajare de atitudinea cuiva?

    Mai toţi liderii din HR, mai toţi şefii de companii spun că, atunci când recrutează pe cineva, cel mai important lucru la care se uită este atitudinea candidatului, atitudinea pe care o degajă cel aflat în faţa lor, şi mai puţin contează CV-ul sau specializările pe care le are acesta. Mi se pare o propoziţie de marketing, menită să sune bine. Cum poţi să îţi dai seama de atitudinea cuiva la un interviu? Cum poţi să îţi dai seama de atitudinea lui faţă de job, faţă de companie, atunci când ai prima discuţie cu el? Când îi întrebi pe antreprenori, pe cei care conduc companii din punct de vedere executiv (CEO), care au fost cele mai mari greşeli pe care le-au făcut, în top trei se află faptul că au angajat pe cineva greşit, care ulterior nu a confirmat şi nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor lor. Eu cred că, atunci când i-au angajat, respectivii aveau atitudine. Cred că nimeni nu poate să-şi dea seama de cariera pe care o va avea cineva în viaţa profesională – nici candidatul, nici cel care îl angajează.

    Mai toţi executivii care astăzi au ajuns în top spun că, în urmă cu 20 de ani, 30 de ani sau chiar 10 ani, când aveau primul, al doilea sau al treilea job, nu ştiau unde vor ajunge, nu aveau perspectiva carierei lor. Pentru cei mai mulţi executivi de top, locul în care au ajuns astăzi a fost determinat mai degrabă de întâmplare, noroc, o vorbă bună pusă de un şef sau de altcineva, anumite schimbări în companie sau în viaţa lor profesională – factori care poate nu au avut legătură directă cu ei. Bineînţeles că munca are, probabil, ponderea cea mai mare într-o carieră, dar ascensiunea profesională depinde foarte mult de întâmplare, noroc, de o şansă care apare de nicăieri. Atitudinea se vede în timp, atunci când deja te-ai instalat într-un job şi vrei să urci în organigrama unei companii. Bineînţeles că şefii de deasupra preferă să discute cu oameni care au o atitudine pozitivă, capabili să depăşească problemele şi să se adapteze vremurilor. 

    Pentru cei mai mulţi executivi de top, locul în care au ajuns astăzi a fost determinat mai degrabă de întâmplare, noroc, o vorbă bună pusă de un şef sau de altcineva, anumite schimbări în companie sau în viaţa lor profesională – factori care poate nu au avut legătură directă cu ei.

    Când îi întreb pe executivi dacă s-ar fi angajat pe ei înşişi atunci când au venit prima dată la interviu, mulţi zâmbesc. O parte spun că da, o parte spun că nu, pentru că le-ar fi fost greu să gestioneze „atitudinea” pe care o aveau atunci, la începutul carierei. Într-o carieră profesională, de la un anumit nivel în sus, poate nici atitudinea nu mai este pe primul loc, ci networkul pe care ţi-l formezi, poziţionările pe care le ai în cadrul unei companii, modul în care te pui bine cu şefii, capacitatea de a înţelege managementul de top, cum poţi să ajungi acolo, ce trebuie să faci, de partea cui trebuie să fii. În multinaţionale, relaţionarea este cea mai importantă, iar acest lucru a început să devină esenţial şi în companiile antreprenoriale româneşti. 

    Pentru anumite poziţii de top, contează şi CV-ul, chiar foarte mult: contează şcoala pe care ai făcut-o, cursurile urmate, experienţa şi specializarea pe care o ai. Este adevărat că cei care ajung în top poate au mai puţine specializări, poate nu sunt experţi într-un anumit domeniu. În top management, ai mai degrabă nevoie de o viziune de ansamblu, de abilitatea de a aduce oamenii potriviţi la masă şi de a înţelege cum funcţionează lucrurile într-un sistem birocratic. După 50 de angajaţi, este puţin probabil să-i mai ştii pe toţi pe nume, să ştii exact ce face fiecare sau ce familie are. Poate că este mai important decât se crede să gândeşti managementul şi operaţiunile ca într-un PowerPoint – cu rezumate, sinteze şi concluzii. În lumea de astăzi, unde PowerPointul este regele neîncoronat al managementului, dacă nu ştii să rezumi derularea operaţiunilor într-o prezentare clară, îţi va fi mai greu să ajungi în top. Foarte multă lume urăşte PowerPointul, dar acesta este instrumentul de management cel mai folosit şi la care se raportează toată lumea. În ziua de astăzi, noile generaţii au alte aşteptări, mai sociale, şi nu mai sunt dispuse să-şi dedice viaţa unei companii. Bineînţeles că orice atitudine pozitivă a unui angajat sau potenţial angajat este binevenită. Dar contează şi CV-ul, şi specializările. Atitudinea face diferenţa în timp şi mai puţin la angajare.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • „Ai greşit? Continuă! Ai reuşit? Continuă!” Cum poate fi depăşită frica de greşeală, care uneori este un obstacol de netrecut?

    Ai reuşit, continuă. N-ai reuşit, continuă!” este principiul urmat de antreprenoarea Daniela Shah, cofondatoare şi director de dezvoltare al Eturia, prima agenţie de turism specializată în vacanţe exotice tailor-made. Tot ea spune că exprimarea este mai mult decât un citat; este o filosofie atribuită atât lui Rudyard Kipling, cât şi lui Fridtjof Nansen, iar ea şi-a ghidat deopotrivă paşii în parcursul profesional, dar şi personal după această idee. Daniela Shah a bifat succesul 

    în terenul antreprenoriatului, dar poveştile nespuse ale antre­prenorilor care nu au reuşit sunt mult mai multe decât ale celor care au izbândit. Noi descoperim şi împărtăşim poveştile celor care au reuşit. Câţi dintre cei care nu au biruit să-şi pună în operă speranţele de aventuri antreprenoriale cunoaşteţi? În afară de prieteni, amici, poate doar cunoştinţe? Numărul celor care nu reuşesc este mult, mult mai mare decât al celor care biruiesc. Iar noi nu suntem obişnuiţi să acceptăm greşelile, să le înţelegem, disecăm şi, eventual, să tragem învăţăminte din asta. „Cine face aceeaşi greşeală de mai multe ori este prost”, este una dintre ideile larg răspândite. Pe de altă parte, ce este greşeala? Tot Daniela Shah spune că se regăseşte în povestea lui Thomas Edison, care, întrebat cum s-a simţit după 1.000 de încercări eşuate de a inventa becul, a răspuns ferm: „Nu am eşuat de 1.000 de ori. Pur şi simplu, becul a fost o invenţie cu 1.000 de paşi”. „Cam aşa văd şi eu lucrurile – orice obstacol e doar o lecţie, un pas înainte. Nu plec niciodată de la premisa că nu se poate.”

    Această mentalitate, în care este nevoie de încercări repetate pentru a ajunge în locul dorit, nu este foarte răspândită însă în rândurile maselor. Cel mai adesea greşelile sunt ignorate, uneori muşamalizate. Cum ar fi cazul raportărilor de diverse situaţii din domeniul medical – nu se raportează infecţii, greşeli, erori. Deşi studii de caz din ţările dezvoltate arată că doar raportarea corectă şi măsurarea unor indicatori în diverse domenii (cum ar fi, de pildă, infecţiile nosocomiale) pot genera planuri care să ducă la reducerea fenomenelor nedorite. Ei bine, mentalitatea românească înclină mai mult spre sfera de ignorare, în multe astfel de cazuri – care, evident, nu se rezumă doar la sistemul medical, ci se regăsesc pretudindeni. Mai există chiar şi ideea „Cine nu munceşte, nu greşeşte”. Cu astfel de principii, e greu de progresat în orice domeniu. 

    De aceea, chiar şi în sfera antreprenoriatului este greu de răzbătut. De pildă, aproape jumătate dintre femeile din România (47%) consideră teama de eşec principalul obstacol în calea antreprenoriatului, chiar dacă au competenţele necesare pentru a-şi construi o afacere. Aceasta este una dintre principalele concluzii ale raportului final al programului Capsule, un proiect Erasmus, care a sprijinit dezvoltarea antreprenoriatului feminin în România, Ungaria şi Croaţia. În România, numai 8% dintre fondatorii de startupuri sunt femei tinere, comparativ cu 75% bărbaţi, potrivit raportului elaborat la finalul programului. 

    Adeseori, teama de eşec şi implicaţiie acestuia – în plan financiar, personal, profesional, poate ca imagine personală – limitează posibili antreprenori de a continua pe drumul fisat. „Frica păzeşte pepenii”, spune un proverb. E adevărat, riscurile trebuie calculate, nu trebuie să ne aruncăm orbeşte de pe stânci. Poate jos sunt alte stânci. 

    Şi totuşi, odată calculat riscul, progresul nu poate apărea dacă nu vom vedea în greşeli un prilej de învăţare. Un manager de top spunea într-una dintre cele mai recente întâlniri Meet the CEO organizate de BUSINESS Magazin că nu s-a confruntat cu niciun eşec pe parcursul său profesional, ceea ce nu înseamnă că în cariera sa n-au fost momente în care să intervină vreo eroare. A dat chiar şi un exemplu cât se poate de plastic despre un moment în care era complet depăşită de situaţie (pe un ecran negru de calculator apărea un punct, nu ştia cum să remedieze nicidecum problema şi singura sa replică a fost: „Nu lucraţi în Excel?”). Mentalitatea sa este însă calată pe ideea că orice pas greşit este un moment prielnic de a învăţa, de a descoperi ceva ce nu ştie. 

    Aşadar, poate că nu există o reţetă anume pentru a depăşi frica paralizantă de eşec, vizibilă în varii împrejurări ale vieţii, inclusiv în momentele care sunt văzute drept definitorii pentru parcursul nostru, fie în plan personal sau profesional. Fireşte că pentru un copil este mai bine să ia nota zece la examenul de capacitate, decât să „rateze” examenul cu nota opt, din pricină că a îngheţat, incapabil să-şi gestioneze emoţiile. La fel şi pentru cariera profesională – e de dorit ca un proiect să meargă şnur, cap-coadă, fără poticneli şi piedici. Dar uneori nu se poate, iar traseul este mai întortocheat. Şi, cu siguranţă, din diverse situaţii se pot trage învăţăminte. 

    Cert este că dacă nu pornim la drum de teamă, nici nu vom ajunge la destinaţie.    

    Ioana Mihai-Andrei este redactor-şef Business Magazin

  • Adrian Podaru, project manager, Wasteless Management Group: De ce reciclarea nu rezolvă toate problemele de mediu? 5 mituri

    Mulţi cred că reciclarea este soluţia supremă pentru protejarea mediului, dar realitatea este mai complexă. De ce reciclarea nu este suficientă? 

    Reciclarea este, fără îndoială, un instrument important pentru reducerea impactului asupra mediului, dar este doar o parte a soluţiei. Strategia corectă pentru un mediu mai curat se bazează pe trei piloni: reduce, reuse, recycle (reducerea consumului, reutilizarea şi, abia apoi, reciclarea). Putem spune că un audit de mediu ajută companiile să adopte o strategie corectă? Absolut. Un audit de mediu poate ajuta o companie să identifice unde generează cele mai multe deşeuri şi cum poate să le reducă sau să le gestioneze mai bine. Este important să ai o strategie de sustenabilitate, nu doar să te bazezi pe reciclare.

    Mitul 1: „În România nu se reciclează deloc”

    Mulţi oameni cred că reciclarea este inexistentă la noi. Cât de adevărat este acest lucru?

    Adevărul este că se reciclează, dar nu la un nivel optim. România are fabrici de reciclare pentru hârtie, sticlă, plastic, metale şi textile. Tot mai multe companii şi ONG-uri implementează sisteme de colectare separată, încurajând populaţia să fie mai responsabilă. Cu toate acestea, rata de reciclare este sub media europeană din cauza lipsei infrastructurii adecvate şi a educaţiei ecologice.

    Mitul 2: „Nu toate companiile au impact asupra mediului”

    Există ideea că doar marile fabrici poluează, dar ce se întâmplă cu celelalte tipuri de companii? Orice companie are un impact asupra mediului, indiferent de dimensiune:

    •Ÿ Industria grea sau producţia: emisii de gaze cu efect de seră, poluarea apei sau solului;

    Ÿ• Construcţii: generarea deşeurilor de materiale, consum ridicat de resurse naturale;

    Ÿ• Companii de servicii sau birouri: consum de energie electrică, apă, hârtie şi generarea de deşeuri;

    Ÿ• Retail şi comerţ online: ambalaje utilizate în exces, transport şi logistică ce contribuie la emisii;

    Ÿ• Companiile digitale: centrele de date consumă cantităţi semnificative de energie.

    Chiar şi un mic magazin local influenţează mediul prin consumul de energie şi modul în care gestionează deşeurile.

    Mitul 3: „Degeaba colectăm selectiv, vine aceeaşi maşină şi amestecă deşeurile”

    Sunt destule voci în business şi în societatea civilă care spun că reciclarea nu are rost pentru că deşeurile ajung toate la groapa de gunoi. Cât de adevărat este? 

    Este un mit! Chiar dacă o firmă de salubritate foloseşte acelaşi tip de maşină, deşeurile sunt preluate separat. Deşeurile menajere merg la staţia de tratare, iar cele reciclabile la centrele de sortare. De altfel, companiile de salubritate au obiective minime de colectare impuse prin contractele cu autorităţile locale. 

    Mitul 4: „Plasticul biodegradabil este soluţia ideală” 

    Oamenii cred că dacă folosim plastic biodegradabil, problema este rezolvată. Este chiar aşa? 

    Nu, pentru că plasticul biodegradabil necesară condiţii speciale de descompunere (temperatură, umiditate), care nu sunt disponibile în natură sau în gropile de gunoi. Dacă nu este procesat corespunzător, poate polua la fel ca plasticul convenţional.

    Mitul 5: „Toate tipurile de plastic pot fi reciclate” 

    Se spune că putem recicla orice tip de plastic. Este adevărat? Nu toate tipurile de plastic sunt reciclabile. Unele sunt dificil de procesat din cauza compoziţiei chimice sau a lipsei infrastructurii adecvate. De exemplu, ambalajele cu mai multe straturi, cum sunt pungile de chipsuri, sunt greu de reciclat. Totuşi, dacă sunt colectate selectiv, ele pot fi folosite pentru producerea de energie. 

    Ce ar trebui să facă firmele pentru a contribui mai eficient la protecţia mediului? Pentru companii, gestionarea sustenabilă a resurselor şi a deşeurilor este esenţială nu doar pentru conformitate legală, ci şi pentru optimizarea costurilor şi protejarea reputaţiei. Implementarea unui audit de mediu, educarea angajaţilor şi adoptarea unor strategii eficiente de reducere, reutilizare şi reciclare pot contribui la un impact mai mic asupra mediului. Pe lângă reciclare, cel mai important lucru este să reducem consumul şi să reutilizăm produsele cât mai mult. Alegerea unor produse sustenabile, reducerea ambalajelor de unică folosinţă şi educaţia ecologică sunt esenţiale pentru un viitor mai verde. În contextul în care reglementările sunt şi vor fi din ce în ce mai stricte opţiunile companiilor sunt fie să desemneze personal specializat care să se documenteze constant, fie să apeleze la o companie care oferă soluţii personalizate pentru managementul deşeurilor, consultanţă de mediu, audituri ecologice şi implementarea strategiilor de sustenabilitate. Pentru că este important pentru viitorul afacerii, al societăţii, dar şi al planetei să deveniţi mai eco-friendly, reducând totodată costurile operaţionale!    

  • Harry Meintassis, Partener, Meintassis Partners: Călătoria este recompensa

    Dorinţa de a reuşi este fundamentală pentru natura umană. Am fost învăţaţi că, pentru a avea succes, trebuie să ne forţăm, să ne impunem mereu controlul. Dar există şi o altă cale… În filosofia orientală a dao-ului (Calea), se vorbeşte despre „acţiunea fără efort” (wu-wei) – adică „a acţiona fără a forţa, a te mişca în armonie cu cursul natural al lucrurilor”.

    De ce este important acest lucru pentru lideri?

    Să înţelegem paradoxul succesului.

    Cu cât forţăm mai mult lucrurile, cu atât creăm mai multă „rezistenţă”. Închiderea unei vânzări, susţinerea unei prezentări în public, încercarea de a impresiona pe cineva – toate acestea pot fi afectate de dorinţa de control. De exemplu:

    • Tăcerea poate spune mai mult decât încercarea de a ne demonstra punctul de vedere.

    • Prieteniile, arta, natura, frumuseţea şi relaţiile sunt valoroase în sine, nu pentru un scop anume.

    • Cu cât ne fixăm mai mult pe rezultate, cu atât obţinem mai puţin.

    • Pentru a ne găsi sinele autentic, trebuie să privim dincolo de noi înşine.

    • Dăm tot ce avem mai bun în lume atunci când ne pasă mai puţin de judecata celorlalţi.

    Aceasta este călătoria de la performanţă la măiestrie. „Acţiunea fără efort” este calea spre măiestrie. Pentru a reuşi, trebuie să fim relaxaţi, nu tensionaţi; flexibili, nu rigizi; conectaţi, nu dominatori. Iată şapte principii care îi ajută pe lideri să prospere într-o lume incertă:

    1. Nu forţa lucrurile

    Ideea principală este să nu te bazezi pe forţă. Să fii în flux, să te mişti fluid, fără frica de a improviza. Să „te abandonezi” ritmului natural al lucrurilor. Aceasta este o altă formă de „acţiune” – nu pasivitate, nu slăbiciune, ci putere prin acceptare şi folosirea inteligentă a realităţii. Este echilibrul dintre implicare şi linişte interioară, astfel încât să facem lucrurile cu maximă pricepere şi eficienţă – la fel ca un dansator de balet sau un sportiv de elită, care se mişcă cu graţie, agilitate şi precizie.

    2. Nu eşti un sine separat; suntem toţi conectaţi

    Facem parte dintr-un sistem mai mare. Jucăm un joc infinit şi ne pierdem pe noi înşine într-un scop mai mare decât propria persoană. Adevăratul succes nu vine din „a obţine”, ci din „a oferi” – în fiecare gest, în fiecare interacţiune.

    Obsesia pentru „a obţine” rupe acest ciclu armonios. Întreabă-te: „Ce înseamnă pentru mine să câştig cu adevărat?”

    Pui apă într-o sticlă şi devine sticla. O pui într-un ceainic şi devine ceainicul.
    Acum, apa poate curge sau se poate izbi. Fii apă, prietene.

    Bruce Lee

    3. Concentrează-te pe artă, nu pe „aprecieri”

    Suntem cu toţii creatori într-un fel sau altul. Arta nu se limitează la muzică, poezie sau pictură. Ea se reflectă în munca noastră, în felul în care trăim. Arta este expresia sufletului. Este pură, generoasă şi nu are nevoie de „like-uri” – şi tocmai de aceea este irezistibilă. Rick Rubin, legendarul producător muzical, a înţeles acest paradox. El spunea că pentru a avea succes, trebuie să te gândeşti la artă, nu la audienţă. Creează ceva autentic pentru tine, iar prin asta vei oferi ce e mai bun şi celorlalţi.

    4. Conectează-te la esenţa ta interioară

    Adoptă o prezenţă plină, calmă şi încrezătoare, care vine din interior. Nu te lăsa tras în toate direcţiile de cerinţele exterioare, care creează nesiguranţă şi dependenţă. Fii stăpân pe tine. Energia ta atrage oamenii. Spiritul tău poate modela realitatea celor din jur – nu prin forţă, nu prin impunere, ci prin invitarea lor într-o călătorie comună.

    5. Blândeţea este putere

    Nu încerca doar să te impui, să convingi sau să obligi pe cineva să-ţi accepte voinţa. Puterea nu vine din „forţă împotriva forţei”, ci din conexiune. Dacă forţezi, creezi rezistenţă, conflicte şi resentimente. În schimb, foloseşte curiozitatea, empatia şi înţelegerea. „Fiecare bătălie este câştigată înainte de a fi purtată” – Sun Tzu.

    Blândeţea poate învinge forţa. Un singur om, Mahatma Gandhi, a înţeles natura adevăratei puteri şi a pus capăt Imperiului Britanic în 1947.

    6. Călătoria este recompensa

    Pentru a obţine rezultatele dorite, trebuie să te îndrăgosteşti de proces. Iubeşte fiecare mişcare, fiecare pas, fiecare respiraţie. Vei experimenta combinaţii paradoxale: energie şi linişte, echilibru şi entuziasm, relaxare şi motivaţie. Steve Jobs spunea:

    „Greutatea succesului a fost înlocuită de uşurinţa de a fi din nou un începător… Aceasta m-a eliberat şi m-a condus către una dintre cele mai creative perioade ale vieţii mele.”

    7. Controlează prin… renunţarea la control

    Cele mai frumoase lucruri în viaţă – fericirea, iubirea, autenticitatea – nu pot fi forţate. Cu cât alergăm după ele, cu atât se îndepărtează. Cu cât încercăm mai puţin să controlăm oamenii sau situaţiile, cu atât câştigăm mai multă influenţă şi putere într-o lume incertă. De la ego la suflet – aceasta este adevărata recompensă. „Acţiunea fără efort” necesită ani de practică şi o înţelegere profundă a felului în care funcţionează viaţa. Aceasta este călătoria de la ego la suflet – şi aceasta este recompensa reală.

    Aşa cum spunea Maestrul:

    „Fii apă, prietene.”    

     

  • Ce bine ar fi să mai avem încă un deceniu de linişte şi creştere economică fără crize

    Marţi, 11 februarie 2025, ora 19.20, când scriu acest articol, Klaus Iohannis mai are 17 ore şi va pleca de la Cotroceni din funcţia de preşedinte al României. În următoarele trei luni, până la alegerea oficială a unui nou preşedinte, Ilie Bolojan va conduce România din punct de vedere politic. Să sperăm că guvernul actual va rezista până la alegerile prezidenţiale pentru a se mai diminua din criza politică în care am intrat din noiembrie încoace. Nu suntem în cea mai bună situaţie din punct de vedere politic, social, din punct de vedere bugetar, iar asta se vede în economie, începe să se simtă în business. Încă nu suntem în recesiune economică sau într-o criză economică, dar suntem la limită. Creşterea economică s-a redus semnificativ, iar companiile private au devenit extrem de prudente mai ales în a face noi investiţii, noi angajări sau a creşte salariile. Până în luna mai, după alegerile prezidenţiale, nu vom avea creşteri de taxe şi impozite (şi aici mă refer la creşterea TVA, creşterea impozitului pe venit, creşterea impozitului pe dividende) sau introducerea unor noi taxe şi impozite. După luna mai vom vedea cine va veni la Palatul Cotroceni, vom vedea cum stă guvernul din punct de vedere bugetar sau vom vedea dacă vom avea guvern, pentru că este puţin probabil ca actuala coaliţie să reziste dacă vine un preşedinte suveranist. Dar, indiferent cine va fi la Cotroceni sau la Palatul Victoria, trebuie să facă rost de bani pentru a plăti pensiile şi salariile, pentru a plăti datoriile făcute anterior, pentru a plăti lucrările de investiţii, pentru a plăti cheltuielile bugetare. Ca să nu mai vorbim că trebuie acoperit prin noi împrumuturi deficitul bugetar şi datoriile care ajung la scadenţă şi nu pot fi plătite şi de aceea trebuie reeşalonate. Suma totală pe tot anul este de 213 miliarde de lei, ceea ce nu este puţin, ci chiar mult. Tot anul România va trăi sub ameninţarea scăderii ratingului de ţară, iar dacă lucrurile scapă de sub control din punct de vedere politic, bugetar şi economic vom fi aruncaţi în categoria “Junk”. Aşa, la prima vedere, companiile private ar avea bani să reziste şi să treacă printr-o criză politică, socială şi economică. La fel, ar avea bani şi oamenii să treacă prin această situaţie, fără pierderi mari. Salariul mediu a depăşit 1.000 de euro, depozitele bancare în lei şi valută sunt la un maxim istoric (380 de miliarde de lei, adică 76 de miliarde de euro), din ce în ce mai mulţi români îşi investesc banii în titluri de stat Fidelis şi Tezaur (peste 45 de miliarde de lei), investiţiile în fonduri mutuale sunt din nou la maxim, avem cel mai mare număr de investitori români persoane fizice pe Bursă, asta ca să nu mai vorbim de banii investiţi în afară, în acţiuni străine sau în criptomonede. Bineînţeles că aceşti bani nu sunt distribuiţi uniform – unii au mai mult, alţii mai puţin. Companiile, atât cele străine care operează în România, cât şi cele româneşti, par să aibă o poziţie financiară solidă, oricum mai solidă faţă de situaţia din 2008/2009. Băncile au de departe cea mai solidă poziţie din istoria lor, cu o lichiditate, solvabilitate şi profitabilitate la maximum şi cu un nivel al creditelor neperformante extrem de redus. Persoanele fizice au bani să-şi plătească ratele la bancă, chiar dacă dobânzile sunt mai mari faţă de momentul în care au luat creditele. Dacă din punct de vedere politic şi social multă lume este destul de nervoasă, din punct de vedere economic lucrurile arată mai bine şi de aceea pe lista de proteste situaţia nivelului de trai nu este în prim-plan. Nu ştiu ce a rezolvat demisia lui Iohannis din punct de vedere al liniştirii populaţiei, pentru că oricum curentul suveranist, naţionalist, populist câştigă teren şi nu ştim ce ne va aduce. Dacă din punct de vedere financiar am putea gestiona prezentul o perioadă scurtă de timp, pe termen lung avem semne de întrebare. Economia încă nu este suficient de consolidată, businessul românesc nu este suficient de puternic ca să ia locul capitalului străin dacă acesta pleacă sau nu mai vine în România, costul finanţării va fi scump şi nu ştiu dacă va scădea prea mult, iar închiderea porţilor externe în cazul unei retorici populiste din ce în ce mai accentuată nu ştiu dacă ne va ajuta. Am fi avut nevoie de încă un deceniu de o creştere economică în linişte de peste 3-5% pe an (oricum, ce este sub 5% creştere economică o putem considera scădere economică), am fi avut nevoie de încă zece ani de consolidare şi creştere a capitalului românesc, am fi avut nevoie de încă o creştere a salariilor şi a nivelului de trai care să ne apropie mai mult de Europa, astfel încât să devenim o alternativă serioasă de reîntoarcere în ţară a românilor care lucrează prin Occident. Pe datele din 2023, care probabil vor fi confirmate şi pe datele statistice din 2024, România a ajuns şi chiar a întrecut Polonia la PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare. În acest moment suntem la 78% din media UE faţă de 77% cât au Polonia şi Ungaria. Dacă nu am avea criză politică şi economică am mai putea recupera câteva procente faţă de Europa. Cred că mai avem o fereastră de zece ani în care mai putem creşte economic din punct de vedere cantitativ înainte să începem lupta să creştem economic din punct de vedere calitativ, acolo unde foarte multe ţări se opresc. Nu ştiu ce ne vor rezerva următoarele luni din punct de vedere politic, social, economic, dar am avea nevoie de zece ani fără crize. Înainte să ieşim la pensie. Pe urmă, putem să schimbăm baricada.   

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Un vis mic şi scump

    România se confruntă de decenii cu o realitate dureroasă pe piaţa imobiliară: locuinţele sunt mici şi scumpe, iar accesul la spaţii adecvate pentru traiul zilnic devine tot mai dificil. Conform datelor INS şi Eurostat, suprafaţa medie a locuinţelor din România era, în 2023, de doar 63,2 de metri pătraţi, aproape la jumătate faţă de media Uniunii Europene, care este de peste 100 de metri pătraţi. Acest decalaj ne plasează pe penultimul loc în UE în ceea ce priveşte suprafaţa locuibilă, cu doar 1,1 camere per persoană, comparativ cu media europeană de 1,6 camere (Eurostat, 2022).

    La prima vedere, România pare să aibă un indice de accesibilitate relativ bun. Conform unui raport realizat de Storia anul trecut, indicele de accesibilitate, calculat ca raport între preţul mediu pe metru pătrat şi salariul mediu net lunar, este de 1,44 în România, similar cu cel din Bulgaria şi mai favorabil decât în ţări precum Ungaria (1,86) sau Polonia (2,18). Totuşi, ştim că un metru pătrat şi nici măcar cinci, zece sau douăzeci nu sunt suficienţi pentru un trai decent, iar o locuinţă de dimensiuni rezonabile presupune sacrificii financiare mari, pentru cei mai mulţi dintre români.

    Pe deasupra, ne mai confruntăm cu un paradox: suntem cei mai mari proprietari din Europa, dar locuinţele noastre, moştenite în mare parte din perioada comunistă, rămân printre cele mai mici şi mai modeste ca suprafaţă. Procentul ridicat de proprietari de locuinţe în România, care depăşeşte 95%, are rădăcini adânci în cultura noastră. După 1990, locuinţele de stat au fost privatizate, iar românii au fost încurajaţi să devină proprietari ai propriilor apartamente. Această goană pentru deţinerea unei locuinţe proprii s-a tradus într-un sentiment profund de siguranţă financiară, dar şi într-o lipsă de flexibilitate a pieţei imobiliare. Însă, odată cu acest statut de „proprietari în masă”, românii au moştenit şi locuinţele comuniste, construite cu suprafeţe minime pentru a acomoda cât mai multe familii în blocuri standardizate.

    Apartamentele din acea perioadă erau concepute pentru eficienţă şi nu pentru confort. Spre exemplu, un apartament cu două camere avea rareori mai mult de 50 mp, iar unul cu trei camere nu depăşea 65-70 mp. Această moştenire arhitecturală a rămas predominantă în peisajul urban, în ciuda creşterii cererii pentru spaţii mai mari şi mai bine proiectate. De-a lungul timpului, deşi preţurile au crescut, suprafeţele nu s-au modificat prea mult.

    În decembrie 2024, preţurile apartamentelor în Bucureşti şi Cluj-Napoca au crescut simţitor. În Bucureşti, conform Storia, preţul mediu pe metru pătrat pentru apartamentele vechi a ajuns la 2.075 euro, cu 24% mai mult decât în 2023, în timp ce apartamentele noi au avut un preţ mediu de 1.715 euro, cu 4% mai ridicat. Astfel, o garsonieră de 40 mp costă în medie 75.188 euro, în creştere cu peste 8.000 de euro faţă de 2023, un apartament cu două camere de 55 mp are un preţ mediu de 103.383 euro, cu 12.000 euro mai mult decât în 2023, un apartament cu trei camere de 75 mp ajunge la 140.977 euro, cu 16.000 euro mai scump decât în anul precedent.

    În Cluj-Napoca, preţul mediu pentru apartamentele noi şi vechi a fost de 2.950 euro/metru pătrat, cu 15% mai ridicat decât în 2023; o garsonieră de 40 mp costă aproximativ 118.008 euro, iar un apartament cu două camere de 55 mp ajunge la 162.261 euro.Pe lângă preţurile ridicate, calitatea construcţiilor lasă adesea de dorit. În timp ce state precum Danemarca şi Olanda prioritizează locuinţele sustenabile şi eficiente energetic, în România multe dintre clădirile noi sunt construite cu materiale ieftine, compartimentări nepractice şi izolaţii termice şi fonice slabe. Acest lucru creşte costurile de întreţinere pe termen lung şi reduce confortul locuirii. Iar dimensiunile mici şi calitatea slabă afectează direct calitatea vieţii. Conform  Eurostat, 40% dintre români trăiesc în locuinţe supraaglomerate, faţă de o medie europeană de 16%. 

    Ce putem face pentru un viitor mai bun al locuirii în România? Pentru a depăşi aceste probleme, România ar trebui să se inspire din politicile din alte ţări europene, care au adoptat reglementări stricte privind dimensiunile minime ale locuinţelor. În Franţa, de exemplu, apartamentele noi trebuie să respecte standarde clare privind spaţiul minim şi calitatea construcţiei. Stimulentele fiscale pentru construcţii de calitate sunt întâlnite în pieţele vestice: în Germania, dezvoltatorii care respectă standardele de eficienţă energetică beneficiază de reduceri fiscale.

    Şi, desigur, ceva ce pare evident, dar nu este se pare în legislaţia românească, reguli clare privind garanţiile pentru cumpărători: este esenţial ca dezvoltatorii imobiliari să fie obligaţi să livreze locuinţe la standardele promise. Pentru ca visul românilor de a avea o locuinţă să devină mai accesibil şi să nu se transforme în coşmar, este nevoie de politici publice eficiente, de o reglementare clară a pieţei şi de un angajament real din partea dezvoltatorilor pentru a prioritiza calitatea în locul profitului rapid.   

    Ioana Matei este editor-şef, Business Magazin

  • Interesant este că oamenii nu au încredere în stat, în liderii politici şi instituţiile publice, dar au încredere în companiile în care lucrează şi în liderii cu care lucrează.

    După decenii de pace, adică fără război, după decenii de capitalism, după decenii de dezvoltare a ţărilor capitaliste, după decenii de globalizare şi răspândire a capitalismului şi a democraţiei, după decenii de educaţie şi îmbunătăţire a nivelului de trai, după un prim schimb de generaţie, acum lumea a intrat într-o nouă fază. Toată această linişte este dată peste cap, iar societatea trece de la polarizare către resentiment, spune Richard Edel-man, CEO al Edelman, una dintre cele mai mari companii globale în domeniul comunicării. Edelman realizează în fiecare an un barometru de încredere prezentat în ianuarie la Forumul liderilor globali, care se întâlnesc la Davos, în Elveţia, pentru a discuta încotro se duce lumea. Conform barometrului de încredere Edelman 2025, temerile eco-nomice din lumea capitalistă s-au transformat în resentimente, 6 din 10 respondenţi considerând că guvernele şi mediul de afaceri le fac rău şi servesc interese înguste. Resentimentul provine din patru factori-cheie, spune Edel-man. Lipsa de speranţă pentru generaţia viitoare, adică există o credinţă că situaţia de astăzi va fi mai proastă în viitor în toate democraţiile occidentale; există o diferenţă de încredere condiţionată de venit, adică cei cu venituri mici au mai puţină încredere în instituţii decât cei cu venituri mari; există o lipsă de încredere fără precedent la nivel global în liderii instituţionali; există o confuzie generală cu privire la informaţiile credibile care se vehiculează în so-cietate. Oamenii cred mai puţin în autorităţi, în cei care conduc instituţiile publice, considerând că ceea ce fac ei este doar în folosul celor bogaţi şi mai puţin în folosul întregii societăţi. În schimb, şi aici este un paradox, mediul de afaceri, companiile, în special companiile în care lucrează oamenii, beneficiază de o încredere mult mai mare în a face bine decât o au instituţiile publice. Marile economii globale – SUA, Franţa, Marea Britanie, Germania, Japonia – beneficiază de o încredere mai redusă din partea oamenilor, în schimb naţiunile care vin din spate, de exemplu Chi-na, India, Emiratele Arabe Unite, beneficiază de o încredere mai mare. Cei bogaţi sunt văzuţi ca fiind una dintre problemele de astăzi, pentru că majoritatea oamenilor consideră că aceştia evită să-şi plătească partea lor echi-tabilă de impozite, spune Edelman. Oamenii dau vina pe egoismul celor bogaţi pentru multe dintre problemele de astăzi, se arată în barometrul de încredere Edelman 2025. Cam de aici pornim astăzi, într-o lume în care sistemul politic tradiţional, sistemul de guvernare actual este din ce în ce mai contestat, iar pe acest fond au apărut curente noi sau au reînviat curente vechi – suveranism, populism, naţionalism, misticism etc. La americani a câştigat capi-talismul naţionalist şi suveranist al lui Donald Trump. În Europa câştigă curentul naţionalist, populist, extremist (afară cu străinii din ţara noastră). Capitalismul din democraţiile occidentale este contestat şi criticat, pentru că a polarizat societăţile: cei bogaţi au devenit şi mai bogaţi, cei săraci au rămas săraci sau au devenit şi mai săraci, iar clasa de mijloc, care a stat la baza dezvoltării şi creşterii societăţilor şi economiilor mondiale după Al Doilea Război Mondial, a fost spulberată de globalizare. În România de astăzi, unde asaltul curentului suveranist, populist, naţionalist, cu accente mistice, este la început, nemulţumirile cred că sunt mai puţin legate de nivelul de trai şi mai mult de lipsa de autoritate, de educaţie a liderilor politici actuali, de lipsa de încredere în instituţiile publice, de lipsa de încredere în cei care conduc statul în a face ceva pentru ţară, pentru cei mai mulţi. Merge mai puţin, la ora actu-ală, să închizi gura cu majorări de salarii şi pensii, cu zahăr, cu ulei, cu găleţi etc. Oamenii vor să vadă că cei din frunte pot să facă ordine în societate, pot să facă ordine în stradă, pot să facă ordine în educaţie şi în sănătate, pot să lucreze pentru România. De asemenea, oamenii vor să vadă şi să audă de la conducători, de la liderii politici, o re-torică naţionalistă care să arate în vorbe (în fapte mai vedem) că apără interesul naţional. Iar modelul Viktor Orbán, premierul Ungariei, modelul Vladimir Putin sunt cele mai la îndemână pentru a fi date ca exemplu. Diaspora, cu cei 4-5 milioane de români, a trecut de la o forţă economică – sunt cei mai mari investitori în România prin miliardele de euro trimise şi aduse în ţară – spre o forţă politică, care se simte, ironic, mai ataşată de valul suveranist, naţionalist etc. Confruntaţi cu neintegrarea în societăţile unde locuiesc şi lucrează, confruntaţi cu eticheta de imigranţi, de străini în continuare în ţările unde s-au stabilit, cei din Diaspora încearcă să se agaţe de acest curent, chiar dacă globalizarea, deschiderea graniţelor, deschiderea economiilor le-a adus o viaţă mai bună decât dacă ar fi rămas în ţară. Nici ţările occidentale unde au ajuns nu sunt cele care au crezut că sunt când au plecat, nici evoluţia României „din ţară” nu este cea pe care s-ar fi aşteptat să o fie. Aşa că toată lumea este nemulţumită. Liderii şi par-tidele tradiţionale, care împreună au fost la putere, doar schimbându-se între ei, nu par să mai aibă nimic nou de oferit, aşa că lumea îşi îndreaptă privirea către altcineva, cel puţin din punct de vedere politic. Vom vedea unde ne va duce acest val. Poate ar fi fost mai bine să ne fi prins valul suveranist, naţionalist etc. cu un PIB de 500 de mil-iarde de euro, nu 350-380 de miliarde de euro cât este acum, cu un salariu mediu de 1.500 de euro şi nu 1.000 de euro, cu un salariu minim de 700 de euro şi nu 400 de euro. Ar fi fost ideal să mai avem încă un deceniu de creştere economică susţinută, de un capitalism mai puţin contestat etc.Totuşi, chiar dacă oamenii nu cred în liderii politici, în instituţiile publice, cred în companiile în care lucrează şi în liderii cu care lucrează.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Nu sunt femeile lider suficient de aspre, hotărâte, înverşunate? De ce decalajele salariale cresc, în loc să scadă?

    An de an, redacţia BUSINESS Magazin lucrează în această perioadă pentru a realiza catalogul 100 cele mai puter-nice femei din business şi prezentăm cititorilor doamne cu cariere spectaculoase, care mişcă munţii din loc, care au urcat până pe prima treaptă de conducere din companii, instituţii financiare, ori au clădit branduri, echipe, afac-eri. De-a lungul anilor am văzut că nu mai există practic zone de business rezervate doar bărbaţilor, doamnele ocu-pă acum fotolii de conducere în toate domeniile. Deci nu se mai pune problema lipsei de competenţe. Pe de altă parte, există o serie de reglementări, în Europa şi SUA, referitoare deopotrivă la transparenţa salarială dar şi la pon-derea femeilor ca angajate. Însă paritatea, egalitatea – ca fenomene – nu numai că au încetinit, dar chiar pierd teren. Şi vorbim de ţările dezvoltate.

    De pildă, Big Four nu vor atinge nici în anul acesta obiectivele privind femeile în rândul partenerilor din UK, conform ZF. Firmele de audit au crescut numărul femeilor în funcţii de conducere în ultimii ani, dar s-a dovedit a fi un proces lent. EY şi PwC sunt pe cale să rateze obiectivele pentru 2025 privind reprezentarea femeilor în rândul partenerilor din Marea Britanie, în timp ce cele patru mari firme de contabilitate se confruntă cu dificultăţi în creşterea proporţiei femeilor în poziţiile lor superioare. Braţul britanic al EY este pe cale să nu îşi atingă obiectivul, având ţinta cea mai ambiţioasă. Firma urmăreşte o reprezentare de 40% a femeilor în rândul partenerilor de capital până în acest an, însă datele de anul trecut arată că doar 28% dintre partenerii din Marea Britanie erau femei.

    Un alt raport arată că decalajul de salarizare între femei şi bărbaţi în consiliile de administraţie din companiile euro-pene de servicii financiare a crescut cu cinci procente, de la 31% la 36% în intervalul 2019 – 2023, potrivit celei mai recente ediţii a studiului EY European Financial Services Boardroom Monitor. Decalajul salarial între femei şi bărbaţi în consiliile de administraţie din companiile financiare europene s-a majorat în intervalul de patru ani, în pofida creşterii nivelului absolut al remuneraţiilor acordate femeilor administratori neexecutivi în aceeaşi perioadă. Studiul arată că administratorii neexecutivi nord-americani au încasat remuneraţii totale semnificativ mai mari, cu toate că omologii lor europeni au beneficiat de retribuţii fixe medii mai mari. Această situaţie se datorează faptului că, pe lângă remuneraţia fixă, administratorii nord-americani primesc şi acţiuni sau titluri de capital, care nu sunt oferite membrilor din consiliile de administraţie din Marea Britanie sau din Uniunea Europeană, din motive legate de independenţa şi obiectivitatea acestora. 

    În România, diferenţa dintre veniturile femeilor şi bărbaţilor n-a crescut, dar ritmul în care se reduce este lent. Răzvan Pîrnac, partener, financial services risk management în cadrul EY România, spune că: „Potrivit celor mai recente date de la Institutul Naţional de Statistică, salariul mediu net lunar în sectorul serviciilor financiare din România este în prezent de 7.200 de lei, o valoare care s-a dublat în ultimii zece ani. În pofida acestei majorări gen-erale semnificative, decalajul de salarizare între femei şi bărbaţi rămâne un motiv de îngrijorare: bărbaţii câştigă în jur de 8.700 de lei, în timp ce femeile câştigă cu aproximativ 25% mai puţin, adică 6.500 de lei. În urmă cu un de-ceniu, bărbaţii câştigau în jur de 4.500 de lei, iar femeile încasau cu circa 28% mai puţin, adică 3.200 de lei. Deşi aceste valori arată că decalajul de salarizare între femei şi bărbaţi s-a redus uşor (de la 28% la 25%), ritmul conver-genţei pare să fie lent. Diminuarea mai rapidă a acestui decalaj reprezintă nu numai o chestiune de echitate, dar şi un pas important spre cultivarea unui sector al serviciilor financiare mai incluziv şi mai competitiv în România”.

    Pe de altă parte, trebuie spus că litera legii nu garantează şi spiritul ei. Sigur, există reglementări, tot soiul de reguli, proceduri şi ţinte, dar sunt şi situaţii în care acestea sunt motive pentru situaţii în care angajaţii se află în situaţii in-corecte. De pildă în cadrul unei multinaţionale „avem o poziţie liberă, pentru că nu putem angaja decât o femeie. Doar că nici măcar nu se prezintă la interviu vreuna, iar jobul e greu”. Şi, bineînţeles, munca trebuie făcută – cel mai probabil, în toate situaţiile de acest fel – prin redistribuirea sarcinilor către ceilalţi angajaţi. Situaţie avantajoasă pentru bugetele companiilor pe termen scurt, dar dezavantajoasă pe termen scurt, pentru că respectivii angajaţi ajung suprasolicitaţi, demotivaţi. Iar înlocuirea lor, arată toate datele, nu este nici facilă şi nici ieftină.   

    Ioana Mihai-Andrei este redactor-şef, Business Magazin

  • Angela Galeţa, Director Fundaţia Vodafone România: Rolul inovaţiei în CSR

    Dintotdeauna am susţinut proiecte inovatoare, unele extrem de dificile, dar cu potenţial de a aduce schimbări majore şi cu oportunităţi de extindere. Urmărim să punem tehnologia în slujba binelui. Astfel, încă din 2012, am iniţiat programul Connecting for Good, sub umbrela căruia am folosit tehnologia pentru proiecte care au asigurat acces la servicii medicale (soluţii de telemedicină în mediul rural, soluţii pentru copii insulinodependenţi, call centerul Peditel), care au ajutat vârstnicii (Telefonul Vârstnicului) sau persoanele cu dizabilităţi. Am lansat prima soluţie de telemedicină din România în colaborare cu SMURD, ceea ce a permis legătura permanentă între ambulanţă şi Unitatea de Primiri Urgenţe din spital. Am creat prima soluţie de telemedicină într-o secţie de neonatologie, la spitalul Marie Curie din Bucureşti, pe care am extins-o, iar în prezent este utilizată în 20 de secţii de neonatologie din toată ţara. Avantajele unei astfel de soluţii de telemedicină sunt multiple. Spre exemplu, facilitează luarea celei mai bune decizii medicale pentru pacient şi un diagnostic corect, prin acces la o a doua opinie. Alteori, inovaţia a însemnat să mergem în zone neglijate din ţară, în care nimeni nu se aventurase până atunci (investiţie în mediul rural) sau să contribuim la schimbarea de percepţii asupra unor subiecte sensibile, precum donarea de sânge sau violenţa domestică. România se află pe primele locuri în Europa în ceea ce priveşte violenţa domestică şi cea de gen, de aceea Fundaţia Vodafone a dezvoltat aplicaţia Bright Sky, lansată în mai 2020, care constituie o unealtă foarte utilă pentru toate persoanele care se confruntă cu abuzuri şi pentru apropiaţii acestora. În cei patru ani de existenţă, numărul de utilizatori de Bright Sky RO (web şi aplicaţie) a depăşit 100.000, din care peste 13.000 de utilizatori unici activi.

    Desigur, toate demersurile pe care le facem pentru comunităţi reprezintă crezul nostru de a nu lăsa pe nimeni în urmă. 

    Unul dintre programele noastre de educaţie este Şcoala din viitor, prin care promovăm învăţarea cu ajutorul tehnologiei şi transformăm actul de educaţie într-o experienţă plăcută, adaptată nevoilor şi dorinţelor actuale ale elevilor. Şcoala din viitor înseamnă o platformă gratuită, cu peste 120 de lecţii, care ajută la dezvoltarea competenţelor digitale pentru copii cu vârsta între 6 şi 16 ani (şcoala primară şi gimnaziu), dar şi traininguri pentru profesori, competiţii locale şi naţionale pentru elevi. Suntem deja în al treilea an de program şi tocmai am lansat conţinut educaţional nou, transdisciplinar (patru module a câte 12 lecţii fiecare: Mediu şi ecologie, Inteligenţa digitală, Robotică, Pregătiţi pentru viitor). Peste 1.000 de profesori şi peste 20.000 de copii folosesc platforma noastră, anual, pentru că programul a fost astfel gândit încât să poată fi replicat în cât mai multe şcoli, prin intermediul ONG-urilor şi instituţiilor partenere.

    Este important să nu facem inovaţie de dragul inovaţiei, ci doar dacă proiectul o cere. Uneori e suficient să mergi pe cărări desţelenite de alţii pentru că nevoia e atât de mare, iar pentru a se produce o schimbare e nevoie de implicarea mai multor entităţi pe termen lung. Este important să ne uităm în primul şi în primul rând la nevoile identificate şi dacă soluţia propusă este cea mai bună pentru rezolvarea problemei. E cumva aceeaşi abordare ca atunci când tratăm o boală şi trebuie să ne uităm la cauză şi nu la efect. La noi, fiecare proiect este privit şi analizat în funcţie de particularităţile sale şi, de multe ori, trebuie să fii pregătit să te adaptezi din mers. De aceea, ţinem în permanenţă legătura cu partenerii noştri, analizăm împreună evoluţia proiectului şi, dacă e nevoie de schimbări pe parcursul proiectului, atunci le facem. Astfel, am reuşit în cei peste 25 de ani să îmbunătăţim viaţa a peste 4,5 milioane de beneficiari, prin peste 1.200 de programe derulate cu 800 ONG-uri din toată ţara, în urma unei investiţii de peste 35 mil. euro. Fiecare viaţă îmbunătăţită, schimbată sau salvată este la fel de importantă!

    Sunt situaţii în care, pentru succesul unui proiect sau program, e nevoie de colaborarea mai multor actori (ONG-uri, firme, instituţii) şi atunci trebuie să primeze interesul general şi nu cel individual. Sunt proiecte în care nu mai contează brandul, ci colaborarea, dorinţa de a face o schimbare împreună. La fel cum cred că sunt situaţii în care e nevoie de o nouă perspectivă asupra unui domeniu şi atunci vorbim iar de inovaţie.

    Dacă ne uităm la inovaţie doar din perspectiva costului nu vom reuşi să schimbăm prea multe. Dacă e nevoie de inovaţie pentru că doar aşa putem schimba ceva pe termen lung, versus alternativa în care mergem pe calea bătută care costă mai puţin, dar în care nu putem vorbi de sustenabilitate, atunci ştim cu toţii care ar trebui să fie alegerea. De exemplu, un program lansat recent, este Hi Digital (ateliere practice de educaţie digitală pentru seniori în toată ţara şi, în curând, şi o platformă de e-learning dedicată). Un program inovator, dar am putea spune cumva de nişă, dacă îl comparăm cu Şcoala din viitor, unde investim în educaţia copiilor. Este sau nu justificată investiţia într-un program nou în piaţă precum Hi Digital? Eu zic că da, dacă ne interesează cum va arăta viitorul nostru, al unei ţări cu numărul persoanelor Ă65 ani în creştere şi aflată (cf. Digital Economy and Society Index 2022) pe ultimul loc în privinţa populaţiei cu abilităţi digitale de bază (28% faţă de 54% media Uniunii Europene).