BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Dacă ar putea, statul ar transforma capitalismul privat într-un capitalism de stat

    Când sunt probleme în economie, când statul, în frunte cu guvernul, derapează – ceea ce se întâmplă acum cu finanţele publice, deficitul bugetar, cheltuielile bugetare mari – multă lume îşi îndreaptă privirea de la politicieni către mediul de afaceri, în speranţa unui om providenţial din business care să preia conducerea statului.

    Odată cu apariţia şi reapariţia lui Donald Trump, multă lume se raportează la modelul Donald Trump, un om de afaceri cu mai mare sau mai mic succes, care se luptă cu sistemul public.

    În cazul României, dacă ar întreba cineva care sunt cei mai mari antreprenori români, toată lumea ar arăta cu degetul către Ion Ţiriac. Imaginea lui ca om de afaceri de succes continuă să fie în prim-plan.

    Dar dacă ne uităm în topul celor mai mari companii antreprenoriale româneşti după cifra de afaceri, personajele sunt altele: Adrian şi Dragoş Pavăl, cunoscuţi ca fraţii Pavăl de la Dedeman – bricolaj, cu afaceri de 11,5 miliarde lei (2,3 mld. euro), Dorinel Umbrărescu cu firmele de construcţii Tehnostrade, SA&PE Construct, Spedition UMB, cu 8,7 miliarde de lei, Alin Niculae de la Oscar Downstream – comerţ cu petrol, cu 7,3 miliarde de lei, Dan Ostahie de la Altex – electro-IT, cu 7 miliarde de lei, Anca Vlad de la Fildas – comerţ cu produse farma, cu 6,9 miliarde de lei, Zoltan Teszari de la Digi – telecomunicaţii, cu 5,1 miliarde de lei, Augustin Oancea de la Tinmar Energy – trader de energie, cu 3,1 miliarde de lei, Daniel Dines de la UiPath Bucureşti – servicii IT, cu 2,8 miliarde de lei.

    Pe un singur CUI, acestea sunt cele mai mari firme antreprenoriale româneşti. Bineînţeles că pe holdinguri unii ar putea să aibă afaceri mai mari.

    Dar, cel puţin din datele oficiale, aceştia sunt cei mai mari antreprenori români conform cifrei de afaceri din 2023, de când avem ultimele date agregate. Pentru 2024, datele finale vor veni în câteva săptămâni, dar nu cred că vor fi schimbări în clasament.

    La acest dream team am putea să-i mai adăugăm pe Horia Ciorcilă, preşedintele Băncii Transilvania şi cel mai mare acţionar individual al celei mai mari bănci din România, pe Iulian Dascălu de la Iulius Group, dezvoltatorul din spatele mallurilor Iulius, pe Ştefan Vuza de la Chimcomplex/Oltchim, pe Iulian Stanciu de la eMag, pe Dan Şucu de la Mobexpert, cu businessul de mobilă şi investiţiile imobiliare.

    În mod normal, ei ar trebui să fie partenerii de dialog cu politicienii, cu guvernul, ei ar trebui să fie parte din dream teamul de business al României.

    Ar putea cei mai mari antreprenori români să rezolve problemele bugetului, dacă ar fi la guvern, mai bine decât politicienii? Multă lume crede că da. Alţii spun că nu, pentru că nu poţi să conduci o ţară, un guvern, un buget, un minister, o companie de stat pe modelul unei companii private, chiar dacă aceasta are cel mai mare succes din lume.

    Pot antreprenorii români să se substituie politicienilor în a conduce sectorul public? Atâta timp cât aceştia nu intră în politică – şi niciunul dintre ei nu vrea să intre în politică – nu vom şti.

    Ceea ce faci într-o companie privată de pe o zi pe alta este puţin probabil să poţi face într-un sistem public, adică la stat, care se sprijină pe alte reguli, pe alte cutume, pe legi speciale etc.

    Antreprenorii ştiu foarte bine domeniul lor, dar au mai puţin o privire de ansamblu asupra societăţii, asupra economiei în ansamblu, asupra modului de interacţiune dintre stat şi sectorul privat.

    De obicei, statul, tot aparatul administrativ, toate instituţiile publice sunt “împotriva” businessului. Ei văd companiile private, îi văd pe antreprenorii români ca pe nişte entităţi care fac profit pe seama statului şi exploatându-i pe cei din jur.

    Niciun politician cu vechime nu crede intern, din mintea lui, în businessul privat, în antreprenoriat, în mediul / capitalismul care creează produse şi servicii pentru piaţă şi construieşte ceva vizibil.

    Companiile private sunt văzute de către administraţia publică doar ca nişte entităţi care plătesc taxe şi impozite mici şi care nu îndestulează suficient bugetul de stat, administraţia publică şi statul în ansamblul lui.

    Cei mai mulţi dintre politicieni cred mai degrabă şi ar vrea să fie modelul capitalismului de stat decât modelul capitalismului privat. Adică firmele private ar trebui să lucreze pentru stat şi pentru tot ce înseamnă administraţia statului, nu pentru fondatorii, antreprenorii care au pus pe piaţă acele businessuri.

    Şi de aceea majorările de taxe şi impozite, aşa cum se discută acum, sunt variante mai la îndemână pentru politicieni decât reducerea de cheltuieli.

    În esenţă, cei care fac parte din ceea ce se cheamă stat mai degrabă tolerează capitalismul privat şi, în orice moment, ar vrea să-l transforme într-un capitalism de stat.    

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Cash-ul a murit. Trăiască cash-ul (din sertar)

    Un sondaj recent realizat de BUSINESS Magazin pe LinkedIn arată o Românie împărţită între două reflexe financiare: peste 800 de respondenţi spun că nu mai au deloc cash la ei, în timp ce sute recunosc că păstrează o rezervă în casă sau au bani fizici permanent în portofel. Cash-ul nu mai circulă prin portmonee, dar n-a părăsit casele şi, mai ales, gândurile noastre. Scriam acum doi ani – şi pare că nu s-a schimbat mare lucru – că în timp ce vorbim despre plăţi cu faţa în Japonia sau cu ceasul în Franţa, în anumite zone din România încă eşti privit straniu când întrebi dacă poţi plăti cu cardul. Într-o parte a ţării, POS-ul a devenit opţional; în alta, e încă o prezenţă exotică. Două Românii, două viteze de plată, dar şi două tipuri de încredere: una în tehnologie, alta în „ce ţii în mână”. Este cash-ul o problemă sau o soluţie? Depinde de unde priveşti. La suprafaţă, pare o dovadă că digitalizarea financiară merge bine. Dar privit în profunzime, cash-ul rămas în circulaţie spune o poveste mai largă despre frica de instabilitate, lipsa de încredere în sistem, teama de blocaje tehnice sau legislative. În perioade de criză – economică, pandemică, geopolitică – oamenii acumulează cash, aşa cum îşi fac rezerve de conserve, nu pentru consumul imediat, ci pentru siguranţă psihologică. Şi, dincolo de România, fenomenul are ecouri şi în alte ţări. În Suedia, lider global al plăţilor digitale, autorităţile au cerut recent cetăţenilor să păstreze cash în casă pentru situaţii de urgenţă, după ce şi-au dat seama că o societate complet digitalizată poate deveni vulnerabilă în faţa unor atacuri cibernetice sau căderi de sistem. Mai mult, cash-ul revine sub forme neaşteptate. În SUA, Generaţia Z a reinventat numerarul printr-un trend numit „cash stuffing”: o metodă de bugetare fizică, în care banii sunt împărţiţi în plicuri pentru diferite cheltuieli (transport, mâncare, economii). A apărut pe TikTok şi a devenit o formă de protest tăcut împotriva consumerismului digital – un mod de a recâştiga controlul asupra banilor, când swipe-ul pe ecran pare prea uşor şi prea abstract (sursă: Investopedia, 2023). În România, „cash stuffingul” are o variantă locală, mai puţin instagramabilă şi se referă mai ales la părinţii care ascund bani „pentru zile negre”, antreprenorii care încă plătesc salarii parţial în numerar sau comercianţii care „preferă cash-ul”. Nu e doar o chestiune de obicei. E o strategie de adaptare la impredictibil, fie acesta de natură fiscală, bancară, tehnologică. Aşadar, e bine sau e rău că românii încă ţin cash? E, mai degrabă, un simptom decât o alegere. Este reacţia unui sistem care nu e încă 100% de încredere – iar oamenii, intuitiv, simt asta. Până când reţelele bancare nu vor mai cădea, până când POS-ul va funcţiona şi în magazinele din sate, până când administraţia va accepta plăţi electronice fără să suspine, cash-ul va rămâne. Dar nu pentru cumpărături, ci mai ales pentru confort mental. Concluzia? Cash-ul nu e înapoiere. E ce păstrezi în buzunar când nu crezi că sistemul te va prinde la timp. Iar până când toţi vom avea încredere să-l lăsăm acasă, bancnota de 50 de lei va continua să fie acolo. Nu ca metodă de plată, ci ca ultimă soluţie, într-o economie care promite că e pregătită digital, dar încă nu convinge pe toată lumea.    

     

    Cum „se mişcă” banii lichizi în lume:

    •  Utilizarea numerarului a înregistrat un declin important la nivel global. Un raport din 2024 arată că volumul tranzacţiilor în numerar în 63 de ţări a scăzut cu 20% între 2013 şi 2023, iar ponderea numerarului în totalul tranzacţiilor a scăzut de la 73% în 2013 la 37% în 2023, cu o proiecţie de 23% până în 2028 . Această tendinţă este alimentată de adoptarea pe scară largă a plăţilor digitale şi a portofelelor mobile, în special în economii emergente precum India şi Brazilia, scriu publicaţiile globenewswire.com, paymentsdive.com;

    • În ciuda progreselor tehnologice, există îngrijorări privind excluziunea financiară a anumitor segmente ale populaţiei. În Regatul Unit, un comitet parlamentar a sugerat ca magazinele să fie obligate să accepte numerar, pentru a proteja persoanele în vârstă şi cele din medii defavorizate care depind de plăţile în numerar . De asemenea, în Irlanda, guvernul a propus o lege pentru a asigura accesul continuu la numerar, subliniind importanţa acestuia pentru întreprinderile mici şi pentru persoanele care preferă sau depind de numerar. (thetimes.co.uk, thesun.ie) (thetimes.co.uk, thesun.ie);

    • Suedia, considerată un pionier al societăţii fără numerar, a început să reevalueze această direcţie din motive de securitate naţională. În 2025, autorităţile suedeze au încurajat cetăţenii să păstreze numerar pentru situaţii de criză, recunoscând că o dependenţă totală de plăţile digitale poate fi riscantă în caz de atacuri cibernetice sau întreruperi ale reţelelor (theguardian.com);

    • În ciuda digitalizării, unele grupuri, inclusiv Generaţia Z, adoptă practici precum „cash stuffing” – o metodă de bugetare care implică alocarea fizică a numerarului în plicuri pentru diferite categorii de cheltuieli. Această tendinţă reflectă o dorinţă de control tangibil asupra finanţelor personale şi o reacţie la natura abstractă a plăţilor digitale.

    Ioana Matei este editor-şef,Business Magazin

  • Daniel Popescu, psiholog si psihoterapeut, fondator al aplicaţiei PSYnfo: Între vizionar şi manipulator sau când egoul conduce şedinţa

    Nu vreau să sune a manifest către întoarcerea la vreo nostalgie, dar sunt semne că, în climatul organizaţional actual, eficienţa este adesea ridicată pe un piedestal cu privilegii de regină, fără să amintim, încă, de ascensiunea fulminantă a inteligenţei artificiale, bineînţeles în detrimentul, uneori, al eticii şi aproape întotdeauna al echilibrului uman.

    În acest context extrem de interesant, vreau să vă vorbesc despre anumite trăsături de personalitate – se poate citi despre ele în literatura de specialitate – şi formele lor funcţionale. Poate aţi auzit de aşa-numita „triadă întunecată”, compusă din cuvinte pe care le auzim mai des când ne certăm, şi anume: narcisism, machiavelism şi psihopatie. Partea interesantă este că, după unele studii, acestea se regăsesc frecvent în profilul liderilor carismatici, seducători şi care escaladează prea rapid în ierarhie.

    Aceste trăsături, deşi profund controversate din perspectivă psihologică, sunt de facto recompensate în anumite contexte profesionale. Începem cu narcisismul – această trăsătură are capacitatea de a oferi liderului o viziune supraestimată despre sine, corelată apoi cu o capacitate de autopromovare agresivă şi o toleranţă scăzută la critică. Aceasta duce, în termeni funcţionali, la formarea unei imagini carismatice şi inspiratoare – elemente-cheie în perioade de criză sau tranziţie organizaţională. Cu toate acestea, cercetările arată că narcisismul este rareori asociat cu performanţa reală, ci mai degrabă cu percepţii distorsionate asupra propriei eficienţe. A doua trăsătură din triadă este machiavelismul, care introduce dimensiunea manipulativ-strategică până la nivelul conducerii.

    Liderii cu un profil ridicat de machiavelism prezintă o capacitate remarcabilă de a mobiliza resursele umane şi informaţionale în scopuri personale sau instituţionale, fără a fi constrânşi de bariere sau reguli din perspectiva moralităţii. Această eficienţă rece şi calculată poate produce rezultate vizibile, dar are efecte colaterale majore asupra încrederii, coeziunii şi transparenţei în cadrul echipei pe care o conduc. Ultimul pilon este psihopatia, care, în forma sa adaptativă, se exprimă prin absenţa empatiei, inhibiţia anxietăţii şi o înclinaţie pronunţată către asumarea de riscuri. Liderii cu astfel de profiluri psihologice se manifestă frecvent printr-o remarcabilă rezilienţă emoţională (ştiu să facă faţă stresului) şi prin capacitatea de a lua decizii dure într-un interval scurt. Deşi aceştia pot contribui la „stabilizarea” organizaţională în momente de criză, ei pot distruge, pe termen lung, capitalul uman al companiei prin instaurarea unui climat bazat pe frică şi control excesiv.

    Ironia situaţiei constă în faptul că aceste trăsături disfuncţionale nu sunt doar tolerate, ci deseori premiate în cadrul sistemelor de recompensă şi promovare internă. Cultura organizaţională bazată pe performanţă cu orice preţ duce la un cocktail de confuzii îmbătător şi cu dureri de cap, cum ar fi carisma cu competenţa, agresivitatea cu leadershipul autentic şi lipsa de empatie cu obiectivitatea decizională. Astfel, în mod paradoxal, comportamentele contraproductive devin predictori ai succesului profesional în unele structuri organizaţionale de astăzi.

    Pe termen scurt, se poate susţine că aceste trăsături produc efecte benefice: impulsionează luarea deciziilor, încurajează gândirea strategică şi generează percepţia de autoritate. Însă studiile psihologice demonstrează că liderii care manifestă prea intens aceste trăsături generează costuri organizaţionale ridicate (hai cu psihologul de serviciu), inclusiv creşterea burnoutului, diminuarea loialităţii angajaţilor şi deteriorarea, într-un final, a culturii organizaţionale sau instituţionale. Astfel, dintr-o perspectivă psihologică mai rafinată, este esenţială delimitarea între o funcţionalitate temporară şi disfuncţionalitatea pe termen lung. Deşi “triada întunecată” poate facilita ascensiunea profesională în contexte competitive, această dinamică riscă să submineze sustenabilitatea organizaţiei şi să compromită sănătatea psihologică a echipelor.

    Aşadar, absenţa unor mecanisme riguroase de selecţie şi formare a liderilor, care să includă nu doar competenţe tehnice, ci şi criterii de integritate şi maturitate emoţională, poate duce la apariţia unui model de conducere în care succesul devine, oarecum, sinonim cu un handicap sau o disfuncţionalitate foarte bine mascată. În loc de concluzii, îndrăznesc să vă las cu o întrebare care ar da bătăi de cap oricărui CEO dintr-un sistem organizaţional: câţi dintre liderii de azi sunt cu adevărat competenţi – şi câţi doar abili în a mima această competenţă? Nu ştiu… o fi calitatea vieţii celor care lucrează sub conducerea lor? 

  • Teodora Adamache, Managing Consultant, See First Marketing: Gata cu paradigma „Fac eu tot”! Antreprenorul anului 2025 este arhitectul unui ecosistem sănătos

    Antreprenoriatul românesc a parcurs un drum lung în ultimele decenii. De la iniţiative mici, conduse aproape exclusiv de fondatori, până la companii cu ambiţii regionale sau chiar globale, peisajul de business s-a sofisticat. Astăzi, în România, conform datelor publice preluate de Ziarul Financiar, peste 800.000 de firme sunt înregistrate ca întreprinderi mici şi mijlocii (IMM-uri), iar acestea contribuie cu circa 45% la cifra de afaceri totală a economiei şi susţin aproximativ 65% din forţa de muncă. Sunt cifre care vorbesc despre un rol central în economia naţională — dar şi despre o presiune uriaşă pe umerii fondatorilor. Dincolo de date, rămâne o întrebare esenţială: cum construim companii care nu doar supravieţuiesc, ci cresc sănătos şi sustenabil? Tot mai des, observ o provocare comună în rândul fondatorilor: nevoile lor antreprenoriale se rafinează, dar mulţi rămân ancoraţi într-o paradigmă veche, obositoare, cea a antreprenorului care face totul singur. Îmi asum riscul de a emite o generalizare, dar diferenţa între antreprenorii care au interacţionat cu pieţele internaţionale şi cei ancoraţi exclusiv în realitatea locală este vizibilă. Cei dintâi învaţă mai repede valoarea parteneriatelor şi a delegării. Cei din urmă se luptă adesea cu o mentalitate de tip „ştiu eu mai bine” sau „nimeni nu poate face la fel ca mine”. Perfecţionismul devine, fără să ne dăm seama, o frână de creştere. O companie care îşi propune să crească sănătos nu mai poate funcţiona ca o prelungire a voinţei fondatorului. Are nevoie de un ecosistem solid de susţinere, în care toate funcţiile sunt prezente şi aliniate: nu doar vânzări, ci şi strategie financiară, resurse umane, marketing, comunicare, procese operaţionale şi tehnologie. De multe ori, un business „şchioapătă” nu pentru că nu are clienţi, ci pentru că nu are structură în spate. Pe partea financiară, cifrele nu trebuie doar urmărite sau contabilizate, ci înţelese strategic. Fără control financiar real şi fără un partener de încredere în zona aceasta, deciziile devin reactive, iar oportunităţile trec pe lângă tine. O strategie sănătoasă de resurse umane e la fel de vitală: oamenii nu sunt doar executanţi, ci parteneri în construcţia unei viziuni antreprenoriale. O echipă bine aleasă şi motivată poate accelera dezvoltarea mai mult decât orice investiţie în echipamente sau software.

     

    De la pompier la arhitect

    Antreprenorul român joacă adesea rolul pompierului: sare în toate direcţiile, stinge incendii, ia toate deciziile. Dar antreprenorul anului 2025 nu mai poate fi pompier. Trebuie să fie arhitect. Arhitectul unui ecosistem coerent, care funcţionează şi fără ca el să apese toate butoanele. Această transformare începe cu o schimbare profundă de mentalitate. Delegarea nu este un semn de slăbiciune, ci unul de maturitate. Este nevoie de curaj să renunţi la control şi de înţelepciune să alegi oamenii sau partenerii cărora le încredinţezi părţi din businessul tău. În delegare, efortul cel mai mare este interior: să ne vindecăm de perfecţionism şi să învăţăm să respectăm şi alte perspective — care pot duce la rezultate diferite, dar la fel de bune. Ca specialist în marketing şi antreprenor, am văzut pe teren cum marketingul a evoluat dintr-un „lux” într-un element fundamental al oricărei strategii de business. Nu mai vorbim despre campanii punctuale sau despre „a face puţină promovare” atunci când vânzările scad. Marketingul înseamnă astăzi prezenţă strategică, dialog cu piaţa, empatie faţă de client şi adaptare constantă. Este funcţia care poate valida ideea de business, testa pieţe noi, consolida brandul şi susţine retenţia clienţilor. Într-o companie sănătoasă, marketingul nu vine „la final”, după ce se termină produsul. El face parte din procesul de creare, ajustare şi scalare a produsului. De aceea, antreprenorii care au ales să externalizeze anumite procese, să angajeze specialişti sau să colaboreze cu parteneri dedicaţi în zone precum marketing, finanţe sau HR au făcut salturi reale. Am văzut antreprenori care, în doar câteva luni de colaborare cu profesionişti, au obţinut mai multă claritate, stabilitate şi viteză de reacţie decât în ani de muncă solitară.

     

    Viitorul aparţine celor care construiesc pe termen lung

    Cred cu tărie că antreprenorii care vor reuşi în următorul deceniu sunt cei care ştiu să-şi cizeleze nevoile, să ceară ajutor profesionist şi să construiască structuri funcţionale în jurul lor. Compania sănătoasă în 2025 nu mai este o structură centrată pe un singur om, ci un organism viu, echilibrat şi susţinut de parteneriate solide. A fi arhitectul unei astfel de construcţii nu înseamnă să renunţi la viziunea ta, ci să o traduci într-un model care să poată funcţiona şi fără tine. Este nevoie de răbdare, deschidere şi multă muncă (uneori chiar şi de introspecţie). Dar este singura cale reală spre autonomie. Iar primul pas este simplu, dar nu uşor: să ieşim din paradigma „fac eu tot” şi să acceptăm că succesul înseamnă colaborare, încredere şi direcţie clară. De la pompier la arhitect – aceasta este transformarea care va face diferenţa în anii următori.  

  • Mihaela din connecticut şi Alina din Ohio

    Sunt fascinat de oamenii, de românii care la un moment dat, fără să mai fie la 20 de ani, după ce termină şcoala, dintr-o dată decid să plece în lume, să-şi facă o altă viaţă, să aibă o altă carieră profesională, să aibă un alt drum. Şi nu pleacă din motive financiare, chiar deloc.

    Dacă ar fi fost în anii ’90, la începutul anilor 2000, când au plecat foarte mulţi, sau poate imediat după criza din 2008, când am avut un exod destul de puternic, aş mai fi zis. Dar acum, în timpurile noastre, când România, cel puţin statistic, este la cel mai înalt nivel din punct de vedere economic, când viaţa socială este destul de diferită faţă de cum a fost în anii ’90?

    Poate aşa văd eu lucrurile.

    Când am fost în luna mai la Washington, m-am întâlnit/reîntâlnit la Ambasada României de acolo cu Mihaela Ungureanu, cea care până în toamna lui 2021 a fost CEO, cea mai înaltă poziţie de management, al farmaciilor Dona, un business care atunci avea venituri anuale de 1,5 miliarde de lei, adică peste 300 de milioane de euro. Ea era unul dintre cei mai cunoscuţi executivi din industria farma. Să laşi peste noapte o funcţie de top în România şi să pleci aproape cu totul în Statele Unite, să o iei practic de la capăt într-o altă ţară, într-o altă lume de business, într-un alt job, este fascinant.

    Mihaela Ungureanu este acum administratorul unui club nautic în Connecticut, deţinut de familia Winklevoss (cei doi fraţi gemeni Winklevoss au fost unii dintre fondatorii Facebook).

    Cum este să o iei de la capăt într-o altă lume, unde nu te ştie nimeni şi unde nu ştii pe nimeni? (Peste tot este o lume de networking, mai ales în business.)

    O singură întrebare, foarte multe răspunsuri. Dar, până la urmă, e o nouă experienţă de viaţă.

    Poate mulţi dintre noi, după ce am văzut cum s-au desfăşurat lucrurile în cei 35 de ani de la căderea comunismului, am fi luat alte decizii, poate am fi vrut să avem mai multe experienţe în carieră. La un moment dat te gândeşti că timpul tău a trecut.

    Dar uite, nu este aşa, cel puţin din perspectiva Mihaelei Ungureanu.

    Dacă pe Mihaela Ungureanu o cunoşteam, ea fiind prezentă în ZF şi BUSINESS Magazin, la Washington am interacţionat şi cu o altă româncă, Alina Hărăstăsanu, care la un moment dat, de data asta în 2012, şi-a luat viaţa/cariera în propriile mâine şi a ajuns în SUA, iar acum este director pentru zona europeană pentru dezvoltarea relaţiilor cu investitorii din Europa care ar vrea să investească în statul american Ohio. Cum a ajuns cineva care a terminat Universitatea din Bucureşti în Ohio, mult prea departe de România, este la fel de fascinant. Cariera te poate duce în lume atât de surprinzător, încât te poţi mira şi tu unde ajungi.

    De ce a plecat Alina din România în Ohio? Unul dintre răspunsurile ei a fost că nu ar fi putut niciodată în România să ajungă într-o asemenea poziţie unde este ea acum, să reprezinte un stat american în a atrage investiţii străine. Se spune că America este ţara tuturor posibilităţilor, dar lumea mai mult se referă la a face bani. Este şi ţara tuturor posibilităţilor poate şi pentru o altă carieră.

    Românii s-au împrăştiat peste tot în lume. Dacă primul val, din anii ’90, a fost mai degrabă în căutarea unui job, oricare ar fi el, din care să câştigi mai mulţi bani decât cei 100-300 de dolari pe care puteai să-i încasezi în România, odată cu trecerea anilor lucrurile s-au mai schimbat. O parte s-au dus la studii, o parte au avut şansa să intre pe un drum de carieră în multinaţionale, o parte s-au dus în lume pentru a căuta o altă carieră, un alt job, o altă lume.

    Sunt sigur că exemplele Mihaelei din Connecticut (cu un MBA la Harvard) şi Alinei din Ohio (cu un MBA la The Ohio State University) pot fi regăsite la zeci şi sute de mii de români, care au ajuns peste tot în lume în nişte poziţii de top. Noi ştim mai puţin.

    Pentru noi percepţia este că toţi cei care au plecat din ţară – şi sunt peste 4 milioane – sunt căpşunari, au mers la cules de sparanghel, sunt bucătari şi chelneri, de altfel joburi extrem de respectabile, de care toţi avem nevoie până la urmă.

    Pe de altă parte, ar fi interesant de văzut, de consemnat, unde au ajuns românii care au vizat poziţii de management, de top management. Sunt fascinante cariera lor profesională şi răspunsurile la întrebările: de ce au plecat din România, ce nu au găsit aici, ce nu ar fi putut să facă în România, unde nu ar fi putut să ajungă în România şi unde au ajuns.

    La BM, noi am încercat să găsim români cu o carieră în afară care să ne răspundă la aceste întrebări, să scriem povestea lor. Şi vom continua.    

    Mihaela Ungureanu – Connecticut

    Ea  a deţinut până în toamna lui 2021 cea mai înaltă poziţie de management al farmaciilor Dona şi este acum administratorul unui club nautic în Connecticut

    Alina Hărăstăsanu – Ohio

    director pentru zona europeană pentru dezvoltarea relaţiilor cu investitorii din Europa care ar vrea să investească în statul american Ohio

  • Ne putem vedea liniştiţi de concedii, de planurile personale şi de carieră? Sau punem frână la consum şi investiţii?

    Cât de reală este uşurarea? Ne-a zdrelit niţel glonţul care ne-a trecut pe la ureche şi mulţi am trăit emoţii puternice cu prilejul celor mai recente alegeri. Iar pieţele s-au calmat, efectul a fost vizibil imediat asupra cursului euro/leu, bursa s-a înzdrăvenit, iar oamenii au tras adânc aer în piept. Mai e un hop totuşi, destul de important. Mediul economic este în expectativă, aşteaptă numirea noului guvern şi măsurile economice pentru redresarea deficitului bugetar uriaş. 

    Semnale de toate soiurile sunt în piaţă – de la lipsa de lichidităţi în piaţa bancară (BNR a intervenit organizând lunea trecută o licitaţie repo generală şi a dat băncilor comerciale 13,5 mld. lei, pe o săptămână), până la estimările bancherilor legate de reducerea ritmului de economisire. Mihail Ion, vicepreşedinte, Divizia Pieţe de Capital, Servicii Bancare de Investiţii şi Planificare Financiară Personală, Raiffeisen Bank România, a declarat într-un interviu pentru Ziarul Financiar că se aşteaptă ca economisirea să crească şi în 2025, chiar dacă într-un ritm ceva mai redus decât în 2024, deoarece ritmul de creştere reală a veniturilor disponibile ar putea să scadă.

    În plus, potrivit Indicatorului de Încredere Macroeconomică al Asociaţiei CFA România, încrederea în economie a scăzut în aprilie la cel mai mic nivel de la pandemie. Deficitul bugetar anticipat s-a majorat către 8% din PIB, iar creşterea economică anticipată a scăzut sub 1%.

    Una peste alta, diverse semnale indică faptul că deşi nivelul de adrenalină s-a redus, nu am ajuns la liman, iar pieţele plutesc în ape chiar dacă nu agitate, dar măcar tulburi. Multe companii sunt încă în expectativă, aşteaptă să vadă ce impact vor avea măsurile care vor fi luate. Ce urmează, în aceste condiţii? Cum să ne pregătim? Facem scenarii sau ne bucurăm de vara care tocmai a început şi aduce cu ea concedii şi relaxare? Oare în concediu vom deschide larg baierile pungii, ca de obicei în ultimii ani, sau vom fi mai cumpătaţi, gândindu-ne la ce ne aşteaptă? Pe termen scurt este puţin probabil să ne modificăm dramatic comportamentul de consum, fie că vorbim de mersul la cumpărături, cheltuieli pe servicii sau achiziţii majore. Nici măcar când vom plăti bacşişul pentru Uber, consumaţia de la terasă sau curierul care bate la uşă. Cutuma plătirii bacşişului este adânc înrădăcinată în compotamentul românilor, iar pentru sute de mii de oameni (coafeză, instalator, mecanic auto, livrator sau chelner) salariul este „mărunţişul” şi veniturile mai consistente se datorează „atenţiilor” primite de la clienţi. Valoarea acestor „atenţii” este suficient de interesantă pentru stat, care a introdus impozit pe acest tip de venituri în urmă cu doi ani; mai cu seamă operatorii din Horeca au făcut ceva vâlvă la momentul respectiv. Cum încasările au fost de circa zece ori mai mici decât estimările, o propunere de lege lansată anul acesta vizează eliminarea acestui impozit. În aceste condiţii, cine va avea mai mult de câştigat? Cei care primesc bacşiş? Clienţii care nu s-ar mai simţi la fel de presaţi să scoată mărunţiş din buzunare? Sau firmele care nu vor mai trebui să-şi bată capul cu colectarea acestor bani şi virarea taxelor aferente la bugetul de stat?   

    Întrebarea săptămânii în cadrul sondajului BUSINESS Magazin (realizat pe LinkedIn):

    În 2006, un material de pe coperta revistei, „Miliardul invizibil”, prezenta fenomenul bacşişului, o taxă pe care o plătim de bunăvoie, şi pe care o estima la 1 miliard de euro. În 2025, bacşişul mai e un gest de apreciere sau o obligaţie?

  • Piaţa muncii se schimbă tot mai tare. Ce trebuie să faci dacă vrei să nu îţi ia inteligenţa artificială locul de muncă, mai ales dacă este exact ce îţi doreai

    „Piaţa muncii se schimbă accelerat” – spunem asta de ani de zile, dar abia odată cu expansiunea reală a inteligenţei artificiale simţim că ceva fundamental se clatină. Un sondaj recent realizat de BUSINESS Magazin pe LinkedIn arată că tot mai mulţi tineri îşi caută experienţă şi relevanţă în afara sistemului clasic: peste 500 de oameni au bifat activităţi extracurriculare, de la cursuri practice şi internshipuri, până la programe de dezvoltare personală. Un semnal clar că lumea muncii nu mai este despre diplome, ci despre adaptabilitate. Dar ce te faci dacă nu mai ai 22 de ani? Dacă nu eşti genul sportiv, nici genul creativ, dacă nu vrei să te apuci de medicină la 38 de ani sau să devii make-up artist? Ce faci dacă îţi place, pur şi simplu, jobul tău de birou – şi te sperie ideea că un algoritm l-ar putea face, într-o zi, mai bine?

    Se pare că nu  doar „creativii” şi cei care îşi folosesc mâinile,  să zicem, la locul lor de muncă sunt în siguranţă. Un articol recent al BBC Worklife contrazice ideea populară că locurile de muncă „creative” sunt automat ferite de automatizare. Dimpotrivă: „Lucruri precum designul grafic şi rolurile din arta vizuală ar putea fi printre primele care dispar; algoritmii pot analiza milioane de imagini şi pot stăpâni estetica instant”, spune Martin Ford, expert în automatizare şi autor al cărţii Rule of the Robots. Cu alte cuvinte, nici pasiunea nu mai e garanţie. Însă Ford distinge trei tipuri de joburi care sunt – cel puţin pentru moment – mai greu de înlocuit:

    1. Cele care implică creativitate strategică, cum ar fi medicina, cercetarea sau dreptul.

    2. Cele care necesită relaţionare umană profundă, precum consultanţa, jurnalismul de investigaţie sau profesiile de îngrijire.

    3. Cele care presupun mobilitate şi dexteritate în medii imprevizibile, precum meseriile tehnice – electricieni, instalatori, sudori.

    Cititi aici materialul integral

  • Ce a aflat marea lume financiară despre noi

    Cu toţii sunteţi de acord că am avut un an, de fapt ultimele 12 luni (mai 2024 – mai 2025), cum nu prea am mai avut, un an care nu se anunţa deloc la orizont.

    Nimeni nu a putut previziona ce s-a întâmplat, ce furtună politică a venit peste noi.

    Până la finalul anului trecut, România era o ţară fără probleme politice, sociale, economice, era una dintre ţările Uniunii Europene cu cea mai mare favorabilitate europeană, exprimată în sondajele realizate, era o ţară cu una dintre cele mai mari creşteri economice, o ţară cu un curs valutar stabil şi care, în patru-cinci ani, a reuşit să aibă o recuperare faţă de media Uniunii Europene la PIB/capita la paritatea puterii de cumpărare cum nu a avut nicio altă ţară. Practic, am ajuns la acelaşi nivel la PIB/capita la paritatea puterii de cumpărare cu Polonia – 80% din media Uniunii Europene, depăşind Ungaria.

    În ţară era o linişte socială care părea solidă, foarte multă lume se bucura de creşterea salariilor, creşterea businessurilor, avioanele low-cost erau arhipline, iar banii obţinuţi în afară erau investiţi în ţară, în achiziţia de apartamente noi, în refacerea locuinţelor, în viaţa socială.

    Din punct de vedere politic, coaliţia PSD/PNL era cât de cât stabilă, România era un aliat de bază pentru NATO, pentru Bruxelles, în apărarea flancului estic, care se confruntă cu ameninţarea războiului din Ucraina.

    Din punct de vedere economic, aveam derapajul deficitului bugetar, dar care era acoperit de creşterea economică dublă faţă de media Uniunii Europene şi de stabilitatea politică. Pe masă aveam cumulat aproape 100 de miliarde de euro în PNRR şi în fonduri europene clasice şi doar trebuia să întindem mâna şi să luăm banii.

    Când totul era pregătit pentru încă patru ani de linişte socială, stabilitate politică – PSD/PNL, doar numele noului preşedinte fiind în discuţie –, creştere economică, creşterea salariilor, ne-am trezit că în faţă ne-a explodat o bombă pe care nu o văzuserăm, şi nici acum nu ştim cine ne-a pus-o acolo. De nicăieri a apărut Călin Georgescu (eu îl ştiam din anii 2000 de la Banca Naţională), un personaj care pur şi simplu a resetat întreaga scenă politică. Nimeni nu ştia de unde să-l ia, nici noi, nici lumea întreagă.

    Au urmat şase luni extrem de zbuciumate, care pur şi simplu au întors România cu totul, şi dintr-un aliat european ne-am trezit că putem ajunge un paria european prin scoaterea la iveală a unor opţiuni politice – suveranism, populism, naţionalism – care nu se întrevedeau la orizont.

    Anularea alegerilor prezidenţiale şi, ulterior, scoaterea din joc a lui Călin Georgescu la reluarea alegerilor prezidenţiale au pus capac situaţiei politice şi sociale, pentru că economia încă mai rezista.

    Tensiunea politică şi socială a atins cote maxime, culminând cu primul tur al alegerilor prezidenţiale, când George Simion, liderul curentului suveranist şi noua imagine a lui Călin Georgescu, a ieşit pe primul loc în alegeri, cu un vot dărâmător faţă de cei doi contracandidaţi care se băteau pentru locul doi.

    Multă lume a crezut că acesta va fi sfârşitul european al României, în condiţiile în care retorica populistă a lui George Simion – să nu mai stăm în genunchi în faţa Bruxelles-ului – câştiga rapid teren. Foarte mulţi nu au mai crezut că acest curent naţionalist, reprezentat de George Simion, mai putea fi oprit din a ajunge la Palatul Cotroceni, unde trebuia să ocupe fotoliul de preşedinte al României. Nicuşor Dan, primarul Capitalei, a intrat in extremis în turul doi, depăşindu-l pe omul partidelor de la guvernare, Crin Antonescu.

    Dar, într-o mobilizare fără precedent, cu perspectiva unei schimbări a României din drumul său în Europa, 6 milioane de români din întreaga lume i-au dat votul în turul al doilea lui Nicuşor Dan, făcându-l preşedinte.

    Este foarte interesant de văzut cum s-au văzut aceste evenimente din ultimul an pe pieţele financiare mondiale, prin intermediul celor două entităţi media de top, Bloomberg şi Financial Times, cea mai mare platformă de ştiri de business din lume, respectiv cel mai important ziar de business al Europei. Aşa că am făcut o trecere în revistă a evenimentelor care au ajuns pe primul ecran de la Bloomberg şi pe prima pagină din Financial Times.

    1. Candidatura lui Klaus Iohannis pentru funcţia de secretar general al NATO, o candidatură apărută de nicăieri, în condiţiile în care americanii şi principalele state europene se înţeleseseră asupra lui Mark Rutte. Ce căuta Iohannis în peisaj şi de ce a intrat oficial în această cursă, când principalii aliaţi conveniseră asupra lui Rutte, nimeni nu ştie.

    2. Scandalul şi arestarea fraţilor Tate – până la apariţia acestui scandal, nu am ştiut cât de importanţi sunt fraţii Tate, cât de mari influenceri sunt la nivel mondial şi cât de multă lume din afara României ştie despre ei. Şi mă tot întrebam cum de au ajuns în România şi cum de au ajuns pe prima pagină a celor mai mari publicaţii din întreaga lume. 

    La începutul anului, când li s-a permis să părăsească România şi când cazul lor a ajuns subiect la Casa Albă, în Biroul Oval, cazul şi răspunsul lui Trump au făcut înconjurul întregii lumi.

    3. Apariţia lui Călin Georgescu, de nicăieri, l-a propulsat în primul ecran la Bloomberg şi pe prima pagină din Financial Times, ceea ce nu este puţin lucru, chiar deloc, în condiţiile în care acolo te baţi cu cele mai importante ştiri din întreaga lume. Şi acum am în minte poza lui Călin Georgescu pe calul alb pe prima pagină din Financial Times. Dintr-o ţară liniştită, europeană, am ajuns o ţară unde curentul suveranist, populist, antieuropean a ieşit la suprafaţă, iar întreaga lume a început să se întrebe ce se întâmplă cu România.

    4. Anularea alegerilor prezidenţiale, un eveniment fără precedent în Europa, la care nimeni nu se gândea, ne-a aruncat din nou pe prima pagină şi în primul ecran. Scandalul anulării alegerilor prezidenţiale a ajuns pe ecranul tuturor, cu consecinţele de rigoare. Bruxelles-ul şi ţările europene Franţa şi Germania au salutat această decizie, în timp ce noua administraţie de la Casa Albă, republicană, a criticat această decizie, iar câteva luni mai târziu, ca represalii, i s-a respins României ridicarea vizelor de intrare în SUA.

    5. Explozia deficitului bugetar, derapajul finanţelor publice, inflaţia cea mai ridicată din Uniunea Europeană ne-au adus din nou în primul ecran, iar perspectiva aruncării României în categoria junk de către agenţiile de rating a început să câştige teren. Dintr-odată România a luat locul Ungariei la problemele finanţelor publice.

    6. Câştigarea de către George Simion, liderul suveraniştilor, a primului tur al alegerilor prezidenţiale cu un scor atât de mare – 40% – ne-a adus din nou în atenţia Financial Times şi Bloomberg, deci în atenţia investitorilor din întreaga lume şi a pieţelor financiare. Extrema dreaptă a câştigat primul tur, iar George Simion devenea favorit pentru a fi noul preşedinte al României. Iar pieţele financiare au acţionat în consecinţă, România nu mai era o ţară proeuropeană, ci dimpotrivă, o ţară care îşi contesta locul în UE.

    7. Fenomenul George Simion, demisia premierului Ciolacu au dus la creşterea cursului valutar leu/euro şi la creşterea dobânzilor la lei, la intervenţiile Băncii Naţionale în piaţă pentru stabilizarea pieţelor, ceea ce este de interes pentru toţi investitorii. Liniştea de care am beneficiat mai mult de un deceniu s-a spulberat în câteva luni, iar cursul şi dobânzile la lei redeveneau ţinte de atac pentru pieţele financiare.

    8. Revenirea extraordinară şi câştigarea alegerilor prezidenţiale de către Nicuşor Dan – un proeuropean şi olimpic la matematică – ne-a readus în atenţia întregii lumi financiare din întreaga lume, fiind din nou în primul ecran atât la Bloomberg cât şi la Financial Times.

    9. Rezolvarea crizei fiscale, a deficitului bugetar, de către noul preşedinte Nicuşor Dan ne-a adus din nou în prim-plan, în condiţiile în care România a devenit cel mai mare jucător din regiune, chiar în faţa Poloniei, pe piaţa datoriei în euro. Toţi investitorii se uită la acest lucru, se uită la riscul asociat, se uită la dobânzile la care se împrumută România.

    10. Dacă toate ştirile de mai sus despre România, cu excepţia câştigării alegerilor de către Nicuşor Dan, ne-au aruncat pe o listă roşie, de avertizare, e bine să încheiem cu o ştire pozitivă, cu coperta din luna mai din Vanity Fire, una dintre cele mai cunoscute reviste de la Hollywood şi din industria de entertainment mondială, care îl are în prim-plan pe Sebastian Stan, un român plecat în SUA de mic şi care a ajuns unul dintre cele noi staruri de film, ceea ce este o foarte mare realizare. Pentru el, dar şi pentru România, o ţară pe care o aminteşte în story-ul din Vanity Fair.

    Cam aşa a aflat lumea mondială despre noi, despre ce se întâmplă la noi.    

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Cum să nu-ţi ia AI-ul jobul mai ales când îţi place ceea ce faci

    „Piaţa muncii se schimbă accelerat” – spunem asta de ani de zile, dar abia odată cu expansiunea reală a inteligenţei artificiale simţim că ceva fundamental se clatină. Un sondaj recent realizat de BUSINESS Magazin pe LinkedIn arată că tot mai mulţi tineri îşi caută experienţă şi relevanţă în afara sistemului clasic: peste 500 de oameni au bifat activităţi extracurriculare, de la cursuri practice şi internshipuri, până la programe de dezvoltare personală. Un semnal clar că lumea muncii nu mai este despre diplome, ci despre adaptabilitate. Dar ce te faci dacă nu mai ai 22 de ani? Dacă nu eşti genul sportiv, nici genul creativ, dacă nu vrei să te apuci de medicină la 38 de ani sau să devii make-up artist? Ce faci dacă îţi place, pur şi simplu, jobul tău de birou – şi te sperie ideea că un algoritm l-ar putea face, într-o zi, mai bine?

    Se pare că nu  doar „creativii” şi cei care îşi folosesc mâinile,  să zicem, la locul lor de muncă sunt în siguranţă. Un articol recent al BBC Worklife contrazice ideea populară că locurile de muncă „creative” sunt automat ferite de automatizare. Dimpotrivă: „Lucruri precum designul grafic şi rolurile din arta vizuală ar putea fi printre primele care dispar; algoritmii pot analiza milioane de imagini şi pot stăpâni estetica instant”, spune Martin Ford, expert în automatizare şi autor al cărţii Rule of the Robots. Cu alte cuvinte, nici pasiunea nu mai e garanţie. Însă Ford distinge trei tipuri de joburi care sunt – cel puţin pentru moment – mai greu de înlocuit:

    1. Cele care implică creativitate strategică, cum ar fi medicina, cercetarea sau dreptul.

    2. Cele care necesită relaţionare umană profundă, precum consultanţa, jurnalismul de investigaţie sau profesiile de îngrijire.

    3. Cele care presupun mobilitate şi dexteritate în medii imprevizibile, precum meseriile tehnice – electricieni, instalatori, sudori.

    Concluzia poate fi că nu domeniul în sine te salvează, ci tipul de activitate pe care o faci. Dacă în jobul tău îţi petreci cea mai mare parte a timpului cu sarcini repetitive, standardizate, este foarte probabil ca AI-ul să înveţe să le facă – mai repede, mai ieftin, mai bine.

    Aşadar, nu-ţi schimba meseria, schimbă-ţi reflexele. Profesorul Joanne Song McLaughlin, expertă în economie a muncii la University din Buffalo, atrage atenţia că „majoritatea joburilor, indiferent de industrie, au componente care vor fi automatizate”. Asta nu înseamnă că vor dispărea, ci că vor evolua. Iar partea pe care o va face omul se va concentra tot mai mult pe abilităţile sociale şi de relaţionare. Un exemplu celebru e cel al casierului bancar. „Odată, casierii trebuiau să numere bani cu mare precizie. Acum, asta face maşina. Rolul lor s-a mutat spre a discuta cu clienţii, a le oferi produse, a construi relaţii”, explică McLaughlin. Deci ce poţi face? În loc să îţi arunci laptopul pe geam sau să-ţi iei un certificat în sudură, mai bine te întrebi: „Ce parte din munca mea poate fi făcută de un AI?” „Şi care este competenţa complementară pe care o pot dezvolta?” Poate e vorba de empatie. De persuasiune. De gândire strategică. De capacitatea de a explica clar concepte complexe unui client. Sau poate e vorba, pur şi simplu, de a face legătura între tehnologie şi oameni – un rol pe care niciun bot nu-l va îndeplini prea curând cu naturaleţea unui om.

    Martin Ford punctează un paradox greu de ignorat: „Poate părea că angajatul de birou are un job mai valoros decât cineva care conduce o maşină. Dar, în realitate, jobul de birou e mai uşor de înlocuit de AI, pentru că încă nu avem maşini complet autonome, dar avem deja AI-uri care scriu rapoarte.” Adică e posibil ca muncile fizice şi imprevizibile să fie mai reziliente în faţa automatizării decât cele elegante, de birou. Iar acest lucru nu e o ameninţare, ci un semnal: trebuie să învăţăm să vedem valoarea muncii umane dincolo de prestigiul social sau confortul personal.

    Concluzia? Nu toată lumea va deveni medic. Nici antreprenor. Nici creator de conţinut. Dar toată lumea poate deveni mai conştientă de ceea ce aduce uman în jobul său. Poate deveni mai atentă la modul în care învaţă, comunică, construieşte relaţii şi ia decizii. AI nu ne va înlocui dacă ne concentrăm pe ceea ce ne face inconfundabil umani.

    Restul – taskurile, procedurile, Excelurile – pot fi înlocuite. Dar conexiunile reale nu pot fi programate. 

     

    Întrebarea săptămânii în cadrul sondajului BUSINESS Magazin (realizat pe LinkedIn): Piaţa muncii se schimbă accelerat. Conform previziunilor, AI va duce la desfiinţarea unor locuri de muncă, la inventarea altora noi. Şi pentru că AI poate prelua tot mai multe taskuri dintre cele ale noilor angajaţi, practic cei aflaţi la început de carieră vor întâmpina dificultăţi în a acumula experienţa atât de necesară oricui. În aceste condiţii, cum credeţi că se pot pregăti tinerii pentru un job? Rezultatele sondajului – total activităţi extracurriculare menţionate:

    Ioana Matei este editor-şef, Business Magazin

     

  • Washington, weekendul 10–11 mai 2025. Nu ştiu de ce lumea crede că America este în cădere, pentru că, din ce am văzut la faţa locului – cel puţin din capitala SUA – nu pare să fie aşa ceva

    Timp de şase zile am fost la SelectUSA Investment Summit 2025, cel mai important eveniment anual organizat de Guvernul American – Departamentul de Comerţ – pentru a atrage investiţii în SUA, alături de incubatorul de afaceri Innovix şi Raiffeisen Bank, în proiectul MoonshotX, de a aduce antreprenori români, companii româneşti peste graniţă, în căutarea de contacte, oportunităţi şi în afara României.  Pentru americanul de rând – sau cel puţin pentru managerul celor care stăteau la intrare, venit acum mulţi ani în America din Jamaica –, care îi întâmpinau pe oaspeţi la Gaylord National Resort Convention Center, National Harbour, Maryland, România există. Au auzit de noi, ca să zic aşa, doar prin Nadia, Nadia Comăneci. „Welcome, Sir! Welcome to America! Where are you from? Romania?! Yes, yes, Nadia, Nadia!!!” Poate aşa ne dăm seama cât de mare a fost Nadia şi cât de mult existăm în lume, ca nume, ca ţară, prin ea. Dar cum e în America, astăzi, cu Trump? Preţurile cresc, tarifele noi le vom plăti, iar miliardarii vor face bani, se vor îmbogăţi în continuare. Aşa e politica, politicienilor nu le pasă de noi, dar e bine că avem de lucru! Aceeaşi părere despre politică şi politicieni este peste tot în lume. De câţi bani ai nevoie ca să trăieşti aici, în Washington? 3.000–4.000 de dolari pe lună? Pe lună? Poate 3.000 de dolari pe săptămână! Pentru că ei socotesc salariile la brut, asta înseamnă cam 2.000 net. 

    Chiria e mare, şcolile sunt scumpe, maşina costă, preţurile cresc! Dar, pentru a ajunge la 3.000 brut pe săptămână, trebuie să ai şi un al doilea job, cel puţin cu jumătate de normă – ceea ce mulţi chiar au. Bineînţeles că poţi trăi şi cu 4.000 de dolari pe lună, brut, dar nu prea îţi rămân bani şi pentru altceva. Dar ca să stai cât de cât rezonabil în capitala SUA, puţin la marginea oraşului, ai nevoie de peste 100.000 de dolari brut pe an, cum calculează ei, adică vreo 70.000 de dolari net pe an. Puterea de cumpărare a unui salariu este de aproape trei ori mai mare decât la noi: dacă noi putem să luăm dintr-un salariu mediu din Bucureşti 100 de burgeri, americanii pot să cumpere 300 – la un burger de 20 de dolari. La Waldorf Astoria, era 34 de dolari, un espresso simplu 8 dolari, un espresso dublu 11 dolari! Plus taxele care veneau. Dacă discuţi cu doorman-ul, dacă discuţi cu un şofer de Uber, dincolo de părerea lor despre Trump, politicieni, miliardari, au un cult al muncii extraordinar, indiferent de ceea ce fac. 

    Şi asta este peste tot – inclusiv la paznicii de la muzee, la cei care vând tricouri pe stradă, la chelneri. Ca să nu mai vorbesc de bancheri, avocaţi, consultanţi – unde competiţia este atât de puternică pentru a face bani, întâi pentru companie şi pentru a rămâne în job, încât numai pentru asta trăiesc. Bineînţeles, la ei este vorba de alte cifre şi de un alt nivel de trai. Toţi ştiu că, dacă nu au un job, nu au bani, nu au asigurare, nu au cu ce să trăiască. Şi trag – pentru că de 35 de dolari o cursă venea şi te lua de unde te-a lăsat, numai să-l anunţi înainte – şi respectă acel job ca şi cum ar fi cel mai important lucru pe care îl fac şi de care depinde soarta lumii. De asta America, cel puţin din punct de vedere economic, merge cu toată forţa înainte. Şi americanii nu au nicio îndoială că sunt cea mai mare naţiune din această lume, începând de la şoferul de Uber venit în America din Eritreea la mijlocul anilor ’90 şi până la Donald Trump. M-am întors la Washington după 25 de ani şi, cum am spus la început, nu mi se pare că America a decăzut. Cel puţin nu din ce se vede.   

    (cristian.hostiuc@zf.ro)