BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Nici banii nu mai au acelaşi „gust”. Aţi da bunăstarea pe libertate? Şi dacă am renunţat şi la libertate şi la bunăstare, ce vine în loc? Ură, furie şi extremism?

    Scriu acest material cu fix cinci zile înainte de alegeri. Şi cam şase înainte să ştim dacă ne-a lovit glonţul sau ne-a trecut pe la ureche. Începe o nouă eră, dar care este aceea? Bunăstarea clar va fi afectată, dar contează cât de mult vor creşte ratele, costul cu toate facturile, cum se va „comporta” leul. Şi pe ce scenarii vor acţiona companiile. Zilele acestea parcă niciun subiect, ştire, informaţie sau întâmplare nu are nicio greutate în faţa celor legate de alegeri şi ce se va întâmpla de luni dimineaţă (oricât de încremeniţi am fi în vreo bulă din cine ştie ce altă bulă, mai largă). Banii (ne) interesează pe toţi, dar niciodată parcă nu a fost mai clar legată greutatea leului de bilanţul pe care ni-l va aduce noaptea de duminică spre luni şi, poate, numărătoarea din prima zi a săptămânii următoare.

    Valoarea banilor este un subiect peren, iar săptămâna trecută BM a derulat un sondaj, legat de momentul în care părinţii încep să vorbească despre bani cu propriii copii. Cu siguranţă într-o familie banii şi valoarea lor nu sunt – sau nu ar trebui să fie – un subiect tabu (până la un punct). Iar poveştile, discuţiile despre bani încep de la vârste chiar fragede. Pesemne mulţi dintre cei care îşi duc copiii la grădiniţă le spun acestora că trebuie să meargă la serviciu pentru a câştiga bani, ca să cumpere ceva care e de interes pentru copil – îngheţată, maşinuţe, rochiţe sau câte şi mai câte. Copilul înţelege astfel de ce el trebuie să stea la grădiniţă, părintele fiind indisponibil. De-a lungul anilor, intervin diverse alte etape în cristalizarea conceptului şi a comportamentului faţă de bani. De pildă, un copil 3-4 ani află că pentru a fi „al lui”, un produs trebuie plătit, la 5-6 ani trebuie să recunoască bacnotele şi monedele, să înceapă să priceapă care este preţul unui produs, că dacă nu are suficienţi bani pentru a cumpăra ceva anume, există soluţii. Poate fi familiarizat cu ideea de economisire. Mai târziu, tot felul de alte comportamente trebuie însuşite şi şlefuite în relaţia cu banii. Pe la 14-15 ani, când copii au carduri în mod obligatoriu dacă sunt bursieri, pentru că aceste recompense nu pot fi virate în conturile părinţilor, ar trebui deja să stăpânească o serie de comportamente financiare. Şi, aş adăuga, să se şi stăpânească. Dar acest lucru nu se întâmplă peste noapte şi educaţia financiară – poate sună cam pompos, dar reflectă ideea – nu se face peste noapte. Durează ani şi multe discuţii, exemple, comportamente pe care le imită, critică sau şi le însuşesc. (Contează, ca mereu, modelele.) La fel durează învăţarea, însuşirea, înţelegerea bunului-simţ, a istoriei, a gândirii critice, a toleranţei, a extremismului. Aş mai spune chiar şi că toleranţa dusă la extrem este greşită, că dăunează, născând monştri. Orice concept, oricât de benefic, dus la extrem, este o greşeală.

    Or atunci când un extremist este tolerat şi i se permite să propage aberaţii şi elucubraţii, de dragul democraţiei şi toleranţei, nu cumva este ceva greşit? Când comportamentele şi ideile sale greşite nu sunt penalizate, oprite, nu cumva ele se propagă şi infestează?

    Banii nu sunt nu subiect tabu, dar la fel nu ar trebui să fie nici subiecte ca democraţia, toleranţa, extremismul. Şi, poate, ar trebui să vorbim mai clar despre limite.

    Dar oare mai avem voie să vorbim, să scriem, să economisim?  

    Ioana Mihai-Andrei este redactor-şef Business Magazin

  • Primul preşedinte produs al străzii

    Scriu acest articol luni, 5 mai, ora 23:40. El va fi publicat luni, 12 mai, în Business MAGAZIN şi vineri, 16 mai, pe zf.ro, cu 48 de ore înainte de a afla cine este noul preşedinte al României. Între momentul în care scriu articolul şi momentul publicării se pot întâmpla foarte multe lucruri care ar putea schimba realitatea din articol.

    Nu ştiu dacă mulţi au mizat pe această finală – George Simion versus Nicuşor Dan – atunci când a început procesul electoral, în toamna lui 2024. Atunci, Ciolacu şi Ciucă erau favoriţi, George Simion era şi el în prim-plan, ca preşedinte AUR, iar de Călin Georgescu nu auzise lumea. Până la urmă, dacă voturile românilor i-au adus pe cei doi în finală, trebuie să îi luăm ca atare.

    George Simion şi Nicuşor Dan au câteva calităţi comune care i-au adus aici: tenacitate, ambiţie, voinţă, determinare şi, nu în ultimul rând, nebunie. Cei doi au început în stradă, prin anii 2000, fiecare cu o altă temă.

    Nu ştiu dacă sunt cei mai buni candidaţi, dar sunt candidaţii pe care i-am votat cu toţii: fie direct, adică am pus ştampila pe numele lor în primul tur, fie am votat cu alţii care nu au ajuns în finală, fie nu am votat cu nimeni, aşteptând astfel să iasă preşedintele perfect, mai bun decât noi.

    Foarte mulţi se întreabă cum de am ajuns aici, să votăm între un ultraş populist, naţionalist, zgomotos şi „bătăuş” şi un olimpic la matematică, activist, ONG-ist, fără prea multă carismă, cu „ochelari de cal”, care nu răspunde la telefon şi cu o singură temă câştigătoare – „Jos mafia imobiliară!”.

    Mulţi se întreabă de ce au fost votaţi cei doi, care nu sunt parte din partidele mari, care au puterea financiară, logistică şi mediatică. 3,8 milioane de români, din ţară şi din diaspora, l-au votat conştient pe George Simion, regăsindu-se în discursul lui. Toţi aceştia au vrut să-şi ia revanşa faţă de partidele tradiţionale, faţă de establishmentul politic perpetuat la putere de decenii.

    De cealaltă parte, 2 milioane de români din ţară şi, mai puţin, din diaspora l-au votat pe Nicuşor Dan pentru lupta lui dusă în Bucureşti, pentru faptul că se luptă cu sistemul mafiot. Mulţi l-au votat pentru că nu au vrut să-l voteze pe Antonescu, produsul trecut al sistemului readus în prim-plan.

    La votul din primul tur au ieşit doar 9,5 milioane de români din aproape 18 milioane care, teoretic, ar putea vota. Prezenţa la vot a fost mai mică decât aşteptările, pentru cât scandal s-a făcut cu reluarea alegerilor şi cu dorinţa de răzbunare.

    O parte din cei care nu au ieşit la vot mi-au comentat, afirmând că românilor li s-a urât cu binele, având în vedere votul pe care l-au dat. Toţi aşteaptă acum de la Simion casele de 35.000 de euro, iar de cealaltă parte, unii se întreabă cum de lumea îl votează pe Nicuşor Dan, în condiţiile în care nu a dezvoltat nimic la primărie, ci doar s-a luptat cu mafia imobiliară blocând autorizaţiile de construcţie, deci implicit a blocat businessul.

    Nu ştiu ce vor cei aproape un milion de români din diaspora care au ieşit la vot de la cei din ţară, în condiţiile în care ei nu locuiesc aici şi nu se confruntă cu problemele locale, ci doar au o percepţie legată de România, pe care şi-o formează citind ştirile sau când vin în vacanţă.

    Dar, până la urmă, şi cei din afară, şi cei din ţară au dat un vot antisistem, împotriva unor feţe pe care le identifică drept liderii corupţiei, ai furtului şi ai blocării unor reforme.

    Deşi România a înregistrat, statistic, cea mai spectaculoasă creştere economică din Uniunea Europeană din ultimii 20 de ani, recuperând faţă de ţările occidentale şi fiind în acest moment pe acelaşi platou cu Polonia la PIB per capita la paritatea puterii de cumpărare – adică la 80% din media UE –, analistul politic Radu Magdin, CEO al firmei de consultanţă Smartlink Communication, a spus la ZF Live:

    „Este trist să vezi cum o ţară de succes, cu indicatori economici buni, se prăbuşeşte sub frustrarea percepţiei de eşec. Realitatea românească nu este atât de rea pe cât o avem noi în percepţie. Noi suntem o ţară care nu are grijă de imaginea sa. Plătim un preţ pentru că lumea se îngrijorează mai mult cu privire la piaţa noastră decât cu privire la realitatea economică efectivă.”

    Acesta este primul test mai puternic de a vedea dacă tot acest parcurs economic, cel puţin din punct de vedere statistic, va rezista rezultatului alegerilor prezidenţiale şi evoluţiei evenimentelor politice.

    Vom vedea dacă instituţiile funcţionează independent de cine este la Cotroceni sau la Palatul Victoria. Vom vedea dacă antreprenorii, investitorii, multinaţionalele, businessul şi economia sunt suficient de rezistente pentru a face faţă schimbărilor, dorinţei de revanşă, dorinţei de a vedea sânge.

    Vom vedea dacă trăim prea bine, dacă trăim pe datorie, dacă suntem în stare să ne administrăm singuri, să mergem înainte pe cont propriu. Vom vedea dacă avem suficiente resurse financiare, politice, sociale, economice interne pentru a face faţă asaltului unei dorinţe de schimbare, unei dorinţe de revanşă, unei dorinţe de a nu-i mai vedea pe unii sau pe alţii.

    Luni, pe 19 mai, vom avea un nou preşedinte, venit din stradă, cu o altă percepţie legată de politică decât cea tradiţională. Nu ştiu dacă cei doi candidaţi care îşi dispută finala sunt ceea ce v-aţi dorit, dar unul dintre ei vă va reprezenta în ţară şi în afară.

    Nu ştiu câţi veţi veni la vot, dar rezultatul va fi al tuturor, al celor care au votat, dar şi al celor care nu au votat. A sta la o terasă, la un prosecco şi un cappuccino, comentând de pe margine, poate să însemne două lucruri: fie că societatea, businessul, economia sunt atât de stabile încât nu este nevoie să mergi la vot, fie că ne lăsăm în seama opţiunii politice a altora.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • România, 2040. Un loc în care chiar vreau să-mi doresc să rămân

    Discuţiile recente despre diaspora îmi aduc aminte de nişte versuri de Arghezi pe care le-am învăţat pentru admitere la Facultatea de Teatru: „De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?” (o poezie romantică, dar care se potriveşte mănuşă contextului pe care îl trăim de ani buni, cred şi sentimentelor contradictorii pe care îmi imaginez că le trăiesc cei din diaspora). Întrebarea „De ce am rămas?” nu are pentru mine un răspuns idealist. Nu e despre patriotism, ci despre alegeri practice şi emoţionale deopotrivă. Prima plecare a fost în clasa a cincea, când am renunţat la prietenii din copilărie pentru a merge la şcoală, de la comună la oraş. Mica localitate urbană în care m-am mutat nu era un miracol, dar promitea ce îmi doream cel mai mult atunci: educaţie. Am rămas pentru că oferea un traseu competitiv – am ajuns la olimpiada naţională, am avut rezultate OK la nivel judeţean şi acea validare m-a ţinut ancorată într-un orizont de „merită să munceşti”. Când a venit momentul facultăţii, am ales să plec din oraşul mic, dar nu din ţară. Poate şi pentru că străinătatea era prea scumpă, dar şi pentru că Bucureştiul – sau Clujul, care era cealaltă opţiune – promiteau atunci viitorul. În Bucureşti am găsit o comunitate din provincie, colegi ca mine, cu rădăcini comune şi vise mari. Aici n-am mai simţit nevoia plecării. Mi-am imaginat mereu că într-un alt loc ar trebui să încep de la zero – iar începerea de la zero, pentru mine, e o formă de solitudine. Munca a înlocuit, într-o formă echilibrată, dorul de ducă. Am avut şansa să călătoresc, să văd cum funcţionează lucrurile în alte ţări, cum se respectă timpul, cum arată spitalele, cum se circulă şi cât de invizibile pot fi unele probleme sociale atunci când sunt gestionate eficient. Asta a fost forma mea de „a pleca fără să plec”, şi poate motivul pentru care am continuat să rămân. Dar nu a fost un parcurs liniar. Am avut momente de frustrare şi neputinţă, unele dintre ele recurente. Le simt când îmi ia zece ore să ajung acasă, de unde am plecat, din cauza unui drum blocat de turism haotic şi infrastructură neadaptată. Le-am simţit în spitale, în faţa birocraţiei în intersecţii, aglomerate şi în ochii câinilor vagabonzi. De fiecare dată, m-a cuprins aceeaşi întrebare: oare de ce rămân? Răspunsul nu vine niciodată sub forma unei revelaţii. Vine în bucăţi: în prietenii care au rămas şi ei, în reţelele create, în sentimentul că am construit ceva aici. În faptul că, dincolo de greutăţi, viaţa în România e a mea şi am reuşit să o fac, parţial, aşa cum îmi doream. Dar toate acestea nu pot fi decuplate de realitatea despre care am ales şi noi să scriem, respectiv aceea că România îşi pierde oamenii. Şi nu doar pe cei care pleacă, ci şi pe cei care rămân şi nu mai pot sau nu mai vor să construiască aici. E uşor să rămâi dacă eşti într-un oraş mare şi ai acces la servicii, dar în spatele acestei „bule” se întinde o ţară tot mai îmbătrânită, tot mai săracă în resurse umane şi tot mai greu de conectat la lumea care se mişcă rapid. În România anului 2040, dacă totul decurge normal, ar trebui să am 52 de ani. Îmi imaginez o viaţă în care încă pot învăţa, pot creşte, pot face cursuri — nu doar de nevoie, ci şi de plăcere. Îmi doresc o societate în care prietenii mei ajung mai uşor la mine, indiferent de distanţă, în care infrastructura nu mai e o piedică între oameni, ci o punte reală. Vreau ca nivelul de frustrare cotidiană să fie aproape de zero, nu să-mi macine energia zilnică. Iar atunci când va fi nevoie de un medic, o operaţie sau un consult specializat, să nu fie o dramă. Să am acces, să îmi permit, să conteze faptul că am contribuit, că sunt aici. Mai vreau şi ca părinţii mei să aibă o pensie suficientă, demnă, cu care să îşi trăiască anii de linişte fără grija zilei de mâine. În această proiecţie, educaţia rămâne un fir roşu. A fost mereu pentru mine un reper. Am făcut schimbări majore de dragul ei – mi-am construit viaţa în jurul ideii că învăţarea continuă te salvează. Şi nu doar pe tine, ca individ, ci şi ca societate. Bogdan Voicu, Prof. univ. dr. habil. Profesor de cercetare la Academia Română – Institutul de Cercetare pentru Calitatea Vieţii; profesor de sociologie la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu şi profesor de metode de cercetare la Universitatea Politehnica din Bucureşti spune limpede: „România are nevoie de formare continuă reală, nu de simulare”. Avem nevoie să ieşim din logica cursurilor făcute doar pentru adeverinţe, pentru bifat. Orice formă reală de educaţie — indifernt că înveţi programare, fotografie sau gătit — te expune la alte idei. Şi orice te expune la idei noi te dezvoltă. Formarea adulţilor ar trebui să devină o politică publică, nu un hobby pentru cei care „îşi permit”. Putem stimula fiscal cursurile pentru adulţi, putem construi centre de învăţare pe bune, putem normaliza ideea că şi la 40 sau 50 de ani poţi începe ceva nou. În Suedia, unu din patru adulţi de peste 35 de ani participă la un curs în fiecare lună. În România, doar unu din zece. Dacă vreau să rămân aici — şi vreau — atunci vreau să fie o alegere bună. Nu o adaptare, nu un compromis. Vreau să învăţ şi la 50 de ani, să cunosc oameni noi, să am acces la sistemul medical fără să-mi fie frică. Vreau să ştiu că părinţii mei sunt bine şi că viitorul nu e o povară. Iar pentru toate astea, România trebuie să creadă mai mult în educaţia care chiar schimbă vieţi. Şi în oamenii care vor, pur şi simplu, să rămână. 

     

    Ioana Matei este editor-şef Business Magazin

  • Dacă toată lumea ar avea educaţie financiară, antreprenorială şi ar fi lideri, cine ar mai munci?

    Toată lumea vorbeşte despre educaţie financiară, despre educaţie antreprenorială şi educaţie în carieră, leadership. Din ce în ce mai mulţi vor să-i înveţe pe ceilalţi ce înseamnă acest lucru. Este plină piaţa de consultanţi, experţi, coach etc. Şi chiar e bine că este aşa, pentru că avem de unde alege.

    Educaţia financiară încearcă să schimbe, la început, ideea noastră de economisire şi, poate, de in-vestiţie.

    Se spune că dacă vrei să ai bani pe termen lung, din suma de bani pe care o câştigi acum o parte trebuie să se ducă în economii sau investiţii, înainte de a începe să aloci bani către celelalte cheltuieli. Noi, de obicei, cheltuim şi plătim ce trebuie, şi, dacă mai rămâne ceva – dacă –, ne putem gândi să punem de-oparte.

    Când vorbim despre economii, înţelegerea este că vei câştiga o anumită dobândă, iar principalul este garantat, fie prin depozit, fie prin titluri de stat – noua pasiune a românilor.

    Când vorbim despre investiţii, câştigurile pot fi mai mari decât o dobândă la bancă sau la titluri de stat, dar principalul, adică suma investită, s-ar putea să crească sau să scadă.

    Când investeşti într-o acţiune, poţi să-ţi iei dividendul, dacă firma îl plăteşte, dar preţul acţiunii poate varia de pe o zi pe alta, poate să crească sau să scadă.

    De-abia în ultimul timp noi am început să facem distincţia între cele două noţiuni, economisire şi in-vestiţie, ceea ce este un pas înainte.

    Dar să nu uităm că cel mai important lucru ar fi ca dintr-un salariu lunar, dintr-un venit lunar, înainte de a cheltui banii, să pui bani deoparte. Şi după aceea, în funcţie de ce rămâne, să-ţi ajustezi cheltuielile şi plăţile.

    În privinţa educaţiei antreprenoriale, am o perspectivă puţin diferită faţă de cea a experţilor. Nu am făcut niciodată vreo afacere, nu sunt antreprenor, nu am avut vreodată o companie, nu am pus pe piaţă nicio idee de business, aşa că vorbesc ca un nonexpert.

    Cu cât ştii mai multe despre antreprenoriat, cu cât citeşti mai mult despre cum să faci o afacere, cu atât îţi reduci şansele de a începe o afacere şi, mai ales, de a face o afacere cu ceva succes. Cu cât citeşti mai mult şi auzi mai multe despre cum arată o afacere în interior, în back-office, cu atât te poate face să renunţi.

    Bucătăria internă a unei afaceri este copleşitoare şi, la început, când lucrurile nu merg – şi, de cele mai multe ori, nu merg –, foarte mulţi renunţă. O afacere începe mai mult din curaj, fără prea mari repere de P&L, fără nimic. Pur şi simplu o începi şi, după aceea, vezi cum merge, vezi de ce ai nevoie şi cum poţi să ajungi acolo.

    Dacă citeşti înainte sau auzi despre problemele de cash de la început, când ai zero lei capital şi nimeni nu te împrumută, te apuci cu mâinile de cap. La început, mai mult trebuie să cheltuieşti bani pe care nu îi ai, adică trebuie să începi un business mergând operaţional pe datorie, îţi plăteşti furnizorii mai încolo, te plăteşti pe tine mult mai încolo şi faci rost de bani şi mai încolo.

    Dacă afli dinainte despre aceste lucruri, te îngrozeşti. Mai bine nu începi afacerea.

    Nu mulţi au curajul de a porni ceva, doar cu o idee în cap, mergând pe ideea că lucrurile se vor rezolva pe parcurs.

    Toate poveştile cu antreprenori sunt frumoase, toate ideile de business sunt valoroase, dar, la început, cu cât ştii mai puţin despre business, cu atât ai şanse mai mari să mergi înainte cu ideea ta şi, poate, să câştigi în final. Câteodată poţi să ai succes, câteodată nu.

    Dacă nu ai bani de acasă sau de la altcineva, activitatea economică pe datorie, pe plăţi amânate sau pe care nu le mai plăteşti niciodată este baza pe care te sprijini într-o afacere.

    În ceea ce priveşte zona de leadership, unde toată lumea este expertă, totul ţine în primul rând de curajul pe care îl are cineva de a sta în faţă, de a face el lucrurile sau de a-i pune pe alţii să facă acele lucruri. Toată lumea crede că liderii, că leadershipul înseamnă cunoştinţe, knowledge, educaţie etc.

    Este un lider cel care ştie cel mai puţin sau chiar deloc, dar are „tupeul” să vorbească despre acel lucru şi să-i pună pe alţii să execute.

    Leadershipul înseamnă să stai în faţă, în primul rând, ştiind că ştii cel mai puţin, dar să ai încredere în tine că ceilalţi din spatele tău, care ştiu mai mult, te vor susţine.

    Leadershipul înseamnă să te uiţi tot timpul înainte, să nu fii prizonierul trecutului, să crezi cel mai mult dintre toţi că vei ajunge undeva.

    Foarte mulţi oameni îşi dau seama că nu pot să fie lideri, că n-au acest tupeu, şi preferă să rămână în spatele unui lider. Până la urmă, nu trebuie ca toată lumea să fie lider.

    E frumos când auzim despre leadership, mai greu este când ar trebui să-l aplici.

    Nu ştiu cum ar arăta o societate educată financiar, cu educaţie antreprenorială şi care „bubuie” de lead-ership. Dar aşa ceva nu există.

    Dar este bine când auzim poveşti despre aceste lucruri.    ■cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Nu mai vor românii să fie antreprenori? De ce ar mai vrea? Doar ca să plătească salarii, taxe, amenzi inventate? Să se zbată să găsească şi să păstreze angajaţi?

    Scriu acest editorial cu zile bune înainte de a merge la vot (care va fi avut loc în weekend, înainte de apariţia revistei), deci cumva pare debranşat de realitatea ardentă, care ne preocupă într-o măsură mai mare sau mai mică pe toţi. Ce urmează? Un rău mai mare sau mai mic? Un rău cunoscut sau ceva total nou? Anxietatea provocată de alegerile din toamnă continuă şi, mai mult, poate fi alimentată de contex-tul economic – derapajele bugetare, deficitul uriaş indică probleme care bat la uşă. Cine să mai deschidă uşa, în aceste condiţii?

    Sunt antreprenori atât de motivaţi şi calaţi pe succes încât pare că „trenul” pe care îl trag va ajunge, cumva, în toate staţiile şi „haltele”, chiar dacă sunt programate sau nu. Dovadă un antreprenor de numai 23 de ani, a cărui poveste o veţi regăsi în paginile revistei, care a construit o afacere de trading, are deja 24 de angajaţi şi şi-a început de ani buni aventura în mediul de business. De fapt, când era adolescent era deja preocupat de afaceri şi a început să economisească pentru a investi, iar interesele sale erau deja similare cu ale antreprenorilor maturi. El povesteşte că deşi i-a fost frică să nu reuşească a vrut neapărat să arate, şi să-şi dovedească şi sieşi, că poate. El este prototipul antreprenorului a cărui men-talitate nu poate fi zdruncinată de factorii externi, capacitatea sa proprie de construcţie, încrederea, forţa sunt suficiente pentru a juca propriul rol în scena de business. Chiar şi el spune însă că merge la birou zi de zi, indiferent dacă este motivat sau nu, pentru că se simte responsabil pentru echipa sa.

    Dar în antreprenoriat sunt mai multe tipuri de antreprenori. Pentru prima dată în ultimii ani, România înregistrează un declin net al numărului de societăţi comerciale, fenomen cauzat de un dezechilibru în-tre înfiinţările şi dispariţiile de firme. Datele recente arată că, în 2024, mai multe companii au fost radi-ate, dizolvate sau au intrat în insolvenţă decât cele nou înfiinţate, a declarat pentru ZF Dragoş Pufulete, coordonator analize la IMM România.

    Sigur că sunt în continuare oportunităţi, nu doar în România, ci pretutindeni în lume, mai ales legate de avansul tehnologic rapid, iar cei care ştiu şi pot să se urce pe acest val vor avea poveşti frumoase de spus, cât de curând. Ce se întâmplă însă cu mii de alte afa­ceri, din domenii mai „clasice”, cum ar fi producţia, serviciile? Ani în şir, aproape indiferent de domeniu, cei care şi-au spus poveştile în paginile revistei au indicat drept cea mai importantă problemă cu care se confruntă cea legată de forţa de muncă, iar fenomenul s-a accentuat de-a lungul anilor. Atât de mult, încât mulţi antreprenori preferă să importe forţă de muncă – deşi riscuri sunt şi aici, de pildă ca cei aduşi să dispară la aeroport sau pe par-curs, iar costurile cu aducerea lor sunt încadrate direct la capitolul pierderilor. Peste 100.000 de asiatici sunt activi în prezent în România, pentru că sunt mai uşor de angajat şi păstrat decât românii. Statisticile arată totuşi că sunt mulţi conaţionali care sunt neangajaţi – poate unii lucrează la negru, dar mare parte supravieţuiesc cumva fără să lucreze. Apetitul pentru muncă s-a redus mult de-a lungul anilor, spun mulţi antreprenori, care au dificultăţi cu găsirea şi retenţia personalului. Cu cât nivelul de pregătire este mai redus, în funcţie de ne­voile posturilor libere, cu atât dificultăţile antreprenorilor par mai mari, pentru că şi gradul de înţelegere al personalului este mai redus – de ce ar prefera să lucreze pe 5 lei cu acte, când pot primi 6 lei fără acte? În aceste condiţii intervine şi concurenţa neloială, pentru că sunt companii care pot oferi un produs sau serviciu cu un preţ mai mic, pentru că îşi reglează bugetele de salarii jonglând cu plăţi la gri sau chiar la negru.

    În plus, pentru un antreprenor care lucrează atât cât poate el de corect (în limita cunoaşterii legislaţiei, care este extrem de stufoasă şi schimbătoare) încasările trebuie fie suficiente pentru a acoperi toate costurile – salarii, taxe, consumabile şi altele. „Ani în şir nu am reuşit să obţin decât profit marginal, mai degrabă contabil decât real. Am plătit salarii şi taxe, lună de lună, la zi. ITM-ul pentru o reclamaţie, ne-fondată, a spus «Dacă am deschis dosar, trebuie să vă dau amendă.» A fost cea mai mică amendă posi-bilă, dar a fost nedrept. Mi-a ajuns”, spune un antreprenor care a avut o mică firmă de servicii de curăţenie în provincie. (Problema sa cea mai mare a fost dificultatea găsirii angajaţilor.) Dar şicanările antreprenorilor nu au legătură cu dimensiunea firmei. Recent, Ioana Popa, antreprenorul care a clădit afacerea Trans­avia, cu o cifră de afaceri de 1,115 miliarde de lei, spunea pentru ZF că nu este zi în care reprezentanţi ai diverselor instituţii ale statului să nu bată la uşa firmei pentru diverse controale. Şi o re-alitate puţin pusă pe tapet este cea a susţinerii politice, cu diverse mize. Pentru că de la un punct încolo, nu mai este opţională implicarea în susţinerea politicului.  



    Ioana Mihai-Andrei este redactor-şef Business Magazin

  • „Tinerii din generaţia Z nu vor să muncească”

    Scriu aceste rânduri pentru că fac parte din generaţia Z şi pentru că de doi ani de zile aud (prea) des „Tinerii din generaţia Z nu vor să muncească”, când e mai degrabă „Tinerii din generaţia Z nu vor să muncească acolo unde sunt prost plătiţi, subapreciaţi şi valorile companiei nu sunt aceleaşi cu ale lor”. 

    Când încercam să îmi găsesc un loc de muncă în vara anului 2021, România abia ieşea din pandemie, dar s-a sincronizat fix cu terminarea anilor de licenţă pentru mine. Încercam să îmi găsesc un job abia atunci pentru că pandemia începuse fix când eu eram în anul II de facultate şi, după cum se ştie, toate angajările au fost puse pe pauză timp de doi ani din cauza COVID-19. Proaspăt absolventă şi cu speranţe mari, eu credeam că e cam 90% imposibil să nu fiu angajată rapid – mai ales că aveam o diplomă de licenţă, plus câteva voluntariate la activ. Deci vă imaginaţi surpriză pentru mine când din iulie până în decembrie 2021 abia dacă am fost chemată la 3-4 interviuri – toate fără succes pentru că, ghiciţi ce, nu aveam experienţă – experienţă care nu îmi este încă nici acum clar cum ar fi trebuit obţinută având în vedere pandemia. O altă surpriză era cât de puţin conta de fapt facultatea în tot procesul angajării – nu era deloc considerată experienţă, ca în alte ţări, iar mulţi anagajatori abia dacă luau în calcul diploma de licenţă. Am reuşit iau un interviu şi să încep procesul de angajare abia opt luni mai târziu. Şi în situaţia asta şi-au început majoritatea celor din generatia Z experienţia cu piaţa muncii. 

    Situaţia de pe piaţa muncii e acum, mai mult sau mai puţin, asemănătoare cu cea din 2021-2022, când abia ieşeam din pandemie. Şi acum e foarte greu să îţi găseşti sau să îţi schimbi locul de muncă, dar din cu totul şi cu totul alte motive. Multe companii au renunţat la ideea de a face noi angajări, mai ales în contextul economic şi geopolitic tensionat în care ne aflăm. Într-o activare de la începutul anului universitar 2024-2025 pe care am avut-o cu Ziarul Financiar, aproape toţi tinerii cu care am vorbit ne-au spus că principala problemă de care se lovesc e să îşi găsească un loc de muncă unde se acceptă faptul că nu au experienţă. A doua problemă erau chiriile mult prea scumpe. 

    „Nu îşi mai doresc să muncească, vor să facă banii mult mai uşor, se feresc de muncă, oarecum”; „Generaţia Z are cerinţe salariale mai mari decât competenţele”; „O generaţie care nu ştie să lucreze. Munca înseamnă efort, iar efortul doare” sunt doar câteva dintre frazele pe care le-am văzut anul acesta prin diverse articole, toate dezbătând pretenţiile tinerilor la locul de muncă. Nu vreau să fac o generalizare (pentru că, evident, sunt şi câteva articole care laudă această generaţie pentru felul în care se impune şi îşi alege jobul), dar şi piaţa muncii este în acest moment uşor ostilă faţă de generaţia Z tot din motivul cerinţelor cu care aceştia vin la interviu. Potrivit Resume Builder, 31% dintre manageri susţin că evită angajarea unei persoane din generaţia Z în locul unei persoane mai în vârstă. Managerii de recrutare spun că, în timpul procesului de angajare, membrii generaţiei Z cer prea mulţi bani (42%), nu au abilităţi de comunicare (39%) şi nu par implicaţi (33%).

    O parte din societate a pus eticheta de „leneşi” pe această generatie şi se vorbeşte de multe ori în spaţiul public despre faptul că atunci când vor să se angajeze nu ştiu nimic (sau, în orice caz, prea puţine), dar au multe cerinţe. Totuşi, asta are foarte puţin de-a face cu lenea şi totul de-a face cu starea lumii în care trăim.

    Trebuie să recunoaştem că lumea în care trăim nu prea încurajează o viaţă plină de bucurie şi motivaţie. Personal, la 25 de ani am trecut printr-o criză economică (în 2008), am asistat la proteste care au avut un impact important asupra întregii ţări (pentru Roşia Montană, Colectiv), 3 ani de pandemie de COVID-19, din 2022 avem un război care se desfăşoară lângă noi şi pe ecranele noastre (Ucraina – Rusia), iar recent a fost anulat turul 2 al alegerilor prezidenţiale din cauza neregularităţilor din procesul electoral, ceea ce a scăzut şi mai mult încrederea generaţiei noastre în clasa politică. Fiecare an pare să concureze cu precedentul în a livra cât mai multă nesiguranţă – şi atunci, chiar e atât de greu de înţeles de ce suntem deja epuizaţi? Şi aici cu siguranţă nu e vorba doar de generaţia noastră.

    Da, vrem salarii mari. Dedicarea şi randamentul vin doar după ce acoperi nevoile de bază. Sunt încă foarte multe salarii entry-level sub 3.500 de lei, iar coşul „minim de trai” nu înseamnă viaţă decentă, ci doar supravieţuire. Conform platformei online numbeo.com, costurile lunare estimate pentru o persoană singură sunt de 2.988 de lei, fără costul unei potenţiale chirii. Chiriile în marile oraşe sunt de cel puţin 250 de euro şi nici măcar nu se poate spune despre garsoniere că arată „decent”. Undeva la 100 de euro sunt şi întreţinerea şi facturile. Şi atunci cum se poate mulţumi un tânăr cu 3.500 de lei ca salariu? Cum îşi poate permite să plece din casa părinţilor şi să se mute singur (pentru că şi acesta e un hot topic despre gen Z – faptul că majoritatea încă locuiesc cu părinţii – dar asta nu are nimic de-a face cu faptul că sunt prea „comozi” / „leneşi” ci cu faptul că nu îşi permit să platească o chirie)? Cum poate să îşi îndeplinească şi dorinţele cu aceşti bani? Cum să meargă în vacanţe? Sunt întrebări serioase pe care şi le pun toţi din această generaţie, vă asigur. 

    Şi da, vrem să lucrăm în companii cu ale căror principii şi valori suntem de acord. În societatea capitalistă, unde profitul e cel mai important, de ce să nu cerem şi noi ceva înapoi? De ce să nu le cerem companiilor respect faţă de angajaţi, de societatea în care trăim, de mediu? E cumva atât de grav că ne dorim ca valorile noastre să se regăsească în corporaţii? Sau că vrem să lucrăm opt ore pe zi şi apoi să ne putem trăi viaţa departe de mailuri şi şedinţe? Înseamnă asta că ne „ferim de muncă” sau doar că ne respectăm timpul nostru liber?   

    Oana Ioniţă este Social Media Manager, BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, După Afaceri Premium

  • Contează când cumperi un apartament şi care este preţul la care îl cumperi

    Dacă vrei acum să cumperi un apartament, preţurile, în special pentru apartamentele vechi, ţi se par mari, chiar foarte mari, în special pentru oraşe precum Cluj-Napoca, Braşov, care vine puternic din urmă, şi nu în ultimul rând Bucureşti.

    Toată lumea se întreabă de ce cresc preţurile, cel puţin cele afişate şi cerute pentru apartamentele vechi, care sunt chiar vechi, nerenovate de ani, aflate într-o stare destul de proastă şi care necesită încă zeci de mii de euro pentru renovare. La apartamentele noi, suprafeţele sunt mici şi foarte mici, compartimentate prost, ca să nu mai vorbim de faptul că, dacă pui un dulap şi un pat, se umple deja toată camera. Deşi în ultimii cinci ani peste noi au trecut COVID-ul, războiul, creşterea preţurilor la energie, inflaţia, creşterea dobânzilor, nimic nu a oprit creşterea preţurilor apartamentelor cu 10-20%, nu în cinci ani, ci pe an. 

    Creşterea salariilor – 70% în cinci ani la nivelul salariului mediu –, stabilitatea neverosimilă a cursului valutar leu/euro, menţinerea locurilor de muncă cu salarii în creştere, sumele de bani venite din afară, dar şi din ţară (în Cluj, 60% din tranzacţiile imobiliare se fac cu cash, iar în Bucureşti cel puţin 40%) susţin creşterile de preţuri. Situaţia economică din România, în special din oraşele mari, s-a îmbunătăţit destul de mult în ultimii 15 ani, ceea ce a contribuit la creşterea preţurilor. Din punct de vedere statistic, dacă se ia în considerare preţul unui apartament cu două camere raportat la salariul mediu de astăzi, de peste 1.000 de euro, chiar p

    ste 1.200 de euro în Bucureşti, România stă foarte bine atât din punctul de vedere al trecutului, cât şi din punctul de vedere al preţurilor la apartamente în raport cu celelalte ţări din jur. Dacă în 2008 un apartament echivala cu aproximativ 30 de ani de muncă la preţurile de atunci şi cu salariul mediu de atunci, acum acest raport a coborât la 6-7 ani. Astăzi vreau să aduc în discuţie preţurile apartamentelor dintr-o altă perspectivă: cea a preţului de achiziţie, a momentului, a ratelor – dacă este luat cu credit – şi, în final, din perspectiva averii fiecăruia în timp. 

    Pentru cei mai mulţi dintre români, în special pentru bunici şi părinţi, dar şi pentru copii, cel mai important activ pe care îl au este apartamentul. Pentru cei care au cumpărat imediat după Revoluţie apartamentele în care stăteau, în celebrul proces de împroprietărire, astăzi apartamentul nu este grevat de niciun credit, adică este un activ liber, valoros. Dacă în anii ’90 acel apartament a putut fi cumpărat cu 4.000-5.000-6.000 de dolari de la stat, acum el a ajuns la o valoare de 50.000-60.000-70.000-80.000 de euro şi chiar mai mult, în funcţie de numărul de camere şi de poziţionare. Cel mai bun exemplu este dat de preţul apartamentelor din Cluj-Napoca. Deci valoarea actuală reprezintă averea pură a unui român. Este o sumă curată, fără datorii în spate. 

    Dacă ai cumpărat un apartament după anii 2000 până în 2005 şi ai dat 20.000-30.000-40.000 de euro, valoarea actuală este dublă, dar dacă ai cumpărat apartamentul cu un credit, în cea mai bună variantă preţul actual ajunge la preţul de achiziţie plus dobânda plătită. 

    Dacă ai cumpărat un apartament pe vârful imobiliar din 2007-2008, per total, după aproape 20 de ani, eşti pe minus. Din punctul de vedere al preţului, poate ai ajuns acum, cu chiu cu vai, la nivelul plătit atunci. În 15-20 de ani nu ai câştigat nimic din valoarea proprietăţii. Dacă ai cumpărat apartamentul cu credit la preţurile de pe vârful imobiliar, cum au cumpărat mulţi tineri, după 15-20 de ani rezultatul este pe minus. Până acum ai plătit rate care au dublat costul achiziţiei, şi dacă îl compari cu preţul de astăzi, care este cel mult la valoarea de atunci, pierderea în valoare este evidentă. 

    Cei care au cumpărat atunci apartamente au fost loviţi în plin de scăderea valorii proprietăţii imediat după criză, când preţurile s-au înjumătăţit, iar rata la credit în lei s-a dublat/triplat dacă luăm în considerare creşterea cursului francului elveţian sau creşterea euro. Cei care au cumpărat apartamente în perioada 2009-2010-2012, deci la 1-2 ani după criză, au beneficiat de o conjunctură favorabilă. Preţurile au fost mult mai mici, la jumătate faţă de vârf, a apărut programul Prima Casă cu dobânzi mici la lei, cursul valutar leu/euro s-a stabilizat, iar salariile au început să crească. 

    Rata la un credit imobiliar a scăzut semnificativ ca pondere într-un salariu. Faţă de acum 15 ani, preţurile apartamentelor au crescut, s-au dublat dacă nu chiar triplat, iar ratele sunt nesemnificative versus salariu. Aşa că toţi cei care au cumpărat atunci sunt cu valoarea proprietăţilor „în bani”, adică obţin acum mai mult decât au plătit, deci nu au pierdut nimic. Toţi dezvoltatorii, toţi brokerii imobiliari care trebuie să vândă spun că investiţiile imobiliare sunt cele mai bune investiţii pe termen lung, asta până să apară dobânzile oferite de titlurile de stat la Fidelis şi Tezaur, de peste 7% pe an. Investiţia imobiliară este bună, dar depinde când cumperi apartamentul, ce preţ plăteşti şi cum evoluează vremurile. Poate preţurile apartamentelor cresc în timp, dar dacă cumperi un apartament pe vârf (nimeni nu ştie care este vârful), dacă prinzi o cădere de 5-10 ani, dacă îl iei cu credit bancar, în timp nu ştiu dacă îţi scoţi banii ca investiţie prin care să câştigi prin creşterea valorii proprietăţii. Nu ştiu cât câştigi nici dacă îl dai în chirie. Dacă moşteneşti un apartament de la bunici, părinţi, este altceva.    

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

     

  • Când liderul coboară printre oameni

    Scriu acest editorial pe 21 aprilie, a doua zi de Paşte, în care am aflat cu toţii de trecerea în nefiinţă a Papei Francisc (născut Jorge Mario Bergoglio, la 17 decembrie 1936). Publicaţiile internaţionale, dar şi cele naţionale, televiziunile au vorbit despre viaţa şi moartea Papei pe parcursul întregii zile, iar până când această revistă va ieşi de la tipar, multe alte pagini vor fi scrise despre acel Papă care a reunit un şir de premiere: primul papă latino-american, primul iezuit şi primul pontif din emisfera sudică. Papa Francisc a fost o figură a contrastelor: un reformator neobosit şi, totodată, un tradiţionalist cu viziuni ferme. Cel care, la scurt timp după alegerea sa, în 2013, spunea: „Ah, cât mi-aş dori o biserică săracă şi pentru cei săraci!” a fost însă şi un model de leadership. Atât la propriu – pentru că Sfântul Scaun avea un buget anual de circa 1 miliard de euro, active financiare de aproximativ 2,8 miliarde de euro, aproximativ 4.000 de proprietăţi doar în Italia şi peste 1.000 de proprietăţi internaţionale, mii de angajaţi la Vatican şi peste 1 miliard de catolici care slujesc bisericii catolice, dar şi la figurat – prin felul în care poate fi interpretat modul în care şi-a purtat rolul, şi-a dus viaţa. 

    Nu am prea multe amintiri despre Papa Francisc: îmi aduc însă bine aminte de rumoarea care s-a creat când a trecut, la vizita sa în România din 2019, pe Calea Victoriei, în apropiere de birourile noastre de atunci, într-o Dacie Logan. Regret că nu am ieşit eu şi eu să îl văd. Şi îmi mai aduc aminte de imaginea sa creată în filmul „Cei doi papi” (Netflix, tot 2019), pe care l-am revăzut recent.. Filmul nu este documentar, ci o interpretare artistică – dar atât de profund umană, încât te face să înţelegi mai bine decât o biografie cine a fost, de fapt, acest om: Jorge Mario Bergoglio, fiul unui muncitor la calea ferată din Buenos Aires, care a ajuns liderul spiritual a peste un miliard de oameni. Un om care nu şi-a dorit să fie în centrul atenţiei, ci a acceptat să fie acolo pentru că nu avea voie să se retragă în tăcere când vocile altora aveau nevoie de alinare, de curaj, de sens. Mi-a rămas în minte o replică de la începutul filmului: „Abia acela este un lider adevărat, cel care nu îşi doreşte să fie lider”.  Şi m-am gândit că poate tocmai aici e cheia unui alt tip de leadership – unul care nu se clădeşte pe ambiţie, ci pe modestie; nu pe imagine, ci pe vocaţie. Într-o lume în care liderii se definesc prin carismă, putere şi prezenţă publică, Papa Francisc a ales să fie altceva. Să fie întâi de toate om. Să vorbească cu grădinarii, să asculte ABBA, să glumească, să meargă pe jos printre oameni. Să spună ce gândeşte şi să recunoască ce nu înţelege. Să greşească. Să ceară iertare. Un lider care nu se ascundea în spatele unui protocol, ci cobora printre oameni. Care nu îşi proteja imaginea, ci vulnerabilitatea. Una dintre cele mai tulburătoare replici din film vine şi de la Papa Benedict: „Să fii papă înseamnă să fii un martir cu o sentinţă pe viaţă”. 

    Şi deşi se referă la rolul papal, simt că descrie perfect şi alte funcţii de conducere – în business, în politică, în educaţie, în orice loc în care ţi se cere nu doar să iei decizii, ci să porţi pe umeri greutatea altora, să oferi direcţie, încredere şi sens chiar şi atunci când nu le mai simţi tu însuţi. Dar poate cea mai importantă lecţie pe care ne-a lăsat-o pontificatul lui Francisc e aceasta: că modestia nu e o slăbiciune, ci o formă de forţă. Că nu trebuie să fii infailibil ca să conduci. Că e mai greu – şi mai rar – să fii liderul care stă de vorbă cu angajaţii despre ultimul meci de fotbal decât cel care dă ordine de sus. Că adevărata autoritate nu vine din titluri, ci din grija constantă pentru binele celorlalţi. Papa Francisc a fost, pentru mine, întruchiparea acelui tip de lider pe care nu îl uităm nu pentru deciziile grandioase sau pentru discursurile istorice, ci pentru liniştea pe care o aduce. Pentru umanitatea pe care o iradiază. Pentru curajul de a rămâne fragil într-o lume care îţi cere să fii tare. Şi, poate mai ales, pentru curajul de a rămâne aproape. Am simţit de multe ori că trăim într-o epocă în care cei care par cei mai puternici ajung în frunte. Că leadershipul s-a transformat într-o cursă de imagine, într-un joc de putere sau într-un instrument de control. Dar când mă gândesc la Papa Francisc – şi la omul cald, tăcut, care încerca să îşi cumpere un bilet de avion pentru o cursă de linie, stătea pe canapea şi se uita la un meci sau dansa, îmi amintesc că există şi altfel de lideri. Cei pentru care rolul nu este neapărat un scop, ci mai degrabă o chemare.   

    Ioana Matei este editor-şef, Business Magazin

  • Harry Meintassis, Partener, Meintassis Partners: O minte frumoasă

    Într-o lume atât de complexă şi ambiguă, pot fi oare marile noastre provocări rezolvate de specialişti? Nu ne putem rezolva problemele cu aceeaşi minte care le-a creat – problemele de azi cer o minte a viitorului. Avem nevoie de un nou tip de inteligenţă. Aceasta este mintea sintetizatoare – mintea secolu-lui XXI. Există diferite moduri de a gândi.

    Mai întâi, există mintea Expertului. Ea se bazează pe profunzimea cunoştinţelor, pe abilităţi şi experienţă acumulate în timp. Este tehnică, specializată, analitică. Există un „răspuns corect” ce poate fi găsit prin practici verificate. Apoi, există mintea Critică. Aici ne punem sub semnul întrebării presupunerile de ba-ză. Navigăm prin labirintul informaţiei cu rigoare şi obiectivitate. Diagnosticăm cauzele profunde. Ca nişte buni oameni de ştiinţă, „testăm ipoteze” folosind dovezi şi logică.

    Gândeşte ca un CEO

    Totuşi, chiar dacă aceste două tipuri de gândire îşi au locul lor, ele nu sunt suficiente pentru a rezolva marile probleme ale prezentului.

    Mintea expertului este potrivită pentru cazuri simple, previzibile.

    Mintea critică, o mare cucerire a epocii Iluminismului, se bazează pe analiză raţională, dar nu poate „ve-dea” mai departe în viitor, înspre ce este posibil.

    Într-o lume haotică şi imprevizibilă, avem nevoie de o Minte Sintetizatoare.

    Ce înseamnă să fii un sintetizator? Este ca şi cum ai fi un CEO, un polimat, un artist şi un alchimist, toate în acelaşi timp.

    Mintea sintetizatoare vede întregul, nu doar părţile. Este strategică. Observă tipare, tendinţe, interde-pendenţe.

    Sintetizatorii au o curiozitate infinită pentru domenii diverse – ştiinţă, arte, psihologie, istorie, literatură. Vor să înţeleagă cum funcţionează cu adevărat lumea, cum reacţionează oamenii în diferite contexte. Pentru sintetizatori, separarea – „umbra” specializării – este o iluzie periculoasă. Viaţa nu funcţionează aşa. Ei văd transformările ca fiind schimbări ale unor sisteme umane complexe – nu doar mutarea me-canică a unor piese.

    Mintea modernă divide, specializează, gândeşte în categorii: instinctul grecesc era opusul, acela de a avea o privire de ansamblu, de a vedea lucrurile ca un întreg organic.

    H.D.F. Kitto

    Sintetizatorii sunt adevăraţi gânditori strategici, nu doar „planificatori”; ei folosesc imaginaţia, viziunea. Se întreabă: „Ce este posibil?” Ei pot reformula problemele, întrebând: „Care este adevărata problemă pe care încercăm să o rezolvăm, dincolo de suprafaţă?” sau „Cum putem privi această situaţie altfel?”

    Văd dincolo de prezent, înţeleg care sunt efectele de ordin doi şi trei ale deciziilor luate. Pot contura o viziune mai completă a viitorului.

    Aceasta le oferă un avantaj unic: în timp ce altora lumea li se pare haotică, ei văd firul roşu.

    Valoare creată la intersecţia silozurilor

    Cu acest tip de gândire, sintetizatorii construiesc poveşti mai bune, mai convingătoare, care îi unesc pe oameni şi aduc claritate în vremuri de ambiguitate. „Limbajul” lor atinge publicul într-un mod diferit – nu este sec, tehnic; este viu, proaspăt. Fac conexiuni surprinzătoare, folosesc metafore, imagini mentale, pentru a da viaţă mesajelor lor. Sunt într-o poziţie unică de a traversa graniţe, de a sparge silozuri, de a construi parteneriate. Sintetizatorii nu sunt blocaţi în poziţii „fixe”, văd „nuanţe”, privesc fiecare subiect din multiple unghiuri, dincolo de alb şi negru. Caută o „a treia cale” creativă – atât de necesară într-o so-cietate tot mai polarizată. Le place să se joace cu idei opuse în mintea lor – structură şi agilitate, tradiţie şi schimbare, proces şi rezultat, sine şi serviciu. Ei armonizează. Asemenea pianiştilor care cântă acor-duri şi arpegii, combinând note diferite. Pot tăia prin zgomotul informaţional, aduc înţelepciune şi naraţi-uni noi, care ne unesc şi ne ajută să găsim sensuri.

    Sintetizatorii caută perspectiva celorlalţi pentru a înţelege mai profund. Le place să asculte şi să înveţe din orice, de la oricine. Nu sunt doar polimaţi. Nu este vorba doar despre „intelectul” lor. Este vorba despre identitatea lor.

    Spre deosebire de experţi, sintetizatorii sunt studenţi. Nu au ego fragil, nu cred în „absoluturi”, nu au ne-voie să se încadreze în „cutii”. Sunt învăţăcei fluizi, simt umanitatea şi conexiunea cu întregul Cosmos. Nu fac o distincţie strictă între fizic şi spiritual, corp şi suflet. Pentru ei, arta, estetica şi frumuseţea în toate formele (muzică, poezie etc.) sunt esenţiale pentru a trăi măreţia vieţii.

    Sintetizatorii udă seminţele creativităţii. Steve Jobs spunea: „Creativitatea înseamnă să conectezi lu-cruri… Mulţi oameni din industria noastră nu au avut experienţe diverse. Aşa că nu au suficiente puncte de legătură şi sfârşesc cu soluţii liniare, fără o perspectivă largă asupra problemei”. 

    Sintetizatorii au o curiozitate infinită pentru domenii diverse – ştiinţă, arte, psihologie, istorie, literatură. Vor să înţeleagă cum funcţionează cu adevărat lumea, cum reacţionează oamenii în diferite contexte. Pentru sintetizatori, separarea – „umbra” specializării – este o iluzie periculoasă. Viaţa nu funcţionează aşa.

    Hrăneşte-ţi mintea sintetizatoare

    Sintetizatorii sunt o specie rară. Mulţi dintre ei au făcut „ocoluri” în carieră, au fost formaţi de experienţe de viaţă dificile, au ieşit din zona de confort, au avut mentori extraordinari. Au trecut de la stăpânirea abilităţilor la stăpânirea de sine. Din această perspectivă, pot fi lideri şi mentori extrem de eficienţi pentru noile generaţii.

    Eşti tu un sintetizator?

    1. Ce teme se evidenţiază din povestea vieţii tale?

    2. Ce tipare recunoşti în lume?

    3. Ai o viziune asupra muncii tale şi asupra lumii peste 5-10 ani?

    4. Ai o curiozitate nestăvilită de a învăţa lucruri noi?

    5. Conectezi idei şi domenii aparent diferite?

    6. Cauţi sensul dincolo de fapte?

    7. Te atinge arta în suflet?

    8. Cauţi experienţe noi?

    9. Îţi place să te înconjori de oameni diferiţi de tine?

    Mai mult ca oricând, avem nevoie de lideri cu o minte sintetizatoare, multidimensională.

    Într-un val de date şi algoritmi, cea mai bună speranţă a noastră pentru viitor este să distilăm înţelep-ciunea interconectării lucrurilor.

    Avem nevoie de minţi frumoase.   

  • Este 2025 anul în care majoritatea dintre noi va renunţa la reţelele sociale?

    Nu e deloc o coincidenţă faptul că Oxford English Dictionary a ales „brainrot” drept expresia anului 2024. Termenul descrie perfect efectul tot mai vizibil pe care reţelele sociale şi consumul constant de conţinut de slabă calitate îl au asupra noastră: senzaţia că, pur şi simplu, ne simţim „mâncaţi” pe dinăuntru.

    Un studiu recent, „Modificări ale anatomiei creierului asociate cu dependenţa de reţelele sociale” (SNS), a descoperit că dependenţii de reţele sociale pierd materie cenuşie din creier într-un ritm alarmant de similar cu cel al dependenţilor de cocaină. Iar această materie cenuşie e esenţială – ea controlează reglarea emoţiilor, capacitatea de concentrare şi rezolvarea problemelor. Nu e de mirare, aşadar, că timpul petrecut excesiv în faţa ecranelor ne lasă epuizaţi emoţional şi, adesea, dezorientaţi (fenomen care a fost denumi şi „zombie scrolling”). Şi, desigur, mult mai anxioşi. Pentru că dacă petreci o oră pe Instagram, în loc să te simţi inspirat, te întrebi de ce viaţa tuturor arată mult mai bine decât a ta. Sau te surprinzi că nu mai eşti relaxat după câteva scrolluri, ci te întrebi ce se va mai întâmpla în viitor după atâtea ştiri despre criza climei, Trump şi taxele impuse, alegerile prezidenţiale din România. Break-ing news – cu toţii trecem prin asta. Social  media, în special platformele precum Instagram, au această modalitate „vicleană” de a transforma un simplu scroll într-o sesiune de îndoială de sine şi anxietate.

    Chiar dacă nu suferi de o dependenţă propriu-zisă, efectele reţelelor sociale se resimt în moduri subtile, dar constante, pentru toţi. Spre exemplu, în 2022, consumam de cinci ori mai multă informaţie zilnic decât o făceam în 1986. Conform statisticilor recente oferite de Golden Steps ABA, capacitatea noastră de atenţie a scăzut cu 33% din anul 2000 până în prezent. De asemenea, tulburările de anxietate şi depresie în rândul tinerilor au crescut cu 70% de la apariţia social media, aşa cum menţiona la începutul anului Royal Society for Public Health (RSPH).

    Generaţia Z şi milenialii petrec între 6,5 şi 8,5 ore pe zi în faţa ecranelor. În 2024, o persoană îşi ridica în medie telefonul de 218 ori pe zi şi vizualiza între patru şi şapte profiluri pe diferite platforme de socializa-re, câte unul pentru fiecare aplicaţie. Aceasta petrecea aproximativ 2 ore şi 20 de minute zilnic pe reţe-lele sociale, iar pentru adolescenţi, timpul depăşeşte 3 ore. La un calcul simplu, vorbim despre circa 852 de ore, adică aproximativ 35 de zile pe an dedicate acestor platforme – mediului virtual. În plus, unui uti-lizator îi apar în medie între 4.000 şi 10.000 de reclame, lucru care subliniază impactul semnificativ pe care tehnologia şi reţelele sociale îl au asupra vieţii noastre cotidiene şi a decizilor de cumpărare pe care le luăm mai târziu. 

    Majoritatea timpului petrecut scrollând pe social media înseamnă, de fapt, un consum pasiv. Vedem oameni care par că trăiesc vieţi frumoase – călătoresc, îşi deschid afaceri, poartă haine cool, îşi cumpără case şi maşini scumpe – şi, inevitabil, ajungem să ne simţim copleşiţi sau „nepotriviţi”. Tocmai din acest motiv, tot mai mulţi oameni încep să caute moduri mai sănătoase de a fi online. Sau de a nu fi – mulţi adoptă acum „detoxul digital”. Conform celui mai recent studiu realizat de Reveal Marketing Re-search, 32% dintre românii din mediul urban au apelat la un detox digital. Printre cei mai deschişi către acest tip de pauză se numără tinerii cu vârste între 18 şi 24 de ani (47%) şi persoanele care au copii sub 18 ani. 

    Vom renunţa la social media anul acesta? E cumva de neimaginat să trăim în 2025 fără reţele sociale, în ciuda a tot ce se scrie despre acest subiect. Şi poate că soluţia nu e să renunţăm total la ele, dar să ştergem măcar unele dintre ele – mai ales că toate aplicaţiile sunt acum atât de asemănătoare, nu doar ca interfaţă, dar şi conţinutul este doar multiplicat pentru fiecare în parte. 

    Este mai realist să ne gândim la un detox digital? Sau este doar încă un trend care ne face să ne simţim temporar mai bine, doar ca să revenim la scrollul compulsiv câteva zile mai târziu? Răspunsul, ca în mul-te alte situaţii legate de tehnologie, e: depinde. Pentru unii, detoxul digital poate fi o formă reală de re-setare mentală – o încercare sinceră de a-şi recăpăta controlul asupra propriei atenţii. Pentru alţii, e doar o bifă în lista de trenduri de pe Instagram sau TikTok: #7daysoffline, urmată, desigur, de o postare lungă despre „ce am învăţat în acest timp”.

    Dar ne dorim cu adevărat o pauză sau doar postăm despre pauză ca să primim validare? Pentru că detox-ul digital a devenit un trend va avea, inevitabil, şi un final. Ce am putea să facem cu 35 de zile pe an în loc să fim conectaţi online?   

    Oana Ioniţă este Social media manager, BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, După Afaceri Premium